de Chen Yuan, China

În septembrie 2018, am fost aleasă conducătoare a bisericii. Am fost foarte fericită la momentul acela. Am crezut că asta se întâmplase probabil din cauză că eram mai bună decât majoritatea fraților și surorilor și că trebuia să caut adevărul și să-mi fac datoria. Nu voiam ca oamenii să-mi considere conducerea doar simbolică. Într-o zi, am mers la o adunare a grupului. Când am discutat lucrarea, câțiva frați și surori au vorbit despre aptitudini de specialitate. M-am simțit puțin tulburată. Nu știam aproape nimic despre asta. Dacă îmi puneau întrebări la care nu puteam să răspund? M-ar fi privit cu dispreț și s-ar fi întrebat cum puteam conduce dacă nu înțelegeam? Aș fi putut să nu spun nimic, dar nu m-ar fi făcut asta o conducătoare inutilă? Ce puteam face? Stăteam acolo ca o pisică pe un acoperiș fierbinte, plină de neliniște. Nu puteam înțelege despre ce vorbeau. Când aproape terminaseră de vorbit, am spus repede: „Dacă nu sunt alte întrebări, să încheiem adunarea aici.” Nu m-am putut relaxa până n-am părăsit adunarea. M-am gândit: „E nevoie de multă cunoaștere profesională în grupul acesta, iar eu nu știu nimic despre asta, așa că ar fi bine să nu merg la prea multe adunări. Dacă ceilalți află că nu știu prea multe despre lucrurile profesionale, sigur mă vor privi cu dispreț. Cine m-ar mai lua în serios după aceea?”

În săptămânile care au urmat, am mers la adunări cu alte grupuri în fiecare zi și i-am ajutat să-și rezolve problemele și dificultățile. Viața noastră bisericească s-a îmbunătățit. Toată lumea mă susținea și chiar voiam să merg la adunări cu aceste grupuri. Dar eram tulburată când mă gândeam la grupul care avea nevoie de cunoștințe specializate. Mi-era teamă că n-aș fi știut despre ce vorbesc, așa că mă eschivam și mergeam rar. Într-o noapte, sora cu care lucram a spus că grupul avea niște probleme, așa că m-a rugat să merg la o adunare. Am acceptat, fără tragere de inimă, dar eram neliniștită. M-am gândit: „Dacă n-o să pot rezolva problema, vor spune ceilalți că sunt o conducătoare incompetentă?” Eram tulburată. În ziua care a urmat, după ce avusesem părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu, mi-era teamă că ceilalți aveau să pună întrebări despre cunoașterea profesională și că aveam să pic prost dacă nu puteam răspunde. Așa că m-am mobilizat și am continuat să vorbesc ca să trag de timp, dar nu m-am simțit în largul meu. I-am întrebat: „Ce alte probleme mai sunt de rezolvat?” Conducătorul grupului lor a vorbit despre problemele și soluțiile lor. Am fost derutată când a început să folosească un limbaj specializat. Nu eram sigură dacă problemele fuseseră rezolvate complet sau nu. Dacă nu găseau o soluție, le-ar fi afectat progresul. Dar dacă puneam întrebări detaliate, cu siguranță ar fi vrut să-mi audă părerea. Dar nu înțelegeam nimic și ar fi fost jenant. După ce m-am gândit bine, n-am spus nimic. Apoi, o soră a vorbit despre câteva dintre dificultățile prin care trecea care aveau legătură cu niște chestiuni profesionale. Am fost și mai derutată. N-am îndrăzit s-o întreb ce voia să spună. Mi-era teamă că, dacă nu-i puteam rezolva problema, ar fi crezut că nu sunt o conducătoare bună. Pur și simplu am vorbit puțin și am evitat problema, spunând: „O să cercetez această problemă mai târziu.” După adunare, eram complet epuizată. Mă simțeam pustiită. Nu s-a rezolvat nimic în tipul acelei adunări. Nu-mi făceam pur și simplu datoria de mântuială? De asemenea, știam că frații și surorile din acest grup nu realizaseră prea multe. Lucrarea lor nu progresase prea mult și mă simțeam prost din cauza asta. Mi-era teamă că aveau să spună că nu înțelegeam această lucrare și aveau să mă privească cu dispreț. Participam fără folos la fiecare adunare. N-am înțeles niciodată cu adevărat situația lucrării și n-am rezolvat de fapt nicio problemă. De fapt, nu făceam nicio lucrare. Nu-L amăgeam pe Dumnezeu și-mi păcăleam frații și surorile? Nu mă simțeam în largul meu și mă învinovățeam. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să reflectez asupra mea și să încerc să mă cunosc.

Într-o zi, în timpul devoționalelor, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți oamenii corupți suferă din cauza unei probleme comune: atunci când nu au statut, când sunt frați și surori de rând, nu își dau aere când interacționează sau vorbesc cu cineva și nici nu adoptă un anumit stil sau ton în vorbirea lor; sunt pur și simplu obișnuiți și normali și nu au nevoie să pară altfel decât sunt. Ei nu simt nicio presiune psihologică și pot avea părtășie deschisă și din inimă. Sunt abordabili și este ușor de interacționat cu ei; ceilalți simt că aceștia sunt oameni foarte buni. Totuși, de îndată ce dobândesc statut, devin tari și puternici, de parcă nimeni nu poate ajunge la ei; simt că sunt demni de respect, că ei și oamenii obișnuiți sunt din altă croială. Ei se uită de sus la oamenii de rând și încetează să aibă părtășie cu ceilalți în mod deschis. De ce nu mai au părtășie în mod deschis? Ei simt că acum au statut și sunt lideri. Cred că liderii trebuie să aibă o anumită imagine, să fie puțin mai semeți decât oamenii obișnuiți, să aibă o statură mai înaltă și să poată să-și asume mai multe responsabilități; ei cred că, în comparație cu oamenii obișnuiți, liderii trebuie să aibă mai multă răbdare, să fie capabili să sufere și să se sacrifice mai mult și să poată rezista oricărei ispite. Ei chiar cred că liderii nu pot plânge, indiferent câți dintre membrii familiei lor ar putea muri și că, dacă e să plângă, trebuie să plângă în taină, astfel încât nimeni să nu poată vedea în ei neajunsuri, defecte sau slăbiciuni. Chiar consideră că liderii nu pot lăsa pe nimeni să afle dacă au devenit negativi; în schimb, trebuie să ascundă toate aceste lucruri. Ei cred că așa ar trebui să acționeze cineva cu statut” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au revelat adevărata stare. Înainte să devin conducătoare, dacă nu înțelegeam ceva, puneam întrebări. Aveam părtășie deschisă cu ceilalți dacă întâmpinam probleme sau greutăți. După ce am devenit conducătoare, am simțit că trebuie să fiu mai bună ca ceilalți. Am crezut că, de vreme ce am fost aleasă de frații și surorile mele, ar trebui să mă port ca o conducătoare. Trebuia să fiu mai bună ca ei, trebuia să pot înțelege și rezolva orice. Așadar, când mergeam la adunările de grup, mă purtam diferit. Însă, pentru că erau unele lucruri pe care nu le înțelegeam, mi-era teamă că ceilalți m-ar fi privit cu dispreț. Am început să mă comport cu falsitate, să mă prefac și să mă eschivez de la datoria mea. Mergeam în grupurile cu cele mai ușoare sarcini, unde îmi puteam etala talentul și evitam grupurile care întâmpinau sarcini grele sau în care era vorba despre domenii pe care nu le înțelegeam, ca să nu pierd respectul celorlalți dacă nu făceam treabă bună. Chiar dacă m-aș fi dus, aș fi spus doar niște lucruri fără sens și aș fi făcut lucrurile de mântuială. Nu puteam înfrunta adevăratele probleme din acele grupuri. Țineam prea mult la orgoliul meu și la calitatea de conducătoare. În casa lui Dumnezeu e nevoie ca liderii să se implice profund în fiecare sarcină, să comunice adevărul și să rezolve problemele pe care frații și surorile le întâlnesc, ca să-și poată face datoria în conformitate cu principiile adevărului. Asta înseamnă muncă adevărată și grijă față de voia lui Dumnezeu. Știam că frații și surorile din acel grup întâmpină dificultăți, dar nu voiam să le înfrunt problemele și să caut adevărul ca să le rezolv. Eram obsedată de propriul orgoliu, îmi neglijam datoria și trăim doar pentru prestigiu. Am uitat complet de lucrarea casei lui Dumnezeu. Drept urmare, problemele din acel grup n-au fost rezolvate, iar progresul a fost întârziat. Nu eram doar o conducătoare falsă care se bucura de statutul de lider fără să-și facă, de fapt, lucrarea? Urmărirea statutului este epuizantă și mă face să mă simt neliniștită în sufletul meu. De asemenea, perturbă lucrarea casei lui Dumnezeu. E o situație în care nu câștigă nimeni. Dacă nu mă căiam, aș fi făcut rău și m-aș fi împotrivit lui Dumnezeu, iar El m-ar fi abandonat. M-am rugat de îndată lui Dumnezeu și am căutat calea de a practica.

Apoi, am citit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Când nu ai statut, poți să te analizezi minuțios adeseori și să ajungi să te cunoști. Ceilalți pot beneficia de acest lucru. Când ai statut, tot poți să te cercetezi adesea și să ajungi să te cunoști, permițându-le celorlalți să înțeleagă adevărul-realitate și să înțeleagă voia lui Dumnezeu din experiențele tale. Oamenii pot beneficia și de acest lucru, nu-i așa? Dacă practici în acest fel, indiferent dacă ai statut sau nu, ceilalți tot vor beneficia de asta. Așadar, ce înseamnă statutul pentru tine? Este, de fapt, un lucru în plus, suplimentar, precum un articol vestimentar sau o pălărie; atât timp cât nu îl consideri o chestiune însemnată, nu te poate constrânge. Dacă iubești statutul și pui un accent special pe acesta, tratându-l întotdeauna ca pe o chestiune importantă, atunci vei fi sub controlul său; după aceea, nu vei mai dori să te cunoști și nici nu vei fi dispus să te deschizi și să te dezvălui sau să-ți lași deoparte rolul de lider pentru a vorbi și interacționa cu ceilalți și a-ți îndeplini datoria. Ce fel de problemă este aceasta? Nu ți-ai asumat acest statut pentru tine? Și nu ai continuat doar să ocupi acea poziție, nedorind să renunți la ea și chiar întrecându-te cu alții pentru a-ți proteja statutul? Nu cumva te chinui de unul singur? Dacă sfârșești chinuindu-te până la moarte, pe cine va trebui să dai vina? Dacă, atunci când ai statut, poți să te abții de la a-l impune asupra celorlalți, concentrându-te în schimb pe a-ți îndeplini bine îndatoririle, făcând tot ceea ce trebuie și îndeplinind toate îndatoririle cuvenite, și dacă te consideri un frate sau o soră de rând, atunci nu vei fi lăsat deoparte jugul statutului?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că atunci când Dumnezeu m-a înalțat la datoria de conducătoare, El nu mi-a oferit statut, ci o sarcină, o responsabilitate. Oricât de grave ar fi fost problemele, trebuia să mă dedic complet rezolvării lor. Când interacționez cu frații și surorile, nu trebuie să mă bazez pe statutul meu de conducătoare. Oricând dau dovadă de o fire coruptă sau atunci când apar greutăți sau neajunsuri, trebuie să comunic deschis, să fiu sinceră și să-i las pe ceilalți să-mi vadă corupția și neajunsurile, să știe exact cine sunt. Nu trebuie să existe falsitate și prefăcătorie. Trebuie doar să fiu eu însămi și să ofer părtășie despre ceea ce înțeleg. Când nu înțeleg, trebuie să caut adevărul și să am părtășie cu frații și surorile mele ca să putem face cea mai bună lucrare posibilă împreună. Ulterior, am mers la adunările acelui grup. Când am întâlnit probleme legate de acea expertiză, am renunțat în mod conștient la orgoliu. Le-am pus întrebări celorlalți în mod activ despre lucrurile pe care nu le înțelegeam și i-am rugat să explice. Nu m-au desconsiderat. Și ei au fost deschiși în legătură cu problemele și greutățile din lucrarea lor. Când vorbeau, ascultam cu atenție și încercam să înțeleg. Atunci am început să le înțeleg problemele și să am părtășie cu ei folosind principiile adevărului. De asemenea, am studiat acest domeniu de expertiză în timpul meu liber. Când întâmpinam greutăți, căutam răspunsuri cu ei. Lucrând împreună, am putut să ne completăm unii pe ceilalți. Am început să rezolvăm multe probleme în lucrarea noastră și am obținut rezultate mai bune în datoria noastră. M-am simțit mult mai relaxată și în largul meu.

Câteva luni mai târziu, biserica a extins aria lucrării mele. Știam că am multe de învățat. Când am întâmpinat greutăți, m-am rugat adesea lui Dumnezeu, I-am pus cuvintele în practică și am rezolvat câteva probleme practice. Frații și surorile au început să mă aprobe și să mă admire, iar eu am început să mă bucur de acea senzație. Fără să-mi dau seama, am început să mă concentrez iarăși pe statut. Într-o zi, într-o adunare a colegilor, conducătorul a spus că anumite adunări bisericești nu fuseseră foarte eficace. Colegii mei au propus ca eu să merg la acea biserică pentru a le rezolva problema. Mi-am spus: „Se pare că dețin o anume realitate a adevărului și că pot ajuta la rezolvarea problemelor. Probabil că sunt remarcabilă între colegi. Trebuie să muncesc din greu și să le arăt ce pot să fac.” Drept urmare a intențiilor mele greșite, Dumnezeu a rânduit o situație pentru a mă trata. Într-o zi, sora Li, o conducătoare de grup, avea niște greutăți și se simțea puțin pesimistă. Am găsit repede două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu și mi-am folosit experiența pentru a avea părtășie cu ea. Asta a durat mai mult de treizeci de minute, dar părea să nu aibă niciun efect asupra ei. Am simțit, de asemenea, că părtășia mea era plictisitoare și că nu rezolva nimic. Apoi, sora An a menționat un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, iar sora Li a început să aprobe din cap și să zâmbească. În clipa aceea, am fost puțin rușinată. Pasajul la care s-a referit sora An a fost mai potrivit. M-am întrebat ce avea sora Li să creadă despre mine. Avea să spună că eram o conducătoare necalificată, că nu puteam să citez pasaje potrivite din cuvintele lui Dumnezeu sau că nu puteam rezolva probleme la fel de bine ca sora An? Am fost frustrată și nu am mai vrut să avem părtășie. Câteva zile mai târziu, fratele Zhang era într-o stare proastă. Am găsit dinainte niște pasaje legate de asta și m-am gândit: „Am nevoie ca părtășia asta să meargă bine ca să-mi salvez reputația în fața surorii An. Altfel, cum aș putea face această lucrare?” Când m-am întâlnit cu fratele Zhang, eram foarte energică și proactivă. Am încercat să comunic tot ce știam. Pe neașteptate, fratele Zhang mi-a spus nerăbdător: „Soră, înțeleg ce spui, dar starea nu mi se îmbunătățește. Lasă-mă să mă mai gândesc la asta.” Cuvintele lui m-au șocat. Stăteam pur și simplu acolo, negăsindu-mi cuvintele. Voiam să mă ascund sub o piatră. Eram foarte tulburată și mă gândeam: „Ce e cu mine? Asta nu se întâmpla când vorbeam cu alți frați și surori. De ce tot gafez? Asta îi va face să mă privească cu dispreț. Oare vor spune că nu fac decât să vorbesc și că nu pot rezolva probleme reale?” Nu mai știu cum s-a terminat adunarea.

După aceea, ori de câte ori petreceam timp cu sora An, eram foarte reținută. Câteodată, felul în care se uita la mine sau felul în care vorbea era cam aspru. Mă gândeam: „Are o problemă cu mine? Nu mă acceptă?” Am simțit că, în viitor, ar trebui să păstrez distanța ca să nu dau la iveală și alte neajunsuri. De asemenea, de față cu alți frați și surori, mențineam cu grijă aparențele. Mă distanțam intenționat și rareori vorbeam cu ei sau îi ajutam cu problemele lor. Nu-mi mai făceam datoria în mod responsabil. Treptat, am început să simt cum întunericul se lăsa peste inima mea. Nu puteam înțelege sau rezolva problemele celorlalți. Uneori îmi era teamă să mă întâlnesc cu ei. În fiecare zi făceam treabă de mântuială și simțeam că Dumnezeu mă părăsise. Atunci m-am rugat, în cele din urmă, lui Dumnezeu: „Dumnezeule, încerc mereu să-mi păstrez reputația și tot timpul mă prefac. Nu mai sunt responsabilă în datoria mea. Ți-ai ascuns chipul de mine, iar asta este dreptatea Ta, dar vreau să mă întorc la Tine și să reflectez asupra mea.” După aceea, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii înșiși sunt obiecte ale creației. Pot obiectele creației dobândi omnipotența? Pot ele să dobândească desăvârșirea și să fie fără cusur? Pot ele să dobândească excelența în toate, să ajungă să înțeleagă toate lucrurile și să realizeze toate lucrurile? Nu pot. Însă, în oameni, este o slăbiciune. De îndată ce deprind o meserie sau o profesie, oamenii au sentimentul că sunt capabili, că au poziție și valoare personală, că sunt profesioniști. Oricât de «capabili» cred ei că sunt, toți vor să pară altfel decât sunt și să se deghizeze în persoane semețe și să apară perfecți și fără niciun defect; în ochii celorlalți, își doresc să fie priviți ca puternici, deplin capabili și în stare să realizeze orice. Ei simt că, dacă ar căuta ajutorul altora într-o problemă, ar părea incapabili, slabi și inferiori și că oamenii i-ar privi de sus. Din acest motiv, ei doresc întotdeauna să păstreze aparențele. […] Ce fel de fire este aceasta? Astfel de oameni sunt atât de aroganți, încât și-au pierdut toată rațiunea!” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții ale oamenilor înainte de a intra pe drumul cel bun al credinței în Dumnezeu”). „Unii oameni îl idolatrizează în special pe Pavel. Le place să iasă și să țină discursuri și să lucreze, le place să participe la întâlniri și să predice și le place ca oamenii să îi asculte, să li se închine și să se învârtă în jurul lor. Le place să aibă statut în mintea altora și apreciază când alții prețuiesc imaginea pe care le-o prezintă. Să le analizăm natura din aceste comportamente: care este natura lor? Dacă ei se comportă într-adevăr în acest fel, atunci este de-ajuns pentru a arăta că sunt aroganți și încrezuți. Ei nu I se închină deloc lui Dumnezeu; ei caută un statut mai înalt și vor să aibă autoritate asupra celorlalți, să-i posede și să aibă statură în mintea lor. Aceasta este imaginea clasică a Satanei. Aspectele naturii lor care ies în evidență sunt aroganța și îngâmfarea, refuzul de a I se închina lui Dumnezeu și o dorință de a fi venerați de alții. Astfel de comportamente vă pot oferi o imagine foarte clară despre natura lor” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că sunt doar una dintre făpturile lui Dumnezeu. Mi-e imposibil să înțeleg și să stăpânesc totul. Fie că e vorba de adevăr sau de cunoștințe specializate, lucrurile pe care le pot înțelege și stăpâni sunt foarte limitate. Era normal să pierd lucruri din vedere și să greșesc, dar eu chiar nu mă cunoșteam și nu voiam să-mi recunosc neajunsurile. Am vrut să fiu perfectă, mare și tare, pur și simplu am pretins că sunt altcineva și mi-a păsat prea mult de ceea ce gândeau ceilalți despre mine. Când colegii mei au propus să merg la acea biserică pentru a le rezolva problemele, am simțit că aveam realitatea adevărului și că eram mai bună decât ei, așa că am vrut să-mi etalez talentele și să arăt ce pot. Când am făcut echipă cu sora An, am simțit că eu eram conducătoarea și că mă aflam acolo ca să rezolv probleme, așa că trebuia să fiu mai bună decât ea la toate. Când am văzut că sora An rezolva problemele celorlalți, iar eu făceam numai gafe, am simțit că-mi pierdusem reputația și voiam să fug, așa că m-am distanțat în mod voit de ceilalți și am început să mă eschivez de la datorie. Problemele din viața bisericească au continuat, împiedicându-i pe frați și surori să câștige intrarea în viață. Mi-am dat seama că motivul pentru care eram mereu atât de falsă era că fusesem coruptă de otrăvurile Satanei precum: „Bărbații ar trebui întotdeauna să se străduiască să fie mai buni decât contemporanii lor”, „Asemeni copacului care trăiește pentru scoarța lui, omul trăiește pentru obrazul lui” și „Omul trebuie să lase în urmă o moștenire puternică”. Indiferent în ce grup eram, încercam să mă prefac și să-mi ascund neajunsurile. Voiam ca oamenii să-mi vadă numai partea bună și să fac doar impresie pozitivă. Credeam că asta îi conferă vieții mele valoare și demnitate, dar atunci când senzația a dispărut, m-am simțit rănită și descurajată. Țineam garda sus și eram neîncrezătoare față de ceilalți. Era extenuant. Dumnezeu m-a înălțat să-mi fac datoria de conducătoare ca să-L slăvesc și să fiu martor pentru El, să am părtășie despre adevăr pentru a rezolva probleme practice și să-i aduc pe frați și surori la Dumnezeu. Însă nu mi-am dat toată silința să sprijin lucrarea casei lui Dumnezeu. În schimb, am luat-o ca pe o ocazie să mă dau în spectacol și să fiu admirată. Când nu am primit ce mi-am dorit, mi-am neglijat slujba. Nu m-am gândit niciodată decât la ascensiunea și declinul prestigiului și statutului meu și nu am căutat adevărul, nici nu mi-am îndeplinit responsabilitățile. Drept urmare, Dumnezeu m-a disprețuit, iar sufletul mi-a rătăcit în întuneric. Nu numai că nu am putut rezolva nicio problemă reală, nici nu eram capabilă să fac lucrurile așa cum le făceam inițial. Am fost martoră a dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu. Natura lui Pavel era arogantă și competitivă. Căuta orbește statutul și voia să fie admirat. I-a adus pe oameni înaintea lui și a luat calea împotrivirii față de Dumnezeu. Eu nu am căutat adevărul, ci doar am urmărit orbește statutul. Mi-a păsat prea mult de părerea celorlați despre mine și am vrut să-i câștig de partea mea și să-i păcălesc. Întocmai ca Pavel, am mers pe calea împotrivirii față de Dumnezeu! Când am realizat acest lucru, m-am grăbit să mă rog lui Dumnezeu și să mă căiesc. Nu voiam să mă mai prefac și să-mi apăr propriul statut. Voiam să practic adevărul și să fiu o persoană cinstită.

Ulterior, când m-am întâlnit cu frații și surorile, am vrut să le spun prin ce trecusem, să-mi dezvălui corupția, dar pur și simplu nu am putut scoate o vorbă. Eram conducătoarea bisericii și trebuia să le supraveghez lucrarea. Dacă le spuneam totul, cu toate defectele mele, oare nu ar fi crezut că nu sunt un om care caută adevărul, că nu sunt potrivită să fiu conducătoare? În mintea mea să dădea o bătălie. Atunci mi-am dat seama că încercam iarăși să mă prefac și să-mi păstrez reputația. M-am gândit că puneam preț pe statut iar și iar, lucru care tulbura lucrarea casei lui Dumnezeu și mă făcea să merg pe calea greșită. Inima îmi era plină de teamă. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu trebuie să ascunzi nimic, să faci vreo modificare sau să folosești vreun truc de dragul propriei reputații, al respectului de sine și al statutului, iar acest lucru se aplică și oricărei greșeli pe care ai făcut-o; o astfel de lucrare fără rost nu este necesară. Dacă nu faci asta, atunci vei trăi ușor și fără a fi obosit, și complet în lumină. Numai astfel de oameni pot câștiga lauda lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar cei care practică adevărul sunt temători de Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au luminat inima și m-au motivat. Am simțit că acest mediu era o oportunitate să practic adevărul. Nu-mi mai puteam ascunde adevărata față și nu-mi mai puteam apăra statutul, așa că le-am vorbit fraților și surorilor despre toată corupția mea și despre lecțiile pe care le învățasem. Cu toții am câștigat ceva din această părtășie și ne-am apropiat mai mult unii de ceilalți. Am vorbit și despre problemele de la muncă și, folosindu-ne de punctele forte ale fiecăruia, am reușit să rectificăm greșelile din datoria noastră. După ceva timp, probleme din această biserică au fost rezolvate. Starea fraților și surorilor s-a îmbunătățit și ea și au început să-și facă datoria în mod activ. După aceea, când îmi făceam datoria, chiar dacă încă mă mai simțeam uneori constrânsă de gândul la statut, mă puteam ruga conștiincios lui Dumnezeu, puteam practica adevărul, eram cinstită și puteam fi deschisă cu privire la corupția mea. Treptat, nu am mai dat atâta atenție statutului meu. De atunci, m-am putut înțelege bine cu frații și surorile doar fiind deschisă și neprefăcută. Fără toată acea prefăcătorie, pot căuta adevărul și-mi pot face datoria într-un mod echilibrat. Acesta este rezultatul judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!