II. Interesele antihriștilor

Astăzi, vom continua părtășia despre punctul nouă din manifestările antihriștilor. Punctul nouă despre manifestările lor este următorul: ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale. Ultima dată, am avut părtășie despre o mică parte a acestui subiect, doar începând tema și părtășia noastră despre ce sunt interesele, acesta fiind primul punct. În legătură cu al doilea punct, am avut părtășie despre ce sunt interesele oamenilor și ce este esența acestora. Al treilea punct al părtășiei noastre a fost despre ce sunt interesele lui Dumnezeu și ce este esența acestora – acesta a fost, mai mult sau mai puțin, conținutul celor trei puncte despre care am avut părtășie. Data trecută, în esență, am avut părtășie despre adevărurile conceptuale, ajungând la o definiție a diverselor aspecte ale intereselor și oferindu-le oamenilor o înțelegere a conceptelor de bază. De data aceasta, nu vom intra în detaliile conținutului menționat anterior, pentru că subiectul despre care vom avea părtășie în cadrul celui de-al nouălea punct este menit să evidențieze diversele manifestări ale antihriștilor. Prin urmare, în părtășia noastră despre acest punct, vom continua să ne concentrăm asupra manifestărilor antihriștilor. În primul rând, vom diseca atitudinea și comportamentul antihriștilor față de diverse interese ale lor, încercând să identificăm natura-esența și firea antihriștilor și să le disecăm din această perspectivă. Vom începe prin a avea părtășie despre lucrurile care sunt relevante pentru interesele antihriștilor, din punctul de vedere al acestora.

În ochii antihriștilor, Dumnezeu, casa lui Dumnezeu și biserica sunt doar etichete, poate nimic mai mult decât niște nume, fără nicio valoare concretă. Prin urmare, privesc cu dispreț interesele lui Dumnezeu, ale casei lui Dumnezeu și ale bisericii, acestea nefiind demne de considerația sau atenția lor. În schimb, interesele personale ale antihriștilor au cea mai mare importanță pentru ei. Prin urmare, antihriștii vând frecvent interesele bisericii și ale casei lui Dumnezeu, în schimbul intereselor personale. Acum, să clasificăm și să disecăm temeinic care sunt lucrurile relevante pentru interesele antihriștilor, pentru a le oferi oamenilor o perspectivă clară a punctelor de vedere ale acestora despre chestiunile legate de interes. În primul rând și cel mai important, oricum sunt etichetați antihriștii, fie ca antihriști, fie ca oameni răi, fie ca indivizi care nu practică adevărul sau sunt ostili față de el, aceste tipuri de oameni nu trăiesc în vid. Trăiesc în carne și oase și au aceleași nevoi ale vieții omenești normale. Prin urmare, oameni ca antihriștii care trăiesc în mijlocul fraților și al surorilor sau în casa lui Dumnezeu și în biserică, au, de asemenea, interese legate de propria siguranță. Aceasta este prima subsecțiune despre interesele antihriștilor – propria siguranță. A doua subsecțiune despre interesele antihriștilor este propria reputație și propriul statut, lucruri care au legătură cu autoritatea lor. A treia subsecțiune despre interesele antihriștilor implică beneficiul lor. Este mai clar să disecăm interesele antihriștilor prin intermediul acestor trei subsecțiuni decât să avem părtășie despre ele direct? (Da.) Dacă vă cer să aveți părtășie pe baza acestor trei subsecțiuni, aveți vreo pătrundere? Puteți să vă expuneți în părtășie o anumită înțelegere? (S-ar putea să fiu capabil să discut despre o anumită pătrundere legată de a doua subsecțiune, dar nu-mi sunt foarte clare siguranța personală și beneficiul.) În regulă, pe măsură ce am părtășie, puteți completa acolo unde sunteți capabili să vorbiți clar, iar Eu voi avea părtășie despre ceea ce vă este neclar. E bine așa? (Da.)

A. Propria siguranță

Ne vom începe părtășia cu prima subsecțiune despre interesele antihriștilor – propria siguranță. Sensul acestei subsecțiuni ar trebui să fie clar pentru toată lumea; ține de siguranța fizică a unei persoane. În China continentală, a crede în Dumnezeu înseamnă a trăi într-un mediu periculos. Fiecare om care-L urmează pe Dumnezeu se confruntă cu riscul zilnic de a fi arestat, condamnat și supus persecuției crude din partea marelui balaur roșu. Antihriștii nu fac excepție. Deși, în casa lui Dumnezeu, pot fi clasificați drept antihriști, marele balaur roșu, însoțit de comunitatea religioasă, face constant tot ce-i stă în putință ca să suprime și să persecute biserica lui Dumnezeu și pe aleșii Lui și, bineînțeles, și antihriștii se regăsesc într-un astfel de mediu și nu fac excepție de la amenințarea arestului. Prin urmare, trebuie să înfrunte frecvent problema propriei siguranțe. Asta ne aduce la următoarea întrebare: cum se ocupă antihriștii de propria siguranță? Pentru această subsecțiune, avem părtășie în principal despre atitudinea pe care o au antihriștii față de propria siguranță. Ei bine, care este atitudinea lor? (Fac tot ce le stă în putință ca să-și protejeze propria siguranță.) Antihriștii fac tot posibilul ca să-și protejeze siguranța. Iată ce-și spun în sinea lor: „Trebuie neapărat să-mi garantez siguranța. Indiferent cine va fi prins, acela nu trebuie să fiu eu.” În această privință, vin adesea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, implorându-L să-i împiedice să intre în necazuri. Ei simt că, indiferent de situație, chiar duc la îndeplinire lucrarea unui conducător de biserică și că Dumnezeu ar trebui să-i protejeze. De dragul propriei siguranțe și pentru a evita să fie arestați, pentru a scăpa de orice persecuție și pentru a se poziționa într-un mediu sigur, antihriștii imploră și se roagă adesea pentru propria siguranță. Numai când vine vorba de propria siguranță se bazează cu adevărat pe Dumnezeu și se lasă în seama Lui. Când vine vorba de acest lucru, au credință reală, iar încrederea lor în Dumnezeu este autentică. Singurul lucru pentru care se deranjează este să se roage lui Dumnezeu cerându-I să-i țină în siguranță, fără să se gândească câtuși de puțin la lucrarea bisericii sau la datoria lor. În lucrarea lor, siguranța personală reprezintă principiul care îi călăuzește. Dacă un loc este sigur, atunci antihriștii vor alege acel loc pentru a lucra și, într-adevăr, vor părea plini de inițiativă și pozitivi în munca lor, etalându-și grozavul „simț al responsabilității” și „loialitatea”. Dacă o anumită lucrare implică riscuri și există probabilitatea să aibă loc un incident, ducând la descoperirea de către marele balaur roșu a persoanei care a făcut-o, ei își caută scuze și o refuză și găsesc o ocazie pentru a fugi de aceasta. De îndată ce există pericol sau de îndată ce există o urmă de pericol, se gândesc la modalități de a se sustrage și de a-și abandona datoria, fără să le pese de frați și surori. Le pasă doar să scape de pericol. S-ar putea să fie deja pregătiți în sinea lor: de îndată ce apare pericolul, ei renunță imediat la lucrarea pe care o fac, fără să se preocupe de modul în care se desfășoară lucrarea bisericii sau de ce pierdere poate reprezenta pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru siguranța fraților și surorilor. Ceea ce contează pentru ei este fuga. Au chiar și un „as în mânecă”, un plan pentru a se proteja: de îndată ce pericolul se abate asupra lor sau sunt arestați, spun tot ceea ce știu, eliberându-se și absolvindu-se de orice responsabilitate, ca să-și păstreze siguranța. Acesta e planul pe care-l au la îndemână. Acești oameni nu sunt dispuși să îndure persecuția pentru credința în Dumnezeu; le este frică să nu fie arestați, torturați și condamnați. Realitatea este că ei au cedat de mult în fața Satanei, în inimile lor. Sunt îngroziți de puterea regimului satanic și se tem chiar mai mult de lucruri precum tortura și interogatoriile aspre care se abat asupra lor. Prin urmare, în cazul antihriștilor, dacă totul decurge fără probleme și nu există nicio amenințare la adresa siguranței sau vreo problemă cu aceasta și niciun hazard nu este posibil, își pot oferi zelul, „loialitatea” și chiar bunurile lor. Însă, dacă împrejurările sunt nefaste și ar putea fi arestați în orice moment pentru credința lor în Dumnezeu și pentru că și-au făcut datoria și în cazul în care credința lor în Dumnezeu îi poate face să fie concediați din funcția lor oficială sau abandonați de cei apropiați, atunci vor fi extrem de atenți și nu vor predica Evanghelia și nu vor mărturisi pentru Dumnezeu și nici nu-și vor face datoria. Când există un mic semn că ar putea să apară necazuri, ei se ascund după deget; când există un mic semn de necazuri, doresc să returneze imediat bisericii cărțile lor conținând cuvintele lui Dumnezeu și orice este legat de credința în Dumnezeu, pentru a rămâne în siguranță și nevătămați. Nu sunt ei periculoși? Dacă ar fi arestați, nu ar deveni iude? Antihriștii sunt atât de periculoși încât pot să devină iude în orice moment; există întotdeauna posibilitatea să-L trădeze pe Dumnezeu. În plus, sunt extrem de egoiști și mai mult decât demni de dispreț. Acest lucru este determinat de natura-esență a antihriștilor.

Unii pot spune: „Poate că oamenii cu aceste manifestări se găsesc numai în țara marelui balaur roșu, în contextul social din China. Când mergi în străinătate, nu există persecuție sau arest, așa că siguranța personală devine irelevantă. Mai este nevoie de acest subiect?” Credeți că mai este nevoie de el? (Da.) Chiar și în străinătate, mulți oameni care fac îndatoriri în casa lui Dumnezeu manifestă frecvent aceste comportamente. Imediat ce discuția se îndreaptă spre regimul politic al unei țări sau spre atacurile, calomnierea și mișcările necredincioșilor sau ale comunității religioase împotriva casei lui Dumnezeu, anumiți oameni simt o frică și o lașitate profundă în adâncul sufletului. Pot chiar să simtă că ar fi mai liberi și că, în acest moment, le-ar fi mai bine dacă nu ar crede în Dumnezeu. Unii dintre ei regretă că și-au pus credința în Dumnezeu și, în inimile lor, unii chiar se gândesc să bată în retragere și să renunțe. Astfel de oameni sunt tot timpul îngrijorați de propria siguranță, considerând că nimic nu este mai important decât aceasta. Viețile lor și propria siguranță sunt cele mai importante griji din adâncul inimilor lor. Așadar, când se confruntă cu modul în care lumea și întreaga omenire defăimează, calomniază și condamnă biserica și lucrarea lui Dumnezeu, acești oameni nu stau de partea Lui în inimile lor. În schimb, când se întâmplă aceste lucruri, când aud glasuri care-L defăimează și-L condamnă pe Dumnezeu, în adâncul sufletului, I se opun lui Dumnezeu. Își doresc cu ardoare să tragă o linie între ei și Dumnezeu, casa Lui și biserică. Mai mult decât atât, în astfel de momente, să recunoască faptul că ei cred în Dumnezeu este o sarcină dificilă și dureroasă pentru ei. Își doresc cu disperare să nu fie asociați în niciun fel cu Dumnezeu, casa Lui sau biserica. În astfel de momente, se simt neliniștiți și chiar rușinați și incapabili să-și arate fața, ca membri ai casei lui Dumnezeu. Sunt astfel de oameni adepți adevărați ai lui Dumnezeu? Chiar s-au lepădat de toate ca să-L urmeze? (Nu.) În China continentală, când cred în Dumnezeu, oamenii înfruntă frecvent persecuția și arestul și întâmpină adesea probleme ce țin de siguranța personală; deși mediul în străinătate nu este atât de aspru, oamenii tot întâlnesc circumstanțe similare. Înfruntă calomnia și condamnarea din partea comunității religioase și trebuie să facă față indiferenței sau anumitor declarații de neînțelegere ale diverselor țări față de biserică. Unii se simt pierduți și chiar au incertitudini și le este greu să creadă că lucrarea lui Dumnezeu este autentică, punând și mai mult la îndoială corectitudinea lui Dumnezeu. Prin urmare, întrucât se gândesc frecvent la siguranța personală, ei nu-și pot face îndatoririle în casa lui Dumnezeu, cu o inimă care este neclintită și liniștită. Oare acești indivizi chiar și-au dat viața lui Dumnezeu? (Nu, nu au făcut-o.) Unii chiar se gândesc: „A pleca peste hotare înseamnă a scăpa din ghearele marelui balaur roșu, nu-i așa? Nu există libertate religioasă în străinătate? Nu este totul liber și eliberat? De vreme ce Dumnezeu ne-a condus peste hotare să ne facem îndatoririle, de ce trebuie să înfruntăm în continuare aceleași condiții vitrege? De ce tot trebuie să învățăm aceste lecții și să trecem prin suferințe în străinătate?” Unii oameni au îndoieli în inimile lor și unii nu numai că se îndoiesc, dar se împotrivesc, având întrebări precum: „Întrucât este adevărata cale, întrucât este lucrarea lui Dumnezeu, de ce noi, care ne facem îndatoririle cu loialitate, care ne-am lepădat de toate ca să ne sacrificăm pentru Dumnezeu, trebuie să îndurăm în continuare un astfel de tratament inegal în lumea aceasta?” Ei nu înțeleg. Pentru că nu înțeleg și își pun pe primul loc siguranța personală, prin urmare, transformă această lipsă de înțelegere în plângeri și îndoieli îndreptate spre Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Unii oameni din străinătate se tem până și să-și asume riscuri când își fac îndatoririle. Dacă li se repartizează o datorie care implică anumite riscuri, ei găsesc scuze precum: „Nu sunt potrivit pentru această datorie. Familia mea este tot în China continentală și, dacă marele balaur roșu mă descoperă, oare asta nu-mi va provoca necazuri?” Refuză să îndeplinească astfel de îndatoriri. Aleg să se protejeze, să-și apere siguranța personală și să-și salveze propriile vieți. Își lasă o portiță de scăpare în loc să se ofere complet, renunțând la toate și lepădându-se de toate ca să-și accepte îndatoririle. Nu pot realiza acest lucru. Acestea sunt câteva dintre comportamentele lor, când este vorba despre propria siguranță. Unii oameni se simt neliniștiți în inimile lor și se roagă adesea pentru asta. Unii oameni simt adesea frică și lașitate, crezând că forțele Satanei sunt prea puternice și întrebându-se cum poate o persoană obișnuită să le țină piept. Așadar, adesea le este teamă și își fac griji în privința asta. Unii chiar cred că, imediat ce vor fi arestați, biserica sau casa lui Dumnezeu nu va putea face nimic, că nimeni nu va fi eficient dacă se întâmplă ceva. Așa că ei cred că lucrul cel mai important este să se protejeze pe ei înșiși. Prin urmare, când trebuie să-și pună pielea la bătaie și să-și asume o datorie riscantă, se ascund și nimeni nu-i poate convinge. Pretind că nu sunt competenți, găsind tot felul de scuze și motive să refuze îndatoririle importante care le-au fost încredințate de casa lui Dumnezeu. Dacă mediul este propice, acești oameni ar putea chiar să stea într-un loc public, în fața unei mari adunări, strigând la microfon: „Cred în Dumnezeu Atotputernic, sunt un membru al Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. Sper ca toată lumea să poate veni să cerceteze adevărata cale.” Pot face acest lucru fără nicio teamă, atunci când siguranța personală nu le este în pericol. Odată ce există chiar și cea mai mică indicație a unei amenințări sau a unei situații care le implică siguranța sau când apar circumstanțe neașteptate, entuziasmul lor dispare, „loialitatea” lor se risipește, iar „credința” lor se estompează. Știu doar să fugă încoace și încolo, încercând mereu să găsească o lucrare discretă, din culise, pe care s-o îndeplinească, pasându-le altora sarcinile și îndatoririle care necesită să-și pună pielea la bătaie și să-și asume riscuri. Imediat ce mediul se îmbunătățește, apar din nou ca niște bufoni. De ce reapar? Ca să înceapă să se laude, să informeze oamenii despre existența lor, să-I arate lui Dumnezeu entuziasmul lor, să-L facă să le vadă loialitatea din acel moment și, în același timp, să se revanșeze pentru ce au făcut în trecut, încercând cu disperare să se îndrepte. Cu toate acestea, la cel mai mic semn de necazuri sau de schimbări în mediu, acești oameni dispar din nou și se ascund.

Când lucrarea de evanghelizare abia începea să se extindă, răspândirea Evangheliei era foarte dificilă. Pe atunci, nu existau mulți oameni care puteau predica Evanghelia, iar cei care puteau aveau o înțelegere destul de superficială a adevărului. Nu puteau discerne foarte bine noțiunile religioase ale oamenilor și era dificil să câștige oameni. În plus, predicarea Evangheliei venea, de asemenea, cu riscuri. Când întâlneai oameni cu o umanitate oarecum bună, cel mult refuzau să o accepte și cu asta basta, dar nu te răneau sau nu te insultau. Dacă mențineai legătura cu ei, mai putea exista speranță de a-i câștiga, lucru care dădea anumite rezultate. Cu toate acestea, când întâlneai oameni răi sau pastori și prezbiteri din diverse confesiuni, acești oameni nu numai că refuzau să accepte, dar chiar conduceau un atac comun, te forțau să-ți mărturisești păcatele și, dacă nu făceai asta, era posibil să te agreseze fizic. În cazuri mai grave, era posibil chiar să te denunțe la poliție și să te predea la secție, punându-te în pericolul de a fi reținut oricând. Unii conducători de biserică nu au fost constrânși de aceste chestiuni. Au continuat să-și facă îndatoririle când s-a cuvenit să facă asta și chiar au deschis drumul în predicarea Evangheliei și a mărturiei pentru Dumnezeu. Totuși, unii așa-ziși conducători sau acei conducători falși nu au acționat în felul acesta. Când înfruntau astfel de pericole, nu se duceau ei înșiși, ci îi trimiteau pe alții. Am auzit despre o conducătoare care a aflat că un potențial destinatar al Evangheliei era conducător într-o anumită confesiune. A vrut să aranjeze să-i fie răspândită Evanghelia de cineva. După ce a chibzuit, nu a putut găsi o persoană adecvată și a decis că era mai potrivit să meargă singură. Totuși, s-a temut de pericol și nu a vrut să meargă, așa că a aranjat să meargă în locul ei o soră tânără, de optsprezece sau nouăsprezece ani. Ce părere aveți? Ar fi trebuit să aranjeze să meargă această soră tânără? (Nu ar fi trebuit.) De ce nu ar fi trebuit? (Pentru că potențialul destinatar al Evangheliei era un conducător într-o anumită confesiune, cu multe noțiuni religioase. Sora tânără avea o statură mică, avea o înțelegere superficială a adevărului, nu putea să aibă părtășie despre adevăr pentru a rezolva problemele potențialului destinatar al Evangheliei și nu numai că era posibil să nu fie capabilă să-l convertească, dar ea însăși ar fi putut fi indusă în eroare.) Având în vedere vârsta ei, cât de mult din adevăr putea să înțeleagă realmente această tânără soră? Câtă cunoaștere biblică avea? Cât de încrezătoare putea să fie în convertirea conducătorului din acea confesiune? La vârsta ei, cu siguranță nu avea multă experiență în predicarea Evangheliei. În plus, tocmai ajunsese la maturitate și nu avea experiență. Putea înțelege noțiunile, ideile și dificultățile adulților? (Nu, nu putea.) Categoric nu. La vârsta ei, pur și simplu nu era capabilă să se descurce cu gândurile adulților. Spuneți-Mi, la vârsta ei, această tânără soră era cea mai bună alegere? (Nu era.) Nu era cea mai bună alegere. Așadar, trimițând tânăra soră, a avut această conducătoare intenția corectă? (Nu a avut intenția corectă.) Nu a avut intenția corectă. Nu ar fi trebuit s-o trimită pe tânăra soră. Ulterior, când tânăra soră a luat legătură cu liderul acelei confesiuni și a aflat că nu era o persoană bună, i-a raportat conducătoarei, spunând că îi era foarte frică și că nu îndrăznea să meargă din nou. Conducătoarea a pus presiune asupra ei, insistând: „Nu, asta este datoria ta și trebuie să mergi!” Tânăra soră a fost forțată până la lacrimi și a spus: „Este datoria mea și ar trebui să merg, dar nu mă pot descurca, nu pot s-o fac!” Cu toate acestea, conducătoarea nu s-a lăsat înduplecată și a continuat, spunând: „Chiar dacă nu poți s-o faci, trebuie să mergi; nu poate merge nimeni altcineva, așa că trebuie să o faci tu!” Ce fel de conducătoare credeți că este aceasta? Nu numai că s-a protejat pe sine când s-a apropiat pericolul, dar a și pus pe altcineva în primejdie când a dat înapoi. Chiar și în situații în care această tânără soră și-a exprimat incapacitatea și chiar a plâns de frică, ea tot nu a fost de acord. Ce fel de nenorocită este conducătoarea? Este ea oare o ființă umană? (Nu.) Nu este o ființă umană. Nu a ținut cont de siguranța fraților și surorilor ei, ci doar de a ei. Ba chiar a dat la schimb siguranța celorlalți pentru propriul interes, exact ca acei părinți care joacă jocuri de noroc și care, după ce pierd toți banii și nu le mai rămâne nimic, își oferă propriile fiice drept garanție pentru plata datoriilor, ca să-și permită să depășească vremurile grele și să scape de dezastru, sacrificându-i pe cei pe care îi iubesc cel mai mult în schimbul propriei fericiri. Ce fel de nenorocită este această conducătoare? I-a mai rămas vreo fărâmă de umanitate? (Nu.) În ea nu există nicio fărâmă de umanitate. Pe baza acestui comportament, pot astfel de oameni să fie clasificați drept antihriști? (Pot.) Categoric pot! Unii ar putea spune: „Ce fac ei este de dragul lucrării bisericii, pentru răspândirea Evangheliei. Nu au intenții bune? Nu fac asta pentru a apăra interesele casei lui Dumnezeu? Cum pot fi clasificați drept antihriști?” A gândit cineva vreodată în felul acesta? Poate fi adus acest argument? (Nu, nu se poate.) Așadar, spuneți-Mi, care este natura acestei probleme? (De dragul propriilor interese și al propriei siguranțe, această conducătoare a folosit viața și siguranța tinerei surori drept monedă de schimb, adică a împins-o intenționat în prăpastie – are o umanitate deosebit de malițioasă.) Pe scurt, această conducătoare, știind prea bine că tânăra soră era complet incapabilă să facă această sarcină, a rânduit lucrurile așa ca să se protejeze pe sine. În același timp, a făcut-o ca să dea socoteală pentru îndeplinirea propriei datorii, sacrificând interesele și siguranța altuia pentru a-și atinge țelurile personale. Asta a fost intenția ei. Pur și simplu nu a ținut cont cine era capabil să facă această sarcină, cine ar fi putut converti această persoană sau cine ar fi putut face eficient această sarcină, găsind cea mai bună persoană pentru asta. Esența acțiunilor ei nu a avut legătură cu îndeplinirea datoriei sau cu loialitatea și responsabilitatea ei, ci cu posibilitatea de a le da socoteală superiorilor săi și de a se proteja, sacrificând interesele altora și chiar făcându-le rău. A acționat într-un mod care i-a rănit pe alții pentru a se proteja și pentru a-și atinge țelurile – nu aceasta este esența chestiunii? (Ba da.) Aceasta este esența chestiunii. Prin urmare, acțiunile acestei conducătoare pot fi clasificate drept acțiunile unui antihrist. Nu aceasta este rădăcina chestiunii? (Ba da.) Exact așa stau lucrurile. Dacă nu ar fi fost niciun candidat potrivit, iar această tânără soră nu ar fi fost acolo, dacă i s-ar fi spus că meargă singură să convertească conducătorul acelei confesiuni, s-ar fi dus? Ar fi fost capabilă să spună: „Dacă nu există candidați potriviți, atunci mă voi duce eu. Nu-mi este teamă. Chiar dacă asta înseamnă să-mi sacrific viața pentru a câștiga această persoană, sunt dispusă să renunț la ea, pentru că acestea sunt datoria și responsabilitatea mea”? Ar fi putut face asta? (Nu.) De ce spunem că nu ar fi putut s-o facă? Nu speculăm. Pe ce ne bazăm când spunem că n-ar fi putut? (Pe faptul că atunci când își făcea datoria, nu o făcea cu adevărat pentru a obține rezultate și pentru a converti acel potențial destinatar al Evangheliei. Prin urmare, pur și simplu făcea lucrurile de mântuială, trimițând-o pe tânăra soră. Dacă aceasta n-ar fi fost acolo, conducătoarea nu ar fi mers personal să câștige această persoană.) Așa este, așa ar fi stat lucrurile. Dacă a văzut că nu erau disponibili candidați potriviți, nu ar fi trebuit să se ducă ea însăși? (Ba da.) Dacă ar fi fost cu adevărat loială datoriei ei și ar fi ținut cont de siguranța personală, nu ar fi lăsat-o pe tânăra soră să se ducă, ci ar fi mers ea însăși. Așadar, care este problema evidențiată de faptul că nu s-a dus ea însăși? (Își proteja propria siguranță și interesele.) Așa este, așa s-au desfășurat lucrurile. Dacă ar fi fost într-adevăr loială datoriei ei, și-ar fi asumat ea însăși responsabilitatea. Totuși, ea nu a făcut asta; în schimb, a ales să meargă în locul ei candidatul cel mai puțin potrivit. Intenția ei a fost să trimită cea mai puțin potrivită persoană în cel mai periculos loc pentru a-și atinge scopul de a se apăra de pericol și a se proteja? (Da.) Acesta este comportamentul antihriștilor. Asta are legătură cu repartizarea oamenilor.

În China continentală, marele balaur roșu a suprimat, arestat și persecutat constant și brutal credincioșii în Dumnezeu, punându-i adesea în medii periculoase. De exemplu, guvernul folosește diverse pretexte pentru a prinde credincioși. Oricând zona în care locuiește un antihrist este descoperită, care este primul lucru la care se gândește antihristul? Nu este vorba de rânduitul corect al lucrării bisericii, ci să scape din această situație periculoasă. Când biserica înfruntă suprimarea și arestul, antihriștii nu fac niciodată lucrare de verificare a urmărilor. Ei nu fac rânduieli pentru resursele sau personalul esențial al bisericii. În schimb, găsesc scuze și motive ca să-și asigure un adăpost și gata. Odată ce siguranța personală le este garantată, rareori se implică personal în rânduitul lucrării, personalului sau resurselor bisericii, nici nu se interesează de chestiune, nici nu fac rânduieli specifice. Din cauza asta, resursele și finanțele bisericii nu sunt transferate cu promptitudine în locuri sigure și, în cele din urmă, multe sunt jefuite și luate de marele balaur roșu, provocând pierderi semnificative bisericii și ducând la capturarea mai multor frați și surori. Acesta este rezultatul faptului că antihriștii se eschivează de la responsabilitatea pe care o au față de lucrare. În adâncul inimii antihriștilor, siguranța personală este mereu pe primul loc. Este o problemă în inimile lor care este o grijă permanentă pentru ei. Se gândesc în sinea lor: „Nu trebuie să intru în necazuri. Oricine ar putea fi prins, nu-mi permit să fiu eu – trebuie să rămân în viață. Încă aștept să am parte de gloria lui Dumnezeu, atunci când se va încheia lucrarea Lui. Dacă sunt prins, mă voi comporta ca o iudă și totul se va sfârși pentru mine. Nu va exista un final bun pentru mine. Voi fi pedepsit.” Prin urmare, oricând merg într-un loc nou să lucreze, în primul rând cercetează cine are cea mai sigură și mai puternică gospodărie, unde pot să se ascundă de raidurile guvernului și să se simtă în siguranță. În al doilea rând, caută gospodării cu condiții de trai mai bune, unde este carne la fiecare masă, aer condiționat vara și căldură iarna. În plus, se interesează cine dintre credincioși este mai entuziast și are o fundație mai puternică, cineva care poate oferi protecție când apar necazuri. Mai întâi cercetează toate aceste chestiuni. După asta, găsesc un loc în care să se stabilească și să facă puțină lucrare superficială, să trimită o scrisoare sau să transmită verbal câteva informații sau rânduieli de lucru. Acum, credeți că antihriștii sunt capabili să lucreze? Când vă uitați cum țin cont de siguranța personală și o rânduiesc, meticulos și îngrijit, ar putea părea că știu cum să facă o anumită lucrare, știu în inimile lor cum s-o facă. Totuși, intențiile lor nu sunt corecte, se gândesc doar la câștigul personal și sunt scârbiți de adevăr; chiar dacă știu că lucrurile pe care le fac sunt împotriva adevărului și sunt egoiste și demne de dispreț, insistă să le facă în felul lor și să acționeze nechibzuit și nesăbuit. Tot ce fac este ca să-și protejeze siguranța. După ce se stabilesc și simt că sunt în afara pericolului, că acesta a trecut, antihriștii încep să facă puțină lucrare superficială. Antihriștii sunt destul de meticuloși în rânduielile lor, dar depinde cu cine au de-a face. Se gândesc foarte atent la chestiunile care au legătură cu propriile interese, dar când vine vorba de lucrarea bisericii sau de îndatoririle lor, își arată egoismul și josnicia și nu dau deloc dovadă de responsabilitate, lipsindu-le orice urmă de conștiință sau rațiune. Tocmai din cauza acestor comportamente sunt clasificați drept antihriști. Dacă am judeca numai după calibru, luând în considerare cât de bine cântăresc și fac planuri meticuloase și concrete pentru propria siguranță, lor nu le lipsește calibrul și au capul pe umeri. Ar trebui să fie capabili să se ocupe de lucrarea casei lui Dumnezeu. Acum, dacă privești lucrurile pe baza capacității lor, nu ar trebui să fie etichetați drept antihriști, deci de ce au fost totuși etichetați ca atare? Acest lucru este stabilit pe baza esenței lor, dacă pot accepta și practica adevărul, dacă sunt oameni care urmăresc adevărul. Fac considerații și rânduieli bine-gândite și specifice în legătură cu mediul lor de viață, cu hrana și băutura și cu siguranța lor. Cu toate acestea, când vine vorba de lucrarea casei lui Dumnezeu, devin cu totul alți oameni, deosebit de egoiști și josnici, care nu țin cont deloc de voia lui Dumnezeu. Aceștia sigur nu sunt oameni care urmăresc adevărul. Antihriștii se ocupă de lucrarea casei lui Dumnezeu și de rânduielile de lucru ale Celui de mai sus, filtrându-le. Trec prin filtru, selectiv, ce sunt dispuși și ce nu sunt dispuși să facă și ce are și ce nu are legătură cu siguranța lor. Apoi, fac puțină lucrare ușoară, care nu implică niciun pericol, doar ca să nu afle Cel de mai sus că sunt iuți la mâncare și înceți la muncă și că nu se ocupă de îndatoririle cuvenite. După ce rânduiesc lucrarea, nu se interesează niciodată de modul în care sunt îndeplinite anumite sarcini sau nu le supraveghează. De exemplu, casa lui Dumnezeu are principii și reguli specifice în privința jertfelor și a diverselor resurse: cum să le rânduiască, unde să le plaseze, cum să le gestioneze și cine ar trebui să fie la conducere. Pe de altă parte, antihriștii doar vorbesc despre aceste lucruri și, odată ce fac rânduielile, consideră treaba terminată. Indiferent dacă mediul este potrivit sau nu, nu vizitează niciodată locul pentru a arunca o privire; doar își mișcă buzele și, în inimile lor, nu pricep, nu se interesează, nu cercetează sau nu le pasă dacă rânduielile specifice pentru aceste resurse ale casei lui Dumnezeu sunt sau nu potrivite sau sigure. Așadar, pe timpul conducerii antihriștilor, în cadrul domeniului lor de activitate, unele cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu sunt confiscate de oameni răi. Unele cărți mucegăiesc pentru că sunt depozitate necorespunzător și, în unele cazuri, anumite cărți sau resurse sunt plasate în locuri în care nimeni nu are grijă de ele. Antihriștii nu numai că nu reușesc să facă rânduieli specifice pentru aceste chestiuni, dar cu siguranță nu se interesează, nu cercetează și nu întreabă despre ele. În schimb, își consideră sarcina îndeplinită odată ce fac rânduieli. Vorbesc și vorbesc și asta-i tot; doar fac lucrurile de mântuială, fără să caute rezultate concrete. Antihriștii arată loialitate prin comportamentele lor? (Nu.) Nu au deloc loialitate. Când vine vorba să rânduiască diverse resurse ale bisericii, antihriștii nu se interesează niciodată. Ce înseamnă că „nu se interesează niciodată”? Înseamnă că nu fac deloc rânduieli? Fac lucrurile de mântuială și fac rânduieli ca să le arunce oamenilor praf în ochi, ca nu cumva să fie raportați superiorilor. Însă nu fac niciodată nicio lucrare specifică. La ce se referă lucrarea specifică? Presupune stabilirea locului în care să fie plasate aceste lucruri, dacă este sau nu sigur, dacă li s-ar putea întâmpla ceva, dacă ar putea veni rozătoare să le strice, dacă ar putea fi inundate sau furate, dacă indivizii responsabili cu păstrarea lor sunt potriviți și așa mai departe. Cu toate acestea, antihriștii nu se interesează niciodată, nu cercetează niciodată și nu-și fac griji niciodată. În inimile lor, cred că aceste lucruri nu există ca ei să se bucure de ele; nu le prețuiesc și nu au niciun folos pentru ele. Ele aparțin altor oameni, casei lui Dumnezeu și nu au legătură cu ei. Nu le pasă deloc; lasă pe oricine vrea să fie îngrijorat să-și facă griji – ei nu sunt îngrijorați. Rânduiesc lucrurile și cu asta basta. Unii antihriști nici nu se deranjează să le rânduiască. Ei cred că, indiferent dacă lucrarea este făcută bine sau nu, nu va exista nicio recompensă și nimeni nu-i va trage la răspundere că au făcut-o prost. Cine i-ar raporta pentru un lucru atât de neînsemnat? I-ar pedepsi Dumnezeu pentru asta? Atitudinea și punctul de vedere al antihriștilor față de îndatoririle lor sunt exact așa: fac lucrurile de mântuială și se ocupă de chestiuni într-o manieră superficială. Atât timp cât aceste lucruri nu le afectează statutul sau siguranța, nu le pasă dacă sunt gestionate sau nu. Fie că aceste lucruri sunt pierdute, diminuate sau deteriorate, asta nu are nicio legătură cu ei. În mintea antihriștilor, resursele casei lui Dumnezeu sunt considerate proprietate publică. Nu trebuie să-și facă griji în privința lor, nu trebuie să le dea nicio atenție și nu trebuie să irosească energie pentru a le gestiona. Așadar, în timpul conducerii antihriștilor, din cauza neglijenței lor față de datorie, a concentrării asupra plăcerii personale și a eșecului de a îndeplini sarcini specifice, diverse resurse din casa lui Dumnezeu sunt jefuite sau luate de marele balaur roșu sau confiscate de unii oameni răi. Au existat multe astfel de cazuri. Unii ar putea spune: „Într-un mediu atât de ostil, cine ar putea să se ocupe de toate atât de meticulos? Cine ar putea să evite puțină neglijență sau câteva greșeli?” E vorba doar despre a face câteva greșeli? Îndrăznesc să spun că, dacă oamenii ar putea să-și îndeplinească îndatoririle și să dea dovadă de loialitate, pierderea acestor resurse nu ar fi atât de mare; cu siguranță ar scădea, iar eficiența lucrării s-ar îmbunătăți foarte mult.

Antihriștii cred în Dumnezeu pentru a câștiga binecuvântări. Ei nu sunt niciodată preocupați de lucruri legate de casa lui Dumnezeu sau de interesele Lui. Orice fac trebuie să se învârtă în jurul intereselor personale. Dacă lucrarea casei lui Dumnezeu nu le implică interesele personale, pur și simplu nu le pasă și nu se interesează de ea. Cât de egoiști trebuie să fie! Când anumiți antihriști îndeplineau rolul de conducători, marele balaur roșu a jefuit cantități mari de jertfe care se aflau sub supravegherea lor, iar o cantitate uimitoare s-a pierdut. Însă acești antihriști nu s-au învinovățit deloc. După aceea, chiar au spus: „Nu este doar responsabilitatea mea: cum să fie numai vina mea? În plus, acest tip de situație este inevitabilă.” N-au avut deloc remușcări, au aruncat vina asupra altor oameni și, plini de scuze, au încercat să se apere. Ce fel de lucruri sunt aceștia? Oare astfel de oameni nu ar trebui să fie excluși? Nu ar trebui să fie blestemați și pedepsiți? (Ba da.) După ce au comis o greșeală atât de importantă, acești antihriști nu au avut deloc remușcări! Ce manifestări ar avea o persoană normală, o persoană cu umanitate, o persoană care este loială lui Dumnezeu sau o persoană cu o inimă cu frică de Dumnezeu, dacă neglijența ei ar fi dus la înhățarea bunurilor casei lui Dumnezeu de către marele balaur roșu? (Ar avea remușcări, s-ar învinovăți și, în inima ei, ar simți că nu și-a îndeplinit datoria cum se cuvine.) Ce ar face în continuare? S-ar gândi la o cale să se revanșeze. În adâncul inimii, s-ar simți îndatorată și ar avea remușcări; orice ar spune ceilalți, nu s-ar plânge nici măcar cu o vorbă, nu s-ar apăra. Ar recunoaște că a fost neglijența sa, fărădelegea sa. Ar accepta orice i-ar spune Dumnezeu și orice mod în care casa lui Dumnezeu ar hotărî să o trateze. Așadar, de ce nu acceptă antihriștii asta? De ce sunt extrem de nemulțumiți după ce sunt excluși? Asta dezvăluie natura antihriștilor. Acești antihriști au provocat pierderi însemnate lucrării casei lui Dumnezeu, multe eforturi din partea celorlalți au fost irosite pentru că și-au neglijat îndatoririle și multe jertfe au fost luate de marele balaur roșu, totuși ei nu se simt vinovați sau datori și chiar se apără. Când casa lui Dumnezeu s-a ocupat de ei, au refuzat să se supună și și-au răspândit sfidarea peste tot. Ce fel de lucruri sunt ei? Nu înseamnă asta că se joacă cu moartea? (Ba da.) Înseamnă că se joacă cu moartea. Uitându-ne la sufletul antihriștilor, natura-esența lor este de a fi ostili față de adevăr și de Dumnezeu. Le lipsește umanitatea; sunt demoni vii, satane, fiare în veșminte omenești. Când oamenii care au umanitate fac o greșeală minoră sau spun ceva greșit, își fac reproșuri. Însă demonii vii, antihriștii, nu simt asta. Chiar după ce au comis o greșeală atât de gravă, acei antihriști nu și-au făcut deloc reproșuri și chiar au încercat să se apere. Așadar, pentru ei, ce este adevărul? Recunosc adevărul în inimile lor? Cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și Dumnezeu este adevărul – recunosc acest fapt? (Nu-l recunosc.) În mod clar nu-l recunosc. În inimile lor, consideră că ei sunt adevărul, că ei sunt Dumnezeu; cred că, în afară de ei, nu există niciun alt Dumnezeu. Nu sunt ei diavoli? (Ba da.) Aceștia sunt diavoli, diavoli tipici. Antihriștii nu se interesează deloc de resursele bisericii, nici nu fac rânduieli specifice pentru acestea. Însă, dacă se întâmplă să aibă ei înșiși un lucru prețios, poți fi sigur că vor avea mare grijă de el. Nu vor dezvălui niciun cuvânt despre el, nici măcar atunci când vorbesc în somn și nu ți-ar spune nici dacă i-ai bate. Îl păzesc extraordinar de bine. Totuși, când vine vorba de resursele casei lui Dumnezeu, atitudinea lor este complet diferită. De fapt, au acest fel de atitudine: „Ce legătură are cu mine? Nu ajung să mă bucur de acea resursă și nu-mi aparține. Chiar dacă am mare grijă de ea, s-ar putea să fie dată altcuiva! Ce rost are s-o păzesc atât de bine?” Nu consideră că această chestiune este datoria lor. Nu este aceasta o lipsă de umanitate? (Ba da.) Este o manifestare a lipsei de umanitate. Ce înseamnă? Înseamnă că nimeni nu se poate baza pe tine. Dumnezeu ți-a încredințat această lucrare și ți-a dat îndatoririle pe care ar trebui să le îndeplinești – asta face parte din munca ta. Se cuvine să te ocupi cum trebuie de aceste chestiuni, ducându-le la bun sfârșit una câte una, urmând principiile cerute de Dumnezeu și rânduielile casei lui Dumnezeu și rânduindu-le cum se cuvine, iar apoi responsabilitatea ta va fi îndeplinită. Însă au antihriștii acest mod de gândire sau această idee? (Nu, nu au.) Deloc. Aceasta este o lipsă completă de umanitate. Care este manifestarea specifică a lipsei de umanitate? Să nu-ți pese dacă ai conștiință sau rațiune și să fii egoist și josnic, să nu fii demn de încredere, oamenii să nu se poată baza pe tine și să nu fii vrednic să ți se încredințeze nimic.

Când vine vorba de chestiuni legate de personalul din cadrul bisericii, cum ar fi ce lucrare este făcută de către cine și unde, dacă o face cum se cuvine, dacă-și îndeplinește eficient datoria, dacă au apărut cazuri de perturbări sau tulburări sau care este reacția fraților și surorilor, antihriștii nu se interesează niciodată în detaliu și nu fac rânduieli privind lucrurile acestea. De exemplu, când casa lui Dumnezeu le cere să furnizeze diverse tipuri de persoane talentate, antihriștii doar aruncă o privire peste scrisorile de recomandare ale acestora, fără să afle sau să se intereseze în mod specific de situațiile lor – de exemplu, dacă aceste persoane au o bază în credința lor, cum este umanitatea lor, dacă pot accepta adevărul, dacă talentele și aptitudinile lor tehnice individuale sunt la înălțimea standardelor cerute de casa lui Dumnezeu și dacă sunt potrivite pentru a fi cultivate și pentru a-și asuma îndatoriri importante. Antihriștii doar fac lucrurile de mântuială în privința asta, prefăcându-se, aruncând repede o privire peste scrisorile de recomandare și cu asta basta. De fapt, nu interacționează niciodată cu persoanele furnizate, nici nu caută să le înțeleagă în amănunt sau temeinic. Drept urmare, majoritatea oamenilor pe care îi selectează ajung să fie alungați, pentru că nu au reușit să-și îndeplinească îndatoririle sau nu s-au ocupat de lucrarea care le revine. Cum privesc antihriștii această situație? „Nu am fost promovat să fac aceste îndatoriri; nu sunt implicat în ele. Ce contează cine merge? Atât timp cât aprob recomandările și le furnizez acești oameni, înseamnă că-mi fac treaba. În plus, persoanele care au fost promovate îmi vor fi datoare cu o favoare. Dacă sunt sau nu potrivite pentru cultivare nu este treaba mea.” Dacă antihriștii furnizează persoane nepotrivite, provocând întârzieri lucrării casei lui Dumnezeu, au vreo responsabilitate? (Da.) Au multă responsabilitate, dar aceste creaturi diavolești nu fac nicio verificare. Unii spun: „În anumite locuri cu medii dificile, nu putem interacționa cu oamenii față în față. Cum putem să-i verificăm?” Indiferent cât de dificil este mediul, tot există metode și abordări pentru a gestiona aceste chestiuni. Depinde dacă ești responsabil și implicat cu sinceritate. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Dacă îți oferi loialitatea și responsabilitatea, atunci, chiar dacă finalul nu este ideal, Dumnezeu scrutează și știe acest lucru, iar responsabilitatea nu va fi a ta. Însă, dacă nu-ți oferi loialitatea și responsabilitatea, atunci, chiar dacă totul merge bine și, în final, nu există consecințe, Dumnezeu va scruta asta. Natura acestor două abordări este diferită, iar Dumnezeu le va trata diferit. De asemenea, antihriștii complotează când vine vorba de furnizarea oamenilor, au și motive care sunt egoiste și josnice și le lipsește loialitatea. Indiferent ce fac, antihriștii au propriile calcule și nu respectă principiile. În plus, ca lucrarea concretă să fie făcută bine, trebuie să-și facă apariția în public, să călătorească încoace și încolo pentru a se întâlni cu mai mulți oameni, să îndure greutăți și să-și asume riscuri. Imediat ce un lucru are legătură cu problema propriei siguranțe, antihriștii încep din nou să calculeze, iar natura lor este dezvăluită. Ce se dezvăluie? Ei cred că a interacționa cu prea mulți oameni este un risc pentru siguranța lor și că nu pot intra în contact cu oamenii la întâmplare. Antihriștii nu interacționează cu aceia cu care ar trebui și nu se întâlnesc cu nimeni, în schimb, găsesc un adăpost sigur în care să stea, ascunzându-se și făcând doar sarcini simple și nimic mai mult. Cât despre cât de bine sunt făcute alte aspecte ale lucrării, dacă există oameni care provoacă perturbări sau dacă sunt distribuite rânduielile de lucru, diverse cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu sau predici înregistrate, antihriștii nu fac niciodată rânduieli specifice, nici nu se interesează de aceste lucruri. Asta nu înseamnă că trebuie să-și asume riscuri, să-și facă apariția în public sau să întâmpine necazuri pentru a fi considerați loiali. Care este problema aici? Cine poate explica? (Când au început lucrarea aceasta, nu s-au gândit niciodată cum să o facă bine sau dacă personalul recomandat era potrivit și nu au acționat niciodată din toată inima, nici nu și-au îndeplinit responsabilitatea. Nu s-au gândit niciodată la aceste lucruri.) Pur și simplu nu dau dovadă de loialitate. Natura modului în care lucrează oamenii cu loialitate față de Dumnezeu este diferită de cea a oamenilor fără loialitate. Când întâmpină chestiuni periculoase, cei cu loialitate sunt capabili să înfrunte pericolul și să-și facă lucrarea, folosindu-se de înțelepciune și metode de a implementa rânduielile de lucru. Totuși, antihriștii nu se implică în lucrări concrete, indiferent dacă există sau nu un pericol, iar rânduielile de lucru nu sunt niciodată implementate de ei. Asta este diferența. Antihriștii se pot interesa verbal de situația bisericii, de diverse sarcini și așa mai departe, dar chiar și întrebările lor sunt doar o formalitate, ei fac numai niște eforturi superficiale și nu sunt deloc meticuloși în privința asta. Din afară, poate părea că fac o lucrare concretă, dar în realitate nu înțeleg lucrarea, nu iau notițe, nu chibzuiesc la ea, nu se roagă și nu caută. Nu investesc energie ca să ia în considerare felul în care progresează diferite segmente ale lucrării, cine este responsabil pentru domeniile în care lucrurile nu sunt făcute bine, care conducători de biserică ar putea fi nepotriviți sau unde nu a fost implementată lucrarea. Nu țin cont de aceste lucruri, pur și simplu fac lucrurile mecanic și, atunci când identifică probleme, nu le rezolvă. Unii așa-ziși conducători doar adună oamenii pentru întruniri, se interesează de situație și analizează și cercetează lucrarea. Imediat ce este implicată o lucrare concretă pentru care este nevoie să sufere și să plătească un preț, care presupune să-și pună în pericol siguranța personală și care implică un anumit nivel de dificultate, ei nu o fac. În acel punct, încetează să lucreze, punând pe primul loc protecția personală. Chiar și atunci când recunosc probleme, nu fac rânduieli specifice. Dacă sunt renumiți pentru credința lor și sunt în pericol de a fi capturați, deleagă ei aceste sarcini altora? Nu, nu fac asta. Nu rânduiesc ca alții să facă aceste sarcini și asta este problema. Așadar, ce esență este dezvăluită de astfel de oameni? Le lipsește loialitatea, sunt egoiști și josnici și țin cont de propria siguranță în toate. Nu se interesează niciodată dacă rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu sunt implementate sau de progresul lucrării casei lui Dumnezeu și nu le pasă de aceste lucruri. Nu și-au oferit și nu-și arată loialitatea. Pentru ei, este suficient să facă lucrurile mecanic în privința acestor chestiuni; consideră că asta înseamnă că fac lucrarea. Dacă riscul este mic, s-ar putea să facă puțină lucrare, fără tragere de inimă. Însă dacă riscul este mare și există riscul să fie capturați, nu o vor face, indiferent cât de importantă este sarcina. Asta este esența antihriștilor. În adâncul inimii lor, atât timp cât interesele le sunt în siguranță, sunt capabili să vândă pe oricine. Interesele le sunt realizate cu prețul intereselor casei lui Dumnezeu; pentru ei, interesele lor sunt supreme. Pot antihriștii să fie loiali odată ce-și asumă o datorie? (Nu, nu pot.) Loialitatea este imposibilă pentru ei. Pot ei să țină cont de viețile și de siguranța fraților și surorilor lor? (Nu pot.) Când vine vorba de propria siguranță, antihriștii se vor proteja doar pe ei înșiși, împingându-și frații și surorile într-o groapă cu foc și folosindu-i drept pioni de sacrificiu. Aceasta este natura-esență a antihriștilor.

În afară de a ține cont de propria siguranță, la ce se mai gândesc anumiți antihriști? Ei spun: „În momentul acesta, mediul nostru nu este favorabil, așadar, hai să ne facem mai puțin apariția în public și să răspândim mai puțin Evanghelia. În felul acesta, este mai puțin probabil să fim prinși, iar lucrarea bisericii nu va fi distrusă. Dacă evităm să fim prinși, nu ne vom transforma în iude și atunci vom fi capabili să rămânem în viitor, nu-i așa?” Nu există antihriști care folosesc astfel de scuze ca să inducă în eroare frații și surorile? Unii antihriști se tem foarte mult de moarte și duc existențe abjecte; de asemenea, le plac reputația și statutul și sunt dispuși să-și asume roluri de conducere. Deși știu că: „Nu este ușor să-mi asum lucrarea unui conducător – dacă marele balaur roșu află că am fost făcut conducător, voi deveni faimos și s-ar putea să fiu pus pe lista celor căutați și, de îndată ce voi fi prins, viața îmi va fi în pericol”, pentru a se bucura de beneficiile statutului, nu țin cont de aceste pericole. Când slujesc drept conducători, le pasă numai de plăcerile trupești și nu se implică în lucrări concrete. În afară de faptul că se implică puțin în corespondența cu diverse biserici, nu fac nimic altceva. Se ascund într-un loc și nu se întâlnesc cu nimeni, rămânând izolați, iar frații și surorile nu știu cine este conducătorul lor – atât de mult se tem. Așadar, nu este corect să spunem că ei sunt conducători doar cu numele? (Ba da.) Nu se implică în nicio lucrare concretă în calitate de conducători; nu sunt preocupați decât să se ascundă. Când alții îi întreabă: „Cum este să fii conducător?” ei vor spune: „Sunt incredibil de ocupat și, pentru siguranță, trebuie să mă mut întruna. Acest mediu îmi provoacă atât de multă neliniște încât nu mă pot concentra asupra lucrării mele.” Au întotdeauna senzația că mulți ochi îi privesc și nu știu unde se pot ascunde în siguranță. În afară că se deghizează, se ascund în diferite locuri și nu rămân într-o singură locație, nu fac nicio lucrare concretă în fiecare zi. Există astfel de conducători? (Da.) Ce principii urmează ei? Acești oameni spun: „Un iepure viclean are trei vizuini. Ca iepurele să se păzească de atacul unui prădător, trebuie să pregătească trei vizuini în care să se ascundă. Dacă o persoană întâmpină pericolul și trebuie să scape, dar nu are unde să se ascundă, este acceptabil? Trebuie să învățăm de la iepuri! Animalele create ale lui Dumnezeu au această capacitate de a supraviețui, iar oamenii ar trebui să învețe de la ele.” De când și-au asumat roluri de conducere, au ajuns să-și dea seama de această doctrină și chiar cred că au înțeles adevărul. De fapt, sunt extrem de înspăimântați. Imediat ce aud despre un conducător care a fost denunțat la poliție pentru că locul în care trăia era nesigur sau despre un conducător care a devenit o țintă a spionilor marelui balaur roșu și, drept urmare, a fost arestat și condamnat, pentru că ieșea prea des să-și facă datoria și interacționa cu prea mulți oameni, se înspăimântă. Se gândesc: „O, nu, oare eu voi fi următorul arestat? Trebuie să învăț din asta. Nu ar trebui să fiu prea activ. Dacă pot evita să fac o parte din lucrarea bisericii, nu o voi face. Dacă pot evita să-mi fac apariția în public, nu o voi face. Voi lucra cât de puțin posibil, voi evita să ies, voi evita să interacționez cu oamenii și mă voi asigura că nimeni nu știe că sunt conducător. În zilele noastre, cine-și poate permite să-i pese de altcineva? Doar a rămâne în viață este o provocare!” De când și-au asumat rolul de conducător, în afară de faptul că poartă o geantă și se ascund, nu fac nicio lucrare. Trăiesc cu sufletul la gură, cu teama constantă de a fi prinși și condamnați. Când aud pe cineva spunând: „Dacă vei fi prins, vei fi ucis! Dacă nu ai fi conducător, dacă ai fi doar un credincios obișnuit, s-ar putea să fii eliberat după ce doar plătești o amendă mică, dar întrucât ești conducător, e greu de spus. Este prea periculos! Unii conducători sau lucrători care au fost prinși au refuzat să dea informații și au fost omorâți în bătaie de polițiști.” Odată ce aud despre cineva care a fost omorât în bătaie, frica lor se intensifică și devin și mai înspăimântați să lucreze. În fiecare zi, nu se gândesc decât cum să evite să fie prinși, cum să evite să-și facă apariția în public, cum să evite să fie supravegheați și cum să evite contactul cu frații și surorile lor. Își frământă mintea, gândindu-se la aceste lucruri și uită complet de îndatoririle lor. Sunt aceștia oameni loiali? Pot astfel de oameni să se ocupe de vreo lucrare? (Nu, nu pot.) Astfel de oameni sunt doar fricoși și nu-i putem eticheta categoric drept antihriști, doar pe baza acestei manifestări, dar care este natura acestei manifestări? Esența acestei manifestări este aceea a unui non-credincios. Ei nu cred că Dumnezeu poate proteja siguranța oamenilor și cu siguranță nu cred că, dacă se dedică sacrificării pentru Dumnezeu înseamnă că se dedică adevărului și că acesta este un lucru pe care Dumnezeu îl aprobă. În inimile lor, nu se tem de Dumnezeu; se tem numai de Satana și de partidele politice ticăloase. Nu cred în existența lui Dumnezeu, nu cred că totul este în mâinile Lui și cu siguranță nu cred că Dumnezeu va aproba o persoană care sacrifică totul de dragul Lui și pentru a-I urma calea și a duce la bun sfârșit însărcinarea dată de El. Nu pot vedea nimic din toate astea. În ce cred ei? Cred că, dacă pică în mâinile marelui balaur roșu, vor avea un final prost, că ar putea fi condamnați sau chiar ar putea risca să-și piardă viețile. În inimile lor, țin cont doar de propria siguranță și nu de lucrarea bisericii. Nu sunt aceștia non-credincioși? (Ba da, sunt.) Ce spune Biblia? „Cel ce-și va pierde viața de dragul Meu, o va găsi” (Matei 10:39). Cred aceste cuvinte? (Nu, nu le cred.) Dacă li se cere să-și asume un risc în timp ce-și fac datoria, își vor dori să se ascundă și să nu lase pe nimeni să-i vadă – vor vrea să fie invizibili. Atât de mult se tem. Nu cred că Dumnezeu este sprijinul omului, că totul este în mâinile lui Dumnezeu, că dacă un lucru merge prost sau dacă sunt cu adevărat prinși, e permis de Dumnezeu și că oamenii ar trebui să aibă inimi supuse. Acești oameni nu au aceste inimi, această înțelegere sau această pregătire. Cred ei cu adevărat în Dumnezeu? (Nu, nu cred.) Nu este esența acestei manifestări aceea a unui non-credincios? (Ba da.) Așa stau lucrurile. Astfel de oameni sunt extraordinar de fricoși, teribil de înspăimântați și se tem de suferința fizică și să nu li se întâmple ceva rău. Devin la fel de înfricoșați ca niște păsări sperioase și nu-și mai pot îndeplini lucrarea. Tipul de persoană despre care am vorbit mai devreme pur și simplu nu face nicio lucrare, chiar dacă este capabilă s-o facă. Chiar dacă știu că există o problemă, nu se ocupă de ea. Ei doar se protejează pe ei înșiși și sunt deosebit de egoiști și josnici. Ambele tipuri de oameni sunt non-credincioși. Primul tip este alunecos și trădător, speriat de greutăți și de oboseală, preocupat de trupul său și nu se implică în lucrări concrete. Al doilea tip este fricos și înspăimântat, nu îndrăznește să îndeplinească lucrări concrete și se teme să nu fie prins și persecutat de marele balaur roșu. Există o diferență între aceste două tipuri de oameni? (Da.)

Există exemple pe care le știți, despre felul în care antihriștii își protejează propria siguranță? (Dumnezeule, știu un astfel de exemplu. A fost o biserică în care oamenii au fost arestați de marele balaur roșu, pentru că era controlată de un antihrist care s-a dezlănțuit făcând rău, iar conducătorii, diaconii și câțiva frați și surori au fost arestați cu toții. Pe atunci, antihristul se temea să nu fie prins. Fără să facă rânduieli pentru lucrarea de a gestiona consecințele, s-a ascuns într-un loc izolat. Ba chiar a refuzat să stea cu o familie-gazdă și a insistat, în schimb, să folosească jertfe ca să închiriere o locuință. Întrucât nu a făcut rânduieli potrivite pentru lucrarea ulterioară și nu a eliminat cu promptitudine pericolele ascunse, mai mulți frați și surori au fost atunci arestați, iar lucrarea bisericii a fost forțată să se oprească. Este clar că antihriștii sunt extraordinar de egoiști și josnici. În momente critice, ei își apără doar propriile interese și nu protejează deloc interesele casei lui Dumnezeu.) Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști. Așadar, când astfel de lucruri li se întâmplă celor care sunt loiali lui Dumnezeu și au credință adevărată în El, cum le gestionează? Care este diferența între ceea ce fac ei și ceea ce fac antihriștii? (Când astfel de lucruri li se întâmplă celor care Îi sunt loiali lui Dumnezeu, ei se vor gândi la o modalitate de a păzi interesele casei lui Dumnezeu, de a împiedica pierderile aduse jertfelor lui Dumnezeu și vor face rânduielile necesare pentru conducători și lucrători, precum și pentru frați și surori, pentru a reduce la minimum pierderile. Între timp, antihriștii se asigură că ei sunt mai întâi protejați. Nu sunt preocupați de lucrarea bisericii sau de siguranța aleșilor lui Dumnezeu, iar atunci când biserica se confruntă cu arestări, asta rezultă într-o pierdere pentru lucrarea bisericii.) Antihriștii abandonează lucrarea bisericii și jertfele lui Dumnezeu și nu rânduiesc ca oamenii să se ocupe de consecințe. E ca și cum i-ar permite marelui balaur roșu să confiște jertfele lui Dumnezeu și să-i captureze pe aleșii Lui. Nu este aceasta o trădare ascunsă a jertfelor lui Dumnezeu și a aleșilor Lui? Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acest lucru este prioritar. Antihriștii pun pe primul loc propria lor siguranță; ei cred că nimic altceva nu are legătură cu ei. Nu le pasă când altcineva pățește ceva, indiferent cine ar putea fi. Atât timp cât nu li se întâmplă nimic rău antihriștilor înșiși, ei se simt împăcați. Sunt lipsiți de orice loialitate, fapt care e determinat de natura-esență a antihriștilor. În mediul din China continentală, este posibil să eviți să-ți asumi riscuri și să te asiguri că nu se va întâmpla nimic rău în timp ce-ți faci datoria? Nici cea mai precaută persoană nu poate garanta asta, însă precauția este necesară. Să fii bine pregătit dinainte va îmbunătăți puțin situația și poate ajuta la reducerea la minimum a pierderilor când ceva merge prost. Dacă nu există nicio pregătire, pierderile vor fi substanțiale. Puteți vedea clar diferența dintre aceste două situații? Prin urmare, indiferent dacă are legătură cu întrunirile sau cu îndeplinirea oricărui fel de datorie, cel mai bine este să fii precaut și e necesar să iei anumite măsuri de precauție. Când o persoană loială își îndeplinește datoria, poate gândi puțin mai cuprinzător și mai amănunțit. Vrea să rânduiască aceste lucruri atât cât poate de bine, astfel încât, dacă un lucru merge prost, pierderile să fie reduse la minimum. Simte că trebuie să obțină acest rezultat. O persoană lipsită de loialitate nu ține cont de aceste lucruri. Crede că ele nu contează și nu le tratează ca pe responsabilitatea sau datoria ei. Când ceva merge prost, nu se simte deloc vinovată. Aceasta este o manifestare a unei lipse de loialitate. Antihriștii nu dau deloc dovadă de loialitate față de Dumnezeu. Când li se repartizează lucrări, le acceptă destul de bucuroși și fac câteva declarații frumoase, dar când vine pericolul, ei fug cel mai repede; sunt primii care fug, primii care scapă. Asta arată că egoismul și josnicia lor sunt deosebit de grave. Nu au deloc simțul răspunderii sau al loialității. Când înfruntă o problemă, știu numai cum să fugă și să se ascundă și se gândesc numai cum să se protejeze pe sine, fără să țină cont niciodată de responsabilitățile sau îndatoririle lor. Pentru siguranța personală, antihriștii își arată în mod constant natura egoistă și josnică. Nu pun pe primul loc lucrarea casei lui Dumnezeu sau propriile îndatoriri, cu atât mai puțin interesele casei lui Dumnezeu. În schimb, pun pe primul loc propria siguranță.

Subsecțiunea despre care tocmai am avut părtășie nu are legătură cu al nouălea punct din diversele manifestări ale antihriștilor – nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale? (Ba da.) Pentru a se proteja, pentru a evita pericolul și suferința fizică, antihriștii adoptă o atitudine superficială față de lucrarea casei lui Dumnezeu și de propriile îndatoriri. Ocupă funcții fără să lucreze cu adevărat. Nu înseamnă asta că vând interesele casei lui Dumnezeu? Nu înseamnă că nu țin cont de interesele casei lui Dumnezeu, de lucrarea lui Dumnezeu și de propriile responsabilități, în schimbul siguranței personale? (Ba da.) Manifestările pe care le-am disecat în această subsecțiune expun pe deplin esența egoistă și josnică a antihriștilor. Despre ce am avut părtășie în primul rând aici? Antihriștii, de teamă să nu intre în necazuri și ca să se protejeze, nu-și îndeplinesc îndatoririle și nu-I arată deloc loialitate lui Dumnezeu. Există vreo urmă de adevăr-realitate în această manifestare? Nu este o pierdere a conștiinței și a rațiunii? Aceasta este o lipsă completă de umanitate!

B. Propria reputație și propriul statut

Să continuăm cu a doua subsecțiune a părtășiei: propria reputație și propriul statut al antihriștilor. Asta implică și interesele antihriștilor. Acum, aceste trei subsecțiuni pe care le discutăm: propria siguranță, propria reputație și propriul statut și propriile beneficii ale antihriștilor – toate acestea au legătură cu propriile interese ale antihriștilor. Au acestea vreo legătură cu lucrarea casei lui Dumnezeu? (Da, au.) Care este legătura? (Pentru a se proteja și pentru a-și apăra reputația și statutul, antihriștii pot tulbura și submina lucrarea bisericii.) Antihriștii afectează interesele casei lui Dumnezeu și lucrarea bisericii pentru a-și proteja propriile interese. Dacă ne uităm la natura egoistă și josnică a antihriștilor, ce prețuiește acest tip de persoană, dincolo de a fi deosebit de protectivă în ceea ce privește propria siguranță? (Îi plac foarte mult reputația și statutul.) Corect. Antihriștilor le plac foarte mult reputația și statutul. Reputația și statutul sunt sufletul lor; simt că viața nu are sens fără reputație și statut și nu au energie să facă nimic fără reputație și statut. Pentru antihriști, atât reputația, cât și statutul sunt strâns legate de interesele personale; sunt slăbiciunea lor. De aceea, tot ce fac antihriștii se învârte în jurul statutului și al reputației. Dacă nu ar exista aceste lucruri, ei ar putea să nu lucreze deloc. Indiferent dacă antihriștii au statut sau nu, scopul pentru care luptă, direcția în care se străduiesc este spre aceste două lucruri – reputația și statutul. Când cred în Dumnezeu într-un mediu autocrat, așa cum este China continentală, antihriștii nu țin cont de interesele casei lui Dumnezeu, pentru a fi ei în siguranță. Parte din ceea ce fac este să urmărească statutul cu toată forța lor, agățându-se ferm de putere și controlând biserica. Cealaltă parte este că vorbesc, lucrează, aleargă încoace și încolo și trudesc mereu pentru propria reputație și propriul statut. Acesta este nucleul în jurul căruia se învârte tot ce spun și fac antihriștii. Antihriștii nu fac niciodată nicio lucrare concretă pentru intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu și nu fac niciodată nicio lucrare concretă ca să răspândească Evanghelia Împărăției. Când plătesc un preț, uitați-vă de ce plătesc un preț. Când dezbat cu ardoare o problemă, uitați-vă de ce o dezbat. Când discută despre o persoană sau o condamnă, uitați-vă ce intenție și ce scop au. Când sunt supărați sau furioși în legătură cu ceva, uitați-vă la ce fire dezvăluie. Oamenii nu pot vedea în inimile celorlalți, dar Dumnezeu poate. Când Dumnezeu Se uită în inimile oamenilor, ce folosește ca să aprecieze esența lucrurilor pe care oamenii le spun și le fac? El folosește adevărul ca s-o aprecieze. Omului i se pare un lucru potrivit să-și protejeze reputația și statutul. Atunci, de ce este acest lucru etichetat, în ochii lui Dumnezeu, drept dezvăluirea și expresia antihriștilor și drept esența acestora? Acest lucru se bazează pe imboldul și motivația pentru tot ce fac antihriștii. Dumnezeu scrutează imboldul și motivația pentru ceea ce fac ei și, în final, stabilește că tot ce fac este pentru propria reputație și pentru propriul statut, mai degrabă decât pentru a-și face datoria și cu atât mai puțin pentru a practica adevărul și a se supune lui Dumnezeu.

Antihriștii urmăresc reputația și statutul, așadar cu siguranță și vorbesc și lucrează pentru a-și susține reputația și statutul. Își prețuiesc reputația și statutul mai presus decât orice altceva. Dacă cineva din jurul lor are un calibru bun și urmărește adevărul, iar această persoană câștigă puțin prestigiu printre frați și surori și este aleasă lider de echipă, iar frații și surorile chiar o admiră și o aprobă, cum vor reacționa antihriștii? Cu siguranță, nu vor fi bucuroși și vor deveni invidioși. Spuneți-Mi, dacă antihriștii sunt invidioși, pot ei să se poarte cum se cuvine? Nu vor trebui să facă ceva în privința asta? (Ba da.) Ce vor face dacă invidiază cu adevărat această persoană? În mințile lor, sigur vor face acest tip de calcul: „Această persoană are un calibru destul de bun, are o oarecare înțelegere a acestei profesii și este mai puternică decât mine. Acest lucru este în beneficiul lucrării casei lui Dumnezeu, dar nu în beneficiul meu! Oare îmi va lua funcția? Dacă, într-o zi, chiar îmi va lua locul, nu va fi supărător? Ar trebui să acționez preventiv. Dacă într-o zi va fi în stare să se descurce singură, nu-mi va fi ușor să mă ocup de ea. Este mai bine să atac primul. Dacă amân și-i permit să mă expună, cine știe care vor fi consecințele? Așadar, cum pot să lovesc? Trebuie să găsesc o scuză, o oportunitate.” Spuneți-Mi, dacă oamenii vor să pedepsească pe cineva, nu le este ușor să găsească o scuză și o oportunitate să facă asta? Care este una dintre tacticile diavolului? („Cine vrea să-și bată câinele, își va găsi cu ușurință bățul.”) Exact, „Cine vrea să-și bată câinele, își va găsi cu ușurință bățul.” În lumea Satanei, acest tip de logică există, iar acest tip de lucru se întâmplă. Pentru Dumnezeu, aceste lucruri nu există deloc. Antihriștii aparțin Satanei și sunt foarte pricepuți la aceste lucruri. Vor chibzui la asta: „Cine vrea să-și bată câinele, își va găsi cu ușurință bățul. Te voi acuza de ceva, voi găsi o oportunitate să te pedepsesc, să-ți suprim aroganța și orgoliul și să-i împiedic pe frați și surori să te stimeze și să te aleagă drept lider de echipă data viitoare. Atunci nu vei mai fi o amenințare pentru mine, nu-i așa? Dacă elimin această potențială problemă și înlătur acest rival, nu mă voi simți în largul meu?” Dacă își schimbă modul de a gândi atât de brusc, se pot abține să nu acționeze la exterior? Având în vedere natura antihriștilor, pot să țină această idee îngropată înlăuntrul lor și să nu facă nimic? Categoric nu. Cu siguranță vor găsi o cale să acționeze. Aceasta este răutatea antihriștilor. Nu numai că gândesc în felul acela, dar vor și să atingă acest obiectiv. Așadar, vor chibzui cu disperare asupra acestei chestiuni, frământându-și mintea. Nu țin cont de interesele casei lui Dumnezeu, nici de lucrarea bisericii. Le pasă și mai puțin dacă acțiunile lor sunt în conformitate cu intenția lui Dumnezeu sau nu. Nu se gândesc decât cum să-și mențină reputația și statutul, cum să-și păzească puterea. Cred că rivalul lor deja le-a amenințat statutul, așa că încearcă să găsească o oportunitate să-l doboare. Când află că, fără să-i consulte, rivalul lor a înlocuit pe cineva care își făcea constant datoria într-o manieră superficială, vor vedea asta ca pe ocazia perfectă de a-i pune în cârcă o acuzație. În fața fraților și surorilor, spun: „Întrucât toată lumea este prezentă azi, să înaintăm această chestiune spre disecare. Oare înlocuirea cuiva, fără autorizație, fără a discuta chestiunea cu partenerii sau conlucrătorii, nu este o acțiune dictatorială? De ce ar face cineva o astfel de greșeală? Nu cumva există o problemă în firea sa? Nu ar trebui să fie emondat? Nu ar trebui să fie abandonat de frați și surori?” Profită de această chestiune și o exagerează pentru a-și denigra rivalul și a se înălța pe ei înșiși. De fapt, situația nu este atât de gravă. Este perfect acceptabil să facă un raport, după ce datoria unui membru al echipei este ajustată sau înlocuită, atât timp cât ajustarea sau înlocuirea este făcută conform principiilor. Totuși, antihriștii exagerează această chestiune. Își atacă intenționat rivalul și se preamăresc pe sine. Nu este aceasta o manifestare a pedepsirii celorlalți? Își emondează cu răutate rivalul și îi aduc acuzații exagerate. După ce aud despre asta, frații și surorile se gândesc: „Ce se întâmplă aici? Ceva nu pare în regulă. Ceea ce spune nu este conform realității! Persoana a cărei datorie a fost ajustată nu o făcea în mod responsabil – acesta este un fapt recunoscut. A fost înlocuită pentru a sprijini lucrarea bisericii. A-ți face datoria în acest fel este o abordare serioasă și responsabilă și o manifestare a loialității. Așadar, de ce să etichetăm acest lucru ca pe o acțiune dictatorială? Este în mod clar un caz de „Cine vrea să-și bată câinele, își va găsi cu ușurință bățul.” Oricine înțelegere oarecum adevărul și are un pic de discernământ poate recunoaște dintr-o privire că acești antihriști se folosesc de funcțiile lor pentru a obține ce-și doresc și își varsă frustrările asupra rivalului lor. Înseamnă asta că-și asumă răspunderea pentru lucrare? Înseamnă că emondează persoana? Acești antihriști fac din țânțar armăsar: este doar răzbunare și vendetă personală. Acest lucru provine din voința omenească și de la Satana, nu de la Dumnezeu. Cu siguranță nu provine dintr-o atitudine de asumare a responsabilității pentru lucrare și pentru îndatoririle lor – nu asta este intenția lor. Antihriștii își expun prea clar intențiile, iar unii oameni pot vedea asta. Pot antihriștii să simtă acest lucru? (Da.) Asta este viclenia antihriștilor. Sunt foarte pricepuți la a-și păzi statutul, la sofistică, la a câștiga oameni de partea lor și mai ales la a avea „pătrundere” în inimile oamenilor. Se gândesc în sinea lor: „Pot percepe orice gând aveți în inimile voastre. Poate că înțelegeți adevărul, dar nu mă puteți vedea așa cum sunt. Eu pot să vă văd așa cum sunteți. Îmi pot da seama cine nu este convins de lucrurile pe care le spun.” Însă spun vreunul dintre lucrurile astea? Nu, nu spun. Folosesc câteva cuvinte și expresii plăcute ca să-i convingă pe toți, să-i facă să creadă că au fost chibzuiți când au emondat acea persoană. Ce cuvinte folosesc? Spun: „Nu te-am emondat dintr-un motiv egoist, personal. În realitate, nu există nicio ranchiună personală între noi, doar că, atunci când ai înlăturat arbitrar acea persoană de la datoria ei, asta a afectat interesele casei lui Dumnezeu. Mă pot face că nu văd? Dacă ți-aș permite să faci asta, ar fi un lucru iresponsabil din partea mea. Nu fac asta ca să te vizez pe tine sau pe cineva anume. Dacă greșesc, frații și surorile pot să mă critice și să mă mustre. Nu voi candida la alegerile viitoare.” Când unii oameni aud asta, devin complet confuzi. Se gândesc: „Se pare că l-am înțeles greșit. Este dispus până și să nu candideze la alegeri. Nu a emondat acea persoană ca să concureze pentru statut, acțiunea lui s-a bazat pe o atitudine de asumare a responsabilității pentru lucrarea bisericii. Nu-i nimic greșit în asta.” Acești antihriști reușesc din nou să inducă în eroare câțiva oameni. Nu sunt antihriștii vicleni? (Ba da, sunt.) Sunt extrem de vicleni! Se poate spune că antihriștii își frământă mintea, își sondează adâncurile minții și folosesc orice mijloace necesare pentru reputația și statutul lor. Există o anumită zicală: „Dă-le o palmă, apoi oferă-le o întâlnire plăcută.” Nu vor folosi antihriștii această tactică? După ce te lovesc, s-ar putea să-ți spună câteva cuvinte plăcute pentru a te linguși, a te convinge și a te face să simți că sunt extrem de toleranți, răbdători și iubitori. În cele din urmă, trebuie să-i aprobi și spui: „Uite, persoana aceasta are obiective foarte clare în lucrarea sa și se pricepe foarte bine să o facă – ce aptitudine grozavă! Este clar că are calitățile unui conducător și toți ne simțim complexați în fața ei.” Acești antihriști nu-și vor fi atins atunci scopul? Acestea sunt trucurile antihriștilor.

Antihriștii sunt deosebit de trădători și vicleni. Orice spun este gândit atent; nimeni nu este mai priceput să se prefacă. Însă, odată ce se află secretul, odată ce oamenii i-au văzut așa cum sunt cu adevărat, fac tot ce le stă în putință ca să aducă argumente în favoarea lor și se gândesc la moduri de a îndrepta situația și joacă la cacealma ca un mijloc de a-și salva imaginea și reputația. Antihriștii trăiesc în fiecare zi doar pentru reputație și statut, ei trăiesc doar pentru a se delecta în beneficiile statutului, doar la asta se gândesc. Chiar și atunci când îndură ocazional unele greutăți minore sau plătesc un preț banal, acest lucru este de dragul obținerii statutului și reputației. A urmări statutul, a deține puterea și a avea o viață ușoară sunt lucruri majore pe care antihriștii le plănuiesc întotdeauna odată ce cred în Dumnezeu și nu renunță până când nu își ating obiectivele. Dacă faptele lor rele sunt date în vileag vreodată, intră în panică, de parcă ar fi pe cale să cadă cerul peste ei. Nu pot mânca sau dormi și par să fie în transă, ca și cum ar suferi de depresie. Când oamenii îi întreabă ce s-a întâmplat, ei inventează minciuni și spun: „Ieri am fost atât de ocupat încât nu am dormit toată noaptea, așa că sunt foarte obosit”. Dar, de fapt, nimic din toate acestea nu este adevărat, totul e înșelătorie. Ei simt acest lucru pentru că se gândesc în mod constant: „Lucrurile rele pe care le-am făcut au fost date în vileag, deci cum îmi pot recăpăta reputația și statutul? Prin ce mijloace pot să mă răscumpăr? Ce ton pot să folosesc ca să le explic asta tuturor? Ce pot să spun ca să-i împiedic pe oameni să mă vadă așa cum sunt?” Multă vreme, nu își pot da seama ce să facă, așa că sunt deprimați. Uneori, ochii lor privesc în gol la un punct fix și nimeni nu știe la ce se uită. Problema îi face să-și frământe creierii, să epuizeze fiecare înlănțuire de idei și să nu vrea să mănânce sau să bea. În ciuda acestui lucru, ei încă mai pretind că le pasă de lucrarea bisericii și îi întreabă pe oameni: „Cum merge lucrarea de evanghelizare? Cât de eficient se predică? Au dobândit frații și surorile vreo intrare în viață recent? A provocat cineva întreruperi sau perturbări?” Aceste investigații ale lor despre lucrarea bisericii au menirea unui spectacol pentru ceilalți. Dacă ar afla despre probleme, nu ar avea cum să le rezolve, așa că întrebările lor sunt o simplă formalitate pe care ceilalți sunt înclinați să o vadă drept grijă pentru lucrarea bisericii. Dacă cineva ar face un raport despre problemele bisericii pe care să le rezolve ei, doar ar clătina din cap. Niciun complot nu s-ar dovedi util și, deși ar dori să se deghizeze, nu ar putea și ar risca să fie expuși și dezvăluiți. Aceasta este cea mai mare problemă cu care se confruntă antihriștii în întreaga lor viață. În prezent, antihriștii sunt extrem de agitați, clătinând din cap ocazional, de parcă ar spune: „Lucrurile nu pot continua așa.” Apoi se scarpină în creștetul capului, ca și cum s-ar gândi: „Cum de sunt atât de nesăbuit? Cum m-am putut împiedica de această chestiune?” Antihriștii nu pot să accepte această realitate și pot doar să ofteze. Trudesc, suferă și plătesc prețul doar pentru propria reputație și pentru propriul statut, dedându-se la tot felul de fapte rele pentru a-și satisface ambițiile și dorințele. Să fie expuși de aleșii lui Dumnezeu este un final inevitabil. Mai devreme sau mai târziu, oamenii sigur vor cădea, pentru că nu urmăresc adevărul. Această zicală este împlinită perfect în cazul antihriștilor. Deși sunt pricepuți la deghizări și capabili să vorbească persuasiv și să îi inducă în eroare pe alții, dacă aleșii lui Dumnezeu înțeleg adevărul și pot discerne esența unei persoane, atunci, oricât de bine se ascund antihriștii și oricât rău fac, ei îi pot discerne pe deplin. Există două zicale: „A persista în rău aduce autodistrugerea” și „Dacă te joci cu focul, o să te arzi.” Acestea sunt legi obiective care guvernează evoluția lucrurilor, stabilite de Dumnezeu pentru evoluția tuturor lucrurilor și a tuturor evenimentelor. Nimeni nu poate scăpa de ele. Deși lucrarea bisericii continuă sub stăpânirea antihriștilor, eficiența sa a scăzut îngrijorător. Câteva lucrări importante sunt în continuare controlate de indivizi răi, iar rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu nu au fost implementate. Cu toate că aleșii lui Dumnezeu își fac, fiecare, datoria, nu există rezultate reale, iar diverse sarcini au rămas pe loc de mult timp. Care este cauza acestor probleme? Faptul că antihriștii au preluat controlul asupra bisericii. Oriunde dețin puterea, indiferent de sfera influenței lor, chiar dacă este vorba doar de un singur grup, antihriștii vor influența lucrarea casei lui Dumnezeu și intrarea în viață a unei părți din aleșii lui Dumnezeu. Dacă ei dețin puterea într-o biserică, lucrarea acesteia și voia lui Dumnezeu sunt îngreunate acolo. De ce rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu nu pot fi implementate în anumite biserici? Pentru că antihriștii dețin puterea în acele biserici. Cine este antihrist nu se va sacrifica sincer pentru Dumnezeu, îndeplinirea îndatoririlor sale va fi doar o formalitate și ceva mecanic. Ei nu vor face lucrare reală, chiar dacă sunt conducători sau lucrători, și vor vorbi și vor acționa doar de dragul faimei, al câștigului și al statutului, fără să protejeze deloc lucrarea bisericii. Prin urmare, ce fac antihriștii toată ziua? Își petrec timpul dându-se în spectacol și lăudându-se. Ei fac doar lucruri care implică faima, câștigul și statutul propriu. Sunt ocupați să-i inducă în eroare pe alții, să atragă oamenii, iar când și-au adunat puterea, vor continua să controleze mai multe biserici. Ei doresc doar să domnească ca regi și să transforme biserica în împărăția lor independentă. Doresc doar să fie marele conducător, să aibă autoritate completă, unilaterală, să controleze mai multe biserici. Nu le pasă câtuși de puțin de nimic altceva. Ei nu se preocupă de lucrarea bisericii sau de intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, cu atât mai puțin le pasă dacă voia lui Dumnezeu este îndeplinită. Ei sunt preocupați doar de momentul în care pot să dețină puterea în mod independent, să-i controleze pe aleșii lui Dumnezeu și să fie pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Dorințele și ambițiile antihriștilor sunt într-adevăr enorme! Oricât de harnici par să fie antihriștii, ei sunt ocupați doar cu propriile lor încercări, făcând ceea ce le place să facă, și cu lucruri legate de faima, câștigul și statutul personal. Nici măcar nu se gândesc la responsabilitățile lor sau la datoria pe care ar trebui să o îndeplinească și nu fac nimic din ce se cuvine. Antihriștii nu sunt decât acest gen de lucru – ei sunt diavoli și satane, care perturbă și tulbură lucrarea lui Dumnezeu.

În trecut, exista un conducător căruia i-am încredințat cinci sarcini în timpul mandatului său. Cu toate acestea, după două luni, niciuna dintre aceste chestiuni nu a fost implementată. La prima vedere, părea că el nu stătea pur și simplu degeaba, era destul de ocupat și epuizat și rareori îl vedeai. Așadar, cu ce era ocupat și de ce nu era capabil să îndeplinească sarcinile pe care i le-am alocat? Aici era o problemă. Conducătorul nu a făcut câteva dintre sarcini pentru că nu i-a plăcut să le facă, considerând că nu făceau parte din îndatoririle lui. Aceasta era o problemă. În plus, avea opinii diferite despre câteva sarcini, lăsându-le intenționat deoparte. De asemenea, existau sarcini care implicau anumite provocări, necesitând ajutorul celorlalți și fiind oarecum supărătoare, lucru de care conducătorul nu voia să se ocupe. Acestea erau scenariile care au apărut. Așadar, au trecut două luni și niciuna dintre sarcini nu a fost îndeplinită. Unii au spus: „Oare este posibil ca toate aceste sarcini să fie îndeplinite în două luni?” Este posibil; toate aceste sarcini puteau fi îndeplinite într-o zi sau două, dar conducătorul nu a reușit să le implementeze. Când altcineva a preluat și a îndeplinit aceste sarcini, toate cinci au fost terminate într-o săptămână. Credeți că un astfel de conducător ar trebui să fie înlocuit? (Da.) Dacă întâlniți un astfel de om, care nu îndeplinește niciuna dintre sarcinile alocate de Cel de mai sus, dar, la la prima vedere, pare destul de ocupat, atunci este un conducător fals. Astfel de indivizi ar trebui să fie înlocuiți sau alungați cu promptitudine. Ce credeți despre acest principiu? (Este bun.) Nu vă uitați la entuziasmul pe care îl afișează sau la faptul că par destul de ocupați toată ziua. De fapt, ei nu fac nicio lucrare concretă; își fac de lucru cu chestiuni obișnuite. Ce fac ei? Acțiunile lor se încadrează în câteva categorii diferite. Mai întâi, își asumă sarcini de care cred că sunt capabili să se ocupe, sarcini sigure, care nu implică multe riscuri. Ce vreau să spun prin „nu implică multe riscuri”? Vreau să spun că, făcând aceste sarcini, este ușor să evite să greșească, nu trebuie să interacționeze cu Cel de mai sus și pot evita să facă lucruri greșite și să fie emondați. Mai mult decât atât, se ocupă de sarcini la care se pricep, unde este mai puțin probabil să greșească. În felul acesta, pot evita să fie responsabili și, într-o mare măsură, se pot proteja de emondare, îndepărtare sau excludere. Aceste sarcini sunt lipsite de riscuri și nu implică responsabilitate, așa că le pot răspunde și se pot ocupa de ele. De fapt, există un element ascuns în asta. Ar face aceste sarcini dacă le-ar putea face fără să-i vadă nimeni? Dacă nu ar exista niciun beneficiu personal pentru ei, le-ar face? Categoric nu. Ce fel de sarcini preferă? Preferă sarcini care sunt relativ ușoare, simple și care pot fi îndeplinite fără prea multă suferință. În plus, sunt dispuși să asculte și să memoreze mai multe predici de care sunt interesați și care sunt în concordanță cu noțiunile lor. Odată ce le înțeleg, ei pot discuta cu alții despre aceste predici, făcând asta ca să se laude și să obțină admirația celorlalți. Mai mult decât atât, dacă îndeplinirea acestor sarcini le permite să interacționeze cu mai mulți oameni și îi face pe ceilalți să conștientizeze faptul că ei sunt ocupați cu lucrarea, că sunt într-o funcție de conducere și că au acest statut și această identitate, le vor face. Aleg sarcini de această natură. Totuși, dacă lucrarea pe care trebuie s-o îndeplinească este complexă și le depășește abilitățile și dacă altcineva este mai priceput decât ei, existând riscul să-și piardă reputația dacă eșuează, să fie desconsiderați de alții, atunci nu sunt dispuși să facă aceste sarcini. Le este frică de munca grea, de oboseală și de rușinea de a nu avea randament. În plus, sunt deosebit de leneși și tind să evite sarcinile obositoare și laborioase, ascunzându-se departe de acestea. În schimb, preferă să facă sarcini care le îmbunătățesc imaginea, care sunt ușoare, unde pot să facă lucrurile mecanic și să câștige inimile oamenilor, fără să fie văzuți așa cum sunt de către Cel de mai sus. Toate acestea sunt trăsături inerente ale antihriștilor. Când vine vorba de a-și face îndatoririle, fac mofturi. Au alegeri, planuri și chiar comploturi personale. Pur și simplu nu sunt deloc ascultători față de rânduielile casei lui Dumnezeu; în schimb, fac propriile alegeri. În privința anumitor rânduieli de la Cel de mai sus, dacă nu sunt de acord cu ele, cu siguranță nu le vor implementa. Blochează complet aceste chestiuni, iar frații și surorile din biserică nu știu despre ele. Dacă implementarea acestor rânduieli de la Cel de mai sus ar intra în conflict cu anumiți indivizi sau ar ofensa oamenii, oare le-ar implementa? Nu ar face-o. În inimile lor, se gândesc: „Dacă Cel de mai sus vrea ca acest lucru să fie făcut, eu nu-l voi face. Chiar dacă îl fac, trebuie să-l fac în numele Celui de mai sus, pretinzând că a fost ordonat de el. Nu-mi permit să ofensez acești oameni.” Antihriștii sunt un soi viclean, nu-i așa? Orice ar face, încuviințează și calculează acel lucru de opt sau zece ori sau chiar mai mult. Mințile lor sunt pline de gânduri despre cum să facă să aibă poziții stabile într-o mulțime, cum să aibă o reputație bună și un prestigiu mare, cum să obțină favoruri de la Cel de mai sus, cum să-i facă pe frați și surori să-i susțină, să-i iubească și să-i respecte și fac orice este necesar pentru a obține aceste rezultate. Pe ce cale merg ei? Pentru ei, interesele casei lui Dumnezeu, interesele bisericii și lucrarea casei lui Dumnezeu nu sunt lucrurile de care țin cont în principal, cu atât mai puțin, de care sunt preocupați. Ce gândesc ei? „Aceste lucruri nu au nicio legătură cu mine. Este fiecare om pentru el, iar diavolul îl ia pe cel mai din urmă; oamenii trebuie să trăiască pentru ei înșiși și pentru reputația și statutul propriu. Acesta este cel mai înalt obiectiv care există. Dacă cineva nu știe că ar trebui să trăiască pentru sine și să se protejeze, atunci este un imbecil. Dacă mi s-ar cere să practic conform adevărurilor-principii și să mă supun lui Dumnezeu și rânduielilor casei Sale, atunci acest lucru ar depinde de existența vreunui beneficiu pentru mine și a unui avantaj în cazul în care o fac. Dacă nesupunerea față de rânduielile casei lui Dumnezeu aduce cu ea posibilitatea să fiu îndepărtat și să pierd o oportunitate de a câștiga binecuvântări, atunci mă voi supune.” Astfel, pentru a-și proteja reputația și statutul, antihriștii aleg adesea să facă unele compromisuri. Ai putea spune că, de dragul statutului, antihriștii sunt capabili să îndure orice fel de suferință și, de dragul de a avea o bună reputație, sunt capabili să plătească orice fel de preț. Zicala: „Un om măreț știe când să cedeze și când să nu cedeze”, pare să fie valabilă în ceea ce-i privește. Aceasta este logica Satanei, nu-i așa? Aceasta este filosofia Satanei pentru interacțiuni lumești și reprezintă, totodată, principiul său de supraviețuire. Este complet dezgustător!

Antihriștii își consideră statutul și reputația ca fiind mai importante decât orice altceva. Acești oameni nu sunt doar înșelători, vicleni și ticăloși, ci și extrem de vicioși. Ce fac ei atunci când descoperă că statutul lor este în pericol sau când își pierd locul în inimile oamenilor, când pierd sprijinul și afecțiunea acestor oameni, când oamenii nu-i mai venerează, nu-i mai respectă și au căzut în josnicie? Se schimbă brusc. De îndată ce își pierd statutul, devin reticenți la a îndeplini orice datorie, tot ceea ce fac este superficial și nu au niciun interes de a face vreun lucru. Dar aceasta nu este cea mai gravă manifestare. Care este cea mai gravă manifestare? De îndată ce acești oameni își pierd statutul și nimeni nu îi respectă și nimeni nu este indus în eroare de ei, ies la suprafață ura, gelozia și răzbunarea. Nu numai că nu au inimi cu frică de Dumnezeu, dar sunt lipsiți și de orice fărâmă de supunere. În plus, în inima lor, sunt predispuși spre a urî casa lui Dumnezeu, biserica, conducătorii și lucrătorii; ei năzuiesc ca lucrarea bisericii să întâmpine probleme sau să se oprească; vor să râdă de biserică și de frați și de surori. De asemenea, ei urăsc pe oricine urmărește adevărul și se teme de Dumnezeu. Ei atacă și batjocoresc pe oricine este loial în datoria sa și este dispus să plătească un preț. Aceasta este firea antihriștilor – și nu este vicioasă? Aceștia sunt, în mod clar, oameni răi; antihriștii sunt, în esența lor, oameni răi. Chiar și atunci când întrunirile sunt ținute online, dacă văd că semnalul este bun, înjură în gând și își spun în sinea lor: „Sper să pice semnalul! Sper să pice semnalul! Este mai bine dacă nimeni nu poate să asculte predicile!” Ce sunt acești oameni? (Diavoli.) Sunt diavoli! În niciun caz nu sunt oameni ai casei lui Dumnezeu. Aceste tipuri de diavoli și de oameni răi provoacă necazuri în felul acesta, indiferent de biserica în care se află. Chiar dacă oameni cu discernământ îi expun și îi restricționează, nu vor reflecta asupra lor sau nu-și vor recunoaște greșelile. Vor crede că a fost doar o greșeală de moment din partea lor și că ar trebui să învețe din ea. Astfel de oameni, care refuză categoric să se căiască, nu se vor supune, indiferent cine îi discerne și îi expune. Vor căuta să se răzbune pe acea persoană. Când nu se simt în largul lor, nu vor să le fie ușor nici fraților și surorilor. În inimile lor, chiar îi blestemă în secret pe frați și pe surori, dorindu-și să li se întâmple lucruri rele și blestemă lucrarea casei lui Dumnezeu, dorindu-și să apară probleme în aceasta. Când ceva merge prost în casa lui Dumnezeu, se bucură și sărbătoresc în taină, gândindu-se: „Hm! În sfârșit, a mers ceva prost. Toate acestea se întâmplă pentru că m-ai înlocuit. Este bine că totul se duce de râpă!” Sunt fericiți și le face plăcere să-i vadă pe alții devenind slabi și negativi, rostesc cuvinte batjocoritoare și de ridiculizare ca să denigreze oamenii și chiar răspândesc cuvinte de negativitate și de moarte, spunând: „Noi, credincioșii, renunțăm la familiile și la carierele noastre ca să ne facem îndatoririle și să îndurăm suferințe. Crezi despre casa lui Dumnezeu că-și poate asuma cu adevărat răspunderea pentru viitorul nostru? Te-ai gândit vreodată la asta? Merită prețul pe care-l plătim? Nu stau prea bine cu sănătatea în momentul acesta și, dacă mă epuizez, cine va avea grijă de mine la bătrânețe?” Spun astfel de lucruri ca toată lumea să se simtă negativă – doar atunci se vor simți fericiți. Nu sunt ei oare puși pe rele, siniștri și malițioși? Nu ar trebui ca astfel de oameni să fie pedepsiți? (Ba da.) Credeți că astfel de oameni Îl au cu adevărat pe Dumnezeu în inimile lor? Nu par a fi credincioși autentici în Dumnezeu, în mod fundamental, ei nu cred că Dumnezeu scrutează adâncurile inimilor oamenilor. Nu sunt ei non-credincioși? Dacă ar crede cu adevărat în Dumnezeu, cum ar putea să spună astfel de lucruri? Unii ar putea zice că este din cauză că nu au inimi cu frică de Dumnezeu – e corect? (Nu, nu este corect.) De ce este incorect? (Dumnezeu pur și simplu este absent în inimile lor; sunt împotriva lui Dumnezeu.) De fapt, îndrăznesc să spună astfel de lucruri pentru că nu cred în existența lui Dumnezeu. Cred chiar mai puțin că Dumnezeu scrutează pe fiecare și nu cred că Dumnezeu le observă fiecare cuvânt și fiecare faptă, fiecare gând și idee. Nu cred aceste lucruri, așa că nu se tem și pot rosti astfel de cuvinte diavolești în mod liber și lipsit de scrupule. Chiar și necredincioșii spun adesea: „Cerurile au ochi” și „Când un om acționează, Cerurile privesc.” Oricine are măcar o fărâmă de credință autentică nu ar rosti cu dezinvoltură aceste cuvinte diavolești ale non-credincioșilor. Oare nu vor exista consecințe grave pentru credincioșii care gândesc și vorbesc în felul acesta? Nu este gravă natura acestui lucru? Este foarte gravă! Faptul că Îl pot nega pe Dumnezeu într-un asemenea mod înseamnă că sunt diavoli autentici și oameni răi care s-au infiltrat în casa lui Dumnezeu. Numai diavolii și antihriștii îndrăznesc să vocifereze public împotriva lui Dumnezeu. Interesele casei lui Dumnezeu reprezintă interesele lui Dumnezeu, iar tot ce face casa lui Dumnezeu este sub conducerea Lui, cu permisiunea și îndrumarea Lui; acest lucru este strâns legat de lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu și nu poate fi separat de ea. Oamenii care blestemă public lucrarea casei lui Dumnezeu în felul acesta, care o calomniază în inimile lor și care vor să râdă de casa lui Dumnezeu, care își doresc să-i vadă arestați pe toți aleșii lui Dumnezeu, să vadă lucrarea bisericii complet paralizată și pe credincioși abandonându-și credința, care vor fi fericiți când se va întâmpla asta – ce fel de oameni sunt aceștia? (Diavoli.) Sunt diavoli, sunt demoni răi reîncarnați! Oamenii obișnuiți au firi corupte, ocazional sunt răzvrătiți și dau curs câtorva idei minore când se simt negativi și slabi și nimic mai mult, dar nu ar fi atât de răi sau nu ar avea gânduri atât de ticăloase și malițioase. Acest fel de esență este prezentă numai în antihriști și în diavoli. Când au aceste idei, antihriștii presupun că ar putea să fie greșite? (Nu, nu fac asta.) De ce nu? (Pentru că sunt de părere că lucrurile pe care le gândesc și le spun sunt adevărul. Nu cred în Dumnezeu, nu au inimi cu frică de Dumnezeu, iar natura lor este de a I se împotrivi.) Exact, aceasta este natura lor. Când L-a tratat vreodată Satana pe Dumnezeu drept Dumnezeu? Când a crezut că Dumnezeu este adevărul? Nu a făcut-o niciodată și nici n-o va face niciodată. Antihriștii și diavolii sunt la fel; ei nu-L tratează pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, nici nu cred că El este adevărul. Nu cred că Dumnezeu este Cel care a creat toate lucrurile și care este suveran asupra lor. De aceea cred că orice spun este corect. Gândesc și acționează în felul acesta, lipsiți de scrupule; aceasta este natura lor. Când oamenii corupți fac la fel, experimentează un conflict interior. Au conștiință și conștientizare umană. Conștiința, conștientizarea și adevărurile pe care le înțeleg au un efect intern asupra lor, iar asta provoacă un conflict. Când apare acest conflict, are loc o bătălie între corect și incorect, drept și greșit și dreptate și ticăloșie și se ajunge la un final: cei care urmăresc adevărul sunt de partea lui Dumnezeu, în vreme ce aceia care nu urmăresc adevărul sunt de partea forțelor ticăloase ale Satanei. Tot ce fac antihriștii este în colaborare cu Satana. Răspândesc negativitate și zvonuri și râd de casa lui Dumnezeu. Blestemă și calomniază lucrarea casei lui Dumnezeu și îi blestemă pe frați și pe surori. Ba chiar se simt în largul lor să facă toate acestea, fără nicio acuzație din partea conștiinței, fără nicio fărâmă de remușcare și cred că acțiunile lor sunt în întregime corecte. Acest lucru dezvăluie pe deplin natura satanică a antihriștilor și chipurile lor urâte care se împotrivesc lui Dumnezeu. Prin urmare, nu este o exagerare să spunem că antihriștii sunt diavoli și satane autentice. Antihriștii se nasc diavoli și sigur nu sunt destinatari ai mântuirii de la Dumnezeu. În mod categoric, nu fac parte din omenirea obișnuită coruptă. Antihriștii sunt diavoli reîncarnați, se nasc demoni răi. Așa stau lucrurile.

Antihriștii se concentrează în primul rând asupra reputației și statutului. Când vine vorba despre reputație și statut, care sunt acțiunile întreprinse de antihriști? Acționează fără scrupule, își frământă mintea, epuizează toate gândurile și nu precupețesc niciun cost pentru a-și gestiona propria reputație și propriul statut. Aceste două lucruri sunt sufletul lor, sunt totul pentru ei. Ei cred că dacă au obținut aceste două lucruri, înseamnă că au obținut totul. În lumea lor, nu există decât statut, reputație și propriile interese; nimic altceva nu contează pentru ei. Prin urmare, este folositor să avem părtășie despre adevăr, umanitate și dreptate sau despre lucruri pozitive cu oameni ca antihriștii? (Nu este folositor.) Așa este, nu este folositor. Este ca și cum ai încerca să-i spui unei prostituate cum să fie o femeie într-o casă virtuoasă sau să o înveți să fie o soție și o mamă virtuoasă; nu vrea să asculte, nu-i place și i se pare un lucru respingător. Cât de respingător i se pare? În sufletul ei, te ceartă și profită de ocazii să te batjocorească, să te ridiculizeze, să te doboare și să te excludă. În prezent, în biserică, există oameni care, imediat ce aud pe cineva având părtășie despre adevăr sau despre adevăruri precum supunerea față de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu sau ascultarea față de rânduielile casei lui Dumnezeu, manifestă o atitudine deosebit de răzvrătită? (Da, există.) Trebuie să existe. Observați și identificați-i pe cei care arată un astfel de comportament. Când aveți părtășie despre faptul că este necesar să se supună suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, ei reacționează cu repulsie puternică, gândindu-se: „Vorbesc toată ziua despre supunerea față de rânduielile lui Dumnezeu, ca și cum totul ar fi rânduit de Dumnezeu, iar oamenii nu au deloc de ales!” Imediat ce aveți părtășie despre adevăr sau despre faptul că este necesar să coopereze armonios, să caute voia lui Dumnezeu și să acționeze conform adevărurilor-principii în îndatoririle lor, ei simt repulsie extremă și nu sunt dispuși să asculte. Chiar dacă ascultă fără tragere de inimă, nu pot sta într-un loc și dacă reușesc cumva să stea într-un loc, aproape sigur au adormit. Când aveți părtășie despre adevăr și despre urmarea principiilor în gestionarea chestiunilor, li se face somn și ațipesc. După o perioadă fără părtășie despre adevăr, fără emondare, devin plini de energie. Acționează nechibzuit și nesăbuit, iau decizii unilaterale și cu o mână se agață de reputație, iar cu cealaltă de statut. Sunt mai presus decât oricine altcineva și provoacă tot felul de necazuri. Toți acești oameni sunt antihriști; toți se împotrivesc lui Dumnezeu și pot face mari necazuri în orice clipă.

Oricine are natura antihriștilor ar trebui să fie clasificat drept antihrist. Când vor să acționeze unilateral, ar trebui să fie împiedicați și opriți; asta fără îndoială. Unii ar putea spune: „Dacă nu-i putem opri? Ce ar trebui să facem?” Vă voi spune o modalitate sigură de a-i opri, cu o singură propoziție. Când întâlnești o astfel de situație, pur și simplu spune: „Dacă nu mai acționezi nesăbuit, luând decizii unilaterale și având ultimul cuvânt, poți supraviețui?” Cum sună? (Sună bine.) Credeți că un antihrist chiar ar putea să moară dacă este împiedicat să acționeze unilateral? (Da.) Cum ați ajuns la acest „da”? (Așa sunt antihriștii în esența lor; dacă nu pot acționa unilateral, se simt nefericiți și nu pot continua să trăiască.) Exact, întocmai așa sunt în esența lor și, dacă nu pot să acționeze în felul acesta, se simt nefericiți. Așadar, sunt normali acești oameni? (Nu.) Nu sunt normali. Cum ar gândi o persoană normală? „Dacă nu pot să acționez unilateral, atunci pur și simplu voi renunța la asta; ce-i atât de dificil? Asta chiar îmi face viața mai ușoară!” Așa ar gândi o persoană normală, dar un antihrist se va simți nefericit dacă nu-l lași să acționeze astfel. Nu cumva sălășluiește un diavol în el? (Ba da.) Așadar, dacă nu-l lași să acționeze unilateral se poate simți ca și cum ar fi pe moarte. Ce înseamnă „moarte”? Înseamnă că diavolul îl chinuie și-i tulbură inima, făcându-l să se simtă incapabil să suporte sau să continue să trăiască, ca și cum ar fi în pragul morții; asta înseamnă. În cazul antihriștilor, al oamenilor răi și al acelor diavoli care caută să tulbure lucrarea casei lui Dumnezeu, să le spui această singură propoziție este mai eficient decât să discuți orice adevăr cu ei. Această singură afirmație este folositoare asupra unor oameni precum antihriștii, asupra oamenilor răi și a diavolilor, care tulbură lucrarea casei lui Dumnezeu. Este folositor să le spui adevărul acestor oameni? (Nu, nu este.) „Trebuie să cooperezi armonios și să-ți faci datoria și să te ocupi de chestiuni conform adevărurilor-principii” – felul acesta de cuvinte au fost rostite mulți ani; există cineva care nu le înțelege sau nu și le amintește? N-ar trebui să existe. Atunci de ce unii oameni acționează în continuare unilateral? Asta poate să însemne un singur lucru: nu se controlează; nu sunt oameni normali. Mințile și inimile lor nu-i pot conduce; există altceva în ei care îi conduce, cerându-le violent și cu forța să acționeze în acest mod, tocmai pentru a perturba și tulbura lucrarea casei lui Dumnezeu, pentru a dăuna lucrării casei lui Dumnezeu și a provoca pierderi intereselor casei lui Dumnezeu. Cine ar putea face astfel de lucruri? Numai satanele și diavolii. Cei care Îl urmează pe Dumnezeu, oamenii normali, adevăratele ființe create, nu ar avea motivația pentru a face astfel de lucruri; doar satanele și diavolii au motivația și fac aceste lucruri în mod deliberat. V-ați amintit această afirmație? (Da.) Atunci, vom încheia aici părtășia noastră de azi. Cu bine!

29 februarie 2020