După atâta zarvă, atâtea frustrări și dezamăgiri, după atâtea bucurii și necazuri și suișuri și coborâșuri, după atâția ani de neuitat, după ce a urmărit anotimpurile trecând iar și iar, omul trece fără să-și dea seama de pietrele de hotar ale vieții și, într-o clipită, se trezește în anii apusului. Semnele timpului îi sunt întipărite pe tot trupul: nu mai poate sta drept, părul închis la culoare de pe cap albește, ochii strălucitori și limpezi slăbesc și devin încețoșați, iar pielea fină și suplă devine ridată și pătată. Auzul scade, dinții slăbesc și cad, reacțiile devin întârziate, mișcările – lente. În acest punct, acea persoană și-a luat adio complet de la anii pasionali ai tinereții sale și a intrat în amurgul vieții: bătrânețea. Apoi, acea persoană se va confrunta cu moartea, ultimul moment critic din viața omenească.

1. Numai Creatorul are putere de viață și de moarte asupra omului

Dacă nașterea cuiva a fost predestinată de viața sa anterioară, atunci moartea sa marchează sfârșitul acelui destin. Dacă nașterea cuiva este începutul misiunii sale în această viață, atunci moartea sa marchează finalul acelei misiuni. Din moment ce Creatorul a determinat un set fix de circumstanțe pentru nașterea unei persoane, nu mai trebuie precizat că El a pus la cale și un set fix de circumstanțe pentru moartea acelei persoane. Cu alte cuvinte, nimeni nu se naște din întâmplare, moartea nimănui nu este neașteptată și atât viața, cât și moartea sunt legate în mod necesar de viețile anterioare și actuale ale cuiva. Circumstanțele nașterii și morții unei persoane sunt amândouă predeterminate de către Creator; acesta este destinul unei persoane, soarta unei persoane. La fel cum multe se pot spune despre nașterea cuiva, moartea fiecărei persoane va surveni într-un set diferit de circumstanțe speciale, de aici variatele durate de viață ale oamenilor și diferitele moduri și momente ale morții lor. Unii oameni sunt puternici și zdraveni, și totuși mor devreme, alții sunt slabi și bolnăvicioși și totuși trăiesc până la o vârstă înaintată și mor în pace. Unii pier din cauze nenaturale, alții, din cauze naturale. Unii își sfârșesc viața departe de casă, alții închid ochii pentru ultima dată cu cei dragi alături. Unii oameni mor în spațiu, alții sub pământ. Unii se scufundă sub apă, alții pier în catastrofe. Unii mor dimineața, alții noaptea… Fiecare își dorește o naștere ilustră, o viață extraordinară și o moarte glorioasă, dar nimeni nu poate trece peste propriul destin, nimeni nu poate scăpa de suveranitatea Creatorului. Aceasta este soarta omenească. Omul își poate face tot felul de planuri de viitor, dar nimeni nu poate planifica modul și timpul nașterii și al plecării sale de pe lume. Cu toate că oamenii fac tot posibilul să evite și să opună rezistență venirii morții, totuși, pe neștiute, moartea se apropie în tăcere. Nimeni nu știe când va muri sau cum o va face, cu atât mai puțin unde se va întâmpla. Evident, nu omenirea este cea care are putere asupra vieții și morții, nu vreo ființă din lumea naturală, ci Creatorul, a cărui autoritate este unică. Viața și moartea omenirii nu sunt produse ale vreunei legi a lumii naturale, ci o consecință a suveranității autorității Creatorului.

2. Cel care nu cunoaște suveranitatea Creatorului va fi urmărit de frica morții

Când cineva ajunge la bătrânețe, provocarea cu care se confruntă nu este cum să-și întrețină familia sau să-și stabilească ambiții mărețe în viață, ci cum să-și ia adio de la viață, cum să întâmpine sfârșitul vieții, cum să pună punct la capătul existenței sale. Cu toate că la suprafață pare că oamenii dau puțină atenție morții, nimeni nu poate evita explorarea subiectului, pentru că nimeni nu știe dacă o altă lume se întinde la marginea îndepărtată a morții, o lume pe care ființele omenești nu o pot percepe sau simți, una despre care nu știu nimic. Acest lucru îi face pe oameni să se teamă să înfrunte moartea direct, să se teamă să o confrunte așa cum s-ar cuveni; în schimb, ei fac tot posibilul să evite subiectul. Și astfel, acest fapt umple sufletul fiecărei persoane de groaza morții și adaugă un văl de mister peste această realitate inevitabilă a vieții, aruncă o umbră persistentă peste inima fiecărei persoane.

Când o persoană își simte trupul deteriorându-se, când simte că se apropie de moarte, acea persoană simte o groază nedeslușită, o frică imposibil de exprimat. Frica de moarte face o persoană să se simtă și mai singură și mai neajutorată, și, în acest moment, aceasta se întreabă: de unde vine omul? Unde se duce omul? Așa va muri omul, cu viața ducându-se pe lângă el? Este aceasta perioada care marchează sfârșitul vieții omului? Care este, până la urmă, sensul vieții? Cât valorează viața, până la urmă? E vorba de faimă și avere? E vorba despre a-ți întemeia o familie? … Indiferent dacă cineva s-a gândit la aceste întrebări anume, indiferent de cât de profund se teme cineva de moarte, în străfundurile inimii fiecărei persoane există mereu dorința de a cerceta tainele, o senzație de neînțelegere a vieții și, amestecat cu toate acestea, un sentimentalism legat de lume, o reticență de a pleca. Poate că nimeni nu poate formula clar de ce se teme omul, ce vrea să cerceteze omul, de ce este sentimental și ce este reticent să lase în urmă…

Pentru că se tem de moarte, oamenii își fac prea multe griji; pentru că se tem de moarte, sunt atâtea la care nu pot renunța. Când sunt aproape de moarte, unii oameni se agită într-o privință sau alta, își fac griji în privința copiilor lor, a celor dragi, a averii, ca și cum îngrijorându-se pot șterge suferința și groaza pe care le aduce moartea, ca și cum menținând un fel de apropiere cu cei vii pot scăpa de neputința și singurătatea care însoțesc moartea. În străfundurile inimii omenești zace o frică incipientă, o frică de a fi despărțit de cei dragi, de a nu-ți mai arunca vreodată ochii asupra cerului albastru, de a nu mai privi vreodată spre lumea materială. Un suflet singuratic, obișnuit cu compania celor dragi, este reticent să slăbească strânsoarea și să plece singur către o lume necunoscută, nefamiliară.

3. O viață în căutarea faimei și a averii va lăsa o persoană neputincioasă în fața morții

Datorită suveranității și predestinării Creatorului, un suflet singuratic care a pornit fără nimic al său obține părinți și o familie, șansa de a deveni un membru al rasei umane, șansa de a experimenta viața omenească și de a vedea lumea; și mai obține și șansa de a experimenta suveranitatea Creatorului, de a cunoaște minunăția creației Creatorului și, mai mult decât orice, de a cunoaște și a se supune autorității Creatorului. Dar majoritatea oamenilor nu profită de această oportunitate rară și trecătoare. O persoană își irosește energia de o viață luptând împotriva destinului, își pierde tot timpul agitându-se în încercarea de a-și hrăni familia și oscilând între avere și statut. Lucrurile pe care le prețuiesc oamenii sunt familia, banii și faima; ei le consideră pe acestea cele mai valoroase lucruri în viață. Toți oamenii se plâng de soarta lor, totuși încearcă să trimită într-un ungher al minții întrebările pe care este cel mai imperativ să le cerceteze și să le înțeleagă: de ce trăiește omul, cum ar trebui să trăiască omul și care sunt valoarea și sensul vieții. Cu toate acestea, întreaga lor viață, oricâți ani ar însemna aceasta, ei doar aleargă în căutarea faimei și a averii, până când tinerețea lor s-a dus, până când devin cărunți și plini de riduri, până când văd că faima și averea nu pot opri alunecarea cuiva spre senilitate, că banii nu pot umple golul inimii, până când înțeleg că nimeni nu este exceptat de la legea nașterii, a îmbătrânirii, a bolii și a morții, că nimeni nu poate scăpa de ce i-a pregătit soarta. Numai atunci când sunt siliți să se confrunte cu ultimul moment critic al vieții, înțeleg cu adevărat că indiferent dacă o persoană deține milioane în proprietăți, indiferent dacă e privilegiat și de rang înalt, nimeni nu poate scăpa de moarte, fiecare persoană se va întoarce la poziția sa originară: un suflet solitar, fără nimic al său. Când cineva are părinți, crede că părinții săi sunt totul; când cineva deține proprietăți, consideră că banii sunt temeiul său, că sunt resursele cu care trăiește; când oamenii au statut, ei se agață strâns de el și și-ar risca viețile de dragul lui. Numai atunci când oamenii sunt aproape să renunțe la această lume își dau seama că lucrurile pe care și-au irosit viața urmărindu-le nu sunt nimic altceva decât nori trecători, nimic de care se pot ține, nimic ce pot lua cu ei, nimic ce îi poate scuti de moarte, nimic care să poată oferi companie sau consolare unui suflet singuratic pe drumul său înapoi; și, mai puțin decât orice, nimic din ceea ce poate oferi unei persoane mântuire, din ceea ce îi poate permite să transcendă moartea. Faima și averea pe care le obține cineva în lumea materială îi oferă acestei persoane satisfacție temporară, plăcere trecătoare, o senzație falsă de lejeritate și o face să-și rătăcească drumul. Și astfel, oamenii, în timp ce se zvârcolesc în imensa mare a omenirii, tânjind după pace, confort și liniște sufletească, sunt acaparați iar și iar sub valuri. Când oamenii încă mai trebuie să înțeleagă întrebările pe care este cel mai crucial să le înțeleagă – de unde vin, de ce trăiesc, unde se duc și așa mai departe – ei sunt seduși de faimă și avere, îndrumați greșit, controlați de ele, pierduți în mod irevocabil. Timpul zboară, anii trec cât ai clipi din ochi; înainte de a-și da seama, omul trebuie să-și ia adio de la cei mai buni ani ai vieții sale. Când i se apropie despărțirea de lume, acesta ajunge la înțelegerea treptată a faptului că totul pe lume se îndepărtează, că nu se mai poate agăța de lucrurile pe care le deține; apoi simte cu adevărat că nu mai deține absolut nimic, ca un bebeluș plângăcios care abia a apărut pe lume. În acest moment, acesta este silit să cugete la ceea ce a făcut în viață, cât valorează existența, ce înseamnă, de ce a venit pe lume; și, în acest moment, își dorește din ce în ce mai mult să știe dacă există cu adevărat o viață viitoare, dacă raiul există cu adevărat, dacă există cu adevărat pedeapsă… Cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât vrea mai mult să înțeleagă despre ce este vorba cu adevărat în viață, cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât inima îi pare mai goală, cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât mai neputincioasă se simte; și așa, frica de moarte a cuiva crește pe zi ce trece. Sunt două motive pentru care oamenii se comportă astfel pe măsură ce se apropie de moarte: în primul rând, sunt pe cale să-și piardă faima și averea de care au depins viețile lor, sunt pe cale să lase în urmă tot ceea ce este vizibil în lume; și, în al doilea rând, sunt pe cale să se confrunte, de unii singuri, cu o lume nefamiliară, un tărâm misterios, necunoscut, unde se tem să pună piciorul, unde nu îi au pe cei dragi și nu au mijloace de sprijin. Din aceste două motive, oricine se confruntă cu moartea se simte tulburat, experimentează o panică și o senzație de neputință pe care nu au mai cunoscut-o vreodată. Numai atunci când oamenii chiar ajung în acest punct își dau seama că primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă cineva, atunci când pune piciorul pe acest pământ, este de unde vin ființele umane, de ce trăiesc oamenii, cine dictează soarta omenirii, cine are grijă de existența umană și cine are suveranitatea asupra ei. Aceste cunoștințe reprezintă adevăratele mijloace de trai, baza esențială pentru supraviețuirea omenească, nu să înveți cum să te îngrijești de familie sau cum să obții faimă și avere, nu să înveți cum să ieși în evidență din mulțime sau cum să trăiești o viață mai prosperă, cu atât mai puțin să înveți cum să excelezi și cum să concurezi cu succes cu alții. Cu toate că diferitele abilități de supraviețuire pe care oamenii își petrec viețile stăpânindu-le pot oferi o abundență de conforturi materiale, ele nu aduc niciodată adevărata pace și consolare inimii cuiva, ci îi fac constant pe oameni să-și piardă direcția, să aibă dificultăți în a se controla, să rateze fiecare oportunitate de a învăța sensul vieții; și creează un curent subteran de neliniște privind modul în care să înfrunți corespunzător moartea. Astfel, viețile oamenilor sunt ruinate. Creatorul îi tratează pe toți corect, dându-le tuturor o viață întreagă de oportunități să Îi experimenteze și să Îi cunoască suveranitatea, totuși doar atunci când se apropie moartea, când spectrul morții plutește deasupra cuiva, acesta începe să vadă lumina – și atunci este prea târziu.

Oamenii își petrec viețile alergând după bani și faimă; se agață de aceste paie, gândindu-se că sunt singurele lor mijloace de sprijin, ca și cum dacă le au ar putea continua să trăiască, s-ar putea scuti de moarte. Dar numai atunci când se apropie de moarte își dau seama cât de îndepărtate sunt lucrurile acestea de ei, cât de slabi sunt în fața morții, cât de ușor se fărâmă, cât de singuri și de neajutorați sunt, neavând unde să se întoarcă. Își dau seama că viața nu poate fi cumpărată cu bani sau cu faimă, că indiferent cât de bogată este o persoană, indiferent cât de înaltă este poziția sa, toți oamenii sunt la fel de săraci și de nesemnificativi în fața morții. Își dau seama că banii nu pot cumpăra viața, că faima nu poate șterge moartea, că nici banii nici faima nu pot prelungi viața cuiva nici măcar cu un singur minut, cu o singură secundă. Cu cât oamenii se simt mai mult așa, cu atât tânjesc mai tare să continue să trăiască; cu cât oamenii se simt mai mult așa, cu atât sunt mai îngroziți de apropierea morții. Numai în acest moment își dau seama cu adevărat că viețile nu le aparțin, nu sunt ale lor, să le poată controla, și că nimeni nu are nimic de spus în privința vieții sau a morții cuiva, toate acestea sunt dincolo de controlul lor.

4. Vino sub stăpânirea Creatorului și înfruntă moartea cu calm

În momentul în care se naște o persoană, un suflet singuratic își începe experiența vieții pe pământ, experiența autorității Creatorului, pe care Creatorul a aranjat-o pentru el. Inutil de precizat, pentru persoană, pentru suflet, aceasta este o oportunitate excelentă de a câștiga cunoașterea suveranității Creatorului, de a ajunge să-I cunoască autoritatea și de a o experimenta personal. Oamenii își trăiesc viețile sub legile destinului proiectate pentru ei de către Creator, și, pentru orice ființă rațională cu conștiință, acceptarea suveranității Creatorului și cunoașterea autorității Lui în decursul celor câteva decenii pe pământ nu sunt lucruri dificil de făcut. Așadar, ar trebui să fie foarte ușor pentru fiecare persoană să recunoască, prin propriile sale experiențe de viață de-a lungul a câteva decenii, că toate destinele omenești sunt predestinate, și să înțeleagă sau să sintetizeze ce înseamnă să trăiești. În același timp când o persoană adoptă aceste lecții de viață, aceasta va ajunge treptat să înțeleagă de unde vine viața, să priceapă de ce are nevoie inima cu adevărat, ce o va duce pe cărarea adevărată a vieții, care s-ar cuveni să fie misiunea și țelurile unei vieți omenești; și va recunoaște treptat faptul că dacă cineva nu-L venerează pe Creator, dacă nu vine sub stăpânirea Lui, atunci, în momentul în care se confruntă cu moartea – când un suflet este pe cale să apară încă o dată înaintea Creatorului – inima sa se va umple de groază nemărginită și neliniște. Dacă o persoană a existat pe lume pentru câteva decenii și totuși nu a ajuns să știe de unde vine viața omenească, nu a recunoscut încă în palma cui stă soarta omenească, atunci nu este de mirare că acea persoană nu va fi în stare să înfrunte moartea cu calm. O persoană care a câștigat cunoașterea suveranității Creatorului după ce a trăit câteva decenii de viață este o persoană cu o apreciere corectă a sensului și valorii vieții; o persoană cu o cunoaștere profundă a scopului vieții, cu experiență reală și înțelegere a suveranității Creatorului și, mai mult chiar, o persoană care este capabilă să se supună autorității Creatorului. O asemenea persoană înțelege sensul creației omenirii de către Dumnezeu, înțelege că omul ar trebui să-L venereze pe Creator, că tot ceea ce deține fiecare om provine de la Creator și se va întoarce la El într-o zi nu prea îndepărtată din viitor; o asemenea persoană înțelege că Creatorul aranjează nașterea omului și are suveranitate asupra morții omului, și că atât viața, cât și moartea sunt predestinate de autoritatea Creatorului. Așadar, când cineva înțelege cu adevărat aceste lucruri, acesta va fi în mod natural în stare să înfrunte moartea cu calm, să lase la o parte toate posesiunile lumești cu calm, să accepte și să se supună bucuros la tot ceea ce urmează și să întâmpine ultimul moment critic al vieții pregătit de către Creator, în loc să se teamă orbește de el și să se lupte împotriva lui. Dacă o persoană privește viața ca pe o oportunitate de a experimenta suveranitatea Creatorului și de a ajunge să-I cunoască autoritatea, dacă o persoană își vede viața ca pe o șansă rară de a-și face datoria ca ființă omenească creată și de a-și îndeplini misiunea, atunci acea persoană va avea, în mod necesar, perspectiva corectă asupra vieții, va avea o viață binecuvântată și călăuzită de către Creator, va păși în lumina Creatorului, va cunoaște suveranitatea Creatorului, va veni sub stăpânirea Lui, va deveni martor al faptelor Lui miraculoase și al autorității Sale. Nu mai trebuie menționat, o asemenea persoană va fi, în mod necesar, iubită și acceptată de către Creator, și numai o asemenea persoană poate menține o atitudine calmă în privința morții, poate întâmpina cu bucurie momentul critic final al vieții. Iov a avut în mod evident genul acesta de atitudine față de moarte; a fost în postura de a accepta cu bucurie momentul critic final al vieții și și-a adus călătoria de o viață la un final lin, terminându-și misiunea în viață, el s-a întors alături de Creator.

5. Căutările și câștigurile din viața lui Iov îi permit acestuia să înfrunte moartea cu calm

În Scriptură scrie despre Iov: „Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile” (Iov 42:17). Aceasta înseamnă că, atunci când a murit, Iov nu a avut regrete și nu a simțit durere, ci s-a despărțit în mod natural de această lume. Așa cum știe toată lumea, Iov a fost un om care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău pe când trăia; Dumnezeu i-a lăudat faptele drepte, oamenii și le-au amintit, și viața lui, mai mult decât a oricui altcuiva, a avut valoare și semnificație. Iov s-a bucurat de binecuvântările lui Dumnezeu și a fost numit drept de El pe pământ și a fost, de asemenea, pus la încercare de către Dumnezeu și testat de către Satana; a depus mărturie pentru Dumnezeu și a meritat să fie numit un om drept. De-a lungul celor câteva decenii după ce a fost pus la încercare de Dumnezeu, el a trăit o viață care a fost chiar mai valoroasă, mai semnificativă, mai stabilă și mai liniștită decât înainte. Datorită faptelor lui drepte, Dumnezeu l-a pus la încercare; datorită faptelor lui drepte, Dumnezeu a apărut în fața lui și i-a vorbit direct. Așadar, în decursul anilor de după ce a fost pus la încercare, Iov a înțeles și a apreciat valoarea vieții într-un mod mai concret, a atins o înțelegere mai profundă asupra suveranității Creatorului și a obținut o cunoaștere mai precisă și mai sigură a felului în care Creatorul Își oferă și retrage binecuvântările. Cartea lui Iov consemnează faptul că Iahve Dumnezeu i-a acordat lui Iov binecuvântări încă și mai mari decât o făcuse înainte, punându-l pe Iov într-o poziție și mai bună de a cunoaște suveranitatea Creatorului și de a înfrunta moartea cu calm. Așa că Iov, atunci când a îmbătrânit și s-a confruntat cu moartea, cu siguranță nu ar fi fost îngrijorat în privința proprietăților sale. Nu avea griji, nu avea nimic de regretat și bineînțeles că nu se temea de moarte; pentru că și-a petrecut toată viața mergând pe calea temerii de Dumnezeu și a feritului de rău, și nu avea niciun motiv să-și facă griji cu privire la propriul sfârșit. Câți oameni de astăzi ar putea acționa la fel cum a acționat Iov atunci când s-a confruntat cu propria moarte? De ce nu este nimeni capabil să mențină o purtare atât de simplă la exterior? Există un singur motiv: Iov și-a trăit viața în căutarea subiectivă a credinței, a recunoașterii și a supunerii față de suveranitatea lui Dumnezeu, și prin această credință, recunoaștere și supunere a trecut prin momentele critice ale vieții, și-a trăit ultimii ani și a întâmpinat momentul critic final al vieții sale. Indiferent de ce a trăit Iov, căutările și țelurile lui în viață au fost fericite, nu dureroase. El nu era fericit doar datorită binecuvântărilor și a laudei oferite lui de către Creator, ci, mai important, datorită căutărilor și țelurilor lui în viață, datorită cunoașterii treptate și adevăratei înțelegeri a suveranității Creatorului pe care a atins-o temându-se de Dumnezeu și ferindu-se de rău, și, mai mult, datorită minunatelor Lui fapte pe care Iov le-a experimentat personal în perioada lui de supus al suveranității Creatorului și a experiențelor și amintirilor călduroase și de neuitat despre coexistența, cunoștința și înțelegerea reciprocă dintre om și Dumnezeu; datorită alinării și fericirii provenite din cunoașterea voinței Creatorului; datorită venerației care a crescut după ce a văzut că El este măreț, minunat, demn de iubire și credincios. Motivul pentru care Iov a fost capabil să înfrunte moartea fără nicio suferință a fost acela că știa că, prin moarte, avea să se întoarcă lângă Creator. Și căutările și realizările lui în viață au fost cele care i-au permis să înfrunte moartea cu calm, să accepte cu o inimă liniștită perspectiva că viața îi va fi luată înapoi de către Creator și, mai mult, să stea drept, nepătat și fără nicio grijă, înaintea Creatorului. Pot oamenii zilelor noastre obține genul de fericire pe care a deținut-o Iov? Sunteți voi înșivă în situația de a face acest lucru? De vreme ce oamenii zilelor noastre sunt, de ce sunt incapabili să trăiască fericiți, așa cum a făcut-o Iov? De ce sunt incapabili să scape de suferința provenită din frica de moarte? Când se confruntă cu moartea, unii oameni fac pe ei, alții tremură, leșină, vorbesc urât și despre Ceruri și despre om, chiar se vaită și plâng. Acestea nu sunt sub nicio formă reacțiile bruște care apar atunci când se apropie moartea. Oamenii se poartă în felurile acestea stânjenitoare în primul rând din cauza faptului că, adânc în inimile lor, se tem de moarte; din cauza faptului că nu au o cunoaștere limpede și o apreciere a suveranității lui Dumnezeu și a aranjamentelor Lui, cu atât mai puțin să se supună cu adevărat acestora; din cauza faptului că oamenii nu vor decât să aranjeze și să guverneze singuri totul, să-și controleze propriile destine, propriile vieți și moartea. Nu este de mirare, așadar, că oamenii nu sunt niciodată în stare să scape de frica de moarte.

6. Doar acceptând suveranitatea Creatorului se poate întoarce cineva alături de El

Când cineva nu are o cunoaștere limpede și experiența suveranității lui Dumnezeu și a aranjamentelor Lui, cunoașterea acestei persoane despre soartă și moarte va fi în mod necesar incoerentă. Oamenii nu pot vedea clar că totul stă în palma lui Dumnezeu, nu își dau seama că Dumnezeu deține controlul și suveranitatea asupra lor, nu recunosc că omul nu poate înlătura sau scăpa de o asemenea suveranitate; și astfel, atunci când se află în fața morții, nu există sfârșit pentru ultimele lor cuvinte, griji și regrete. Sunt trași în jos de atâta bagaj, de atâta reticență, de atâta confuzie, și toate acestea îi fac să se teamă de moarte. Pentru orice persoană născută pe această lume, nașterea sa este necesară și moartea, inevitabilă, și nimeni nu poate depăși acest curs. Dacă cineva dorește să se despartă de această lume fără durere, dacă dorește să fie în stare să înfrunte momentul critic final al vieții fără reticență sau îngrijorare, singura modalitate este să plece fără regrete. Și singura modalitate de a pleca fără regrete este să cunoască suveranitatea Creatorului, să Îi cunoască autoritatea și să li se supună. Numai așa se poate ține cineva la distanță de vrajbele omenești, de rău, de robia Satanei; numai așa poate cineva să trăiască o viață ca a lui Iov, călăuzită și binecuvântată de către Creator; o viață liberă și eliberată, o viață cu valoare și sens, o viață care este sinceră și deschisă; numai așa se poate cineva supune, ca Iov, să fie pus la încercare și supus lipsurilor de către Creator, să se supună orchestrațiilor și aranjamentelor Creatorului; numai așa poate cineva să-L venereze pe Creator toată viața sa și să câștige lauda Lui, așa cum a făcut Iov, și să-I audă vocea, să-L vadă apărând; numai așa poate cineva să trăiască și să moară fericit, ca Iov, fără durere, fără griji, fără regrete; numai așa poate cineva să trăiască în lumină, ca Iov, să treacă de fiecare dintre momentele critice ale vieții în lumină, să-și termine lin călătoria în lumină, să-și îndeplinească cu succes misiunea – să experimenteze, să învețe și ajungă să cunoască suveranitatea Creatorului în calitate de ființă creată – și să se stingă în lumină și să stea pe vecie alături de Creator, ca ființă umană creată, lăudată de El.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”