Dumnezeu Însuși, Unicul (III)

Autoritatea lui Dumnezeu (II)

Astăzi vom continua părtășia noastră cu privire la subiectul „Dumnezeu Însuși, Unicul”. Am avut deja două părtășii pe această temă, prima cu privire la autoritatea lui Dumnezeu, iar cea de-a doua, legată de firea dreaptă a lui Dumnezeu. După ce ați ascultat aceste două părtășii, ați obținut o nouă înțelegere asupra identității, statutului și esenței lui Dumnezeu? V-au ajutat aceste înțelegeri să obțineți o cunoaștere mai importantă și certitudinea adevărului existenței lui Dumnezeu? Astăzi, am de gând să dezvolt subiectul „Autorității lui Dumnezeu”.

Înțelegerea autorității lui Dumnezeu din perspectiva micro și macro

Autoritatea lui Dumnezeu este unică. Este expresia caracteristică și esența specială a identității lui Dumnezeu Însuși, așa cum nu o are nicio făptură creată sau necreată; numai Creatorul deține tipul acesta de autoritate. Adică, numai Creatorul – Dumnezeu Cel Unic – este exprimat în acest fel și are această esență. Așadar, de ce ar trebui să vorbim despre autoritatea lui Dumnezeu? Cum diferă autoritatea lui Dumnezeu Însuși de „autoritatea” pe care și-o imaginează omul în mintea lui? Ce are atât de special? De ce este deosebit de important să vorbim aici despre ea? Fiecare dintre voi trebuie să cumpănească atent această chestiune. Pentru majoritatea oamenilor, „autoritatea lui Dumnezeu” este o idee nedeslușită, una care necesită foarte mult efort pentru a fi înțeleasă și orice discuție cu privire la ea are toate șansele să fie abstractă. Prin urmare, va exista invariabil un decalaj între cunoașterea autorității lui Dumnezeu pe care omul este în stare să o dețină și esența autorității lui Dumnezeu. Pentru a anula acest decalaj, toată lumea trebuie să ajungă treptat să cunoască autoritatea lui Dumnezeu prin oamenii, evenimentele, lucrurile și diversele fenomene care sunt la îndemâna oamenilor și care se încadrează în capacitatea lor de înțelegere în viața lor reală. Cu toate că expresia „autoritatea lui Dumnezeu” poate părea de nepătruns, autoritatea lui Dumnezeu nu este deloc abstractă. El este prezent lângă om în fiecare minut al vieții sale, conducându-l în fiecare zi. Așadar, în viața reală, fiecare persoană va vedea și experimenta în mod necesar aspectul cel mai tangibil al autorității lui Dumnezeu. Acest aspect tangibil este o dovadă suficientă că autoritatea lui Dumnezeu există cu adevărat și permite pe deplin unei persoane să recunoască și să înțeleagă faptul că Dumnezeu are o asemenea autoritate.

Dumnezeu a creat totul și, creând toate lucrurile, are stăpânirea asupra lor. În afară de a avea stăpânirea asupra tuturor lucrurilor, El controlează totul. Ce înseamnă acest lucru – ideea că „Dumnezeu controlează totul”? Cum poate fi explicată? Cum se aplică în viața reală? Cum poate înțelegerea faptului că „Dumnezeu controlează totul” să ducă la înțelegerea autorității Sale? Chiar din expresia „Dumnezeu controlează totul” ar trebui să vedem că ceea ce controlează Dumnezeu nu reprezintă o parte a planetelor, nici o parte a creației, cu atât mai puțin o parte a omenirii, ci totul: de la masiv la microscopic, de la vizibil la invizibil, de la stelele din cosmos la viețuitoarele de pe pământ, cât și la microorganismele care nu pot fi văzute cu ochiul liber și ființele care există în alte forme. Aceasta este definiția exactă a „tot” ceea ce Dumnezeu „controlează”; este orizontul autorității Sale, dimensiunea suveranității și conducerii Sale.

Înainte ca omenirea să apară pe lume, cosmosul – toate planetele și toate stelele de pe cer – existau deja. La nivel macro, aceste corpuri cerești au orbitat cu regularitate, sub controlul lui Dumnezeu, de-a lungul întregii lor existențe, indiferent câți ani a durat aceasta. Ce planetă merge încotro, la ce moment anume; ce planetă îndeplinește ce sarcină și când; ce planetă se învârtește în jurul cărei orbite și când dispare sau este înlocuită – toate aceste lucruri se derulează fără cea mai mică eroare. Toate pozițiile planetelor și distanțele dintre ele urmează tipare stricte, care pot fi descrise toate cu date exacte; căile pe care călătoresc, viteza și traiectoriile orbitelor lor, momentele la care se află în diferite poziții – toate acestea pot fi cuantificate cu precizie și descrise de legi speciale. Vreme de eoni, planetele au respectat aceste legi, fără cea mai mică abatere. Nicio putere nu le poate schimba sau perturba orbitele sau tiparele pe care le urmează. Pentru că legile speciale care le guvernează mișcarea și datele exacte care le descriu sunt predestinate de autoritatea Creatorului, ele se supun de bunăvoie acestor legi, sub suveranitatea și controlul Creatorului. La nivel macro, omului nu îi este greu să descopere unele tipare, unele date, și unele legi sau fenomene ciudate și inexplicabile. Cu toate că omenirea nu recunoaște că Dumnezeu există, nici nu acceptă faptul că totul a fost făcut de Creator și că Acesta stăpânește peste tot și, mai mult, nu recunoaște existența autorității Creatorului, oamenii de știință, astronomii și fizicienii descoperă, totuși, din ce în ce mai mult, că existența tuturor lucrurilor din univers și principiile și tiparele care le dictează mișcările sunt toate guvernate și controlate de o energie întunecată invizibilă și vastă. Acest fapt obligă omul să confrunte și să recunoască faptul că există un Atotputernic în mijlocul acestor tipare de mișcare, care orchestrează totul. Puterea Lui este extraordinară și, deși nimeni nu Îi poate vedea adevăratul chip, El guvernează și controlează totul în orice moment. Niciun om sau nicio forță nu poate ajunge dincolo de suveranitatea Lui. Pus în fața acestei realități, omul trebuie să recunoască faptul că legile care guvernează existența tuturor lucrurilor nu pot fi controlate de oameni, nu pot fi schimbate de nimeni; în plus, omul trebuie să admită că ființele umane nu pot înțelege pe deplin aceste legi și că acestea nu apar în mod natural, ci sunt dictate de către un Suveran. Acestea sunt toate expresii ale autorității lui Dumnezeu pe care omenirea le poate percepe la nivel macro.

La nivel micro, toți munții, râurile, lacurile, mările și întinderile de pământ pe care le poate vedea omul pe pământ, toate anotimpurile pe care le trăiește, toate lucrurile care populează pământul, inclusiv plantele, animalele, microorganismele și ființele umane sunt supuse suveranității și controlului lui Dumnezeu. Sub suveranitatea și controlul lui Dumnezeu, toate lucrurile iau ființă sau dispar conform gândurilor Lui; toate viețile lor sunt guvernate de anumite legi și ei cresc și se înmulțesc conform acestora. Nicio ființă umană sau lucru nu este deasupra acestor legi. De ce? Singurul răspuns este acesta: datorită autorității lui Dumnezeu. Sau, ca să reformulez, datorită gândurilor și cuvintelor lui Dumnezeu; datorită acțiunilor personale ale lui Dumnezeu Însuși. Asta înseamnă că autoritatea lui Dumnezeu și mintea lui Dumnezeu sunt cele care dau naștere acestor legi, care se modifică și se schimbă în funcție de gândurile Lui, iar toate aceste modificări și schimbări apar sau dispar pentru planul Lui. Să luăm epidemiile, de exemplu. Acestea izbucnesc fără avertisment. Nimeni nu le cunoaște originile sau motivele exacte pentru care se produc și, ori de câte ori o epidemie lovește un anumit loc, cei care sunt sortiți nu pot scăpa de calamitate. Știința omenească înțelege epidemiile ca fiind cauzate de răspândirea unor microbi răi sau dăunători, și viteza, aria de răspândire și metoda de transmitere a acestora nu pot fi prezise sau controlate de știința omenească. Cu toate că oamenii rezistă epidemiilor prin toate mijloacele posibile, aceasta nu poate controla ce oameni sau ce animale sunt afectate inevitabil atunci când izbucnesc epidemii. Singurul lucru pe care îl pot face oamenii este să încerce să le prevină, să li se opună și să le cerceteze. Dar nimeni nu cunoaște cauzele primare care explică începutul sau sfârșitul unei anumite epidemii și nimeni nu le poate controla. Confruntați cu izbucnirea și răspândirea unei epidemii, prima măsură pe care o iau oamenii este să dezvolte un vaccin, dar adesea epidemia se stinge de la sine înainte ca vaccinul să fie gata. De ce se sting epidemiile? Unii spun că microbii au fost aduși sub control, în timp ce alții spun că se sting datorită schimbării anotimpurilor… În privința întrebării dacă aceste speculații nebunești sunt sau nu solide, știința nu poate oferi nicio explicație și nu poate da niciun răspuns precis. Omenirea nu trebuie să țină seama numai de aceste speculații, ci și de lipsa de înțelegere și frica de epidemii. Nimeni nu știe, în cele din urmă, de ce încep epidemiile sau de ce se termină. Pentru că omenirea nu are credință decât în știință, se bazează cu totul pe ea, și nu recunoaște autoritatea Creatorului sau nu Îi acceptă suveranitatea, nu va obține niciodată un răspuns.

Sub suveranitatea lui Dumnezeu, toate lucrurile se nasc, trăiesc și pier datorită autorității și gestionării Lui. Unele lucruri vin și pleacă în tăcere și omul nu poate să-și dea seama de unde au venit sau să înțeleagă tiparele pe care le respectă, cu atât mai puțin să înțeleagă de ce vin și pleacă. Cu toate că omul poate să vadă, cu ochii lui, tot ceea ce se întâmplă cu toate lucrurile și poată să audă cu urechile lui și să experimenteze cu trupul lui, deși totul îl afectează pe om și cu toate că omul percepe la nivel subconștient caracterul relativ neobișnuit, regularitatea sau chiar caracterul straniu al diferitelor fenomene, el tot nu știe nimic despre ce stă în spatele lor, adică despre voia și mintea Creatorului. Sunt multe povești în spatele acestor fenomene, multe adevăruri ascunse. Pentru că omul s-a îndepărtat mult de Creator și pentru că nu acceptă faptul că autoritatea Creatorului guvernează toate lucrurile, el nu va ști și nu va înțelege niciodată tot ceea ce se întâmplă sub suveranitatea autorității Creatorului. În cea mai mare parte, controlul și suveranitatea lui Dumnezeu depășesc granițele imaginației omenești, ale cunoașterii omenești, ale înțelegerii omenești și a ceea ce poate obține știința omenească; sunt dincolo de orizontul omenirii create. Unii oameni spun: „Din moment ce nu ai văzut cu ochii tăi suveranitatea lui Dumnezeu, cum poți crede că totul se supune autorității Lui?” A vedea nu înseamnă întotdeauna a crede și nici nu înseamnă întotdeauna a recunoaște și a înțelege. Așadar, de unde vine credința? Afirm cu certitudine: „Credința vine din gradul și profunzimea înțelegerii și experimentării realității și a cauzelor primare ale lucrurilor”. Dacă tu crezi că Dumnezeu există, dar nu poți recunoaște, cu atât mai puțin percepe, realitatea controlului și suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, atunci nu vei admite niciodată în inima ta că Dumnezeu are o asemenea autoritate și că autoritatea lui Dumnezeu este unică. Nu Îl vei accepta niciodată cu adevărat pe Creator ca Domn al tău, ca Dumnezeu al tău.

Destinul omenirii și destinul universului sunt inseparabile de suveranitatea Creatorului

Sunteți cu toții adulți. Unii dintre voi sunteți de vârstă mijlocie; unii ați ajuns la bătrânețe. Ați trecut de la necredința în Dumnezeu la a crede în El, și de la a începe să credeți în Dumnezeu la a-I accepta cuvintele și a-I experimenta lucrarea. Câtă cunoaștere aveți despre suveranitatea lui Dumnezeu? Ce înțelegeri ați dobândit în privința sorții omenești? Poate cineva să obțină tot ceea ce-și dorește în viață? Câte lucruri ați fost în stare să realizați așa cum ați dorit în cele câteva decenii ale existenței voastre? Câte lucruri pe care nu le-ați anticipat niciodată vi s-au întâmplat? Câte lucruri vin sub forma unor surprize plăcute? Câte lucruri mai așteaptă oamenii, cu speranța că vor rodi – așteptând în subconștient momentul potrivit, așteptând voia Cerului? Câte lucruri îi fac pe oameni să se simtă neajutorați și înfrânți? Toți sunt plini de speranțe cu privire la soarta lor, anticipând că totul va merge așa cum își doresc în viața lor, că nu le vor lipsi mâncarea și îmbrăcămintea, că averile lor vor spori spectaculos. Nimeni nu vrea o viață de sărăcie și asuprire, plină de greutăți și măcinată de calamități. Dar oamenii nu pot prevedea sau controla aceste lucruri. Poate că pentru unii trecutul este doar o harababură de experiențe; aceștia nu învață niciodată care este voia Cerului și nici nu îi interesează acest lucru. Își trăiesc viețile fără a gândi, ca animalele, zi de zi, nepăsându-le de soarta omenirii sau de ce sunt vii ființele umane și cum s-ar cuveni să trăiască. Asemenea oameni ajung la bătrânețe fără nicio înțelegere a sorții omenești și, până în clipa morții, nu au nici cea mai vagă idee la ce se referă viața. Asemenea oameni sunt morți; sunt făpturi fără spirit; sunt fiare. Deși oamenii trăiesc în mijlocul creației și își extrag bucuria din multele feluri în care lumea le satisface necesitățile materiale și deși văd această lume materialistă avansând constant, propria lor experiență – ceea ce simt și experimentează inimile și spiritele lor – nu are nimic de-a face cu lucrurile materiale și nimic material nu poate substitui experiența. Experiența este o recunoaștere în profunzimile inimii, ceva care nu se poate vedea cu ochiul liber. Această recunoaștere stă în înțelegerea și percepția cuiva asupra vieții omenești și a sorții omenești. Și duce adesea la înțelegerea faptului că un Stăpân nevăzut aranjează toate lucrurile, orchestrând totul pentru om. Între toate acestea, o persoană nu poate decât să accepte aranjamentele și orchestrările sorții; nu poate decât să accepte cărarea pe care i-a întins-o în față Creatorul, suveranitatea Creatorului asupra destinului său. Acesta este un fapt incontestabil. Orice cunoaștere și atitudine ar avea cineva în privința destinului, nimeni nu poate schimba acest fapt.

Unde vei merge în fiecare zi, ce vei face, cu cine sau cu ce te vei întâlni, ce vei spune, ce ți se va întâmpla – pot fi toate acestea prezise? Oamenii nu pot anticipa toate aceste întâmplări, cu atât mai puțin controla cum se desfășoară aceste situații. În viață, aceste evenimente neprevăzute se întâmplă tot timpul; se întâmplă zi de zi. Aceste vicisitudini zilnice și felul în care se petrec sau tiparele pe care le urmează sunt memento-uri constante pentru omenire că nimic nu se petrece la întâmplare, că procesul apariției oricărui eveniment și natura fiecărui eveniment inevitabil nu pot fi modificate de voința omenească. Fiecare întâmplare transmite o dojană a Creatorului pentru omenire și, de asemenea, mesajul că ființele umane nu își pot controla propriile destine. Fiecare eveniment reprezintă o dezaprobare a ambiției și dorinței omenești nebunești și inutile de a-și lua soarta în propriile mâini. Sunt ca niște palme puternice plesnite una după alta peste fața omenirii, forțându-i pe oameni să se gândească din nou cine, până la urmă, le guvernează și controlează destinul. Și pe măsură ce ambițiile și dorințele lor sunt contracarate și spulberate în mod repetat, oamenii ajung în mod natural la o acceptare subconștientă a ceea ce le-a pregătit soarta – la o acceptare a realității, a voii Cerului și a suveranității Creatorului. De la aceste vicisitudini zilnice până la destinele întregilor vieți omenești, nu există nimic care să nu reveleze planurile Creatorului și suveranitatea Lui, nu este nimic care să nu transmită mesajul că „autoritatea Creatorului nu poate fi depășită”, care să nu exprime acest adevăr etern că „autoritatea Creatorului este supremă”.

Destinele omenirii și ale universului sunt strâns legate de suveranitatea Creatorului, inseparabile de orchestrările Creatorului; în final, sunt inseparabile de autoritatea Creatorului. În legile tuturor lucrurilor, omul ajunge să înțeleagă orchestrările Creatorului și suveranitatea Lui; în regulile de supraviețuire ale tuturor lucrurilor, el ajunge să perceapă stăpânirea Creatorului; în destinele tuturor lucrurilor, el ajunge să intuiască modurile în care Creatorul Își exercită suveranitatea și controlul asupra lor; și în ciclurile de viață ale ființelor omenești și ale tuturor lucrurilor, omul ajunge să experimenteze cu adevărat orchestrările și aranjamentele Creatorului pentru toate lucrurile și făpturile vii, să asiste cu adevărat la felul în care aceste orchestrări și aranjamente înlocuiesc toate legile, regulile și instituțiile pământești, toate celelalte puteri și forțe. Aceasta fiind situația, omenirea este silită să recunoască faptul că suveranitatea Creatorului nu poate fi violată de către nicio ființă creată, că nicio forță nu poate uzurpa sau modifica evenimentele și lucrurile predestinate de către Creator. Oamenii și toate lucrurile trăiesc și se propagă, generație după generație, sub aceste legi și reguli divine. Nu este aceasta adevărata întrupare a autorității Creatorului? Cu toate că omul vede, în legile obiective, suveranitatea Creatorului și coordonarea de către Creator a tuturor evenimentelor și lucrurilor, câți oameni sunt capabili să înțeleagă principiul suveranității Creatorului asupra universului? Câți oameni pot cu adevărat să cunoască, să recunoască, să accepte și să se supună suveranității Creatorului și aranjamentelor Lui asupra propriului lor destin? Cine, crezând în faptul suveranității Creatorului asupra tuturor lucrurilor, va crede și va recunoaște cu adevărat că tot Creatorul dictează și destinele vieților oamenilor? Cine poate înțelege cu adevărat faptul că soarta omului stă în palma Creatorului? Ce fel de atitudine ar trebui să adopte omenirea față de suveranitatea Creatorului, atunci când se confruntă cu faptul că El guvernează și controlează soarta omenirii? Aceea este o decizie pe care trebuie să o ia singură fiecare ființă umană care se confruntă cu acest lucru.

Cele șase momente critice în viața omenească

În cursul vieții, fiecare persoană ajunge la o serie de momente critice. Acestea reprezintă pașii fundamentali și cei mai importanți care determină destinul unei persoane în viață. Ceea ce urmează este o scurtă descriere a acestor pietre de hotar pe care fiecare persoană trebuie să le depășească în cursul vieții sale.

Primul moment critic: nașterea

Unde se naște o persoană, în ce familie, sexul, aspectul și momentul nașterii – acestea sunt detaliile primului moment critic din viața unei persoane.

Nimeni nu poate alege anumite detalii ale acestui moment critic; toate sunt predestinate cu mult timp înainte de către Creator. Nu sunt influențate în niciun fel de mediul extern și niciun factor făcut de mâna omului nu poate schimba aceste realități predestinate de Creator. Ca o persoană să se nască, înseamnă că deja Creatorul a îndeplinit primul pas al destinului pe care l-a dispus pentru acea persoană. Pentru că El a predeterminat toate aceste detalii cu mult înainte, nimeni nu are puterea de a modifica vreunul dintre ele. Indiferent de soarta ulterioară a cuiva, condițiile nașterii sale sunt predestinate și rămân așa cum sunt; ele nu sunt sub nicio formă influențate de soarta unei persoane în viață și nici nu afectează în vreun fel suveranitatea Creatorului asupra destinului acelei persoane în viață.

1. O nouă viață ia naștere din planurile Creatorului

Ce detalii ale primului moment critic – locul nașterii cuiva, familia, sexul, aspectul fizic, momentul nașterii – poate cineva să aleagă? Evident, nașterea cuiva este un eveniment pasiv. Cineva se naște involuntar, într-un anumit loc, la un moment anume, într-o anumită familie, cu un anumit aspect fizic; cineva devine în mod involuntar membru al unei anumite gospodării, moștenește o ramură a unui anumit arbore genealogic. Nicio persoană nu are opțiuni la primul moment critic din viața sa, ci, mai degrabă, se naște într-un mediu care este fixat conform planurilor Creatorului, într-o familie anume, cu un sex și aspect anume și la un anumit moment care este strâns legat de cursul vieții acelei persoane. Ce poate face o persoană în acest moment critic? S-a spus deja că nimeni nu are nicio opțiune în privința măcar unuia dintre aceste detalii referitoare la nașterea sa. Dacă nu ar fi predestinarea și călăuzirea Creatorului, o nouă viață născută în această lume nu ar ști încotro să apuce sau unde să stea, nu ar avea relații, nu ar aparține niciunui loc și nu ar avea un cămin adevărat. Dar, datorită aranjamentelor atente ale Creatorului, această nouă viață are un loc în care să stea, părinți, un loc căruia să-i aparțină și rude și, prin urmare, acea viață pornește în propria călătorie. Pe toată durata acestui proces, materializarea acestei noi vieți este determinată de planurile Creatorului și tot ce va ajunge să dețină îi este conferit de către Creator. De la un trup care plutește liber și căruia nu îi aparține nimic, devine treptat o ființă umană tangibilă, vizibilă, în carne și oase, una dintre creațiile lui Dumnezeu, care gândește, respiră și simte căldura și frigul, care poate lua parte la toate activitățile obișnuite ale unei ființe create în lumea materială și care va trece prin toate lucrurile pe care o ființă umană creată trebuie să le experimenteze în viață. Predeterminarea nașterii cuiva de către Creator înseamnă că El va oferi acelei persoane toate lucrurile necesare supraviețuirii; și, de asemenea, faptul că o persoană se naște înseamnă că va primi toate lucrurile necesare supraviețuirii de la Creator și că, din acel moment, ea va trăi într-o altă formă, oferită de către Creator și supusă suveranității Creato

2. De ce diferite ființe umane se nasc în diferite circumstanțe

Oamenilor le place adesea să-și închipuie că, dacă s-ar naște din nou, ar fi într-o familie ilustră; dacă ar fi femei, ar arăta ca Alba ca Zăpada și ar fi iubite de toată lumea, și, dacă ar fi bărbați, ar fi Făt-Frumos, neducând lipsă de nimic și cu întreaga lume la cheremul lor. Există adeseori cei care trudesc sub imperiul multor iluzii în privința nașterii lor și sunt foarte dezamăgiți de ea, fiind supărați pe familia lor, pe aspectul lor fizic, pe sexul lor, chiar și pe momentul nașterii lor. Totuși, oamenii nu înțeleg niciodată de ce se nasc într-o anumită familie sau de ce arată într-un anumit fel. Ei nu știu că, indiferent de locul în care se nasc sau de cum arată, vor juca diferite roluri și vor îndeplini diferite misiuni în gestionarea Creatorului, iar acest scop nu se va schimba niciodată. În ochii Creatorului, locul în care se naște o persoană, sexul persoanei și aspectul fizic al acesteia sunt toate lucruri temporare. Sunt o serie de însemnări minuscule, simboluri mărunte în fiecare fază a gestionării Sale a întregii omeniri. Iar destinația reală și finalul cuiva nu sunt determinate de nașterea sa în vreo fază anume, ci de misiunea pe care acea persoană o îndeplinește în viața sa și de judecata Creatorului asupra ei atunci când planul Său de gestionare (planul mântuirii) e complet.

Se spune că există o cauză pentru orice efect, și că nu există efect fără cauză. Așadar, nașterea cuiva este în mod necesar legată de viața sa actuală și de viața sa anterioară. Dacă moartea cuiva îi curmă perioada actuală a vieții, atunci nașterea unei persoane este începutul unui nou ciclu; dacă un vechi ciclu reprezintă viața anterioară a unei persoane, atunci noul ciclu este, în mod natural, viața actuală a acesteia. Din moment ce nașterea cuiva este legată de viața sa trecută, cât și de viața sa actuală, rezultă că locul, familia, sexul, aspectul și alți asemenea factori, care sunt asociați cu nașterea unei persoane, au toți în mod necesar legătură cu viața trecută și cea prezentă. Aceasta înseamnă că factorii nașterii cuiva nu sunt influențați numai de viața anterioară a acelei persoane, ci și determinați de destinul său în cea actuală, lucru care explică varietatea diferitelor circumstanțe în care se nasc oamenii: unii se nasc în familii sărace, alții, în familii bogate. Unii sunt oameni de rând, în timp ce alții au origini ilustre. Unii se nasc în sud, alții în nord. Unii se nasc în deșert, alții, pe pământuri înverzite. Nașterile unora dintre oameni sunt însoțite de urale, râs și sărbătoare; altele aduc lacrimi, dezastru și jale. Unii se nasc pentru a fi prețuiți, alții, pentru a fi aruncați la o parte ca niște buruieni. Unii se nasc cu trăsături fine, alții cu deformații. La unii e o încântare să te uiți, alții sunt urâți. Unii se nasc în miez de noapte, alții sub dogoarea soarelui de amiază… Nașterile oamenilor din toate categoriile sunt determinate de destinele pe care le-a pregătit Creatorul pentru ei; nașterile lor determină destinele lor în viețile actuale, cât și rolurile pe care le vor juca și misiunile pe care le vor îndeplini. Totul este supus suveranității Creatorului, predestinat de către El; nimeni nu poate scăpa de ceea ce i-a fost predestinat, nimeni nu-și poate schimba nașterea și nimeni nu-și poate alege destinul.

Al doilea moment critic: creșterea

În funcție de tipul de familie în care se nasc, oamenii cresc în diferite medii familiale și învață diferite lecții de la părinții lor. Acești factori determină condițiile în care o persoană ajunge la maturitate, iar creșterea reprezintă cel de-al doilea moment critic în viața cuiva. Nu mai este nevoie să spun, oamenii nu au de ales nici la acest moment cotitură. Și acesta este fix, predeterminat.

1. Creatorul a plănuit condițiile fixe pentru maturizarea fiecărei persoane

O persoană nu poate alege oamenii, evenimentele sau lucrurile în privința cărora sunt edificați și de care sunt influențați pe măsură ce se maturizează. Nu poate alege cunoștințele sau deprinderile pe care le capătă, obiceiurile pe care și le formează. Nu are niciun cuvânt de spus în privința a cine îi sunt părinții și rudele, în ce fel de mediu crește, în relația cu oamenii, cu evenimentele și lucrurile din jurul său și a modului în care acestea îi influențează dezvoltarea; toate sunt dincolo de controlul acelei persoane. Cine decide aceste lucruri, atunci? Cine le aranjează? Din moment ce oamenii nu au nimic de spus în această privință, din moment ce nu pot hotărî aceste lucruri pentru ei înșiși și din moment ce acestea, în mod evident, nu capătă formă în mod natural, este de la sine înțeles că formarea tuturor acestor oameni, evenimente și lucruri stă în mâinile Creatorului. Bineînțeles, exact cum Creatorul pregătește circumstanțele particulare ale nașterii fiecărei persoane, El pune, de asemenea, la cale și circumstanțele specifice în care aceasta se maturizează. Dacă nașterea unei persoane aduce schimbări oamenilor, evenimentelor și lucrurilor din jurul ei, atunci creșterea și dezvoltarea acelei persoane le vor afecta și ele, în mod necesar. De exemplu, unii oameni se nasc în familii sărace, dar cresc înconjurați de bogăție; alții se nasc în familii avute, dar cauzează scăderea averilor familiei lor, astfel încât cresc în medii sărace. Nașterea niciunei persoane nu este guvernată de o regulă fixă și nimeni nu crește într-un ansamblu de circumstanțe fix, inevitabil. Acestea nu sunt lucruri pe care o persoană să și le poată imagina și pe care să le poată controla; ele sunt produsele destinului cuiva și sunt determinate de soarta acelei persoane. Bineînțeles, la origine, aceste lucruri sunt stabilite de destinul pe care Creatorul îl predestinează pentru fiecare persoană; sunt determinate de suveranitatea Creatorului, de soarta acelei persoane și de planurile Lui ea.

2. Circumstanțele diferite în care cresc oamenii dau naștere unor roluri diferite

Circumstanțele nașterii unei persoane stabilesc la nivel de bază mediul și circumstanțele în care aceasta crește, iar circumstanțele în care o persoană crește sunt, la fel, un produs al circumstanțelor nașterii acelei persoane. În această perioadă, persoana începe să învețe limbajul, iar mintea ei începe să găsească și să asimileze multe lucruri noi, proces în timpul căruia persoana crește constant. Lucrurile pe care o persoană le aude cu urechile ei, le vede cu ochii ei și le absoarbe cu mintea ei îi umplu și animă treptat lumea interioară. Oamenii, evenimentele și lucrurile cu care o persoană intră în contact, bunul simț, cunoașterea și deprinderile pe care le învață o persoană și modurile de gândire de care aceasta este influențată, care i se inoculează sau i se predau, toate îi vor călăuzi și influența acesteia destinul în viață. Limba pe care o învață o persoană pe măsură ce crește și modul de gândire al acesteia sunt inseparabile de mediul în care aceasta își petrece tinerețea, iar acel mediu constă în părinți, frați și surori și ceilalți oameni, celelalte evenimente și lucruri din jurul său. Așadar cursul dezvoltării unei persoane este determinat de mediul în care aceasta crește și depinde, de asemenea, de oamenii, evenimentele și lucrurile cu care aceasta intră în contact în această perioadă. De vreme ce condițiile în care crește o persoană sunt predeterminate cu mult timp înainte, mediul în care aceasta trăiește în timpul acestui proces este și el, în mod natural, predeterminat. Nu este hotărât de alegerile și preferințele unei persoane, ci conform planurilor Creatorului, determinat de aranjamentele atente și suveranitatea Sa asupra destinului acelei persoane în viață. Deci oamenii pe care orice persoană îi întâlnește în decursul maturizării și lucrurile cu care intră în contact sunt toate legate, în mod natural, de orchestrările și aranjamentele Creatorului. Oamenii nu pot prevedea aceste tipuri de relații complexe, nici nu le pot controla sau aprofunda. Multe lucruri diferite și mulți oameni afectează mediul în care crește o persoană și nicio ființă umană nu este în stare să aranjeze sau să orchestreze o rețea atât de vastă de conexiuni. Nicio persoană și niciun lucru în afară de Creator nu poate controla apariția tuturor oamenilor, lucrurilor și evenimentelor, și nici nu poate să le mențină sau să le controleze dispariția, și tocmai o asemenea rețea vastă de conexiuni e cea care configurează dezvoltarea unei persoane, așa cum a fost aceasta predestinată de către Creator și formează diferitele medii în care cresc oamenii. Este ceea ce creează diferitele roluri necesare pentru lucrarea de gestionare a Creatorului, construind fundații solide, puternice pentru ca oamenii să-și poată îndeplini cu succes misiunile.

Al treilea moment critic: independența

După ce o persoană trece prin copilărie și adolescență și ajunge, treptat și inevitabil, la maturitate, următorul pas este să se despartă cu totul de tinerețe, să-și ia rămas-bun de la părinți și să înfrunte drumul înainte ca adult independent. În acest punct, acea persoană trebuie să se confrunte cu toți oamenii, cu toate evenimentele și cu toate lucrurile cărora trebuie să le facă față un adult, să se confrunte cu toate părțile destinului său care, curând, i se vor arăta. Acesta este cel de-al treilea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

1. După ce devine independentă, o persoană începe să experimenteze suveranitatea Creatorului

Dacă nașterea și creșterea cuiva sunt „perioada de pregătire” pentru călătoria în viață a acelei persoane, punând bazele destinului acesteia, atunci independența sa este monologul de deschidere a destinului acelei persoane în viață. Dacă nașterea și creșterea unei persoane reprezintă bogăția pe care a acumulat-o în pregătirea pentru destinul său în viață, atunci independența acelei persoane este atunci când aceasta începe să cheltuiască sau să adauge la acea bogăție. Când cineva își părăsește părinții și devine independent, condițiile sociale cu care se confruntă și genul de muncă sau carieră disponibil pentru acea persoană sunt amândouă hotărâte de soartă și nu au nimic de-a face cu părinții acelei persoane. Unii oameni își aleg o specializare bună la facultate și ajung să-și găsească o slujbă satisfăcătoare după absolvire, făcând un prim pas triumfător în călătoria vieții lor. Unii oameni învață și stăpânesc multe deprinderi diferite și, totuși, nu-și găsesc niciodată o slujbă care să li se potrivească, nici nu-și găsesc un post, cu atât mai puțin nu reușesc să aibă o carieră; la începutul călătoriei vieții lor se trezesc contracarați în orice moment, împresurați de necazuri, cu perspective deprimante și vieți nesigure. Unii oameni se dedică silitori studiilor lor, totuși ratează la limită fiecare șansă de a primi educație universitară; par a fi meniți să nu atingă niciodată succesul, cea dintâi aspirație în călătoria vieții lor risipindu-se ca un abur. Neștiind dacă drumul dinaintea lor este neted sau pietros, ei simt pentru prima dată cât de plin de variabile este destinul omenesc și, ca atare, privesc viața cu așteptări și groază. Unii oameni, în ciuda faptului că nu sunt foarte educați, scriu cărți și obțin o oarecare faimă; alții, deși aproape complet analfabeți, câștigă bani în afaceri și sunt, prin urmare, în stare să se întrețină… Ce ocupație își alege cineva, din ce trăiește cineva: au oamenii vreun control asupra faptului de a face o alegere bună sau una proastă în privința acestor lucruri? Sunt aceste lucruri în concordanță cu dorințele și deciziile oamenilor? Majoritatea oamenilor își doresc următoarele: să poată munci mai puțin și câștiga mai mult, să nu trudească în arșiță și ploaie, să se îmbrace bine, să strălucească și să lucească oriunde, să se ridice deasupra celorlalți și să aducă onoare strămoșilor lor. Oamenii speră la perfecțiune, dar când fac primii pași în călătoria vieții lor, ei ajung treptat să-și dea seama cât de imperfect este destinul omenesc și, pentru prima oară, înțeleg cu adevărat faptul că, deși o persoană își poate face planuri îndrăznețe de viitor și deși poate nutri fantezii temerare, nimeni nu are abilitatea sau puterea de a-și realiza propriile visuri și nimeni nu este în postura de a-și controla propriul viitor. Va exista mereu o oarecare distanță între visurile cuiva și realitățile cu care trebuie să se confrunte; lucrurile nu sunt niciodată așa cum și-ar dori cineva să fie și, confruntați cu asemenea realități, oamenii nu pot obține niciodată satisfacție sau mulțumire. Unii oameni vor merge până în pânzele albe, vor face eforturi imense și mari sacrificii de dragul traiului și al viitorului lor, în încercarea de a-și schimba propriul destin. Dar, în final, chiar dacă își pot realiza visurile și dorințele prin propria lor muncă grea, ei nu-și pot nicicând schimba destinul, și indiferent cât de stăruitor încearcă, nu pot nicicând depăși ceea ce le-a alocat destinul. Indiferent de diferențele de abilități, inteligență și voință, oamenii sunt cu toții egali în fața destinului, care nu face deosebire între cei măreți și cei mărunți, cei superiori și cei inferiori, cei elevați și cei mediocri. Ce ocupație își alege cineva, din ce își câștigă existența și câtă avere acumulează în viață nu sunt lucruri decise de părinții acelei persoane, de talentele sale, de eforturile sau de ambițiile sale, ci sunt predestinate de către Creator.

2. Lăsarea părinților și începutul sincer al asumării rolului în teatrul vieții

Când o persoană ajunge la maturitate, aceasta este capabilă să-și lase părinții și să se descurce singură, și în acest punct o persoană începe cu adevărat să-și joace propriul rol, ceața se ridică și misiunea sa în viață devine, treptat, deslușită. Oficial, cineva încă rămâne strâns legat de părinții săi, dar pentru că misiunea sa și rolul pe care îl joacă în viață nu au nimic de-a face cu mama și tatăl său, în esență, această legătură strânsă se rupe pe măsură ce persoana devine independentă. Din perspectivă biologică, oamenii tot nu pot evita să depindă de părinții lor în subconștient, dar, obiectiv vorbind, odată ce s-au maturizat pe deplin, ei au vieți complet separate de părinții lor și vor juca rolurile pe care și le asumă în mod independent. În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este pur și simplu aceea de a le asigura un mediu formal în care să crească, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot îngrădi acesteia destinul în viață sau exercita cea mai mică influență asupra rolului pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile personale în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui.

Al patrulea moment critic: căsătoria

Pe măsură ce îmbătrânește și se maturizează, omul se îndepărtează tot mai mult de părinți și de mediul în care s-a născut și a crescut și, în schimb, începe să își caute o direcție în viață și să-și urmărească propriile scopuri, într-un stil diferit de cel al părinților săi. În această perioadă, omul nu mai are nevoie de părinți, ci mai degrabă de un partener cu care își poate petrece viața, adică de un soț sau o soție, o persoană cu care soarta sa este strâns îngemănată. Deci, primul eveniment major al vieții după independență este căsătoria, cel de-al patrulea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

1. Alegerea individuală nu intră în calcul în căsătorie

Căsătoria este un eveniment important în viața oricărui om; este momentul în care o persoană începe cu adevărat să-și asume diferite responsabilități și începe treptat să încheie diferite tipuri de misiuni. Oamenii nutresc numeroase iluzii cu privire la căsătorie înainte de a o trăi ei înșiși, și toate aceste iluzii sunt destul de minunate. Femeile își imaginează că jumătatea lor va fi Făt-Frumos, iar bărbații își imaginează că se vor însura cu Alba ca Zăpada. Aceste fantezii demonstrează că fiecare persoană are anumite cerințe pentru căsătorie, propriile ei seturi de pretenții și standarde. Cu toate că în această epocă malefică oamenii sunt constant bombardați cu mesaje distorsionate despre căsătorie, care creează încă și mai multe cerințe suplimentare și dau oamenilor tot soiul de încărcături și atitudini ciudate, orice persoană care a trăit căsătoria știe că, indiferent de cum o înțelege cineva, indiferent de atitudinea pe care cineva o are față de ea, căsătoria nu este o chestiune de alegere individual

Cineva întâlnește mulți oameni de-a lungul vieții sale, dar nimeni nu știe cine îi va deveni partener de viață. Cu toate că fiecare are propriile sale idei și vederi personale în privința căsătoriei, nimeni nu poate prevedea cine va deveni, cu adevărat, jumătatea sa, iar ideile personale ale cuiva în privința acestei chestiuni contează puțin. După ce cunoști o persoană pe care o placi, poți să încerci să o cucerești, dar dacă acea persoană este sau nu interesată de tine, dacă este sau nu în stare să-ți devină partener sau parteneră nu este decizia ta. Obiectul afecțiunii tale nu este în mod necesar persoana cu care vei putea să-ți împarți viața; și, între timp, cineva la care nu te-ai așteptat vreodată s-ar putea să intre pe nesimțite în viața ta și să-ți devină partener sau parteneră, cel mai important element în destinul tău, jumătatea ta, de care soarta ta este legată în mod inextricabil. Și astfel, deși sunt milioane de căsnicii în lume, fiecare dintre ele este diferită. Atât de multe căsnicii sunt nesatisfăcătoare, atât de multe sunt fericite; atât de multe se întind de la est la vest și atât de multe de la nord la sud; atât de multe sunt potriviri perfecte, atât de multe sunt la același nivel social; atât de multe sunt fericite și armonioase, atât de multe sunt dureroase și pline de jale; atât de multe stârnesc invidia altora, atât de multe sunt greșit înțelese și condamnate; atât de multe sunt pline de bucurie, atât de multe sunt scăldate în lacrimi și aduc disperare… În aceste nenumărate tipuri de căsnicii, oamenii dezvăluie fidelitate și angajament pe viață față de căsătorie; dezvăluie iubire, atașament și indisolubilitate, sau resemnare și neînțelegere. Unii își trădează căsnicia sau chiar simt ură față de aceasta. Indiferent dacă mariajul în sine aduce fericire sau durere, misiunea fiecăruia în căsnicie este predestinată de către Creator și nu se va schimba; această misiune e ceva ce fiecare trebuie să îndeplinească. Destinul fiecărei persoane din spatele fiecărei căsătorii este de neschimbat, determinat cu mult timp în urmă de către Creator.

2. Căsătoria ia naștere din destinele ambilor parteneri

Căsătoria este o răscruce importantă în viața cuiva. Este produsul sorții unei persoane și un element crucial; nu se bazează pe voința individuală sau preferința niciunei persoane și nu este influențată de vreun factor extern, ci este complet determinată de destinele celor două părți, de aranjamentele Creatorului și de predeterminările pentru destinele ambilor membri ai cuplului. La suprafață, scopul căsătoriei este acela de a perpetua rasa umană, dar, de fapt, căsătoria nu este decât un ritual prin care o persoană trece în procesul încheierii misiunii sale. În căsnicie, oamenii nu joacă doar rolul de a crește noua generație; ei adoptă toate rolurile variate implicate în menținerea unei căsnicii și misiunile pe care acele roluri le impun să le îndeplinească. Din moment ce nașterea unei persoane influențează schimbările la care sunt supuși oamenii, evenimentele și lucrurile din jurul acesteia, căsătoria sa va afecta și ea în mod inevitabil acești oameni și aceste evenimente și lucruri și, mai mult, le va transforma pe toate în diferite feluri.

Când o persoană devine independentă, aceasta își începe propria călătorie în viață, ceea ce duce, pas cu pas, către oameni, evenimente și lucruri care au o legătură cu căsnicia acelei persoane. În același timp, cealaltă persoană care va fi în acea căsnicie se apropie, pas cu pas, de aceiași oameni, aceleași evenimente și lucruri. Sub suveranitatea Creatorului, doi oameni fără legătură între ei, cu destine conexe, ajung treptat într-o căsătorie și devin, în mod miraculos, o familie: „două lăcuste care se agață de aceeași funie”. Așadar, când cineva face pasul căsătoriei, drumul său în viață îi va influența și afecta jumătatea și, la fel, drumul în viață al partenerului cuiva va influența și afecta destinul celuilalt. Cu alte cuvinte, destinele omenești sunt interconectate și nimeni nu-și poate încheia misiunea în viață sau juca rolul complet independent de ceilalți. Nașterea unei persoane afectează un imens sistem de relații; creșterea implică și ea un sistem complet de relații; și, în același mod, o căsnicie există și se menține, în mod inevitabil, într-o rețea vastă și complexă de conexiuni omenești, implicând fiecare membru al acelei rețele și influențând soarta oricui face parte din ea. O căsătorie nu este produsul familiilor amânduror membrilor, al circumstanțelor în care au crescut aceștia, al aspectului lor fizic, al vârstei lor, al calităților, talentelor sau al altor factori; mai degrabă, ea apare dintr-o misiune comună și o soartă aflată în legătură. Aceasta este originea căsătoriei, un produs al destinului omenesc orchestrat și aranjat de către Creator.

Al cincilea moment critic: urmașii

După căsătorie, o persoană începe să crească noua generație. O persoană nu are nimic de spus în privința numărului și tipului de copii pe care îi are; și acest lucru este determinat de soarta unei persoane, predestinat de către Creator. Acesta este al cincilea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

Dacă o persoană se naște pentru a îndeplini rolul de copil al cuiva, atunci o persoană crește noua generație pentru a îndeplini rolul de părinte al cuiva. Această modificare a rolurilor determină o persoană să experimenteze diferite faze ale vieții din diferite perspective. Îi dă, de asemenea, persoanei diferite seturi de experiențe prin care aceasta ajunge să cunoască suveranitatea Creatorului, care întotdeauna se manifestă în același fel și prin care omul se lovește de faptul că nimeni nu poate trece peste sau modifica predestinarea Creatorului.

1. O persoană nu are control asupra a ceea ce i se întâmplă copilului său

Nașterea, maturizarea și căsătoria aduc toate dezamăgire în diferite grade. Unii oameni sunt nemulțumiți de familiile lor sau de propriul aspect fizic; unora nu le plac părinții lor; unii detestă mediul în care au crescut sau se plâng de acesta. Și, pentru majoritatea oamenilor, dintre toate aceste dezamăgiri, căsătoria este cea mai nemulțumitoare. Indiferent cât de nemulțumit este cineva de nașterea, maturizarea sau căsătoria sa, oricine a trecut prin aceste lucruri știe că nimeni nu poate alege unde și când s-a născut, cum arată, cine îi sunt părinții și cine îi este soț sau soție, ci că trebuie pur și simplu să accepte voia Cerului. Totuși, când vine momentul ca oamenii să crească noua generație, ei își vor proiecta toate dorințele pe care nu au reușit să le îndeplinească în prima jumătate a vieții lor asupra urmașilor lor, sperând că progenitura lor va compensa toate dezamăgirile din prima parte a vieții lor. Așa că oamenii se complac în tot felul de fantezii despre copiii lor: că fiicele lor vor ajunge să fie niște frumuseți uluitoare, fiii lor, domni eleganți; că fiicele lor vor fi cultivate și talentate și fiii lor, studenți eminenți și sportivi de elită; că fiicele lor vor fi blânde, virtuoase și sensibile, și fiii lor, inteligenți, capabili și simțitori. Ei speră că, urmașii lor, indiferent dacă vor fi fiice sau fii, își vor respecta bătrânii, vor fi atenți cu părinții lor, vor fi iubiți și lăudați de toată lumea… În acest moment, speranțele de viață reapar și noi pasiuni se aprind în inimile oamenilor. Oamenii știu că sunt neputincioși și fără speranță în această viață, că nu vor mai avea altă șansă sau altă speranță să iasă în evidență din mulțime și că nu au de ales decât să-și accepte destinele. Și astfel, își proiectează toate speranțele, toate dorințele și idealurile nerealizate asupra următoarei generații, sperând că progeniturile lor îi pot ajuta să-și atingă visurile și să-și îndeplinească dorințele; că fiicele și fiii lor vor aduce glorie numelui familiei, vor deveni importanți, bogați sau celebri. Pe scurt, ei vor să vadă norocul copiilor lor luându-și elan. Planurile și fanteziile oamenilor sunt perfecte; nu știu ei că numărul copiilor pe care îi au, aspectul fizic al copiilor, abilitățile și așa mai departe nu sunt decizia lor, că nici măcar o părticică din destinele copiilor lor nu este în mâinile lor? Oamenii nu sunt stăpânii propriului lor destin, și totuși ei speră să schimbe destinele generației mai tinere; sunt lipsiți de puterea de a scăpa de propriul lor destin, și totuși încearcă să îl controleze pe acela al fiilor și fiicelor lor. Nu se supraapreciază? Nu este aceasta nesăbuință și ignoranță omenească? Oamenii vor face orice eforturi de dragul copiilor lor, dar, în final, planurile și dorințele unui om nu pot dicta câți copii are cineva sau cum sunt acei copii. Unii oameni sunt săraci lipiți pământului, dar fac mulți copii; unii oameni sunt bogați și, totuși, nu au niciun copil. Unii își doresc o fiică, dar li se refuză această dorință; unii își doresc un fiu, dar nu reușesc să dea naștere unui copil de parte bărbătească. Pentru unii, copiii sunt o binecuvântare; pentru alții, sunt un blestem. Unele cupluri sunt inteligente, totuși dau naștere unor copii întârziați mintal; unii părinți sunt harnici și cinstiți, totuși copiii pe care îi cresc sunt indolenți. Unii părinți sunt buni și drepți, dar au copii care se dovedesc a fi vicleni și răi. Unii părinți sunt sănătoși la minte și la trup, dar dau naștere unor copii handicapați. Unii părinți sunt comuni și lipsiți de succes, totuși au copii care realizează lucruri mărețe. Unii părinți sunt din clasa de jos, totuși au copii care ajung la înălțime…

2. După ce cresc noua generație, oamenii obțin o nouă înțelegere a destinului

Majoritatea oamenilor care se căsătoresc o fac în jurul vârstei de treizeci de ani, într-un moment al vieții în care o persoană nu are nicio înțelegere a destinului omenesc. Dar când oamenii încep să crească copii și pe măsură ce progeniturile lor cresc, ei privesc cum noua generație repetă viața și toate experiențele generației anterioare, și, văzându-și propriul trecut reflectat în ei, își dau seama că drumul pe care merge generația mai tânără, întocmai ca al lor, nu poate fi planificat și ales. Confruntați cu această realitate, nu au de ales decât să recunoască faptul că soarta fiecărei persoane este predestinată, și fără a-și da seama pe deplin, ei își lasă treptat la o parte propriile dorințe și pasiunile din inimile lor bolborosesc și se sting… Oamenii, în această perioadă, după ce au trecut, în esență, de pietrele de hotar importante ale vieții, au dobândit o nouă înțelegere a vieții, au adoptat o nouă atitudine. Cât de mult poate aștepta de la viitor o persoană de această vârstă și ce perspective are? Ce femeie de cincizeci de ani mai visează încă la Făt-Frumos? Ce bărbat de cincizeci de ani își mai caută încă Alba ca Zăpada? Ce femeie de vârstă mijlocie mai speră să se transforme din rățușca cea urâtă într-o lebădă? Au majoritatea bărbaților mai în vârstă aceeași hotărâre în privința carierei ca cei tineri? Ca să rezumăm, indiferent dacă este bărbat sau femeie, oricine trăiește până la această vârstă e foarte probabil să aibă o atitudine relativ rațională și practică în ceea ce privește căsătoria, familia și copiii. O asemenea persoană nu mai are, practic, nicio alegere, nicio dorință de a înfrunta destinul. În ceea ce privește felul în care funcționează experiența omenească, imediat ce o persoană ajunge la această vârstă, dezvoltă în mod natural o anumită atitudine: „O persoană trebuie să-și accepte soarta, copiii săi au propriul noroc; soarta omenească este orânduită de Ceruri”. Majoritatea oamenilor care nu înțeleg adevărul, după ce au trecut prin toate vicisitudinile, frustrările și greutățile acestei lumi, își vor sintetiza percepțiile asupra vieții omenești în trei cuvinte: „Asta-i soarta!” Cu toate că această expresie cuprinde înțelegerea destinului uman de către oamenii laici și concluzia la care au ajuns, și cu toate că exprimă neputința omenească și ar putea fi descrisă ca incisivă și corectă, încă este foarte departe de înțelegerea suveranității Creatorului și nu este, pur și simplu, un substitut pentru cunoașterea autorității Creatorului.

3. Credința în destin nu este un substitut al cunoașterii suveranității Creatorului

După ce L-ați urmat atâția ani pe Dumnezeu, există vreo diferență esențială între cunoașterea voastră despre destin și aceea a oamenilor laici? Ați înțeles cu adevărat predestinarea Creatorului și ați ajuns într-adevăr să cunoașteți suveranitatea Creatorului? Unii oameni au o înțelegere profundă, interiorizată a expresiei „asta-i soarta”, totuși ei nu cred câtuși de puțin în suveranitatea lui Dumnezeu; nu cred că soarta omenească este aranjată și orchestrată de Dumnezeu și nu sunt dispuși să se supună suveranității lui Dumnezeu. Asemenea oameni sunt ca și naufragiați în ocean, aruncați încoace și încolo de valuri, plutind odată cu curentul, fără altă opțiune decât aceea de a aștepta pasiv și a se resemna în fața sorții. Totuși, ei nu recunosc faptul că soarta omenească este supusă suveranității lui Dumnezeu; ei nu pot ajunge să cunoască suveranitatea lui Dumnezeu din proprie inițiativă și, astfel, să obțină cunoașterea autorității lui Dumnezeu, să se supună orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu, să înceteze să mai opună rezistență destinului și să trăiască în grija, protecția și călăuzirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acceptarea sorții nu este același lucru cu supunerea față de suveranitatea Creatorului; credința în destin nu înseamnă că o persoană acceptă, recunoaște și cunoaște suveranitatea Creatorului; credința în destin este simpla recunoaștere a realității acestui fapt și a manifestărilor sale superficiale. Acest lucru este diferit de a ști cum Creatorul stăpânește destinul omenirii, de a recunoaște Creatorul ca sursă a dominației asupra destinelor tuturor lucrurilor și cu siguranță departe de a se supune orchestrărilor și aranjamentelor Creatorului pentru soarta omenirii. Dacă o persoană doar crede în destin – chiar dacă are sentimente puternice în această privință – dar nu este prin aceasta capabilă să cunoască și recunoască suveranitatea Creatorului asupra destinului omenirii, să i se supună și să o accepte, atunci viața sa va fi, cu toate acestea, o tragedie, o viață trăită în zadar, un vid; acea persoană va fi în continuare incapabilă să ajungă sub stăpânirea Creatorului, să devină o ființă umană creată în adevăratul sens al cuvântului și să se bucure de aprobarea Creatorului. O persoană care cunoaște și experimentează cu adevărat suveranitatea Creatorului ar trebui să fie într-o stare activă, nu într-una pasivă sau neajutorată. Deși o astfel de persoană ar accepta că toate lucrurile sunt predestinate, ar trebui să dețină o definiție corectă a vieții și a destinului: fiecare viață este supusă suveranității Creatorului. Când cineva privește în urmă la drumul pe care a umblat, când cineva își reamintește fiecare fază a călătoriei sale, acea persoană vede că la fiecare pas, indiferent dacă a fost anevoioasă călătoria sau lină, Dumnezeu i-a călăuzit calea, planificând-o. Ceea ce a condus, pe neștiute, acea persoană până astăzi au fost aranjamentele meticuloase ale lui Dumnezeu, planificarea Lui atentă. Să fii capabil să accepți suveranitatea Creatorului, să-I primești mântuirea – ce mare noroc este acesta! Dacă o persoană are o atitudine negativă față de soartă, asta dovedește că se împotrivește la tot ceea ce a aranjat Dumnezeu pentru ea, că nu are o atitudine supusă. Dacă o persoană are o atitudine pozitivă față de suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc, atunci când acea persoană privește înapoi la călătoria sa, când ajunge cu adevărat să dea piept cu suveranitatea lui Dumnezeu, acea persoană va dori cu mai multă sinceritate să se supună tuturor lucrurilor pe care le-a aranjat Dumnezeu, va avea mai multă hotărâre și încredere să-L lase pe Dumnezeu să-i orchestreze soarta și să înceteze să se mai răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Căci omul vede că atunci când nu înțelege soarta, când nu înțelege suveranitatea lui Dumnezeu, când merge de bunăvoie bâjbâind înainte, șovăind și clătinându-se prin ceață, călătoria este prea dificilă, prea sfâșietoare. Așadar, când oamenii recunosc suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc, cei deștepți aleg să îl cunoască și să îl accepte, să spună adio zilelor dureroase când încercau să-și construiască o viață bună cu propriile mâini, și să nu se mai lupte cu soarta și să-și urmărească așa-zisele „scopuri în viață” în felul lor. Când o persoană nu are Dumnezeu, când nu-L poate vedea, când nu poate recunoaște limpede suveranitatea lui Dumnezeu, fiecare zi este lipsită de sens, lipsită de valoare, nefericită. Oriunde ar fi, orice meserie ar avea, mijloacele de trai și urmărirea propriilor țeluri ale acelei persoane nu-i aduc decât durere nesfârșită și suferință fără alinare, în așa fel încât nu poate suporta să privească înapoi la propriul trecut. Numai când cineva acceptă suveranitatea Creatorului, se supune orchestrărilor și aranjamentelor Lui și caută viața omenească adevărată, va începe să se elibereze treptat de toată durerea și suferința și se va lepăda de toată deșertăciunea vieții.

4. Numai cei care se supun suveranității Creatorului pot atinge adevărata libertate

Pentru că oamenii nu recunosc orchestrările lui Dumnezeu și suveranitatea lui Dumnezeu, ei înfruntă întotdeauna sfidător destinul și cu o atitudine rebelă, și vor mereu să arunce la o parte autoritatea și suveranitatea lui Dumnezeu și lucrurile pe care le-a pregătit soarta, sperând în zadar să-și schimbe circumstanțele actuale și să-și modifice destinul. Dar ei nu pot reuși niciodată, sunt împiedicați la fiecare pas. Această luptă, care are loc adânc în sufletul unui om, aduce o durere profundă, una care se cioplește în oasele sale, în timp ce acesta își irosește. Care este cauza acestei dureri? Este din cauza suveranității lui Dumnezeu sau pentru că o persoană s-a născut fără noroc? Evident, niciuna din acestea nu este adevărată. La bază, este cauzată de cărările pe care apucă oamenii, de felurile în care ei aleg să-și trăiască viața. Unii oameni s-ar putea să nu fi realizat aceste lucruri. Dar când cunoști cu adevărat, când ai ajuns cu adevărat să recunoști că Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinului omenesc, când ai înțeles cu adevărat că tot ceea Dumnezeu a planificat și hotărât pentru tine este un mare avantaj și o mare protecție, atunci simți că durerea ta începe să se domolească și întreaga ta ființă devine cu totul relaxată, liberă, eliberată. Judecând după starea majorității oamenilor, în mod obiectiv, ei nu pot să accepte valoarea practică și sensul suveranității Creatorului asupra destinului omenesc, cu toate că la nivel subiectiv nu-și doresc să continue să trăiască așa cum o făceau înainte și vor ca durerea să le fie alinată; în mod obiectiv, nu pot recunoaște și nu se pot supune cu adevărat suveranității Creatorului, și cu atât mai puțin știu ei cum să caute și să accepte orchestrările și aranjamentele Creatorului. Așadar, dacă oamenii nu pot recunoaște cu adevărat faptul că Creatorul deține suveranitatea asupra destinului omenesc și asupra tuturor chestiunilor omenești, dacă nu se pot supune cu adevărat dominației Creatorului, atunci le va fi dificil să nu fie conduși și împiedicați de noțiunea că „soarta omului este în propriile sale mâini”. Le va fi dificil să se scuture de durerea luptei lor intense împotriva destinului și a autorității Creatorului și, inutil de menționat, le va fi de asemenea greu să devină cu adevărat eliberați și liberi, să devină oameni care Îl venerează pe Dumnezeu. Dar există o cale extraordinar de simplă ca o persoană să se elibereze din această stare, și anume să-și ia adio de la stilul său de viață anterior; să spună adio scopurilor sale anterioare în viață; să-și rezume și să-și analizeze stilul de viață, viziunea asupra vieții, căutările, dorințele și idealurile anterioare; și apoi să le compare cu voia lui Dumnezeu și cerințele Lui față de om și să vadă dacă vreuna dintre acestea se potrivește cu voia și cerințele lui Dumnezeu, dacă vreuna dintre ele oferă valorile corecte ale vieții, duce la înțelegerea mai profundă a adevărului și permite persoanei să trăiască cu umanitate și asemănarea unei ființe omenești. Când investighezi în mod repetat și despici cu atenție diferitele scopuri pe care le urmăresc oamenii în viață și nenumăratele lor moduri de a trăi, vei descoperi că niciunul dintre ele nu se conformează intenției originare a Creatorului cu care El a creat omenirea. Toate acestea îi îndepărtează pe oameni de suveranitatea și grija Creatorului; toate sunt capcane care îi fac pe oameni să devină depravați și care îi duc spre iad. După ce recunoști acest lucru, sarcina ta este să-ți lași deoparte vechile perspective asupra vieții, să stai departe de diferitele capcane, să-L lași pe Dumnezeu să-Și asume răspunderea asupra vieții tale și să facă aranjamente pentru tine; să încerci doar să te supui orchestrărilor și călăuzirii lui Dumnezeu, să trăiești fără nicio alternativă individuală și să devii o persoană care Îl venerează pe Dumnezeu. Sună ușor, dar este un lucru greu de făcut. Unii oameni pot îndura durerea acestui lucru, alții nu pot. Unii sunt dispuși să se supună, alții nu sunt dispuși. Cei care nu sunt dispuși sunt lipsiți de dorința și hotărârea de a face acest lucru; sunt în mod evident conștienți de suveranitatea lui Dumnezeu, știu foarte clar că Dumnezeu este cel care planifică și rânduiește soarta omenească, și totuși ei încă se zbat și se luptă și rămân neîmpăcați cu faptul de a-și lăsa destinele în palma lui Dumnezeu și de a se supune suveranității lui Dumnezeu; mai mult chiar, sunt deranjați de orchestrările și aranjamentele lui Dumnezeu. Așa că vor exista mereu oameni care vor să vadă cu ochii lor de ce sunt capabili; ei vor să-și modifice destinul cu propriile lor mâini sau să obțină fericirea prin propria lor putere, să vadă dacă pot trece peste limitele autorității lui Dumnezeu și dacă se pot ridica deasupra suveranității lui Dumnezeu. Tragedia omului nu este faptul că el caută o viață fericită, că urmărește faima și averea și că se luptă împotriva propriului destin prin ceață, ci faptul că, după ce a văzut existența Creatorului, după ce a aflat faptul că Creatorul deține suveranitatea asupra destinului omenesc, tot nu-și poate îndrepta căile, nu-și poate trage picioarele afară din mâl, ci își împietrește inima și persistă în greșelile lui. Ar prefera să se zvârcolească în noroi în continuare, luptând cu încăpățânare împotriva suveranității Creatorului, opunându-i rezistență până la capăt, totul fără cea mai mică fărâmă de pocăință. Doar când zace zdrobit și însângerat se hotărăște în sfârșit să renunțe și să se întoarcă. Aceasta este adevărata durere a omenirii. Așa că spun: cei care aleg să se lupte și să plece sunt, într-adevăr, nesăbuiți.

Al șaselea moment critic: moartea

După atâta zarvă, atâtea frustrări și dezamăgiri, după atâtea bucurii și necazuri și suișuri și coborâșuri, după atâția ani de neuitat, după ce a urmărit anotimpurile schimbându-se iar și iar, omul a trecut fără să-și dea seama de pietrele de hotar ale vieții și, într-o clipită, se trezește în anii amurgului. Semnele timpului îi sunt întipărite pe tot trupul: nu mai poate sta drept, părul negru i s-a albit, în timp ce ochii cândva strălucitori și limpezi slăbesc și devin încețoșați, iar pielea fină și suplă devine ridată și pătată. Auzul scade, dinții slăbesc și cad, reacțiile devin încete, mișcările – lente… În acest punct, acea persoană și-a luat un ultim adio de la anii pasionali ai tinereții sale și a intrat în amurgul vieții: bătrânețea. Apoi, acea persoană se va confrunta cu moartea, ultimul moment critic din viața omenească.

1. Numai Creatorul are putere de viață și de moarte asupra omului

Dacă nașterea cuiva a fost predestinată de viața sa anterioară, atunci moartea sa marchează sfârșitul acelui destin. Dacă nașterea cuiva este începutul misiunii sale în această viață, atunci moartea sa marchează finalul acelei misiuni. Din moment ce Creatorul a determinat un set fix de circumstanțe pentru nașterea unei persoane, nu mai trebuie precizat că El a pus la cale și un set fix de circumstanțe pentru moartea acelei persoane. Cu alte cuvinte, nimeni nu se naște din întâmplare, moartea nimănui nu sosește pe neașteptate și atât viața, cât și moartea, sunt legate în mod necesar de viețile anterioare și actuale ale cuiva. Circumstanțele nașterii și morții unei persoane sunt amândouă predeterminate de către Creator; acesta este destinul unei persoane, soarta unei persoane. Deoarece există multe explicații pentru nașterea unei persoane, este, de asemenea, adevărat că moartea unei persoane va avea loc în mod natural în propriul set special de diverse circumstanțe. Acesta este motivul pentru variatele durate de viață ale oamenilor și diferitele moduri și momente ale morții lor. Unii oameni sunt puternici și sănătoși și totuși mor tineri; alții sunt slabi și bolnăvicioși și totuși trăiesc până la o vârstă înaintată și mor în pace. Unii pier din cauze nenaturale, alții, din cauze naturale. Unii își sfârșesc viața departe de casă, alții închid ochii pentru ultima dată cu cei dragi alături. Unii oameni mor în spațiu, alții sub pământ. Unii se scufundă sub apă, alții pier în catastrofe. Unii mor dimineața, alții noaptea… Fiecare își dorește o naștere ilustră, o viață extraordinară și o moarte glorioasă, dar nimeni nu poate trece peste propriul destin, nimeni nu poate scăpa de suveranitatea Creatorului. Aceasta este soarta omenească. Omul își poate face tot felul de planuri de viitor, dar nimeni nu poate planifica modul și timpul nașterii și al plecării sale de pe lume. Cu toate că oamenii fac tot posibilul să evite venirea morții și să i se împotrivească, totuși, pe neștiute, moartea se apropie în tăcere. Nimeni nu știe când va muri sau cum, cu atât mai puțin unde se va întâmpla. Evident, nu omenirea este cea care are putere asupra vieții și morții, nu vreo ființă din lumea naturală, ci Creatorul, a cărui autoritate este unică. Viața și moartea omenirii nu sunt produse ale vreunei legi a lumii naturale, ci o consecință a suveranității autorității Creatorului.

2. Cel care nu cunoaște suveranitatea Creatorului va fi bântuit de frica morții

Când cineva ajunge la bătrânețe, provocarea cu care se confruntă nu este cum să-și întrețină familia sau să-și stabilească ambiții mărețe în viață, ci cum să-și ia adio de la viață, cum să întâmpine sfârșitul vieții, cum să pună punct sentinței vieții sale. Cu toate că la suprafață pare că oamenii dau puțină atenție morții, nimeni nu poate evita explorarea subiectului, pentru că nimeni nu știe dacă o altă lume se întinde la marginea îndepărtată a morții, o lume pe care ființele omenești nu o pot percepe sau simți, una despre care nu știu nimic. Acest lucru îi face pe oameni să se teamă să înfrunte moartea direct, să se teamă să o confrunte așa cum s-ar cuveni; în schimb, ei fac tot posibilul să evite subiectul. Și astfel, acest fapt umple sufletul fiecărei persoane de groaza morții și adaugă un văl de mister peste această realitate inevitabilă a vieții, aruncând o umbră persistentă peste inima fiecărei persoane.

Când o persoană își simte trupul deteriorându-se, când simte că se apropie de moarte, acea persoană simte o groază nedeslușită, o frică imposibil de exprimat. Frica de moarte face o persoană să se simtă și mai singură și mai neajutorată, și, în acest moment, aceasta se întreabă: de unde vine omul? Unde se duce omul? Așa moare omul, cu viața grăbindu-se pe lângă el? Este aceasta perioada care marchează sfârșitul vieții omului? Care este, până la urmă, sensul vieții? Cât valorează viața, până la urmă? E vorba de faimă și avere? E vorba despre a-ți întemeia o familie?… Indiferent dacă cineva s-a gândit la aceste întrebări anume, indiferent de cât de profund se teme cineva de moarte, în străfundurile inimii fiecărei persoane există mereu dorința de a cerceta tainele, o senzație de neînțelegere a vieții și, amestecat cu toate acestea, un sentimentalism legat de lume, o reticență de a pleca. Poate că nimeni nu poate formula clar de ce se teme omul, ceea ce caută omul, de ce este sentimental și ce este reticent să lase în urmă…

Pentru că se tem de moarte, oamenii au foarte multe griji; pentru că se tem de moarte, oamenii au atâtea la care nu pot renunța. Când sunt aproape de moarte, unii oameni se agită într-o privință sau alta; își fac griji în privința copiilor lor, a celor dragi, a averii, ca și cum, îngrijorându-se, pot șterge suferința și groaza pe care le aduce moartea, ca și cum menținând un fel de apropiere cu cei vii, pot scăpa de neputința și singurătatea care însoțesc moartea. În străfundurile inimii omenești zace o frică nedeslușită, o frică de a fi despărțit de cei dragi, de a nu-ți mai arunca vreodată ochii asupra cerului albastru, de a nu mai privi vreodată spre lumea materială. Un suflet singuratic, obișnuit cu compania celor dragi, este reticent să slăbească strânsoarea și să plece singur către o lume care e necunoscută, nefamiliară.

3. O viață petrecută în căutarea faimei și a averii lasă o persoană neputincioasă în fața morții

Datorită suveranității și predestinării Creatorului, un suflet singuratic care a pornit fără nimic al său obține părinți și o familie, șansa de a deveni un membru al rasei umane, șansa de a experimenta viața omenească și de a vedea lumea. Acest suflet mai obține și șansa de a experimenta suveranitatea Creatorului, de a cunoaște minunăția creației Creatorului și, mai mult decât atât, de a cunoaște autoritatea Creatorului și a i se supune acesteia. Totuși, majoritatea oamenilor nu profită de această oportunitate rară și trecătoare. O persoană își irosește energia de o viață luptând împotriva destinului, își pierde tot timpul agitându-se în încercarea de a-și hrăni familia și oscilând între avere și statut. Lucrurile pe care le prețuiesc oamenii sunt familia, banii și faima și ei le consideră pe acestea cele mai valoroase lucruri în viață. Toți oamenii se plâng de soarta lor, totuși încearcă să trimită într-un ungher al minții chestiunile pe care este cel mai imperativ să le cerceteze și să le înțeleagă: de ce trăiește omul, cum ar trebui să trăiască omul și care sunt valoarea și sensul vieții. Cu toate acestea, își petrec întreaga viață, oricât de mult ar dura, doar aleargând în căutarea faimei și a averii, până când tinerețea lor s-a dus și ei au devenit cărunți și plini de riduri. Trăiesc astfel până când văd că faima și averea nu pot opri alunecarea spre senilitate, că banii nu pot umple golul inimii, că nimeni nu este exceptat de la legile nașterii, îmbătrânirii, bolii și morții, că nimeni nu poate scăpa de ce i-a pregătit soarta. Numai atunci când sunt siliți să se confrunte cu ultimul moment critic al vieții înțeleg cu adevărat că, indiferent dacă o persoană are bogății imense și proprietăți extinse, indiferent dacă e privilegiat și de rang înalt, omul tot nu poate scăpa de moarte și trebuie să se întoarcă la poziția sa originară: un suflet solitar, fără nimic al său. Când oamenii au părinți, cred că părinții lor sunt totul; când oamenii au proprietăți, consideră că banii sunt temeiul lor, că sunt resursele cu care trăiesc; când oamenii au statut, ei se agață strâns de el și și-ar risca viețile de dragul lui. Numai atunci când oamenii sunt aproape să renunțe la această lume își dau seama că lucrurile pe care și-au irosit viața urmărindu-le nu sunt nimic altceva decât nori trecători, nimic de care se pot ține, nimic ce pot lua cu ei, nimic ce îi poate scuti de moarte, nimic care să poată oferi companie sau consolare unui suflet singuratic în călătoria de întoarcere; mai puțin decât orice, nimic din aceste lucruri nu poate mântui o persoană și nu-i poate permite să transcendă moartea. Faima și averea pe care le obține cineva în lumea materială îi oferă acestei persoane satisfacție temporară, plăcere trecătoare, o senzație falsă de lejeritate; în acest timp, o fac să-și rătăcească drumul. Și astfel, oamenii, în timp ce se zvârcolesc în imensa mare a omenirii, tânjind după pace, confort și liniște sufletească, sunt înghițiți val după val. Când oamenii încă mai trebuie să înțeleagă întrebările pe care este cel mai important să le înțeleagă – de unde vin, de ce trăiesc, unde se duc și așa mai departe – ei sunt seduși de faimă și avere, îndrumați greșit, controlați de ele, pierduți în mod irevocabil. Timpul zboară; anii trec cât ai clipi din ochi și, înainte de a-și da seama, omul trebuie să-și ia adio de la cei mai buni ani ai vieții sale. Când i se apropie despărțirea de lume, acesta ajunge la înțelegerea treptată a faptului că totul pe lume se îndepărtează, că nu se mai poate agăța de bunurile care i-au aparținut la început; apoi simte cu adevărat că este ca un bebeluș plângăcios care abia a apărut pe lume, și căruia încă nu-i aparține nimic. În acest moment, acesta este silit să cugete la ceea ce a făcut în viață, cât valorează existența, ce înseamnă, de ce a venit pe lume. Și acesta este momentul în care își dorește din ce în ce mai mult să știe dacă există cu adevărat o viață viitoare, dacă raiul există cu adevărat, dacă există cu adevărat pedeapsă… Cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât vrea mai mult să înțeleagă despre ce este vorba cu adevărat în viață; cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât inima îi pare mai goală; cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât mai neputincioasă se simte; și așa, frica de moarte a cuiva crește pe zi ce trece. Sunt două motive pentru care asemenea sentimente se manifestă în oameni pe măsură ce se apropie de moarte: în primul rând, sunt pe cale să-și piardă faima și averea de care au depins viețile lor, pe cale să lase în urmă tot ceea ce este vizibil în lume; și, în al doilea rând, sunt pe cale să se confrunte, de unii singuri, cu o lume nefamiliară, un tărâm misterios, necunoscut, unde se tem să pună piciorul, unde nu îi au pe cei dragi și nu au mijloace de sprijin. Din aceste două motive, oricine se confruntă cu moartea se simte tulburat, experimentează panica și o senzație de neputință așa cum nu au mai cunoscut vreodată. Numai atunci când o persoană chiar a ajuns în acest punct își dă seama că, atunci când pune piciorul pe acest pământ, primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă este de unde vin ființele umane, de ce trăiesc oamenii, cine dictează soarta omenirii, cine are grijă de existența umană și cine are suveranitatea asupra ei. Aceste cunoștințe reprezintă adevăratele mijloace de trai, baza esențială pentru supraviețuirea omenească, nu să înveți cum să te îngrijești de familie sau cum să obții faimă și avere, nu să înveți cum să ieși în evidență din mulțime, nici cum să trăiești o viață mai prosperă, cu atât mai puțin să înveți cum să excelezi și cum să concurezi cu succes cu alții. Cu toate că diferitele abilități de supraviețuire pe care oamenii își petrec viețile stăpânindu-le pot oferi o abundență de conforturi materiale, ele nu aduc niciodată adevărata pace și consolare inimii unei persoane, ci îi fac constant pe oameni să-și piardă direcția, să aibă dificultăți în a se controla și să rateze fiecare oportunitate de a învăța sensul vieții; aceste abilități de supraviețuire creează un curent subteran de neliniște privind înfruntarea corespunzătoare a morții. Viețile oamenilor sunt ruinate în felul acesta. Creatorul îi tratează pe toți corect, dându-le tuturor o viață întreagă de oportunități să Îi experimenteze și să Îi cunoască suveranitatea, totuși doar atunci când se apropie moartea, când spectrul său se ivește, acesta începe să vadă lumina – și atunci este prea târziu.

Oamenii își petrec viețile alergând după bani și faimă; se agață de aceste paie, gândindu-se că sunt singurele lor mijloace de sprijin, ca și cum dacă le au ar putea continua să trăiască, scutiți de moarte. Dar numai atunci când urmează să moară își dau seama cât de îndepărtate sunt lucrurile acestea de ei, cât de slabi sunt în fața morții, cât de ușor se fărâmă, cât de singuri și de neajutorați sunt, neavând unde să se întoarcă. Își dau seama că viața nu poate fi cumpărată cu bani sau cu faimă, că indiferent cât de bogată poate fi o persoană, indiferent cât de înaltă este poziția sa, toți oamenii sunt la fel de săraci și insignifianți în fața morții. Își dau seama că banii nu pot cumpăra viața, că faima nu poate șterge moartea, că nici banii și nici faima nu pot prelungi viața cuiva nici măcar cu un singur minut, cu o singură secundă. Cu cât oamenii se simt mai mult așa, cu atât tânjesc mai tare să continue să trăiască; cu cât oamenii se simt mai mult așa, cu atât sunt mai îngroziți de apropierea morții. Numai în acest moment își dau seama cu adevărat că viețile nu le aparțin, că nu sunt ale lor, să le poată controla, și că nimeni nu are nimic de spus în privința vieții sau a morții cuiva – toate acestea sunt dincolo de controlul lor.

4. Vino sub stăpânirea Creatorului și înfruntă moartea cu calm

În momentul în care se naște o persoană, un suflet singuratic își începe experiența vieții pe pământ, experiența autorității Creatorului, pe care Creatorul a aranjat-o pentru el. Inutil de precizat, pentru persoană – pentru suflet – aceasta este o oportunitate excelentă de a câștiga cunoașterea suveranității Creatorului, de a ajunge să-I cunoască autoritatea și de a o experimenta personal. Oamenii își trăiesc viețile în cadrul legilor destinului proiectate pentru ei de către Creator, și, pentru orice ființă rațională cu conștiință, să accepte, de-a lungul deceniilor din propria viață, suveranitatea Creatorului și să ajungă să-I cunoască autoritatea nu sunt lucruri dificil de făcut. Așadar, ar trebui să fie foarte ușor pentru fiecare persoană să recunoască, prin propriile sale experiențe de viață de-a lungul câtorva decenii, că toate destinele omenești sunt predestinate, și ar trebui să fie ușor să înțeleagă sau să sintetizeze ce înseamnă să trăiești. Când o persoană adoptă aceste lecții de viață, aceasta va ajunge treptat să înțeleagă de unde vine viața, să priceapă de ce are nevoie inima cu adevărat, ce o va duce pe cărarea adevărată a vieții și care s-ar cuveni să fie misiunea și țelurile unei vieți omenești. Va recunoaște treptat faptul că, dacă cineva nu-L venerează pe Creator, dacă nu vine sub stăpânirea Lui, atunci, când va veni clipa să confrunte moartea – când sufletul unui om este pe cale să apară încă o dată înaintea Creatorului – inima sa se va umple de groază nemărginită și neliniște. Dacă o persoană a existat pe lume câteva decenii și totuși nu a ajuns să știe de unde vine viața omenească, nici nu a recunoscut încă în palma cui stă soarta omenească, atunci nu este de mirare că acea persoană nu va fi în stare să înfrunte moartea cu calm. O persoană care a câștigat cunoașterea suveranității Creatorului în deceniile de experiență de viață umană este o persoană cu o apreciere corectă a sensului și valorii vieții. O astfel de persoană are o cunoaștere profundă a scopului vieții, cu experiență reală și înțelegere a suveranității Creatorului și, mai mult decât atât, este capabilă să se supună autorității Creatorului. O asemenea persoană înțelege sensul creației omenirii de către Dumnezeu, înțelege că omul ar trebui să-L venereze pe Creator, că tot ceea ce deține fiecare om provine de la Creator și se va întoarce la El într-o zi nu prea îndepărtată din viitor. Acest tip de persoană înțelege că Creatorul aranjează nașterea omului și are suveranitate asupra morții omului, și că atât viața, cât și moartea, sunt predestinate de autoritatea Creatorului. Așadar, când cineva înțelege cu adevărat aceste lucruri, acesta va fi în mod natural în stare să înfrunte moartea cu calm, să lase la o parte toate posesiunile lumești cu calm, să accepte și să se supună bucuros la tot ceea ce urmează și să întâmpine ultimul moment critic al vieții pregătit de către Creator, în loc să se teamă orbește de el și să se lupte împotriva lui. Dacă o persoană privește viața ca pe o oportunitate de a experimenta suveranitatea Creatorului și de a ajunge să-I cunoască autoritatea, dacă o persoană își vede viața ca pe o șansă rară de a-și face datoria ca ființă omenească creată și de a-și îndeplini misiunea, atunci acea persoană va avea cu siguranță perspectiva corectă asupra vieții, va avea sigur o viață binecuvântată și călăuzită de către Creator, va păși sigur în lumina Creatorului, va cunoaște sigur suveranitatea Creatorului, va veni sigur sub stăpânirea Lui, va deveni sigur martor al faptelor Lui miraculoase și al autorității Sale. Nu mai trebuie menționat că o asemenea persoană va fi, cu siguranță, iubită și acceptată de către Creator, și numai o asemenea persoană poate să mențină o atitudine calmă în privința morții și să întâmpine cu bucurie momentul critic final al vieții. O persoană care a avut în mod evident genul acesta de atitudine față de moarte a fost Iov. Iov a fost în postura de a accepta cu bucurie momentul critic final al vieții și și-a adus călătoria de o viață la un final lin și și-a încheiat misiunea în viață și s-a întors alături de Creator.

5. Căutările și câștigurile din viața lui Iov îi permit acestuia să înfrunte moartea cu calm

În Scripturi scrie despre Iov: „Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile” (Iov 42:17). Aceasta înseamnă că, atunci când a murit, Iov nu a avut regrete și nu a simțit durere, ci s-a despărțit în mod natural de această lume. Așa cum știe toată lumea, Iov a fost un om care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău pe când trăia. Faptele lui au fost lăudate de Dumnezeu și amintite de alții și se poate spune că viața lui a avut valoare și semnificație care le depășeau pe ale tuturor celorlalți. Iov s-a bucurat de binecuvântările lui Dumnezeu și a fost numit drept de El pe pământ și a fost, de asemenea, pus la încercare de către Dumnezeu și testat de către Satana. A depus mărturie pentru Dumnezeu și a meritat ca El să-l numească un om drept. În deceniile după ce a fost pus la încercare de Dumnezeu, el a trăit o viață care a fost chiar mai valoroasă, mai semnificativă, mai stabilă și mai liniștită decât înainte. Datorită faptelor lui drepte, Dumnezeu l-a pus la încercare și tot datorită faptelor lui drepte, Dumnezeu a apărut în fața lui și i-a vorbit direct. Așadar, în anii ce-au urmat încercării lui, Iov a înțeles și a apreciat valoarea vieții într-un mod mai concret, a atins o înțelegere mai profundă a suveranității Creatorului și a obținut o cunoaștere mai precisă și mai limpede a felului în care Creatorul Își oferă și retrage binecuvântările. Cartea lui Iov consemnează că Iahve Dumnezeu i-a acordat lui Iov binecuvântări încă și mai mari decât o făcuse înainte, punându-l pe Iov într-o poziție și mai bună de a cunoaște suveranitatea Creatorului și de a înfrunta moartea cu calm. Așa că Iov, atunci când a îmbătrânit și s-a confruntat cu moartea, cu siguranță nu a fost îngrijorat în privința proprietăților sale. Nu avea griji, nimic de regretat și bineînțeles că nu se temea de moarte, căci și-a petrecut toată viața mergând pe calea temerii de Dumnezeu și a feritului de rău. Nu avea niciun motiv să-și facă griji cu privire la propriul sfârșit. Câți oameni de astăzi ar putea acționa la fel cum a acționat Iov atunci când s-a confruntat cu propria moarte? De ce nu este nimeni capabil să mențină o purtare atât de simplă la exterior? Există un singur motiv: Iov și-a trăit viața în căutarea subiectivă a credinței, a recunoașterii și a supunerii față de suveranitatea lui Dumnezeu, și cu această credință, recunoaștere și supunere a trecut prin momentele critice ale vieții, și-a trăit ultimii ani și a întâmpinat momentul critic final al vieții sale. Indiferent ce a trăit Iov, căutările și țelurile lui în viață au fost fericite, nu dureroase. El nu era fericit doar datorită binecuvântărilor și a laudei oferite lui de către Creator, ci, mai important, datorită căutărilor și țelurilor lui în viață, datorită cunoașterii tot mai mari și adevăratei înțelegeri a suveranității Creatorului pe care a atins-o temându-se de Dumnezeu și ferindu-se de rău, și, mai mult, datorită experienței personale, ca supus al suveranității Creatorului, al faptelor minunate ale lui Dumnezeu și al experiențelor și amintirilor dificile, dar de neuitat, ale coexistenței, cunoștinței și înțelegerii reciproce dintre om și Dumnezeu. Iov a fost fericit datorită alinării și bucuriei provenite din cunoașterea voii Creatorului și datorită venerației care a crescut după ce a văzut că El este măreț, minunat, demn de iubire și credincios. Iov a fost capabil să înfrunte moartea fără nicio suferință pentru că știa că, prin moarte, avea să se întoarcă lângă Creator. Căutările și realizările lui în viață au fost cele care i-au permis să înfrunte moartea cu calm, să accepte calm perspectiva că viața îi va fi luată înapoi de către Creator și, mai mult, să stea drept, neîntinat și fără nicio grijă înaintea Creatorului. Pot oamenii zilelor noastre obține genul de fericire pe care a avut-o Iov? Aveți condițiile necesare să faceți acest lucru? De vreme ce oamenii zilelor noastre au aceste condiții, de ce sunt incapabili să trăiască fericiți, așa cum a făcut-o Iov? De ce sunt incapabili să scape de suferința fricii de moarte? Când se confruntă cu moartea, unii oameni urinează incontrolabil; alții tremură, leșină, vorbesc urât și despre Ceruri și despre om; unii chiar se vaită și plâng. Acestea nu sunt sub nicio formă reacții naturale care apar deodată atunci când se apropie moartea. Oamenii se poartă în felurile acestea stânjenitoare în primul rând din cauza faptului că, adânc în inimile lor, se tem de moarte; din cauza faptului că nu au o cunoaștere limpede și o apreciere a suveranității lui Dumnezeu și a aranjamentelor Lui, cu atât mai puțin pentru că nu se supun cu adevărat acestora. Oamenii reacționează în acest fel pentru că nu vor decât să aranjeze și să guverneze singuri totul, să-și controleze propriile destine, propriile vieți și moartea. Nu este de mirare, așadar, că oamenii nu sunt niciodată în stare să scape de frica de moarte.

6. Doar acceptând suveranitatea Creatorului se poate întoarce cineva alături de El

Când cineva nu are o cunoaștere limpede și experiența suveranității lui Dumnezeu și a aranjamentelor Lui, cunoașterea acestei persoane despre soartă și moarte va fi în mod necesar incoerentă. Oamenii nu pot vedea clar că totul stă în palma lui Dumnezeu, nu își dau seama că totul se supune controlului și suveranității lui Dumnezeu, nu recunosc că omul nu poate înlătura sau scăpa de o asemenea suveranitate. Din acest motiv, când le vine vremea să confrunte moartea, nu există sfârșit pentru ultimele lor cuvinte, griji și regrete. Sunt trași în jos de atât de mult bagaj, de atâta reticență, de atâta confuzie. Asta îi face să se teamă de moarte. Pentru orice persoană născută pe această lume, nașterea este necesară și moartea inevitabilă; nimeni nu se poate înălța peste acest curs al lucrurilor. Dacă cineva își dorește să se despartă de această lume fără durere, dacă își dorește să fie în stare să înfrunte momentul critic final al vieții fără reticență sau îngrijorare, singura modalitate este să plece fără regrete. Și singura modalitate de a pleca fără regrete este să cunoască suveranitatea Creatorului, să Îi cunoască autoritatea și să li se supună. Numai așa se poate ține cineva la distanță de vrajba omenească, de rău, de robia Satanei și numai așa poate cineva să trăiască o viață ca a lui Iov, călăuzită și binecuvântată de către Creator, o viață liberă și eliberată, o viață cu valoare și sens, o viață care este sinceră și deschisă. Numai așa se poate cineva supune, ca Iov, încercărilor și lipsei de către Creator, orchestrărilor și aranjamentelor Creatorului. Numai așa poate cineva să-L venereze pe Creator toată viața sa și să câștige lauda Lui, așa cum a făcut Iov, și să-I audă vocea, să-L vadă apărând. Numai așa poate cineva să trăiască și să moară fericit, ca Iov, fără durere, fără griji, fără regrete. Numai așa poate cineva să trăiască în lumină, ca Iov, și să treacă de fiecare dintre momentele critice ale vieții în lumină, să-și termine lin călătoria în lumină, să-și încheie cu succes misiunea – să experimenteze, să învețe și ajungă să cunoască suveranitatea Creatorului în calitate de ființă creată – și să se stingă în lumină și să stea pe vecie alături de Creator, ca ființă umană creată, lăudată de El.

Nu rata oportunitatea de a cunoaște suveranitatea Creatorului

Cele șase momente critice descrise mai sus sunt faze cruciale proiectate de către Creator, prin care trebuie să treacă fiecare persoană normală în decursul vieții sale. Dintr-o perspectivă umană, fiecare dintre aceste momente critice este real, niciunul nu poate fi ocolit și toate au legătură cu predestinarea și suveranitatea Creatorului. Așadar, pentru o ființă omenească, fiecare dintre aceste momente critice este un punct de control important și, acum, toți vă confruntați cu problema serioasă a trecerii cu succes prin fiecare dintre ele.

Cele câteva decenii care alcătuiesc o viață omenească nu sunt nici lungi, nici scurte. Cei douăzeci și ceva de ani dintre naștere și maturizare trec cât ai clipi din ochi și, cu toate că la acest moment al vieții o persoană este considerată adultă, oamenii din această categorie de vârstă nu știu aproape nimic despre viața omenească și despre soarta omenească. Pe măsură ce capătă mai multă experiență, ei pășesc treptat spre vârsta mijlocie. Oamenii de treizeci și patruzeci de ani capătă o experiență incipientă a vieții și a sorții, dar ideile lor cu privire la aceste lucruri sunt încă foarte vagi. Abia la patruzeci de ani încep unii oameni să înțeleagă omenirea și universul pe care le-a creat Dumnezeu și să priceapă la ce se referă viața omenească, la ce se referă soarta omenească. Unii oameni, cu toate că Îl urmează de multă vreme pe Dumnezeu și sunt acum de vârstă mijlocie, încă nu pot să aibă o cunoaștere și o definiție exactă a suveranității lui Dumnezeu, cu atât mai puțin adevărata supunere. Unor oameni nu le pasă de nimic altceva în afară de a căuta să primească binecuvântări, și, cu toate că au trăit mulți ani, nu știu sau nu înțeleg nici în cea mai mică măsură realitatea suveranității Creatorului asupra destinului omenesc, așa că nu au făcut nici cel mai mic pas în lecția practică a supunerii față de orchestrările și aranjamentele lui Dumnezeu. Asemenea oameni sunt complet nesăbuiți, iar viețile lor sunt trăite în zadar.

Dacă perioadele vieții omenești sunt împărțite în funcție de gradul de experiență de viață a oamenilor și a cunoașterii sorții omenești de către aceștia, acestea se pot divide aproximativ în trei faze. Prima fază este tinerețea, adică anii dintre naștere și vârsta mijlocie sau de la naștere la vârsta de treizeci de ani. Cea de-a doua fază este maturizarea, de la vârsta mijlocie la bătrânețe sau de la treizeci la șaizeci de ani. Și cea de-a treia fază este perioada de maturitate a cuiva, care durează de la bătrânețe, începând cu șaizeci de ani, până când persoana părăsește lumea. Cu alte cuvinte, de la naștere și până la vârsta mijlocie, cunoașterea majorității oamenilor despre soartă și viață se limitează la a imita ideile altora și nu are aproape deloc esență reală, practică. În această perioadă, perspectiva cuiva asupra vieții și felul în care acea persoană își croiește drumul în lume sunt destul de superficiale și naive. Aceasta este perioada tinereții cuiva. Numai după ce a gustat toate bucuriile și durerile vieții obține cineva o înțelegere reală a sorții și ajunge treptat – subconștient, în adâncul inimii – să aprecieze ireversibilitatea sorții și să înțeleagă încet că suveranitatea Creatorului asupra destinului uman există cu adevărat. Aceasta este perioada de maturizare a cuiva. O persoană intră în perioada sa de maturitate când a încetat să se mai lupte împotriva sorții și când nu mai este dispusă să fie atrasă în dezbinări, ci își cunoaște locul, se supune voii Cerului, își sintetizează propriile realizări și erori în viață și așteaptă judecata Creatorului asupra vieții sale. Luând în considerare diferitele tipuri de experiențe și achiziții pe care oamenii le obțin în timpul acestor trei perioade, în condiții normale, marja de oportunitate a cuiva de a cunoaște suveranitatea Creatorului nu este foarte mare. Dacă o persoană trăiește până la șaizeci de ani, aceasta nu are decât aproximativ treizeci de ani să cunoască suveranitatea lui Dumnezeu; dacă cineva își dorește o perioadă mai lungă de timp, acest lucru nu este posibil decât dacă viața sa durează suficient de mult, dacă este în stare să trăiască un secol. Așadar, conform legilor normale ale existenței omenești, spun că deși este un proces foarte lung de când cineva se întâlnește pentru prima dată cu subiectul cunoașterii suveranității Creatorului și până în momentul în care este capabil să recunoască realitatea acelei suveranități și de acolo până în punctul la care este capabil să i se supună, dacă cineva chiar socotește anii, nu sunt mai mult de treizeci sau patruzeci în timpul cărora o persoană are șansa de a obține aceste răsplăți. Și, adesea, oamenii se lasă ademeniți de dorințele și ambițiile lor de a primi binecuvântări, astfel că nu mai pot discerne unde se găsește esența vieții omenești și nu înțeleg importanța cunoașterii suveranității Creatorului. Astfel de oameni nu prețuiesc această oportunitate valoroasă de a intra în lumea omenească pentru a experimenta viața omenească și suveranitatea Creatorului, și nu înțeleg cât de prețios este pentru o ființă creată să primească îndrumarea personală a Creatorului. Așadar, spun că acei oameni care doresc ca lucrarea lui Dumnezeu să se termine repede, care doresc ca Dumnezeu să aranjeze sfârșitul omului cât mai curând cu putință, ca ei să poată imediat să-I privească adevărata persoană și să dobândească binecuvântări cât mai curând posibil sunt vinovați de cea mai rea formă de nesupunere și sunt extrem de nesăbuiți. Între timp, cei înțelepți din rândul oamenilor, cei înzestrați cu cea mai mare acuitate mentală sunt aceia care doresc, în timpul lor limitat, să pună mâna pe această oportunitate unică de a cunoaște suveranitatea Creatorului. Aceste două dorințe diferite expun două perspective și căutări extrem de diferite: cei care caută binecuvântări sunt egoiști și josnici și nu acordă niciun fel de considerație voii lui Dumnezeu, nu caută niciodată să cunoască suveranitatea lui Dumnezeu, nu doresc niciodată să i se supună, ci doresc pur și simplu să trăiască așa cum au chef. Ei sunt degenerați lipsiți de griji, și această categorie de oameni vor fi distruși. Cei care caută să-L cunoască pe Dumnezeu sunt în stare să-și lase deoparte dorințele, sunt dispuși să se supună suveranității și rânduirii lui Dumnezeu și încearcă să fie genul de oameni care se supun autorității lui Dumnezeu și care-I îndeplinesc dorința. Asemenea oameni trăiesc în lumină și în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu și vor fi cu siguranță lăudați de către Dumnezeu. Orice ar fi, opțiunea omenească este inutilă, iar oamenii nu au nimic de spus în privința duratei lucrării lui Dumnezeu. Este mai bine ca oamenii să se lase la mila orchestrărilor lui Dumnezeu și să se supună suveranității Lui. Dacă nu te lași la mila orchestrărilor Lui, ce poți să faci? Va suferi Dumnezeu, ca urmare, vreo pierdere? Dacă nu te lași la mila orchestrărilor Lui, ci încerci să preiei controlul, atunci faci o alegere prostească și, în cele din urmă, vei fi singurul care va suferi o pierdere. Numai dacă oamenii colaborează cu Dumnezeu cât mai curând posibil, numai dacă se grăbesc să-I accepte orchestrările, să-I cunoască autoritatea și să înțeleagă tot ceea ce a făcut El pentru ei vor avea speranță. Doar în acest fel viețile lor nu vor fi trăite în zadar și vor obține mântuirea.

Nimeni nu poate schimba faptul că Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinului omenesc

După ce ați ascultat tot ceea ce tocmai am spus, vi s-a schimbat ideea asupra destinului? Cum înțelegeți realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc? Ca să formulez simplu, sub autoritatea lui Dumnezeu, fiecare persoană acceptă pasiv sau activ suveranitatea și aranjamentele Lui, și indiferent cât de mult se luptă o persoană în cursul vieții sale, pe oricâte cărări strâmbe umblă, în final se va întoarce la orbita destinului pe care i-a trasat-o Creatorul. Acesta este caracterul de neîntrecut al autorității Creatorului și felul în care autoritatea Lui controlează și guvernează universul. Acest caracter de neîntrecut, această formă de control și stăpânire sunt cele responsabile de legile care dictează viețile tuturor lucrurilor, care le permit oamenilor să se reîncarneze iar și iar fără nicio interferență, care fac lumea să se învârtească în mod regulat și să meargă mai departe, zi după zi, an după an. Ați fost martori la toate aceste fapte și le înțelegeți, fie superficial sau profund, iar profunzimea înțelegerii voastre depinde de experiența voastră și de cunoașterea adevărului și de cunoașterea voastră despre Dumnezeu. Cât de bine cunoști realitatea adevărului, cât de mult ai experimentat cuvintele lui Dumnezeu, cât de bine cunoști esența și firea lui Dumnezeu – acest lucru reprezintă profunzimea înțelegerii tale asupra suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu. Depinde existența suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu de supunerea ființelor omenești față de ele? Este faptul că Dumnezeu deține această autoritate determinat de supunerea omenirii față de ea? Autoritatea lui Dumnezeu există indiferent de circumstanțe. În toate situațiile, Dumnezeu dictează și aranjează fiecare destin omenesc și toate lucrurile în concordanță cu gândurile și dorințele Lui. Acest lucru nu se va schimba ca urmare a schimbării oamenilor; este independent de voința omului, nu poate fi modificat de nicio schimbare în timp, spațiu și geografie, pentru că autoritatea lui Dumnezeu este însăși esența Lui. Dacă omul este capabil să cunoască și să accepte suveranitatea lui Dumnezeu și dacă omul este capabil să i se supună – niciuna dintre aceste considerații nu schimbă cu nimic realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc. Adică, indiferent ce atitudine adoptă omul față de suveranitatea lui Dumnezeu, aceasta pur și simplu nu poate schimba faptul că Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinului omenesc și asupra tuturor lucrurilor. Chiar dacă nu te supui autorității lui Dumnezeu, El tot îți stăpânește soarta; chiar dacă nu Îi poți cunoaște suveranitatea, autoritatea Lui tot există. Autoritatea lui Dumnezeu și realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc sunt independente de voința omenească, nu se schimbă potrivit preferințelor și alegerilor omului. Autoritatea lui Dumnezeu este pretutindeni, în orice oră, în orice clipă. Cerul și pământul vor dispărea, însă autoritatea Lui nu va dispărea vreodată, pentru că El este Dumnezeu Însuși, El are autoritate unică și autoritatea Lui nu este restricționată sau limitată de oameni, evenimente sau lucruri, de spațiu sau de geografie. Dumnezeu Își exercită autoritatea tot timpul, Își arată puterea, Își continuă lucrarea de gestionare ca întotdeauna; în toată vremea stăpânește toate lucrurile, are grijă de toate lucrurile, orchestrează toate lucrurile – așa cum a făcut dintotdeauna. Nimeni nu poate schimba acest lucru. Este un fapt incontestabil; a fost adevărul invariabil din timpuri imemoriale!

Practica și atitudinea corespunzătoare pentru cel care dorește să se supună autorității lui Dumnezeu

Cu ce atitudine ar trebui să cunoască și să privească omul acum autoritatea lui Dumnezeu și realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc? Aceasta este o problemă reală care stă în fața fiecărei persoane. Atunci când te confrunți cu problemele vieții reale, cum ar trebui să știi și să înțelegi autoritatea lui Dumnezeu și suveranitatea Lui? Când te confrunți cu aceste probleme și nu știi cum să le înțelegi, să le tratezi și să le experimentezi, ce atitudine ar trebui să adopți ca să-ți dovedești intenția de a te supune, dorința de a te supune și realitatea supunerii tale față de suveranitatea și aranjamentele lui Dumnezeu? Mai întâi, trebuie să înveți să aștepți; apoi trebuie să înveți să cauți; apoi trebuie să înveți să te supui. „Așteptarea” înseamnă așteptarea timpului lui Dumnezeu, așteptarea oamenilor, evenimentelor și lucrurilor pe care El le-a aranjat pentru tine, așteptarea ca voia Lui să ți se dezvăluie treptat. „Căutarea” înseamnă observarea și înțelegerea intențiilor atente ale lui Dumnezeu pentru tine prin intermediul oamenilor, evenimentelor și al lucrurilor pe care El le-a proiectat, înțelegerea adevărului prin ele, înțelegerea a ceea ce trebuie să realizeze oamenii și a căilor pe care trebuie să le respecte, înțelegerea a ceea ce intenționează Dumnezeu să realizeze în oameni și a săvârșirilor pe care El intenționează să le atingă în ei. „Supunerea,” desigur, se referă la acceptarea oamenilor, evenimentelor și lucrurilor pe care Dumnezeu le-a orchestrat, acceptarea suveranității Lui și, prin aceasta, ajungerea la cunoașterea felului în care Creatorul dictează soarta omului, cum îi dă omului viața Lui, cum lucrează adevărul în om. Toate lucrurile de sub aranjamentele și suveranitatea lui Dumnezeu se supun legilor naturale și, dacă te hotărăști să-L lași pe Dumnezeu să aranjeze și să dicteze totul pentru tine, ar trebui să înveți să aștepți, ar trebui să înveți să cauți și ar trebui să înveți să te supui. Aceasta este atitudinea pe care trebuie să o adopte fiecare persoană care dorește să se supună autorității lui Dumnezeu, calitatea de bază pe care trebuie să o aibă fiecare persoană care dorește să accepte suveranitatea și aranjamentele lui Dumnezeu. Pentru a avea o asemenea atitudine, pentru a avea o asemenea calitate, trebuie să muncești mai din greu. Aceasta e singura cale prin care poți pătrunde în adevărata realitate.

Acceptarea lui Dumnezeu ca unicul tău Stăpân este primul pas în obținerea mântuirii

Adevărurile cu privire la autoritatea lui Dumnezeu sunt adevăruri pe care fiecare persoană trebuie să le privească cu seriozitate, trebuie să le experimenteze și le înțeleagă cu inima sa; pentru că aceste adevăruri afectează viața fiecărei persoane, trecutul, prezentul și viitorul fiecărei persoane, momentele cruciale prin care trebuie să treacă fiecare persoană în timpul vieții, cunoașterea omului despre suveranitatea lui Dumnezeu și atitudinea cu care ar trebui să facă față autorității lui Dumnezeu și, în mod natural, destinația finală a fiecărei persoanei. Așadar, este nevoie de energia unei întregi vieți să le cunoști și să le înțelegi. Când te uiți direct la autoritatea lui Dumnezeu, când Îi accepți suveranitatea, vei ajunge treptat să realizezi și să înțelegi adevărul existenței autorității lui Dumnezeu. Dar dacă nu recunoști niciodată autoritatea lui Dumnezeu și nu Îi accepți niciodată suveranitatea, atunci indiferent câți ani trăiești, nu vei obține nici cea mai măruntă cunoaștere a suveranității lui Dumnezeu. Dacă nu cunoști și nu înțelegi cu adevărat autoritatea lui Dumnezeu, atunci, când ajungi la capătul drumul, chiar dacă ai crezut în Dumnezeu vreme de decenii, nu vei avea nimic în viața ta cu care să te mândrești și, firește, nu vei avea nici cea mai mică fărâmă de cunoașterea a suveranității lui Dumnezeu. Nu este acesta un lucru foarte trist? Așadar, indiferent cât de departe ai ajuns în viață, indiferent de vârsta pe care o ai acum, indiferent cât ai mai putea să ai din călătoria ta, mai întâi trebuie să recunoști autoritatea lui Dumnezeu și să o iei în serios și să accepți faptul că Dumnezeu este unicul tău Stăpân. Obținerea unei cunoașteri limpezi și corecte și înțelegerea acestor adevăruri cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc reprezintă o lecție obligatorie pentru oricine; este cheia spre cunoașterea vieții omenești și spre obținerea adevărului. Aceasta este viața cunoașterii de Dumnezeu, acesta e cursul său de bază de studiu pe care toți trebuie să-l confrunte zi de zi și de care nimeni nu poate scăpa. Dacă cineva își dorește să apuce pe scurtături pentru a atinge acest scop, atunci îți spun acum că este imposibil! Dacă vrei să scapi de suveranitatea lui Dumnezeu, acest lucru este și mai puțin posibil! Dumnezeu este singurul Domn al omului, Dumnezeu este singurul Stăpân al destinului omenesc, așa că este imposibil ca omul să-și dicteze propria soartă, imposibil să o depășească. Indiferent cât de grozave sunt abilitățile cuiva, acesta nu poate influența – cu atât mai puțin orchestra, aranja, controla sau schimba – destinele celorlalți. Numai Dumnezeu Însuși, unicul, dictează toate lucrurile pentru om, pentru că numai El posedă unica autoritate care deține suveranitatea asupra destinului omenesc; și astfel, numai Creatorul este unicul Stăpân al omului. Autoritatea lui Dumnezeu deține suveranitatea nu doar asupra omenirii create, ci și asupra ființelor necreate pe care nu le poate vedea niciun om, deasupra stelelor, deasupra cosmosului. Acesta este un fapt incontestabil, un fapt care există cu adevărat, pe care nu îl poate schimba nicio persoană sau niciun lucru. Dacă încă ești nemulțumit de lucruri așa cum sunt, crezând că ai vreun talent sau vreo abilitate specială și gândind că tot mai poți, printr-un noroc, să-ți schimbi circumstanțele actuale sau să scapi de ele; dacă încerci să-ți schimbi propria soartă prin eforturi omenești, și astfel te distingi de semenii tăi și câștigi faimă și avere; atunci îți spun că îți îngreunezi situația, că nu faci decât să cauți belele, îți sapi singur groapa! Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vei descoperi că ai făcut alegerea greșită și că ți-ai irosit eforturile. Ambiția, dorința ta de a te lupta împotriva sorții și propria purtare obraznică te vor duce pe un drum fără întoarcere și vei plăti un preț amar pentru aceasta. Cu toate că în prezent nu vezi gravitatea consecințelor, pe măsură ce continui să experimentezi și apreciezi din ce în ce mai profund adevărul că Dumnezeu este Stăpânul destinului omenesc, vei ajunge încet să înțelegi despre ce vorbesc astăzi și adevăratele implicații a ceea ce spun. Dacă ai cu adevărat inimă și spirit și dacă ești o persoană care iubește adevărul depind de tipul de atitudine pe care o adopți față de suveranitatea lui Dumnezeu și față de adevăr. În mod natural, acest fapt stabilește dacă poți să cunoști și să înțelegi cu adevărat autoritatea lui Dumnezeu. Dacă nu ai perceput niciodată în viața ta suveranitatea lui Dumnezeu și aranjamentele Lui, cu atât mai puțin ai recunoscut și acceptat autoritatea lui Dumnezeu, atunci vei fi complet inutil, și, fără îndoială, vei fi ținta detestării și a respingerii lui Dumnezeu, din cauza cărării pe care ai apucat și a alegerilor pe care le-ai făcut. Dar aceia care, în lucrarea lui Dumnezeu, pot accepta încercarea Lui, pot accepta suveranitatea Lui, se pot supune autorității Lui și pot obține treptat experiența reală a cuvintelor Lui, vor fi obținut o cunoaștere reală a autorității lui Dumnezeu, o înțelegere reală a suveranității Lui; vor fi devenit cu adevărat supuși Creatorului. Numai asemenea oameni vor fi fost cu adevărat mântuiți. Pentru că ei au cunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, pentru că au acceptat-o, aprecierea lor față de realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc, supunerea lor față de aceasta e reală și corectă. Când vor fi în fața morții, ei vor avea, ca Iov, o minte netemătoare de moarte și se vor supune orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu în toate, fără alegere individuală, fără dorință individuală. Numai o asemenea persoană va fi în stare să se întoarcă alături de Creator ca o adevărată ființă umană creată.

17 decembrie 2013

Anterior: Dumnezeu Însuși, Unicul (II)

Înainte: Dumnezeu Însuși, Unicul (IV)

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Dumnezeu Însuși, Unicul (VI)

Sfințenia lui Dumnezeu (III)Subiectul despre care am avut părtășie ultima dată a fost sfințenia lui Dumnezeu. La care aspect al lui...

Dumnezeu Însuși, Unicul (II)

Firea dreaptă a lui DumnezeuAcum că ați auzit părtășia anterioară despre autoritatea lui Dumnezeu, am încredere că sunteți înzestrați cu...

Dumnezeu Însuși, Unicul (VII)

Dumnezeu este sursa vieții tuturor lucrurilor (I)O expunere a autorității lui Dumnezeu, a firii drepte a lui Dumnezeu și a sfințeniei lui...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger