Dumnezeu Însuși, Unicul (II)

Firea dreaptă a lui Dumnezeu

Acum că ați auzit părtășia anterioară despre autoritatea lui Dumnezeu, am încredere că sunteți înzestrați cu foarte multe cuvinte în această privință. Cât de mult puteți accepta, pricepe și înțelege depinde în totalitate de cât de mult efort depuneți în acest sens. Am speranța că puteți aborda această chestiune cu seriozitate; în niciun caz nu ar trebui să vă implicați fără tragere de inimă! Acum, a cunoaște autoritatea lui Dumnezeu este același lucru cu a-L cunoaște în întregime? Se poate spune că a cunoaște autoritatea lui Dumnezeu este începutul cunoașterii lui Dumnezeu Însuși, unicul, și se poate spune, de asemenea, că a cunoaște autoritatea Lui înseamnă că ai trecut deja de poarta cunoașterii esenței lui Dumnezeu Însuși, unicul. Această înțelegere reprezintă o parte a cunoașterii lui Dumnezeu. Așadar, care este cealaltă parte? Acesta este subiectul despre care aș vrea să avem părtășie astăzi – firea dreaptă a lui Dumnezeu.

Am selectat două secțiuni din Biblie prin care să avem părtășie despre subiectul de astăzi: prima se referă la distrugerea Sodomei de către Dumnezeu, care poate fi găsită în Geneza 19:1-11 și Geneza 19:24-25; a doua se referă la izbăvirea orașului Ninive de către Dumnezeu, care poate fi găsită în Iona 1:1-2, pe lângă capitolele trei și patru ale Cărții lui Iona. Bănuiesc că toți așteptați să auziți ce am de spus despre aceste două secțiuni. Ceea ce spun în mod natural nu poate să se abată de la sfera cunoașterii lui Dumnezeu Însuși și a esenței Sale, dar care va fi punctul central al părtășiei de astăzi? Există vreunul dintre voi care știe? Ce părți din părtășia Mea despre autoritatea lui Dumnezeu v-au atras atenția? De ce am spus că doar Cel care are o asemenea autoritate și putere este Dumnezeu Însuși? Ce am dorit să elucidez spunând acel lucru? Ce am vrut să învățați din asta? Reprezintă autoritatea și puterea lui Dumnezeu un aspect al modului în care esența Lui este exprimată? Reprezintă ele o parte din esența Lui, o parte care dovedește identitatea și statutul Său? Judecând după aceste întrebări, îmi puteți spune ce urmează să zic? Ce vreau ca voi să înțelegeți? Gândiți-vă cu atenție la acest lucru.

Pentru că I se opune cu încăpățânare, omul este distrus de mânia lui Dumnezeu

Mai întâi, să ne uităm la câteva pasaje din Scriptură care descriu „distrugerea Sodomei de către Dumnezeu”.

Geneza 19:1-11 Cei doi îngeri au ajuns seara la Sodoma. Lot stătea la poarta Sodomei, iar când i-a văzut, s-a ridicat să-i întâmpine, li s-a închinat până la pământ și le-a zis: Stăpânii mei, vă rog, întoarceți-vă la casa slujitorului vostru, rămâneți peste noapte și spălați-vă picioarele. Mâine-dimineață vă veți scula devreme și vă veți continua drumul. Nu, i-au răspuns ei, ci vom petrece noaptea în afara cetății. Dar Lot a insistat foarte mult, astfel încât ei s-au întors cu el și au intrat în casa lui. Lot le-a pregătit masa, a copt azime, iar aceștia au mâncat. Dar înainte ca ei să se culce, toți bărbații din toate colțurile cetății Sodoma, tineri și bătrâni, au înconjurat casa, l-au strigat pe Lot și l-au întrebat: Unde sunt bărbații care au venit la tine în această seară? Scoate-i afară la noi ca să-i cunoaștem. Lot a ieșit afară la ei, a închis ușa după el și a zis: Vă rog, fraților, nu fiți atât de răi. Am două fiice care n-au cunoscut bărbat; lăsați-mă să vi le aduc și faceți cu ele ce vă place; dar să nu le faceți nimic acestor bărbați, căci ei au venit să se adăpostească sub acoperișul meu. Dă-te din calea noastră! i-au răspuns ei. Acesta a venit aici ca străin, au continuat ei, iar acum face pe judecătorul! Ne vom purta cu tine mai rău decât cu ei. Ei l-au împins cu putere pe Lot și s-au apropiat ca să spargă ușa. Dar bărbații dinăuntru și-au întins mâinile, l-au tras pe Lot în casă și au închis ușa; iar pe bărbații care erau la ușa casei, atât pe cei tineri, cât și pe cei bătrâni, i-au lovit cu orbire, astfel încât aceștia n-au mai putut găsi ușa.

Geneza 19:24-25 Apoi Iahve a plouat pe Sodoma și pe Gomora pucioasă și foc de la Iahve din cer; și El a zdrobit acele cetăți și toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților și ce creștea pe pământ.

Din aceste pasaje, nu este dificil de văzut că răutatea și corupția Sodomei ajunseseră deja la un nivel detestabil atât pentru om, cât și pentru Dumnezeu și că, de aceea, în ochii Lui, orașul merita să fie distrus. Dar ce s-a întâmplat în oraș înainte de a fi distrus? Ce inspirație pot să atragă oamenii din aceste evenimente? Ce le arată oamenilor atitudinea lui Dumnezeu față de aceste evenimente în privința firii Lui? Pentru a înțelege întreaga poveste, să citim cu atenție ce a fost consemnat în Scriptură…

Corupția Sodomei: îl revoltă pe om, Îl înfurie pe Dumnezeu

În acea noapte, Lot a primit doi mesageri de la Dumnezeu și a pregătit un festin pentru ei. După cină, înainte de a se culca, oamenii de peste tot din oraș au înconjurat reședința lui Lot și l-au strigat. Scriptura consemnează că ei au spus: „Unde sunt bărbații care au venit la tine în această seară? Scoate-i afară la noi ca să-i cunoaștem”. Cine a spus aceste cuvinte? Către cine au fost rostite? Acestea au fost cuvintele oamenilor din Sodoma, strigate lângă reședința lui Lot și menite să fie auzite de el. Cum te simți când auzi aceste cuvinte? Ești furios? Ți se face greață de la acestea? Clocotești de mânie? Nu duhnesc a Satana aceste cuvinte? Prin acestea, poți simți răul și întunericul din acest oraș? Poți simți brutalitatea și barbaria comportamentului acestor oameni prin cuvintele lor? Poți simți profunzimea corupției lor prin comportamentul lor? Prin conținutul discursului lor, nu este greu de văzut că natura rea și firea lor sălbatică atinseseră un nivel în afara controlului lor. Cu excepția lui Lot, nicio persoană din acest oraș nu era diferită de Satana; doar vederea unei alte persoane îi făcea să vrea să o rănească și să o devoreze… Aceste lucruri nu prezintă doar natura înfiorătoare și terifiantă a orașului, cât și atmosfera de moarte din jurul acestuia, ci prezintă și răutatea și caracterul sângeros al orașului.

Față în față cu o gașcă de criminali inumani, oameni care erau plini de dorința sălbatică de a devora suflete umane, cum a reacționat Lot? Conform Scripturii: „Vă rog, nu fiți atât de răi. Am două fiice care n-au cunoscut bărbat; lăsați-mă să vi le aduc și faceți cu ele ce vă place; dar să nu le faceți nimic acestor bărbați, căci ei au venit să se adăpostească sub acoperișul meu”. Ceea ce Lot a vrut să spună prin aceste cuvinte a fost: el era dispus să renunțe la cele două fiice ale sale pentru a proteja mesagerii. Prin orice calcul rațional, acești oameni ar fi trebuit să fie de acord cu condițiile lui Lot și să-i fi lăsat în pace pe cei doi mesageri; până la urmă, mesagerii erau niște străini pentru ei, oameni care nu aveau absolut nimic de-a face cu ei și nu le afectaseră interesele niciodată. Totuși, motivați de natura lor rea, ei nu au lăsat baltă problema, ci mai degrabă și-au intensificat eforturile. Aici, un alt dialog de-al lor le poate oferi oamenilor alte informații privind adevărata natură rea a acestor oameni, permițându-le în același timp să cunoască și să înțeleagă motivul pentru care Dumnezeu dorea să distrugă acest oraș.

Deci, ce au spus ei în continuare? După cum este scris în Biblie: „Dă-te din calea noastră! i-au răspuns ei. Acesta a venit aici ca străin, au continuat ei, iar acum face pe judecătorul! Ne vom purta cu tine mai rău decât cu ei. Ei l-au împins cu putere pe Lot și s-au apropiat ca să spargă ușa”. De ce doreau să spargă ușa lui Lot? Motivul este că erau nerăbdători să îi rănească pe acei doi mesageri. Ce i-a adus pe acești mesageri în Sodoma? Scopul venirii lor acolo a fost de a-l salva pe Lot și pe familia sa, dar oamenii din oraș au crezut în mod greșit că ei veniseră pentru a ocupa posturi oficiale. Fără să întrebe de scopul mesagerilor, oamenii din oraș și-au bazat dorința de a-i răni cu sălbăticie pe acești doi mesageri pe o simplă conjunctură; ei doreau să rănească doi oameni care nu aveau absolut nimic de-a face cu ei. Este clar că oamenii din acest oraș își pierduseră cu totul umanitatea și rațiunea. Gradul nebuniei și sălbăticiei lor deja nu mai era cu nimic diferit de natura rea a Satanei, prin care rănește și devorează oameni.

Când au cerut ca Lot să-i predea pe acești oameni, ce a făcut Lot? Din text, știm că Lot nu i-a predat. Îi cunoștea Lot pe acești doi mesageri ai lui Dumnezeu? Desigur că nu! Totuși, de ce a fost el capabil să îi salveze pe acești doi oameni? Știa el ce veniseră să facă? Deși el nu le cunoștea motivul venirii, a știut că erau slujitorii lui Dumnezeu, așadar i-a băgat în casa lui. Faptul că i-a putut intitula „domni” pe acești slujitori ai lui Dumnezeu arată că Lot era un adept obișnuit al lui Dumnezeu, spre deosebire de ceilalți oameni din Sodoma. De aceea, când mesagerii lui Dumnezeu au venit la el, el și-a riscat propria viață pentru a-i băga pe acești doi slujitori în casa lui; în plus, și-a oferit la schimb cele două fiice ale sale pentru a-i proteja pe acești doi slujitori. Aceasta era fapta cea dreaptă a lui Lot; era o exprimare tangibilă a naturii și esenței lui Lot și era și motivul pentru care Dumnezeu Și-a trimis slujitorii pentru a-l salva. Când s-a confruntat cu pericolul, Lot i-a protejat pe acești doi slujitori fără a lua în considerare nimic altceva; el chiar a încercat să își dea la schimb cele două fiice pentru siguranța slujitorilor. În afară de Lot, exista altcineva în oraș care ar fi făcut așa ceva? După cum o dovedesc faptele – nu, nu exista! De aceea, se subînțelege că toată lumea din Sodoma, în afară de Lot, era o țintă pentru distrugere și pe bună dreptate – o meritau.

Sodoma este total anihilată pentru că a ofensat mânia lui Dumnezeu

Când oamenii din Sodoma au văzut acești doi slujitori, ei nu i-au întrebat motivul pentru care au venit, nici dacă veniseră pentru a răspândi voia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ei formaseră o gloată și, fără a aștepta vreo explicație, au venit ca niște câini sălbatici sau lupi răi să pună mâna pe acești doi servitori. A privit Dumnezeu în timp ce se petreceau aceste lucruri? Ce gândea El în inima Lui în privința acestui tip de comportament uman, acestui tip de eveniment? Dumnezeu s-a hotărât să distrugă acest oraș; El nu avea să ezite sau să aștepte, nici nu avea să mai dea dovadă de răbdare. Venise ziua Lui și, astfel, a început lucrarea pe care dorea să o facă. Prin urmare, Geneza 19:24-25 spune: „Apoi Iahve a plouat pe Sodoma și pe Gomora pucioasă și foc de la Iahve din cer; și El a zdrobit acele cetăți și toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților și ce creștea pe pământ”. Aceste două versete descriu metoda cu care Dumnezeu a distrus acest oraș, cât și lucrurile pe care le-a distrus El. Mai întâi, Biblia relatează că Dumnezeu a ars orașul cu foc și că întinderea acestui foc a fost suficientă pentru a distruge toți oamenii și tot ceea ce creștea pe pământ. Adică, focul care a căzut din cer nu numai că a distrus orașul, a distrus și toți oamenii și ființele vii din el, până când nu a mai rămas nicio singură urmă. După ce orașul a fost distrus, pământul a fost lăsat fără ființe vii; nu a mai existat viață, nici semne ale acesteia. Orașul devenise un deșert, un loc pustiu, plin de tăcere mormântală. Nu aveau să mai existe fapte rele comise împotriva lui Dumnezeu în acest loc; nici măcel sau sânge vărsat.

De ce a vrut Dumnezeu să ardă atât de temeinic acest oraș? Ce puteți vedea aici? Chiar ar putea suporta Dumnezeu să privească omenirea și natura, propriile Sale creații, distruse așa? Dacă poți discerne mânia lui Iahve Dumnezeu de focul care a fost trimis din cer, atunci nu este dificil de văzut cât de mare a fost furia Sa, judecând după țintele distrugerii Sale și după gradul în care a fost anihilat acest oraș. Când Dumnezeu disprețuiește un oraș, Își va trimite pedeapsa asupra acestuia. Când este dezgustat de un oraș, El va emite avertismente repetate pentru a informa oamenii în privința furiei Sale. Totuși, când Dumnezeu decide să termine și să distrugă un oraș – adică, atunci când mânia și măreția Sa au fost ofensate – El nu va mai trimite pedepse sau avertismente. În schimb, îl va distruge direct. Îl va face să dispară cu totul. Aceasta este firea dreaptă a lui Dumnezeu.

După ostilitatea și împotrivirea repetată a orașului Sodoma față de El, Dumnezeu îl nimicește cu totul

Acum că ce avem o înțelegere generală a firii drepte a lui Dumnezeu, ne putem îndrepta din nou atenția către orașul Sodomei – un loc pe care Dumnezeu l-a considerat un oraș al păcatului. Înțelegând esența acestui oraș, putem înțelege motivul pentru care El voia să îl distrugă și motivul pentru care l-a distrus în întregime. Din aceasta, putem ajunge să cunoaștem firea dreaptă a lui Dumnezeu.

Dintr-o perspectivă umană, Sodoma a fost un oraș care putea satisface pe deplin dorința omului și răutatea omului. Ispititor și fermecător, cu muzică și dans noapte de noapte, prosperitatea sa îi împingea pe oameni către fascinație și nebunie. Răul său rodea inimile oamenilor și îi vrăjea să fie depravați. Acesta era un oraș unde duhurile necurate și cele rele erau libere și nestingherite; mustea de păcat și crimă, iar aerul era îmbibat de o duhoare sângeroasă, putredă. Era un oraș care îi făcea pe oameni să le înghețe sângele în vine, un oraș de care oricine ar fugi îngrozit. Nimeni din acest oraș – nici bărbat, nici femeie, nici tânăr, nici bătrân – nu căuta calea adevărată; nimeni nu tânjea după lumină sau după renunțarea la păcat. Oamenii trăiau sub controlul Satanei, sub corupția și înșelăciunea sa. Ei își pierduseră umanitatea; își pierduseră rațiunea și scopul inițial al existenței omului. Făcuseră nenumărate fapte rele de împotrivire față de Dumnezeu; Îi refuzaseră călăuzirea și se opuseseră voii Sale. Faptele lor rele au fost cele care îi duceau, pas cu pas, în jos pe calea distrugerii pe acești oameni, orașul și fiecare ființă vie din interiorul acestuia.

Deși aceste două pasaje nu consemnează toate detaliile cu privire la gradul de corupție a oamenilor din Sodoma, consemnând în schimb comportamentul lor față de cei doi slujitori ai lui Dumnezeu după sosirea acestora din urmă în oraș, există un fapt simplu care dezvăluie măsura în care oamenii din Sodoma erau corupți, răi, și I se împotriveau lui Dumnezeu. Prin acesta sunt expuse și adevărata față și esență a oamenilor din oraș. Acești oameni nu numai că au refuzat să accepte avertizările lui Dumnezeu, ci nici nu s-au temut de pedeapsa Sa. Dimpotrivă, ei au disprețuit furia Lui. I s-au împotrivit orbește lui Dumnezeu. Indiferent de ce a făcut El sau de cum a procedat, natura lor rea doar s-a intensificat și I s-au împotrivit în mod repetat lui Dumnezeu. Oamenii din Sodoma erau ostili față de existența Lui, venirea Lui, pedeapsa din partea Lui și, chiar mai mult, față de avertizările Sale. Erau extrem de aroganți! Ei au devorat și au rănit toți oamenii care puteau fi răniți și devorați și la fel i-au tratat și pe slujitorii lui Dumnezeu. În privința tuturor faptelor rele comise de oamenii din Sodoma, a-i răni pe slujitorii lui Dumnezeu era doar vârful aisbergului, iar natura lor rea care a fost astfel dezvăluită, reprezenta, de fapt, doar o picătură dintr-un mare ocean. De aceea, Dumnezeu a ales să-i distrugă cu foc. Dumnezeu nu a utilizat un potop, nici un uragan, cutremur, tsunami sau orice altă metodă pentru a distruge orașul. Ce semnificație a avut utilizarea focului pentru distrugerea acestui oraș? A însemnat distrugerea totală a orașului; a însemnat că orașul a fost șters cu totul de pe fața pământului și nu a mai existat. Aici, „distrugere” nu se referă doar la dispariția formei și structurii orașului sau a înfățișării exterioare; înseamnă, de asemenea, că sufletele oamenilor din oraș au încetat să existe, fiind eradicate cu totul. Simplu spus, toți oamenii, evenimentele și lucrurile asociate cu orașul au fost distruse. Nu avea să existe o altă viață sau o reîncarnare pentru oamenii din acel oraș; Dumnezeu îi eradicase din omenire, din creația Sa, pentru totdeauna. „Folosirea focului” a semnificat finalul păcatului în acest loc și că păcatul fusese înfrânat acolo; acesta avea să înceteze să existe și să se răspândească. A însemnat că răutatea Satanei își pierduse pământul roditor, precum și cimitirul care îi acorda un loc unde să stea și să trăiască. În războiul dintre Dumnezeu și Satana, utilizarea focului de către Dumnezeu este marca victoriei Sale cu care este însemnat Satana. Distrugerea Sodomei este o mare greșeală în ambiția Satanei de a I se opune lui Dumnezeu, corupând și devorând oameni și este, la fel, un semn umilitor al unei perioade din cursul dezvoltării omenirii, când omul a respins călăuzirea lui Dumnezeu și s-a abandonat viciului. În plus, este o consemnare a unei adevărate revelații a firii drepte a lui Dumnezeu.

Când focul trimis de Dumnezeu din cer a prefăcut Sodoma în nimic mai mult decât cenușă, a însemnat că orașul numit „Sodoma” a încetat să existe după aceea, precum și tot ce exista în cadrul orașului. A fost distrus de furia lui Dumnezeu, dispărând sub mânia și măreția Lui. Datorită firii drepte a lui Dumnezeu, Sodoma și-a primit pedeapsa dreaptă și finalul cuvenit. Finalul existenței Sodomei s-a datorat răutății sale și s-a datorat, de asemenea, dorinței lui Dumnezeu de a nu mai privi acest oraș niciodată, nici pe oamenii care trăiseră în acesta sau orice ființă vie care crescuse acolo. „Dorința Lui de a nu mai privi niciodată orașul” este mânia Lui, precum și măreția Sa. Dumnezeu a ars orașul deoarece răutatea și păcatul acestuia L-au făcut să simtă furie, dezgust și scârbă față de acesta și să-și dorească să nu-l mai vadă niciodată, nici pe vreunul dintre oamenii și ființele vii din interiorul său. Odată ce orașul a terminat de ars, lăsând doar cenușă în urmă, a încetat să existe cu adevărat în ochii lui Dumnezeu; chiar și amintirea Lui cu privire la oraș a dispărut, s-a șters. Asta înseamnă că focul trimis din cer nu a distrus doar întreg orașul Sodoma, nici nu a distrus doar oamenii din oraș care erau plini de păcat, nici doar toate lucrurile din interiorul orașului care fuseseră întinate de păcat; pe lângă aceste lucruri, focul a distrus și amintirea răului și împotrivirii omenirii față de Dumnezeu. Acesta a fost scopul lui Dumnezeu când a ars din temelii orașul.

Această umanitate devenise coruptă până la extrem. Acești oameni nu știau cine era Dumnezeu sau de unde veniseră ei înșiși. Dacă L-ai fi menționat pe Dumnezeu în fața lor, ei ar fi atacat, ar fi defăimat și ar fi hulit. Chiar și atunci când slujitorii lui Dumnezeu veniseră să răspândească avertismentul Său, acești oameni corupți nu numai că nu au arătat nici urmă de căință și nu și-au abandonat comportamentul rău, ci dimpotrivă, ei i-au rănit cu nerușinare pe slujitorii lui Dumnezeu. Ceea ce ei au exprimat și dezvăluit a fost natura și esența lor de ostilitate extremă față de Dumnezeu. Putem vedea că împotrivirea acestor oameni corupți față de Dumnezeu era mai mult decât o dezvăluire a firii lor corupte, era mai mult decât un caz de defăimare sau batjocură care pur și simplu venea dintr-o lipsă de înțelegere a adevărului. Nici prostia, nici ignoranța nu au fost cauza comportamentului lor rău; ei s-au comportat în acest mod nu din cauză că fuseseră înșelați și, cu siguranță, nu din cauza faptului că fuseseră induși în eroare. Comportamentul lor atinsese nivelul de opoziție, vociferare și antagonism flagrant de nerușinat împotriva lui Dumnezeu. Fără îndoială, acest tip de comportament uman avea să Îl înfurie pe Dumnezeu și firea Lui – o fire care nu trebuie ofensată. De aceea, Dumnezeu Și-a dezlănțuit direct și în mod deschis mânia și măreția; aceasta a fost o revelație adevărată a firii Sale drepte. Confruntându-Se cu un oraș copleșit de păcat, Dumnezeu a dorit să îl distrugă în cea mai rapidă manieră posibilă, să eradice oamenii din cadrul orașului și păcatele lor în întregime, în cel mai desăvârșit mod, să facă oamenii acestui oraș să nu mai existe și să oprească păcatul din acest loc din a se înmulți. Cea mai rapidă și mai desăvârșită cale de a face acest lucru a fost să-l ardă din temelii. Atitudinea lui Dumnezeu față de oamenii din Sodoma nu a fost una de abandon sau nepăsare. Mai degrabă, El Și-a utilizat mânia, măreția și autoritatea pentru a pedepsi, doborî și distruge cu totul acești oameni. Atitudinea Sa față de ei a fost una nu numai de distrugere fizică, ci și de distrugere a sufletului, o eradicare eternă. Aceasta este adevărata implicație a ceea ce Dumnezeu vrea să spună prin cuvintele „să înceteze să existe”.

Deși mânia lui Dumnezeu este ascunsă și necunoscută pentru om, aceasta nu tolerează nicio ofensare

Tratamentul pe care Dumnezeu îl aplică întregii omeniri, așa nesăbuită și ignorantă cum este ea, se bazează în principal pe milă și toleranță. Mânia Lui, pe de altă parte, este ținută ascunsă în cea mai mare parte a timpului și în cea mai mare parte a evenimentelor și este necunoscută pentru om. Prin urmare, omului îi este dificil să Îl vadă pe Dumnezeu exprimându-Și mânia și, de asemenea, să I-o înțeleagă. Astfel, omul nu ia în serios mânia lui Dumnezeu. Când omul se confruntă cu lucrarea și etapa finală a lui Dumnezeu de îngăduință și iertare pentru om – adică, atunci când dovada finală de milă și avertismentul Său vin asupra omenirii – dacă oamenii tot folosesc aceleași metode de a I se opune și nu fac niciun efort pentru a se căi, a-și îndrepta purtarea și a accepta mila Sa, atunci Dumnezeu nu le va mai acorda îngăduința și răbdarea Sa. Dimpotrivă, Dumnezeu Își va retrage mila în acest moment. După aceasta, El Își va trimite doar mânia. El Își poate exprima mânia în diferite moduri, la fel cum poate utiliza diverse metode pentru a pedepsi și a distruge oamenii.

Folosirea focului de către Dumnezeu pentru a distruge orașul Sodomei este metoda Sa cea mai rapidă de a anihila cu totul o omenire sau orice alt lucru. Arderea oamenilor din Sodoma a distrus mai mult decât corpurile lor fizice; le-a distrus duhurile, sufletele și corpurile în întregime, garantând faptul că oamenii din oraș vor înceta să existe atât în lumea materială, cât și în lumea care este invizibilă pentru om. Aceasta este una dintre căile prin care Dumnezeu Își dezvăluie și Își exprimă mânia. Această manieră a revelației și exprimării este un aspect al esenței mâniei lui Dumnezeu, precum este în mod natural și o revelație a esenței firii drepte a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu Își trimite mânia, El încetează să mai dezvăluie mila sau generozitate iubitoare, nici nu Își mai arată îngăduința sau răbdarea; nu există persoană, lucru sau motiv care să-L poată convinge să continue să fie răbdător, să Își ofere mila din nou, să Își acorde încă o dată îngăduința. În locul acestor lucruri, fără a ezita vreo secundă, Dumnezeu Își trimite mânia și măreția, făcând ceea dorește. Va face aceste lucruri într-o manieră rapidă și exactă, în conformitate cu propriile Sale dorințe. Acesta este modul în care Dumnezeu Își trimite mânia și măreția, pe care omul nu trebuie să le ofenseze și este, de asemenea, o exprimare a unui aspect al firii Sale drepte. Când oamenii sunt martori ai grijii și iubirii lui Dumnezeu față de om, ei nu-I pot detecta mânia, nu-I pot vedea măreția sau simți intoleranța față de ofensare. Aceste lucruri i-au făcut mereu pe oameni să creadă că firea dreaptă a lui Dumnezeu este una doar de milă, îngăduință și iubire. Totuși, când o persoană Îl vede pe Dumnezeu că distruge un oraș sau detestă o omenire, furia Sa în timpul distrugerii omului și măreția Sa le permit oamenilor să zărească cealaltă latură a firii Lui drepte. Aceasta este intoleranța lui Dumnezeu față de ofensare. Firea lui Dumnezeu care nu tolerează nicio ofensare depășește imaginația oricărei ființe create și, printre ființele necreate, niciuna nu este capabilă de a interfera sau a o afecta; cu atât mai puțin poate fi uzurpată sau imitată. Prin urmare, acest aspect al firii lui Dumnezeu este cel pe care omenirea ar trebui să-l cunoască cel mai mult. Doar Dumnezeu Însuși are acest tip de fire și doar Dumnezeu Însuși este înzestrat cu acest tip de fire. Dumnezeu e înzestrat cu acest tip de fire dreaptă deoarece detestă răutatea, întunericul, răzvrătirea și faptele rele ale Satanei – coruperea și devorarea omenirii – deoarece El detestă toate faptele păcătoase în opoziție cu El și datorită esenței Sale sfinte și nepângărite. Din această cauză El nu va suporta ca nicio ființă creată sau necreată să I se opună sau să-L conteste în mod deschis. Chiar și un individ căruia El îi arătase odată milă sau pe care îl alesese trebuie doar să Îi provoace firea și să-I încalce principiile de răbdare și toleranță și El își va dezlănțui și revela firea dreaptă care nu îngăduie nicio ofensare, fără cea mai mică urmă de milă sau ezitare.

Mânia lui Dumnezeu este o protecție pentru toate forțele dreptății și toate lucrurile pozitive

Înțelegând aceste exemple ale discursului, gândurilor și acțiunilor lui Dumnezeu, poți înțelege firea dreaptă a lui Dumnezeu, o fire ce nu va îngădui să fie ofensată de om? Pe scurt, indiferent cât de mult poate omul să înțeleagă din asta, acesta este un aspect al firii lui Dumnezeu Însuși. Intoleranța lui Dumnezeu în privința ofensării este esența Sa unică; mânia lui Dumnezeu este firea Lui unică; măreția lui Dumnezeu este esența Lui unică. Principiul de la baza furiei Lui este demonstrarea identității și statutului Său, pe care doar El le are. Se înțelege de la sine că acest principiu este, de asemenea, un simbol al esenței unicului Dumnezeu Însuși. Firea lui Dumnezeu este propria Sa esență inerentă, care nu este deloc schimbată de trecerea timpului, nici nu este afectată de schimbarea locului geografic. Firea Lui inerentă este esența Lui intrinsecă. Indiferent asupra cui Își îndeplinește lucrarea, esența Lui nu se schimbă, și nici firea Sa dreaptă. Când o persoană Îl înfurie pe Dumnezeu, ceea ce transmite Dumnezeu este firea Sa inerentă; în același timp, principiul de la baza mâniei Sale nu se schimbă, nici identitatea și statutul Lui unic. El nu devine furios din cauza unei schimbări a esenței Sale sau deoarece diferite elemente decurg din firea Sa, ci deoarece opoziția omului față de El Îi ofensează firea. Provocarea flagrantă a lui Dumnezeu de către om este o provocare gravă la adresa propriei identități și a propriului statut al lui Dumnezeu. În viziunea Lui, când omul Îl provoacă, Îl contestă și Îi pune la încercare furia. Când omul I se va opune, când omul Îl va contesta, când Îi va pune la încercare în mod continuu mânia – tocmai în astfel de momente păcatul se dezlănțuie – mânia lui Dumnezeu se va dezvălui și se va prezenta în mod natural. De aceea, exprimarea de către Dumnezeu a mâniei Sale este un simbol al faptului că toate forțele ostile vor înceta să existe și simbolizează faptul că toate forțele ostile vor fi distruse. Aceasta este caracterul unic al firii drepte a lui Dumnezeu și al mâniei Sale. Când demnitatea și sfințenia lui Dumnezeu vor fi provocate, când forțele dreptății vor fi obstrucționate și nevăzute de om, atunci Dumnezeu Își va trimite mânia. Din cauza esenței lui Dumnezeu, toate acele forțe de pe pământ care Îl contestă, I se opun și se luptă cu El sunt rele, corupte și nedrepte; acestea provin de la Satana și îi aparțin. Deoarece Dumnezeu este drept și este al luminii și cu desăvârșire sfânt, toate lucrurile rele, corupte și care aparțin Satanei vor dispărea când mânia lui Dumnezeu va fi dezlănțuită.

Deși revărsarea mâniei Lui este un aspect al exprimării firii Sale drepte, furia Lui nu discriminează în privința țintei sale și nici nu este fără principii. Dimpotrivă, Dumnezeu nu Se înfurie repede, nici nu Își dezvăluie ușor mânia și măreția. Ba mai mult, mânia Lui este destul de controlată și de măsurată; nu este comparabilă deloc cu modul în care omul are obiceiul de a-și ieși din fire sau de a da frâu liber furiei sale. În Biblie, sunt consemnate multe conversații între om și Dumnezeu. Cuvintele unor persoane individuale implicate în conversații erau superficiale, ignorante și infantile, dar Dumnezeu nu i-a doborât și nici nu i-a condamnat. În special, în timpul încercării lui Iov, cum i-a tratat Iahve Dumnezeu pe cei trei prieteni ai lui Iov și pe ceilalți, după ce a auzit cuvintele pe care i le-au spus lui Iov? I-a condamnat? S-a înfuriat pe ei? Nu a făcut nimic asemănător! În schimb, El i-a spus lui Iov să facă implorări în numele lor și să se roage pentru ei, iar Dumnezeu Însuși nu a pus la inimă greșelile lor. Aceste cazuri reprezintă toate principala atitudine cu care Dumnezeu tratează umanitatea, coruptă și ignorantă cum e ea. De aceea, dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu nu este în niciun caz o exprimare a dispoziției Sale, nici nu este pentru El un mod de a-Și da frâu liber sentimentelor. Contrar înțelegerii greșite a omului, mânia lui Dumnezeu nu este o răbufnire totală de furie. Dumnezeu nu Își dezlănțuie mânia deoarece nu Își poate controla propria dispoziție sau deoarece mânia Sa a atins punctul de fierbere și trebuie descărcată. Dimpotrivă, mânia Sa este o expunere și o exprimare autentică a firii Sale drepte și este o revelație simbolică a esenței Lui sfinte. Dumnezeu este mânie și nu îngăduie să fie ofensat – asta nu înseamnă că furia Lui nu face diferența între cauze sau că nu are principii; omenirea coruptă este cea care are drept exclusiv asupra izbucnirilor de furie aleatorie, fără principii, genul de furie care nu face diferența între cauze. Odată ce un om are statut, îi va fi deseori dificil să-și controleze dispoziția și, astfel, se va bucura să găsească ocazii pentru a-și exprima lipsa de satisfacție și a-și descărca emoțiile; el își va pierde firea deseori, aparent fără niciun motiv, pentru a-și dezvălui abilitatea și pentru a le arăta celorlalți că statutul și identitatea sa sunt diferite de cele ale oamenilor obișnuiți. Desigur, oamenii corupți fără niciun statut își pierd, de asemenea, controlul. Furia lor este frecvent cauzată de daune aduse intereselor lor private. Pentru a-și proteja propriul statut și propria demnitate, ei își vor descărca frecvent emoțiile și își vor dezvălui natura arogantă. Omul se va pierde cu firea și își va descărca emoțiile pentru a apăra și sprijini existența păcatului, iar aceste acțiuni sunt modurile prin care omul își exprimă lipsa de satisfacție; sunt pline de impurități, de uneltiri și intrigi, de corupția și răutatea omului și, mai mult decât atât, sunt pline de ambițiile și dorințele sălbatice ale omului. Când dreptatea se ciocnește cu răutatea, omul nu se va pierde cu firea pentru apărarea existenței dreptății sau pentru a o susține; dimpotrivă, când sunt amenințate, persecutate și atacate forțele dreptății, atitudinea omului este una de nepăsare, evitare sau eschivare. Totuși, când se confruntă cu forțele răului, atitudinea omului este una de curtenie, plecăciune și reverență. De aceea, exprimarea furiei omului este un refugiu pentru forțele răului, o exprimare a comportamentului rău, năvalnic și de neoprit al omului lumesc. Când Dumnezeu Își va trimite mânia, însă, toate forțele răului vor fi oprite, toate păcatele care rănesc omul vor fi curmate, toate forțele ostile care obstrucționează lucrarea lui Dumnezeu vor deveni evidente, separate și blestemate și toți complicii Satanei care I se opun lui Dumnezeu vor fi pedepsiți și eliminați. În locul lor, lucrarea lui Dumnezeu va continua nestingherită de niciun obstacol, planul de gestionare al lui Dumnezeu va continua să se dezvolte pas cu pas, conform programului și aleșii lui Dumnezeu vor scăpa de perturbarea și înșelăciunea Satanei, iar cei care Îl urmează pe Dumnezeu se vor bucura de conducerea și de dispozițiile Lui, în împrejurări liniștite și pline de pace. Mânia lui Dumnezeu este o protecție care împiedică toate forțele răului să se înmulțească și să se răspândească și este și o măsură de siguranță care protejează existența și propagarea tuturor lucrurilor care sunt drepte și pozitive și le păzește veșnic de suprimare și distrugere.

Puteți vedea esența mâniei lui Dumnezeu în distrugerea Sodomei? Există altceva ce se contopește cu mânia Sa? Este furia Lui pură? Pentru a folosi cuvintele omului, este mânia lui Dumnezeu nealterată? Există vreun șiretlic la baza mâniei Lui? Există vreo conspirație? Există secrete de nerostit? Vă pot spune în mod serios și solemn: nu există nicio parte a mâniei lui Dumnezeu care să vă facă să vă îndoiți. Mânia Lui este una imaculată, nealterată, care nu nutrește alte intenții sau scopuri. Motivul din spatele furiei Lui sunt imaculate, ireproșabile și fără cusur. Sunt o revelație și o expunere naturală a esenței Lui sfinte; este ceva ce nimeni nu are, din toată creația. Este o parte din firea dreaptă, unică a lui Dumnezeu și este și o diferență grăitoare între respectivele esențe ale Creatorului și creația Sa.

Indiferent dacă o persoană devine furioasă în fața altor persoane sau pe la spatele lor, toți oamenii au diferite intenții și scopuri în spatele furiei lor. Poate își construiesc prestigiul sau poate își apără interesele, își mențin imaginea sau păstrează aparențele. Unii își exercită cumpătarea când se înfurie, în timp ce alții sunt mai impulsivi și dau frâu liber furiei ori de câte ori doresc, fără niciun pic de cumpătare. Pe scurt, furia omului derivă din firea lui coruptă. Indiferent care este scopul acesteia, aparține trupului și naturii; nu are nimic de-a face cu dreptatea sau nedreptatea, deoarece nimic din natura și esența omului nu corespunde cu adevărul. De aceea, temperamentul umanității corupte și mânia lui Dumnezeu nu ar trebui menționate în aceeași frază. Fără excepție, comportamentul unui om corupt de Satana începe cu dorința de a proteja corupția și, într-adevăr, se bazează pe corupție; de aceea, furia omului nu poate fi menționată în aceeași frază cu mânia lui Dumnezeu, indiferent de cât de potrivită poate părea în teorie furia unui om. Când Dumnezeu Își trimite furia, forțele rele sunt puse sub control și lucrurile rele sunt distruse, în timp ce lucrurile drepte și pozitive ajung să se bucură de grija lui Dumnezeu și de protecția Sa și li se permite să continue. Dumnezeu Își trimite mânia deoarece lucrurile rele, nedrepte și negative obstrucționează, perturbă sau distrug activitatea normală și dezvoltarea lucrurilor drepte și pozitive. Scopul furiei lui Dumnezeu nu este de a-Și proteja statutul și identitatea, ci de a proteja existența lucrurilor drepte, pozitive, frumoase și bune, de a proteja legile și ordinea supraviețuirii normale a umanității. Aceasta este cauza principală a mâniei Lui. Furia lui Dumnezeu este o revelație foarte naturală, potrivită și adevărată a firii Sale. Nu există motive ascunse la baza furiei Lui și nu există nici înșelăciune sau uneltire, cu atât mai puțin dorințele, viclenia, rea voința, violența, răutatea sau orice altă trăsătură comună a umanității corupte. Înainte ca Dumnezeu să Își trimită furia, El a perceput deja esența fiecărei chestiuni foarte clar și pe deplin și a formulat deja definiții și concluzii clare și precise. Prin urmare, obiectivul Lui în tot ceea ce face este limpede precum cristalul, ca și atitudinea Lui. El nu este confuz, orb, impulsiv sau neglijent și, cu siguranță, nu este fără principii. Acesta este aspectul practic al mâniei lui Dumnezeu și, datorită acestui aspect practic al mâniei Lui, omenirea și-a dobândit existența normală. Fără mânia Lui, omenirea ar decădea în condiții anormale de trai și toate lucrurile drepte, frumoase și bune ar fi distruse și ar înceta să existe. Fără mânia Lui, legile și regulile existenței pentru ființele create ar fi încălcate sau chiar cu totul distruse. De la crearea omului, Dumnezeu Și-a utilizat în mod continuu firea dreaptă pentru a proteja și a susține existența normală a omenirii. Deoarece firea Sa dreaptă conține mânie și măreție, toți oamenii răi, lucrurile și obiectele rele și toate lucrurile care perturbă și dăunează existenței normale a omenirii sunt pedepsite, controlate și distruse ca urmare a mâniei Sale. De-a lungul ultimelor milenii, în lucrarea lui Dumnezeu de gestionare a omenirii, El Și-a folosit în mod continuu firea dreaptă pentru a doborî și a distruge toate tipurile de duhuri rele și necurate care I se opun și care se comportă precum complicii și lacheii Satanei. Astfel, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omului a avansat întotdeauna conform planului Său. Adică, datorită existenței mâniei lui Dumnezeu, cele mai drepte cauze ale oamenilor nu au fost distrusă niciodată.

Acum că aveți o înțelegere a esenței mâniei lui Dumnezeu, trebuie cu siguranță să aveți o înțelegere mai bună privind modul în care să distingeți răul Satanei!

Deși Satana pare uman, drept și virtuos, esența Satanei este crudă și rea

Satana își clădește reputația prin înșelarea oamenilor și deseori se prezintă ca avangardă și model de dreptate. Sub falsul pretext de a proteja dreptatea, îi rănește pe oameni, le devorează sufletele și folosește tot felul de mijloace pentru a amorți, înșela și instiga omul. Scopul său este de a-l face pe om să aprobe și să-i accepte comportamentul rău, de a-l face pe om să i se alăture în a se opune autorității și suveranității lui Dumnezeu. Totuși, când o persoană își dă seama de uneltirile, intrigile și trăsăturile lui rele și când cineva nu vrea să continue să fie călcat în picioare și păcălit de el, sau să-i fie în continuare sclav, sau să fie pedepsit și distrus împreună cu el, atunci Satana își schimbă trăsăturile anterior sfinte și își scoate masca falsă pentru a-și dezvălui adevărata față, care este rea, depravată, urâtă și sălbatică. Nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să îi extermine pe toți cei care refuză să îl urmeze și care se opun forțelor sale rele. În acest stadiu, Satana nu poate să mai afișeze înfățișarea unui gentleman demn de încredere; în schimb, sunt dezvăluite trăsăturile sale adevărate, urâte, de sub pielea sa de oaie. Odată ce uneltirile Satanei sunt aduse la lumină și trăsăturile sale adevărate, expuse, el se va pierde cu firea și își va expune barbaria. După aceea, dorința lui de a răni și de a devora oameni doar se va intensifica. Asta deoarece este înfuriat când omul se trezește la realitate, iar el dezvoltă un spirit de răzbunare puternic față de oameni din cauza aspirației lor de a tânji după libertate și lumină și de a se elibera din închisoarea lui. Furia lui are intenția de ai apăra și susține răul și este, de asemenea, o revelație adevărată a naturii sale sălbatice.

În fiecare chestiune, comportamentul Satanei îi expune natura rea. Dintre toate faptele rele pe care Satana le-a îndeplinit asupra omului – de la eforturile sale timpurii de a amăgi omul să-l urmeze, până la exploatarea omului de către el, prin care îl atrage în faptele lui rele, până la spiritul său de răzbunare față de om după ce trăsăturile sale adevărate au fost expuse și omul l-a recunoscut și l-a abandonat – niciuna dintre aceste fapte nu dă greș în a expune esența rea a Satanei, nici în a dovedi faptul că Satana nu are legătură cu lucrurile pozitive și că Satana este sursa tuturor lucrurilor rele. Fiecare dintre acțiunile sale protejează răul, menține continuitatea faptelor lui rele, este împotriva lucrurilor drepte și pozitive și strică legile și ordinea existenței normale a omenirii. Acestea fapte ale Satanei sunt ostile față de Dumnezeu și vor fi distruse de mânia lui Dumnezeu. Deși Satana are propria furie, aceasta este doar un mijloc de a da frâu liber naturii sale rele. Motivul pentru care Satana este exasperat și furios este acesta: uneltirile sale cumplite au fost scoase la iveală; nu poate scăpa ușor cu intrigile sale; ambiția sa sălbatică și dorința de a-L înlocui pe Dumnezeu și de a acționa ca Dumnezeu au fost doborâte și blocate; iar scopul său de a controla întreaga omenire a devenit acum un eșec și nu poate fi niciodată realizat. Ceea ce a oprit intrigile Satanei din a se realiza și ceea ce a pus stavilă răspândirii și dezlănțuirii răului Satanei este invocarea repetată a mâniei lui Dumnezeu, iar și iar. Din acest motiv, Satana atât urăște, cât și se teme de mânia lui Dumnezeu. De fiecare dată când se pogoară mânia lui Dumnezeu, nu numai că demască adevărata înfățișare rea a Satanei, ci și scoate la lumină dorințele rele ale Satanei și, odată cu ele, motivele furiei Satanei împotriva omenirii sunt pe deplin divulgate. Izbucnirea furiei Satanei este o revelație adevărată a naturii sale rele și o expunere a uneltirilor sale. Desigur, fiecare dată când Satana este înfuriat prevestește distrugerea tuturor lucrurilor rele și protecția și continuarea lucrurilor pozitive; prevestește adevărul că mânia lui Dumnezeu nu poate fi ofensată!

Nu trebuie să te bazezi pe experiență și imaginație pentru a cunoaște firea dreaptă a lui Dumnezeu

Când te confrunți cu judecata și mustrarea lui Dumnezeu, vei spune că este alterat cuvântul Lui? Vei spune că există o poveste în spatele furiei Lui și că este alterată? Îl vei defăima pe Dumnezeu, spunând că firea Sa nu este în mod necesar cu totul dreaptă? Când tratezi fiecare dintre acțiunile lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fii sigur că firea dreaptă a lui Dumnezeu este lipsită de orice alte elemente, că este sfântă și perfectă. Aceste acțiuni includ doborârea, pedeapsa și distrugerea omenirii de către Dumnezeu. Fără excepție, fiecare dintre acțiunile lui Dumnezeu este făcută strict în conformitate cu firea Sa inerentă și cu planul Său și nu include cunoașterea, tradiția și filozofia omenirii. – Fiecare dintre acțiunile lui Dumnezeu este o exprimare a firii și esenței Sale, fără a avea legătură cu nimic din ceea ce aparține omenirii corupte. Omenirea are noțiunea că doar iubirea, mila și toleranța lui Dumnezeu față de omenire sunt perfecte, nealterate și sfinte și nimeni nu știe că furia și mânia lui Dumnezeu sunt, de asemenea, nealterate; în plus, nimeni nu a contemplat întrebări cum ar fi de ce Dumnezeu nu tolerează nicio ofensare sau de ce furia Sa este atât de măreață. Dimpotrivă, unii confundă mânia lui Dumnezeu cu un temperament rău, precum cel al omenirii corupte, și înțeleg greșit furia lui Dumnezeu ca fiind întocmai ca furia omenirii corupte. Ei chiar presupun în mod greșit că furia Lui este exact ca revelația naturală a firii corupte a omenirii și că eliberarea mâniei lui Dumnezeu este întocmai ca furia oamenilor corupți când se confruntă cu vreo situație neplăcută și cred că eliberarea mâniei lui Dumnezeu este o exprimare a dispoziției Sale. După această părtășie, sper că niciunul nu va mai avea concepții greșite, închipuiri sau speculații cu privire la firea dreaptă a lui Dumnezeu. Sper că, după auzirea cuvintelor Mele, puteți avea o recunoaștere adevărată în inimile voastre a mâniei firii drepte a lui Dumnezeu, că puteți da la o parte orice înțelegere greșită anterioară privind mânia lui Dumnezeu și că vă puteți schimba convingerile și opiniile greșite privind esența mâniei Lui. În plus, sper că puteți avea o definiție precisă a firii lui Dumnezeu în inimile voastre, că nu veți mai avea îndoieli în privința firii drepte a lui Dumnezeu și că nu veți impune niciun raționament sau închipuire umană asupra firii adevărate a lui Dumnezeu. Firea Lui dreaptă este adevărata Lui esență proprie. Nu este ceva scris sau conturat de om. Firea Lui dreaptă este firea Lui dreaptă și nu are legătură sau conexiune cu nimic din creație. Dumnezeu Însuși este Dumnezeu Însuși. El nu va deveni niciodată o parte a creației și, chiar dacă devine un membru al ființelor create, esența și firea Sa inerentă nu se vor schimba. De aceea, a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este precum cunoașterea unui obiect; a-l cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă a analiza un lucru, nici nu este precum înțelegerea unei persoane. Dacă omul își folosește conceptul sau metoda de a cunoaște un obiect sau de a înțelege o persoană pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, atunci nu vei putea niciodată să obții cunoaștere despre Dumnezeu. A-L cunoaște pe Dumnezeu nu se bazează pe experiență sau imaginație și, de aceea, nu trebuie niciodată să-ți impui experiența sau imaginația asupra Lui; indiferent de cât de bogate pot fi experiența și imaginația ta, acestea sunt tot limitate. Mai mult, imaginația ta nu corespunde cu faptele și cu atât mai puțin cu adevărul și este incompatibilă cu adevărata fire și esență ale lui Dumnezeu. Nu vei reuși niciodată dacă te bazezi pe imaginația ta pentru a înțelege esența lui Dumnezeu. Singura cale este aceasta: acceptă tot ceea ce vine de la Dumnezeu, apoi experimentează și înțelege treptat acest lucru. Va exista o zi când Dumnezeu te va lumina să înțelegi și să-L cunoști cu adevărat datorită cooperării tale și datorită foamei și setei tale de adevăr. Și cu aceasta, să încheiem această parte a conversației noastre.

Omenirea câștigă mila și toleranța lui Dumnezeu prin căință sinceră

Ceea ce urmează este povestea biblică „Salvarea lui Ninive de către Dumnezeu”.

Iona 1:1-2 Acum, cuvântul lui Iahve a venit la Iona, fiul lui Amitai și a zis: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și strigă împotriva ei; căci răutatea lor se ridică până la Mine”.

Iona 3 Și cuvântul lui Iahve a ajuns la Iona a doua oară, spunând: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și propovăduiește-i predicarea pe care ți-o dau”. Deci Iona s-a ridicat și s-a dus în Ninive, după cuvântul lui Iahve. Ninive era o cetate deosebit de mare, fiind nevoie de trei zile pentru a o străbate. Iona a început să meargă prin cetate cale de o zi. El striga: „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrusă!” Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Când această veste a ajuns la regele din Ninive, acesta s-a ridicat de pe tronul său, și-a dat jos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și s-a așezat în cenușă. El a trimis să se vestească în Ninive: „Din porunca regelui și a nobililor săi, se cer următoarele: «Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! Oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile! Cine știe? Poate Dumnezeu se va răzgândi, Îi va părea rău, Își va opri apriga Sa mânie și astfel nu vom pieri!»” Dumnezeu a văzut faptele lor și cum se întorceau ei de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care zisese că li-l va face și nu l-a mai făcut.

Iona 4 Iona s-a supărat însă foarte tare din pricina aceasta și s-a aprins de mânie. Și s-a rugat lui Iahve și a spus: „O, Te rog, Iahve, nu asta este ceea ce spuneam eu, atunci când eram încă în țara mea? De aceea, am fugit înainte la Tars, căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și Te căiești de rău. De aceea, acum, o, Iahve, ia-mi viața; căci este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc”. Apoi Iahve a zis: „Faci bine să te superi?” Atunci Iona a ieșit din cetate și s-a așezat la răsărit de aceasta. Acolo și-a făcut un adăpost și a șezut la umbra lui, așteptând să vadă ce se va întâmpla cu cetatea. Și Iahve Dumnezeu a pregătit o tărtăcuță și a făcut să crească peste Iona, ca să-i țină umbră deasupra capului, ca să-l izbăvească din durerea lui. Iona s-a bucurat nespus de tărtăcuță. Însă, în zorii zilei următoare, Dumnezeu a trimis un vierme care a vătămat ricinul și acesta s-a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a trimis un vânt uscat dinspre răsărit. Soarele l-a bătut pe Iona în creștet, sleindu-l de puteri. El și-a dorit să moară și a zis: „Mai bine să mor, decât să trăiesc!” Dumnezeu l-a întrebat pe Iona: Oare faci bine că te mânii din cauza ricinului? El a răspuns: Da, fac bine că mă mânii, chiar până la moarte! Atunci Iahve a spus: „Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; cea care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de persoane care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?”

Rezumatul poveștii orașului Ninive

Deși povestea „Salvarea lui Ninive de către Dumnezeu” este scurtă, aceasta permite zărirea celeilalte laturi a firii drepte a lui Dumnezeu. Pentru a înțelege exact din ce constă acea parte, trebuie să ne întoarcem la Scriptură și să revedem una dintre acțiunile lui Dumnezeu pe care a îndeplinit-o în timpul lucrării Sale.

Să ne uităm mai întâi la începutul acestei povești: Acum, cuvântul lui Iahve a venit la Iona, fiul lui Amitai, și a zis: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și strigă împotriva ei; căci răutatea lor se ridică până la Mine” (Iona 1:1-2). În acest pasaj din Scripturi, știm că Iahve Dumnezeu i-a ordonat lui Iona să se ducă în orașul Ninive. De ce i-a ordonat lui Iona să se ducă în acest oraș? Biblia este foarte clară în privința acestui lucru: răutatea oamenilor din acest oraș ajunsese înaintea lui Iahve Dumnezeu și de aceea L-a trimis pe Iona să le spună ce intenționa să facă. Deși nu există nimic consemnat care să ne spună cine era Iona, acest lucru, desigur, nu are legătură cu a-L cunoaște pe Dumnezeu și, prin urmare, nu trebuie să-l înțelegeți pe acest om. Trebuie doar să știți ce i-a ordonat Dumnezeu lui Iona și care au fost motivele lui Dumnezeu pentru a face un astfel de lucru.

Avertismentul lui Iahve Dumnezeu ajunge la niniviteni

Să trecem la al doilea pasaj, al treilea capitol din Cartea lui Iona: „Iona a început să meargă prin cetate cale de o zi. El striga: «Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrusă!»” Acestea sunt cuvintele pe care Dumnezeu i le-a transmis direct lui Iona pentru a le spune ninivitenilor, așadar, desigur, acestea sunt cuvintele pe care Iahve a dorit să le zică ninivitenilor. Aceste cuvinte le indică oamenilor faptul că Dumnezeu a început să deteste și să urască oamenii orașului deoarece răutatea lor ajunsese înaintea ochilor Săi și, astfel, El dorea să distrugă acest oraș. Totuși, înainte ca Dumnezeu să distrugă orașul, El avea să le facă un anunț ninivitenilor și, în același timp, să le ofere oportunitatea de a se căi pentru răutatea lor și de a începe o nouă viață. Această oportunitate avea să dureze patruzeci de zile, nimic mai mult. Cu alte cuvinte, dacă oamenii din oraș nu se căiau, nu-și recunoșteau păcatele și nu se aruncau înaintea lui Iahve Dumnezeu în decurs de patruzeci de zile, Dumnezeu avea să distrugă orașul așa cum distrusese Sodoma. Asta a fost ceea ce Iahve Dumnezeu a dorit să le spună oamenilor din Ninive. În mod clar, nu a fost o simplă declarație. Nu numai că a transmis mânia lui Iahve Dumnezeu, ci a transmis și atitudinea Sa față de niniviteni, servind în același timp drept un avertisment solemn pentru oamenii care trăiau în oraș. Acest avertisment le-a spus că faptele lor rele le atrăseseră ura lui Iahve Dumnezeu și îi vor aduce curând la un pas de anihilarea lor. De aceea, viața fiecărui locuitor din Ninive era în pericol iminent.

Puternicul contrast dintre reacția celor din Ninive și reacția celor din Sodoma față de avertismentul lui Iahve Dumnezeu

Ce înseamnă a fi dărâmat? În termeni familiari, înseamnă a nu mai exista. Dar în ce mod? Cine putea dărâma un întreg oraș? Omului i-ar fi imposibil să facă un asemenea lucru, desigur. Oamenii din Ninive nu erau proști; de îndată ce au auzit această declarație, ei au înțeles ideea. Știau că declarația venise de la Dumnezeu, știau că Dumnezeu avea să-Și îndeplinească lucrarea și știau că răutatea lor Îl înfuriase pe Iahve Dumnezeu și adusese mânia Sa asupra lor, astfel încât curând aveau să fie distruși împreună cu orașul lor. Cum s-au comportat oamenii din oraș după ce au auzit avertismentul lui Iahve Dumnezeu? Biblia descrie amănunțit modul în care oamenii au reacționat, de la rege până la omul de rând. Următoarele cuvinte au fost consemnate în Scripturi: „Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Când această veste a ajuns la regele din Ninive, acesta s-a ridicat de pe tronul său, și-a dat jos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și s-a așezat în cenușă. El a trimis să se vestească în Ninive: Din porunca regelui și a nobililor săi, se cer următoarele: «Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! Oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile!»”

După ce au auzit declarația lui Iahve Dumnezeu, oamenii din Ninive au afișat o atitudine complet opusă față de cea a oamenilor din Sodoma – în vreme ce oamenii din Sodoma I s-au opus în mod deschis lui Dumnezeu, avansând din rău în mai rău, ninivitenii, după ce au auzit aceste cuvinte, nu au ignorat chestiunea și nici nu s-au împotrivit. În schimb, L-au crezut pe Dumnezeu și au declarat o perioadă de post. Ce înseamnă cuvântul „crezut” aici? Cuvântul însuși sugerează credință și supunere. Dacă utilizăm comportamentul actual al ninivitenilor pentru a explica acest cuvânt, acesta înseamnă că ei au crezut că Dumnezeu putea și avea să facă precum a zis și că erau dispuși să se căiască. Au simțit oamenii din Ninive frică în fața dezastrului iminent? Credința lor a fost cea care le-a băgat frica în inimi. Așadar, ce putem utiliza pentru a dovedi credința și frica ninivitenilor? Este așa cum spune Biblia: „[…] și au proclamat post și s-au îmbrăcat cu pânză de sac, de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei”. Asta înseamnă că ninivitenii au crezut cu adevărat și că din această convingere a venit frica, ceea ce i-a făcut apoi să postească și să se îmbrace cu pânză de sac. Acesta este modul în care au arătat că începeau să se căiască. Într-un contrast total cu oamenii din Sodoma, nu numai că ninivitenii nu I s-au opus lui Dumnezeu, ci și-au arătat clar și căința prin comportamentul și acțiunile lor. Desigur, a fost ceva ce toți oamenii din Ninive au făcut, nu doar oamenii de rând – regele lor nu a făcut excepție.

Căința regelui din Ninive câștigă lauda lui Iahve Dumnezeu

Când regele din Ninive a auzit aceste vești, s-a ridicat de pe tronul său, și-a dat jos haina, s-a îmbrăcat în pânză de sac și a stat în cenușă. Apoi, a proclamat că nimeni din oraș nu va avea voie să guste nimic și că nici oile, boii sau orice alt animal nu vor avea voie să pască sau să bea apă. Atât omul, cât și animalele aveau să se îmbrace cu pânză de sac, iar oamenii aveau să-I adreseze implorări sincere lui Dumnezeu. Regele a declarat, de asemenea, că fiecare dintre ei avea să se îndepărteze de căile sale rele și să abandoneze violența din mâinile sale. Judecând după această serie de acțiuni, regele din Ninive a avut căință sinceră în inima sa. Această serie de acțiuni pe care el le-a întreprins – ridicarea de pe tron, aruncarea hainei sale de rege, purtarea sacului și așezarea în cenușă – le spune oamenilor că regele din Ninive și-a dat deoparte statutul regal și a purtat pânză de sac, împreună cu oamenii de rând. Asta înseamnă că regele din Ninive nu și-a ocupat funcția regală pentru a continua pe calea cea rea sau violența din mâinile sale după auzirea anunțului din partea lui Iahve Dumnezeu; mai degrabă, el a lăsat deoparte autoritatea pe care o deținea și s-a căit înaintea lui Iahve Dumnezeu. În acest moment, regele din Ninive nu se căia în calitate de rege; el venise înaintea lui Dumnezeu să se căiască și să-și mărturisească păcatele drept un supus obișnuit al lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, a spus și întregului oraș să se căiască și să-și mărturisească păcatele înaintea lui Iahve Dumnezeu, în același mod în care a făcut-o el; în plus, el avea un plan specific al modului prin care să facă acest lucru, așa cum se arată în Scripturi: „Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! […] să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile!” Din postura de conducător al orașului, regele din Ninive avea putere și statut suprem și putea face tot ce voia. Când s-a confruntat cu anunțul lui Iahve Dumnezeu, el ar fi putut să ignore chestiunea sau să se căiască și să își mărturisească doar el păcatele; el ar fi putut să ignore complet dacă oamenii din oraș alegeau sau nu să se căiască. Cu toate acestea, regele din Ninive nu a făcut asta deloc. Nu numai că s-a ridicat de pe tron, a purtat pânză de sac și cenușă, s-a căit și și-a mărturisit păcatele înaintea lui Iahve Dumnezeu, ci a și ordonat tuturor oamenilor și animalelor din oraș să facă același lucru. El chiar le-a ordonat oamenilor să „strige cu putere către Dumnezeu”. Prin această serie de acțiuni, regele din Ninive a înfăptuit cu adevărat ceea ce ar trebui să facă un conducător. Seria lui de acțiuni este una care era dificil de înfăptuit pentru orice rege din istoria omenească și, într-adevăr, niciun alt rege nu înfăptuise aceste lucruri. Aceste acțiuni pot fi numite fără precedent în istoria umană și sunt demne de a fi atât comemorate, cât și imitate de omenire. De la apariția omului, fiecare rege își condusese supușii spre a se împotrivi lui Dumnezeu și a I se opune. Nimeni nu își condusese vreodată supușii spre a-L implora pe Dumnezeu cu scopul de a căuta răscumpărare pentru răutatea lor, de a primi iertarea lui Iahve Dumnezeu și de a evita pedeapsa iminentă. Regele din Ninive, totuși, a putut să își conducă supușii spre a se întoarce la Dumnezeu, spre a-și lăsa în urmă căile rele și a abandona violența din mâinile lor. În plus, a putut și să-și lase la o parte tronul și, în schimb, Iahve Dumnezeu S-a întors și S-a căit și Și-a retras mânia, permițându-le oamenilor din oraș să supraviețuiască, și ferindu-i de distrugere. Acțiunile regelui pot fi numite doar un miracol rar în istoria umană; pot fi numite chiar model al unei omeniri corupte ce se mărturisește și se căiește de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu vede căința sinceră din adâncul inimilor ninivitenilor

După auzirea declarației lui Dumnezeu, regele din Ninive și supușii săi au întreprins o serie de acțiuni. Care este natura acestor acțiuni și a comportamentului lor? Cu alte cuvinte, care a fost esența comportamentului lor în întregimea lui? De ce au făcut ceea ce au făcut? În ochii lui Dumnezeu, ei se căiseră în mod sincer, nu numai deoarece Îi adresaseră sincere implorări lui Dumnezeu și își mărturisiseră păcatele înaintea Lui, ci și pentru că își abandonaseră conduita rea. Ei s-au comportat în acest mod deoarece, după auzirea cuvintelor lui Dumnezeu, au fost incredibil de înspăimântați și au crezut că El va face cum a spus. Postind, purtând pânză de sac și stând în cenușă, ei au dorit să-și exprime disponibilitatea de a-și îndrepta căile și de a se abține de la răutate și s-au rugat lui Iahve Dumnezeu să-Și înfrâneze furia, implorându-L să-Și retragă decizia și catastrofa care urma să se abată asupra lor. Dacă examinăm întregul lor comportament, putem vedea că ei înțelegeau deja că faptele lor rele anterioare erau detestabile pentru Iahve Dumnezeu și putem vedea și că înțelegeau motivul pentru care El avea să îi distrugă curând. De aceea, ei au dorit cu toții să aibă o căință deplină, să se îndepărteze de căile lor rele și să abandoneze violența din mâinile lor. Cu alte cuvinte, odată ce au fost informați despre declarația lui Iahve Dumnezeu, absolut fiecare dintre ei a simțit frică în inima sa; și-au sistat comportamentul rău și nu au mai comis acele fapte care erau atât de detestabile pentru Iahve Dumnezeu. În plus, L-au implorat pe Iahve Dumnezeu să le ierte păcatele din trecut și să nu-i trateze conform acțiunilor lor din trecut. Ei erau dispuși să nu mai practice răutatea niciodată și să acționeze conform instrucțiunilor lui Iahve Dumnezeu, numai să fie posibil să nu-L mai înfurie niciodată pe Iahve Dumnezeu. Căința lor era sinceră și profundă. Venea din adâncul inimilor lor și era nesimulată și intransigentă.

Odată ce toți oamenii din Ninive, de la rege la oamenii de rând, au aflat că Iahve Dumnezeu era supărat pe ei, Dumnezeu a putut vedea cât se poate de bine fiecare dintre acțiunile lor ulterioare și comportamentul lor în întregime, precum și fiecare dintre deciziile și alegerile pe care le-au făcut. Inima lui Dumnezeu s-a schimbat conform comportamentului lor. Ce stare de spirit avea Dumnezeu exact în acel moment? Biblia vă poate răspunde la acea întrebare. Următoarele cuvinte au fost consemnate în Scripturi: „Dumnezeu a văzut faptele lor și cum se întorceau ei de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care zisese că li-l va face și nu l-a mai făcut”. Deși Dumnezeu S-a răzgândit, nu exista nimic complicat în legătură cu starea Sa de spirit. El doar a trecut de la a-Și exprima furia la a-Și calma furia, și apoi a decis să nu trimită catastrofă asupra orașului Ninive. Motivul pentru care decizia lui Dumnezeu – de a cruța ninivitenii de catastrofă – a fost atât de rapidă este că Dumnezeu a observat inima fiecărei persoane din Ninive. El a văzut ce păstrau ei în adâncul inimilor lor: căința lor sinceră și mărturisirea pentru păcatele lor, convingerea lor sinceră în El, perspectiva lor profundă privind modul în care faptele lor rele Îi înfuriaseră firea și frica rezultată din pedeapsa iminentă a lui Iahve Dumnezeu. În același timp, Iahve Dumnezeu a auzit și rugăciunile lor, care au venit din adâncul inimilor lor, implorându-L să nu mai fie furios pe ei ca să poată evita catastrofa. Când Dumnezeu a observat toate aceste fapte, puțin câte puțin, furia Lui s-a stins. Indiferent de cât de mare fusese furia Lui înainte, inima Lui a fost impresionată când a văzut căința sinceră din adâncul inimilor acestor oameni, și, astfel, El nu a putut îndura să trimită catastrofă asupra lor și a încetat să mai fie furios pe ei. În schimb, El a continuat să-Și arate mila și îngăduința față de ei și a continuat să îi călăuzească și să-i aprovizioneze.

Dacă este adevărată credința ta în Dumnezeu, vei primi grija Lui deseori

Schimbarea intențiilor Sale față de oamenii din Ninive nu a presupus ezitare sau nimic care era ambiguu sau vag. Mai degrabă, a fost o transformare de la mânie pură, la îngăduință pură. Aceasta este o adevărată revelație a esenței Lui. Dumnezeu nu este niciodată șovăitor sau indecis în acțiunile Sale; principiile și scopurile de la baza acțiunilor Sale sunt toate clare și transparente, pure și perfecte, fără absolut niciun șiretlic sau uneltire implicată. Cu alte cuvinte, esența lui Dumnezeu nu conține întuneric sau rău. Dumnezeu S-a înfuriat pe niniviteni deoarece faptele lor rele ajunseseră înaintea privirii Sale; în acel moment, furia Sa era derivată din esența Sa. Totuși, când furia lui Dumnezeu s-a risipit și El Și-a acordat îngăduința oamenilor din Ninive încă o dată, tot ceea ce a dezvăluit El reprezenta tot propria Lui esență. Această schimbare era datorată în întregime unei schimbări în atitudinea omului față de Dumnezeu. Pe tot parcursul acestei perioade, firea Sa de neofensat nu s-a schimbat, esența îngăduitoare a lui Dumnezeu și esența Sa iubitoare și miloasă nu s-au schimbat. Când oamenii vor face fapte rele și Îl vor ofensa pe Dumnezeu, El Își va trimite furia asupra lor. Când oamenii se vor căi cu adevărat, inima lui Dumnezeu se va schimba și furia Sa va înceta. Când oamenii vor continua să I se opună cu încăpățânare lui Dumnezeu, furia Lui va fi necontenită și mânia Lui va continua să se reverse asupra lor, puțin câte puțin, până ce vor fi distruși. Aceasta este esența firii lui Dumnezeu. Indiferent dacă Dumnezeu exprimă mânie, sau milă, sau generozitate iubitoare, comportamentul omului, conduita și atitudinea lui față de Dumnezeu în adâncul inimii sale dictează ceea ce este exprimat prin revelația firii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu supune în mod continuu un om furiei Sale, inima acestuia se opune fără îndoială lui Dumnezeu. Deoarece el nu s-a căit niciodată, nu și-a plecat capul înaintea lui Dumnezeu și nici nu a avut credință adevărată în Dumnezeu, el nu a obținut niciodată mila și îngăduința lui Dumnezeu. Dacă un om primește deseori grija, mila și îngăduința lui Dumnezeu, atunci fără îndoială acesta are în inima lui credință adevărată în Dumnezeu și inima sa nu I se opune lui Dumnezeu. Acest om se căiește deseori înaintea lui Dumnezeu; de aceea, chiar dacă disciplina lui Dumnezeu deseori coboară asupra acestui om, mânia Sa nu o va face.

Această scurtă relatare le permite oamenilor să vadă inima lui Dumnezeu, să vadă caracterul real al esenței Sale, să vadă că furia lui Dumnezeu și schimbările din inima Lui nu sunt fără motiv. În ciuda contrastului puternic pe care Dumnezeu l-a demonstrat când a fost mânios și când Și-a schimbat inima, ceea ce îi face pe oameni să creadă că există o mare deconectare sau un contrast puternic între aceste două aspecte ale esenței lui Dumnezeu – furia Lui și îngăduința Sa – atitudinea Lui față de căința ninivitenilor le permite oamenilor, încă o dată, să vadă o altă latură a firii adevărate a lui Dumnezeu. Răzgândirea lui Dumnezeu permite cu adevărat omenirii să vadă încă o dată adevărul milei și generozității iubitoare ale lui Dumnezeu și să vadă adevărata revelație a esenței lui Dumnezeu. Omenirea trebuie să recunoască faptul că mila și generozitatea iubitoare ale lui Dumnezeu nu sunt mituri, nici născociri. Asta pentru că sentimentul lui Dumnezeu din acel moment era adevărat și răzgândirea lui Dumnezeu era reală – Dumnezeu chiar Și-a revărsat încă o dată mila și îngăduința asupra omenirii.

Căința adevărată din inimile ninivitenilor câștigă mila lui Dumnezeu și le schimbă propriile finaluri

Exista vreo contradicție între schimbarea inimii lui Dumnezeu și mânia Lui? Desigur că nu! Asta pentru că toleranța lui Dumnezeu din momentul respectiv a avut un motiv. Ce motiv ar putea fi acesta? Este cel oferit în Biblie: „Fiecare persoană s-a îndepărtat de calea sa rea” și „a abandonat violența din mâinile sale”.

Această „cale rea” nu se referă la câteva fapte rele, ci la sursa răului din care izvorăște comportamentul oamenilor. „A se îndepărta de la calea sa rea” înseamnă că respectivii nu vor mai comite aceste fapte niciodată. Cu alte cuvinte, nu se vor mai comporta niciodată în acest mod malefic; metoda, sursa, scopul, intenția și principiul acțiunilor lor s-au schimbat toate; ei nu vor mai folosi niciodată acele metode și principii pentru a aduce plăcere și fericire în inimile lor. „Abandonarea” din „abandonarea violenței din mâinile proprii” înseamnă a da deoparte sau a renunța, a rupe legătura cu trecutul și a nu mai face cale întoarsă niciodată. Când oamenii din Ninive au abandonat violența din mâinile lor, aceasta a dovedit și a reprezentat adevărata lor căință. Dumnezeu observă aparențele exterioare ale oamenilor, precum și inimile lor. Când Dumnezeu a observat adevărata căință din inimile ninivitenilor fără îndoială și a observat și că-și părăsiseră căile rele și abandonaseră violența din mâinile lor, El S-a răzgândit. Asta înseamnă că purtarea și comportamentul acestor oameni și diversele moduri de a face lucruri, precum și mărturisirea și căința lor adevărată pentru păcatele din inimile lor, L-au făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească în inima Sa, să Își schimbe intențiile să Își retragă deciziile și să nu îi pedepsească sau distrugă. Prin urmare, oamenii din Ninive au dobândit un final diferit pentru ei înșiși. Ei și-au răscumpărat viețile și în același timp au câștigat mila și toleranța lui Dumnezeu, moment în care Dumnezeu Și-a retras, de asemenea, mânia.

Mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt rare – adevărata căință a omului este rară

Indiferent de cât de furios fusese Dumnezeu pe niniviteni, de îndată ce au declarat post și și-au pus pânză de sac și cenușă, inima Lui a început să se înmoaie treptat și El a început să Se răzgândească. Când le-a proclamat că le va distruge orașul – momentul anterior mărturisirii și căinței pentru păcatele lor – Dumnezeu încă era furios pe ei. Odată ce împliniseră o serie de fapte de căință, furia lui Dumnezeu față de oamenii din Ninive s-a transformat treptat în milă și toleranță pentru ei. Nu există nimic contradictoriu cu privire la revelarea simultană a celor două aspecte ale firii lui Dumnezeu în același eveniment. Deci, cum ar trebui înțeleasă și cunoscută această lipsă de contrazicere? Dumnezeu a exprimat și a dezvăluit pe rând ambele dintre aceste două esențe aflate la poli opuși când oamenii din Ninive s-au căit, permițând oamenilor să vadă realitatea și caracterul de neofensat al esenței lui Dumnezeu. Dumnezeu Și-a folosit atitudinea pentru a le spune oamenilor următoarele: nu e că Dumnezeu nu tolerează oamenii sau că nu vrea să-Și arate mila față de ei; mai degrabă, e faptul că ei rareori se căiesc cu adevărat față de Dumnezeu și se întâmplă rar ca oamenii să se îndepărteze de căile lor rele și să abandoneze violența din mâinile lor. Cu alte cuvinte, când Dumnezeu este furios pe om, El speră că omul va putea să se căiască cu adevărat și El chiar speră să vadă adevărata căință a omului, caz în care apoi va continua cu generozitate să-i acorde omului mila și toleranța Sa. Asta înseamnă că purtarea rea a omului atrage mânia lui Dumnezeu, în timp ce mila și toleranța lui Dumnezeu sunt acordate celor care Îl ascultă și se căiesc cu adevărat înaintea Lui, celor care pot să se îndepărteze de căile lor rele și să abandoneze violența din mâinile lor. Atitudinea lui Dumnezeu a fost foarte clar revelată în modul în care i-a tratat pe niniviteni: mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt deloc greu de obținut, iar ceea ce El cere este căința adevărată a omului. Atât timp cât oamenii se îndepărtează de la căile lor rele și abandonează violența din mâinile lor, Dumnezeu Își va schimba inima și atitudinea față de ei.

Firea dreaptă a Creatorului este reală și vie

Când Dumnezeu S-a răzgândit în inima Sa privitor la oamenii din Ninive, erau mila și toleranța Sa un paravan? Desigur că nu! Atunci, ce a fost arătat prin tranziția între aceste două aspecte ale firii lui Dumnezeu pe parcursul tratării acestei anumite situații de către Dumnezeu? Firea lui Dumnezeu este un întreg complet – nu este deloc divizată. Indiferent dacă El exprimă furie sau milă și toleranță față de oameni, acestea sunt toate exprimări ale firii Sale drepte. Firea lui Dumnezeu este vitală și evidentă cu vivacitate, iar El Își schimbă gândurile și atitudinile conform modului în care se desfășoară lucrurile. Transformarea atitudinii Sale față de niniviteni spune omenirii că El are propriile gânduri și idei; nu este un robot sau o figurină de lut, ci Dumnezeu Însuși cel viu. El putea fi furios pe oamenii din Ninive, la fel cum putea să le ierte trecutul datorită atitudinilor lor. El putea decide să trimită nenorociri asupra ninivitenilor și putea și să-Și schimbe decizia datorită căinței lor. Oamenilor le place să aplice reguli în mod rigid și să folosească astfel de reguli pentru a-L delimita și a-L defini pe Dumnezeu, la fel cum le place să folosească formule pentru a încerca să cunoască firea lui Dumnezeu. Așadar, în ceea ce privește domeniul gândirii omenești, Dumnezeu nu gândește, nici nu are idei esențiale. Dar, în realitate, gândurile lui Dumnezeu sunt într-o stare de continuă transformare conform schimbărilor lucrurilor și mediilor. În timp ce aceste gânduri se transformă, diferite aspecte ale esenței lui Dumnezeu sunt dezvăluite. În timpul acestui proces de transformare, în momentul precis în care Dumnezeu Se răzgândește în inima Sa, ceea ce El dezvăluie omenirii este existența reală a vieții Sale și faptul că firea Sa dreaptă este plină de vitalitate dinamică. În același timp, Dumnezeu Își folosește propriile revelații adevărate pentru a dovedi omenirii adevărul existenței mâniei Sale, milei Sale, generozității Sale iubitoare și toleranței Sale. Esența Sa va fi dezvăluită în orice moment și în orice loc, conform cu felul în care se desfășoară lucrurile. El are mânia unui leu și mila și toleranța unei mame. Firea Sa dreaptă nu permite îndoială, încălcare, schimbare sau distorsionare din partea niciunei persoane. Printre toate chestiunile și toate lucrurile, firea dreaptă a lui Dumnezeu – adică, mânia și mila lui Dumnezeu – poate fi dezvăluită în orice moment și în orice loc. El oferă o exprimare vitală acestor aspecte în fiecare ungher al întregii creații și le implementează cu vitalitate în fiecare moment care trece. Firea dreaptă a lui Dumnezeu nu este limitată de timp sau spațiu; cu alte cuvinte, firea dreaptă a lui Dumnezeu nu este exprimată sau dezvăluită în mod mecanic conform constrângerilor timpului sau spațiului, ci mai degrabă, cu perfectă ușurință și în toate momentele și locurile. Când Îl vezi pe Dumnezeu că Se răzgândește în inima Sa și încetează să-Și exprime mânia și Se abține de la a distruge orașul Ninive, poți spune că Dumnezeu este doar milos și iubitor? Poți spune că mânia lui Dumnezeu constă din cuvinte goale? Când Dumnezeu se dezlănțuie cu mânie feroce și Își retrage mila, poți spune că nu simte iubire adevărată față de omenire? Această mânie feroce este exprimată de Dumnezeu ca răspuns la faptele rele ale oamenilor; mânia Sa nu are defecte. Inima lui Dumnezeu este mișcată ca răspuns la căința oamenilor și această căință este cea care aduce această schimbare din inima Sa. Când Se simte mișcat, când are o schimbare în inima Sa, și când Își arată mila și toleranța față de om, toate acestea sunt pe deplin fără cusur; sunt curate, pure, nepătate și nealterate. Toleranța lui Dumnezeu este exact asta: toleranță, tocmai așa cum mila Sa nu e nimic altceva decât milă. Firea Sa dezvăluie mânie sau milă și toleranță în conformitate cu căința omului și cu variațiile din conduita omului. Indiferent ce exprimă și dezvăluie El, totul este pur și direct; esența este diferită de orice altceva din creație. Când Dumnezeu exprimă principiile de la baza acțiunilor Sale, ele sunt libere de orice imperfecțiuni sau neajunsuri, și la fel sunt și gândurile Lui, ideile Lui și fiecare decizie în parte pe care o ia și fiecare acțiune în parte pe care o face. Întrucât Dumnezeu a decis astfel și întrucât a acționat astfel, tot astfel El Își duce la bun sfârșit acțiunile. Rezultatele demersurilor Sale sunt corecte și fără erori tocmai deoarece sursa lor este fără de cusur și nepătată. Mânia lui Dumnezeu este fără de cusur. În mod asemănător, mila și toleranța lui Dumnezeu – pe care nu le are nimeni din întreaga creație – sunt sfinte și fără cusur și pot face față unei atente deliberări și experimentări.

Prin înțelegerea voastră în privința poveștii lui Ninive, vedeți acum cealaltă latură a esenței firii drepte a lui Dumnezeu? Vedeți cealaltă latură a firii drepte unice a lui Dumnezeu? Are cineva din omenire acest fel de fire? Are cineva acest fel de mânie, mânia lui Dumnezeu? Are cineva milă și toleranță precum cele pe care le are Dumnezeu? Cine din creație poate invoca o mânie atât de măreață și decide să distrugă sau să trimită dezastrul asupra omenirii? Și cine este calificat să acorde milă omului, să tolereze și să ierte și, prin aceasta, să-și schimbe decizia precedentă de a distruge omul? Creatorul Își exprimă firea dreaptă prin propriile Lui metode și principii unice și nu Se supune controlului sau limitelor impuse de oameni, evenimente sau lucruri. Cu firea Sa unică, nimeni nu Îi poate schimba gândurile și ideile, nici nu Îl poate convinge și schimba vreuna dintre deciziile Sale. Ansamblul comportamentelor și gândurilor care există în toată creația există sub judecata firii Sale drepte. Nimeni nu poate controla dacă El exercită mânie sau milă; doar esența Creatorului – sau, cu alte cuvinte, firea dreaptă a Creatorului – poate decide acest lucru. Astfel este natura unică a firii drepte a Creatorului!

Prin analiza și înțelegerea transformării atitudinii lui Dumnezeu față de oamenii din Ninive, puteți folosi cuvântul „unic” pentru a descrie mila aflată în firea dreaptă a lui Dumnezeu? Anterior, am spus că mânia lui Dumnezeu este un aspect al esenței firii Sale drepte unice. Acum, voi defini două aspecte – mânia lui Dumnezeu și mila lui Dumnezeu – ca firea Lui dreaptă. Firea dreaptă a lui Dumnezeu este sfântă; nu tolerează să fie ofensată sau pusă în discuție; este ceva ce nu posedă niciuna dintre ființele create sau necreate. Este atât exclusivă, cât și unică lui Dumnezeu. Asta înseamnă că mânia lui Dumnezeu este sfântă și de neofensat. În același fel, celălalt aspect al firii drepte a lui Dumnezeu – mila lui Dumnezeu – este sfânt și nu poate fi ofensat. Niciuna dintre ființele create sau necreate nu Îl poate înlocui sau reprezenta pe Dumnezeu în acțiunile Sale, nici nu ar fi putut cineva să-L înlocuiască sau să-L reprezinte în distrugerea Sodomei sau mântuirea orașului Ninive. Aceasta este exprimarea adevărată a firii drepte, unice a lui Dumnezeu.

Sentimentele sincere ale Creatorului față de omenire

Oamenii spun deseori că nu este un lucru ușor să-L cunoști pe Dumnezeu. Eu, însă, spun că a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este deloc o chestiune dificilă, căci Dumnezeu Își arată frecvent faptele pentru ca omul să le vadă. Dumnezeu nu a întrerupt niciodată dialogul Său cu omenirea și nu S-a deghizat niciodată față de om, nici nu S-a ascuns. Gândurile, ideile, cuvintele și faptele Sale sunt toate dezvăluite omenirii. Așadar, atât timp cât omul dorește să-L cunoască pe Dumnezeu, el poate ajunge să-L înțeleagă și să-L cunoască prin tot felul de mijloace și metode. Motivul pentru care omul crede orbește că Dumnezeu l-a evitat în mod intenționat, că Dumnezeu S-a ascuns intenționat de omenire, că nu are de gând să-i permită omului să-L înțeleagă și să-L cunoască, este că el nu știe cine este Dumnezeu, nici nu dorește să-L înțeleagă. Chiar mai mult, el nu se preocupă de gândurile, cuvintele sau faptele Creatorului… Sincer vorbind, dacă o persoană își folosește timpul liber doar ca să înțeleagă și să se concentreze pe cuvintele sau faptele Creatorului și dacă acordă măcar un pic de atenție gândurilor Creatorului și vocii din inima Sa, nu îi va fi dificil să realizeze că gândurile, cuvintele și faptele Creatorului sunt vizibile și transparente. La fel, nu va fi nevoie de mult efort pentru a realiza că El este printre oameni tot timpul, că poartă mereu conversații cu oamenii și cu întreaga creație și împlinește fapte noi în fiecare zi. Esența și firea Lui sunt exprimate în dialogul Său cu omul; gândurile și ideile Sale sunt dezvăluite complet în faptele Sale; El însoțește și observă omenirea întotdeauna. El vorbește încet omenirii și întregii creații cu silențioasele Sale cuvinte: „Eu sunt în ceruri și sunt în mijlocul creației Mele. Stau de veghe; aștept; sunt alături de tine…” Mâinile Sale sunt calde și puternice; pașii Săi sunt ușori; vocea Sa este lină și plină de farmec; silueta Sa trece și se întoarce, îmbrățișând întreaga omenire; înfățișarea Sa este frumoasă și blândă. El nu a plecat niciodată, nu a dispărut niciodată. Zi și noapte, El este tovarășul constant al omenirii, ce nu pleacă nicicând de lângă ea. Grija Sa devotată și afecțiunea Sa specială pentru omenire, precum și preocuparea și iubirea Lui adevărate pentru om au fost arătate încetul cu încetul când a salvat orașul Ninive. În special, dialogul dintre Iahve Dumnezeu și Iona a dezvăluit pe deplin blândețea Creatorului față de omenirea pe care El Însuși a creat-o. Prin acele cuvinte, poți obține o înțelegere mai profundă a sentimentelor sincere ale lui Dumnezeu pentru omenire…

Următorul pasaj a fost consemnat în Cartea lui Iona 4:10-11: „Atunci Iahve a spus: «Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; cea care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de persoane care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?»” Acestea sunt chiar cuvintele lui Iahve Dumnezeu, consemnate după o conversație între Dumnezeu și Iona. Cu toate că acest dialog este scurt, debordează de grija Creatorului pentru om și de reticența Lui de a renunța la omenire. Aceste cuvinte exprimă atitudinea și sentimentele adevărate pe care Dumnezeu le are în inima Sa pentru creația Sa. Prin aceste cuvinte, care sunt clare și precise cum rareori a auzit omul, Dumnezeu Își declară adevăratele intenții pentru omenire. Acest dialog reprezintă o atitudine pe care Dumnezeu a avut-o față de oamenii din Ninive – dar ce fel de atitudine e aceasta? Este atitudinea pe care El a avut-o față de oamenii din Ninive înainte și după căința lor și e atitudinea cu care El tratează omenirea. În aceste cuvinte se află gândurile Sale și firea Sa.

Ce gânduri ale lui Dumnezeu sunt dezvăluite în aceste cuvinte? Dacă sunteți atenți la detalii pe măsură ce citiți, nu va fi greu să observați că El folosește cuvântul „milă”; folosirea acestui cuvânt arată adevărata atitudine a lui Dumnezeu față de omenire.

La nivelul înțelesului literal, oamenii pot interpreta cuvântul „milă” în diferite moduri: mai întâi, înseamnă „a iubi și a proteja, a simți tandrețe față de ceva”; în al doilea rând, înseamnă „a iubi sincer”; și, în sfârșit, înseamnă „a nu fi dispus să rănești acel lucru și a nu putea suporta să faci asta”. Pe scurt, acest cuvânt implică afecțiune și iubire tandră, precum și refuzul de a renunța la cineva sau la ceva; implică mila și toleranța lui Dumnezeu față de om. Dumnezeu a folosit acest cuvânt, care e un cuvânt rostit în mod obișnuit de oameni, dar care este și capabil să dezvăluie glasul din inima lui Dumnezeu și atitudinea Sa față de omenire.

Cu toate că orașul Ninive era plin de oameni la fel de corupți, de răi și de violenți precum cei din Sodoma, căința lor L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească și să decidă să nu-i distrugă. Deoarece felul în care au tratat cuvintele și instrucțiunile lui Dumnezeu a demonstrat o atitudine aflată în contrast evident cu cea a locuitorilor din Sodoma și datorită supunerii sincere în fața lui Dumnezeu și a căinței sincere pentru păcatele lor, precum și datorită comportamentului lor adevărat și sincer în toate privințele, Dumnezeu Și-a exprimat încă o dată mila sinceră și a revărsat-o asupra lor. Ceea ce Dumnezeu dăruiește omenirii și mila Sa pentru omenire sunt imposibil de reprodus de către cineva și e imposibil ca vreo persoană să aibă mila sau toleranța lui Dumnezeu ori sentimentele Lui sincere față de omenire. Există vreo persoană, pe care tu o consideri un bărbat sau o femeie grozav(ă) sau chiar un super-om care, dintr-un punct înalt, vorbind ca un bărbat sau o femeie grozav(ă) sau din punctul cel mai înalt, să facă acest fel de afirmație față de omenire sau de creație? Ce om poate cunoaște starea vieții umane ca pe palma propriei mâini? Cine poate purta povara și responsabilitatea pentru existența umanității? Cine este calificat să proclame distrugerea unui oraș? Și cine este calificat să ierte un oraș? Cine poate spune că își prețuiește propria creație? Doar Creatorul! Doar Creatorul are blândețe față de această omenire. Doar Creatorul îi arată acestei omeniri milă și afecțiune. Doar Creatorul are o afecțiune adevărată, de neclintit pentru această omenire. La fel, doar Creatorul poate acorda milă acestei omeniri și Își poate prețui întreaga creație. Inima Sa tresaltă și suspină la fiecare acțiune a omului: El este supărat, neliniștit și mâhnit din cauza răului și corupției omului; este încântat, bucuros, iertător și euforic pentru căința și credința omului; fiecare dintre gândurile și ideile Sale există pentru și se învârt în jurul omenirii; ceea ce este El și ceea ce are este exprimat în întregime de dragul omenirii; ansamblul emoțiilor Sale se întrepătrunde cu existența omenirii. De dragul omenirii, El călătorește și Se agită; El oferă în liniște fiecare strop din viața Sa; dedică fiecare minut și secundă din viața Sa… El nu a știut niciodată cum să-Și compătimească propria viață, totuși a prețuit întotdeauna omenirea pe care El Însuși a creat-o… El dă tot ce are pentru această omenire… El Își acordă mila și toleranța în mod necondiționat și fără a aștepta o recompensă. El face acest lucru doar pentru ca omenirea să continue să supraviețuiască sub ochii Lui, primind provizia Lui de viață. El face acest lucru doar pentru ca într-o zi omenirea să se poată supune înaintea Lui și să recunoască faptul că El e Cel care hrănește existența omului și alimentează viața întregii creații.

Creatorul Își exprimă adevăratele sentimente pentru umanitate

Această conversație dintre Iahve Dumnezeu și Iona este, fără îndoială, o exprimare a adevăratelor sentimente ale Creatorului pentru umanitate. Pe de-o parte, îi informează pe oameni despre înțelegerea Creatorului cu privire la întreaga creație de sub suveranitatea Sa; precum a spus Iahve Dumnezeu: „Și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de persoane care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?” Cu alte cuvinte, înțelegerea lui Dumnezeu în privința orașului Ninive era departe de a fi superficială. El nu doar că știa numărul de lucruri vii din oraș (inclusiv oameni și animale), ci știa și cât de mulți nu puteau face deosebire între mâna dreaptă și cea stângă – adică, știa cât de mulți copii și tineri erau prezenți. Aceasta e dovada concretă a înțelegerii vaste a lui Dumnezeu în privința omenirii. Pe de altă parte, această conversație îi informează pe oameni în privința atitudinii Creatorului față de omenire, adică a importanței omenirii în inima Creatorului. Este întocmai precum a spus Iahve Dumnezeu: „Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; cea care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare […]?” Acestea sunt cuvintele de reproș ale lui Iahve Dumnezeu către Iona, dar toate sunt adevărate.

Deși lui Iona îi fusese încredințată proclamarea cuvintelor lui Iahve Dumnezeu către oamenii din Ninive, el nu a înțeles intențiile lui Iahve Dumnezeu, nici nu I-a înțeles grijile și așteptările cu privire la oamenii din oraș. Prin acest reproș, Dumnezeu dorea să îi spună că umanitatea era produsul propriilor Lui mâini și că depusese un efort asiduu pentru fiecare persoană în parte, că fiecare persoană ducea pe umeri așteptările lui Dumnezeu și fiecare se bucura de provizia vieții lui Dumnezeu; pentru fiecare persoană în parte, Dumnezeu plătise prețul unui efort considerabil. Acest reproș i-a mai spus lui Iona că Dumnezeu prețuia umanitatea, care era lucrarea mâinilor Sale, la fel de mult cât Iona însuși prețuia tărtăcuța. Dumnezeu, în niciun caz, nu avea să abandoneze omenirea cu ușurință sau în ultimul moment posibil, mai ales că erau atât de mulți copii și animale nevinovate în oraș. Când era vorba de aceste produse tinere și neștiutoare ale creației lui Dumnezeu, care nu puteau nici să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă, era cu atât mai de neconceput ca Dumnezeu să le sfârșească viețile și să le hotărască finalurile într-o manieră așa grăbită. Dumnezeu a sperat să îi vadă cum cresc; El a sperat că nu vor călca pe urmele părinților, că nu va fi nevoie ca ei să audă din nou avertizarea lui Iahve Dumnezeu și că vor fi martori pentru trecutul Ninivelui. Cu atât mai mult, Dumnezeu spera să vadă Ninivele după ce se căise, să vadă viitorul Ninivelui după căința sa și, mai important, să vadă Ninivele trăind din nou sub mila lui Dumnezeu. De aceea, în ochii lui Dumnezeu, acele obiecte ale creației care nu puteau deosebi între mâinile lor drepte și cele stângi erau viitorul Ninivelui. Ei aveau să-și asume trecutul demn de dispreț al Ninivelui, la fel cum aveau să-și asume datoria importantă de a fi martori pentru trecutul și viitorul Ninivelui sub călăuzirea lui Iahve Dumnezeu. Prin această declarație a adevăratelor Lui sentimente, Iahve Dumnezeu a prezentat mila Creatorului pentru întreaga omenire. A arătat omenirii că „mila Creatorului” nu este o vorbă goală, nici o promisiune în vânt; are principii, metode și obiective concrete. Dumnezeu este adevărat și real și nu utilizează falsități sau deghizări și, în aceeași manieră, mila Sa e acordată la nesfârșit omenirii în fiecare perioadă și epocă. Totuși, până în ziua de astăzi, dialogul Creatorului cu Iona este unica afirmare verbală a motivului pentru care El arată milă omenirii, a modului în care arată milă omenirii, cât de tolerant este față de omenire și adevăratele Lui sentimente pentru omenire. Cuvintele succinte ale lui Iahve Dumnezeu din această conversație exprimă gândurile Sale pentru omenire ca un tot unitar; ele sunt o exprimare adevărată a atitudinii inimii Sale față de omenire, precum și dovada concretă a faptului că revarsă milă abundentă asupra omenirii. Mila Sa nu e oferită numai generațiilor mai în vârstă, ci și membrilor mai tineri ai omenirii, așa cum a fost întotdeauna, de la o generație la următoarea. Deși mânia lui Dumnezeu se abate frecvent asupra anumitor colțuri și anumitor epoci ale omenirii, mila lui Dumnezeu nu a încetat niciodată. Cu mila Sa, El călăuzește și conduce o generație a creației Sale după alta, alimentează și hrănește o generație a creației după alta, deoarece sentimentele Lui adevărate față de omenire nu se vor schimba niciodată. Așa cum a spus Iahve Dumnezeu: „Și nu ar trebui să-Mi fie milă […]?” El Și-a prețuit întotdeauna propria creație. Aceasta este mila din firea dreaptă a Creatorului și este, de asemenea, completa unicitate a Creatorului!

Cinci tipuri de oameni

Deocamdată, voi încheia aici părtășia noastră despre firea dreaptă a lui Dumnezeu. Trecând mai departe, îi voi clasifica în câteva categorii pe cei care Îl urmează pe Dumnezeu, conform înțelegerii lor în privința lui Dumnezeu și înțelegerii și experienței lor privind firea Sa dreaptă, astfel încât să știți în care etapă sunteți momentan, precum și statura voastră actuală. În privința cunoașterii lui Dumnezeu și înțelegerii firii Lui drepte de către oameni, diferitele etape și staturi pe care oamenii le ocupă pot fi împărțite, în general, în cinci tipuri. Acest subiect este predicat pe baza cunoașterii lui Dumnezeu Cel unic și a firii Sale drepte. De aceea, când citiți următorul conținut, ar trebui să încercați cu atenție să vă dați seama de cât de multă înțelegere și cunoaștere aveți în privința caracterului unic al lui Dumnezeu și în privința firii Sale drepte și apoi ar trebui să folosiți rezultatul pentru a judeca etapa în care vă aflați cu adevărat, cât de mare este statura voastră cu adevărat și ce tip de persoană sunteți cu adevărat.

Primul tip: etapa bebelușului învelit în fașă

Ce înseamnă un bebeluș învelit în fașă? Un bebeluș învelit în fașă este un bebeluș care abia a intrat în această lume, un nou-născut. Atunci oamenii sunt cei mai imaturi.

Oamenii din această etapă, în principiu, nu conștientizează sau nu cunosc chestiunile privind credința în Dumnezeu. Ei sunt derutați și ignoranți față de toate lucrurile. Acești oameni poate au crezut în Dumnezeu pentru mult timp sau poate pentru foarte puțin timp, dar starea lor confuză și ignorantă și adevărata lor statură îi plasează în etapa bebelușului învelit în fașă. Definiția precisă a condițiilor unui bebeluș învelit în fașă este altfel: indiferent de cât timp acest tip de om a crezut în Dumnezeu, el va fi întotdeauna zăpăcit, confuz și naiv; el nu știe motivul pentru care crede în Dumnezeu, nici nu știe cine este Dumnezeu sau cine Dumnezeu este. Deși Îl urmează pe Dumnezeu, nu există o definiție exactă a lui Dumnezeu în inima sa și nu poate determina dacă Acela pe care el Îl urmează este Dumnezeu, cu atât mai puțin dacă ar trebui cu adevărat să creadă în Dumnezeu și să-L urmeze. Aceasta este adevărata stare a acestui tip de persoană. Gândurile acestor oameni sunt tulburi și, simplu spus, credința lor este confuză. Ei există mereu într-o stare de derutare și vid; „zăpăceala”, „confuzia” și „naivitatea” le descriu, pe scurt, stările. Ei nu au văzut niciodată, nici nu au simțit existența lui Dumnezeu și, de aceea, a vorbi cu ei despre cunoașterea lui Dumnezeu este la fel de util precum a-i pune să citească o carte scrisă în hieroglife – nici nu o vor înțelege, nici nu o vor accepta. Pentru ei, a-L cunoaște pe Dumnezeu este același lucru cu a auzi o poveste fantastică. Cu toate că gândurile lor pot fi tulburi, de fapt, ei cred cu tărie că a-L cunoaște pe Dumnezeu este o pierdere totală de timp și de efort. Acesta este primul tip de persoană: bebelușul învelit în fașă.

Al doilea tip: etapa sugarului

În comparație cu un bebeluș învelit în fașă, acest tip de persoană a făcut un anume progres. Din păcate, tot nu-L înțelege deloc pe Dumnezeu. Acestor persoane încă le lipsește o înțelegere clară a lui Dumnezeu și o perspectivă în privința lui Dumnezeu și nu sunt foarte sigure în privința motivului pentru care ar trebui să creadă în Dumnezeu, dar în inimile lor au propriul scop și propriile idei clare. Acestea nu se preocupă dacă este bine a crede în Dumnezeu. Obiectivul și scopul pe care îl urmăresc prin credința în Dumnezeu este de a se bucura de harul Său, de a avea bucurie și pace, de a trăi vieți confortabile, de a se bucura de grija și protecția lui Dumnezeu și de a trăi sub binecuvântările lui Dumnezeu. Ele nu se preocupă de măsura în care Îl cunosc pe Dumnezeu; nu au dorința puternică de a căuta să-L înțeleagă pe Dumnezeu și nici nu se preocupă de ceea ce face Dumnezeu sau de ceea ce dorește El să facă. Acești oameni doar caută orbește să se bucure de harul Său și să obțină mai mult din binecuvântările Lui; caută să câștige însutit în epoca actuală și viață eternă în epoca ce va să vină. Gândurile lor, cât de mult se sacrifică ei și devotamentul lor, precum și suferința lor, toate au același obiectiv: să obțină harul și binecuvântările lui Dumnezeu. Ei nu se preocupă de nimic altceva. Acest tip de persoană este sigură doar de faptul că Dumnezeu poate să-i țină pe oameni în siguranță și să le acorde harul Său. Se poate spune că lor nu le pasă și nici nu cunosc prea bine motivul pentru care Dumnezeu dorește să-l mântuiască pe om sau rezultatul pe care Dumnezeu dorește să-l obțină cu cuvintele și lucrarea Sa. Aceste persoane nu au făcut niciodată niciun efort să cunoască esența și firea dreaptă a lui Dumnezeu, nici nu au vreun interes să o facă. Le lipsește înclinația pentru a da atenție acestor lucruri și nici nu doresc să le cunoască. Nu doresc să întrebe despre lucrarea lui Dumnezeu, cerințele lui Dumnezeu de la om, voia lui Dumnezeu sau nimic altceva legat de Dumnezeu și le lipsește și înclinația pentru a întreba despre aceste lucruri. Asta deoarece ei cred că aceste chestiuni nu au legătură cu faptul că se bucură de harul lui Dumnezeu și se preocupă doar de un Dumnezeu care există în legătură directă cu interesele lor și care poate să reverse har asupra omului. Ei nu au niciun interes pentru nimic altceva și, astfel, nu pot pătrunde în realitatea adevărului, indiferent cât de mulți ani au crezut în Dumnezeu. Fără nimeni care să-i ude sau să-i hrănească frecvent, le este greu să continue pe calea credinței în Dumnezeu. Dacă nu pot să se bucure de bucuria și pacea lor anterioară sau de harul lui Dumnezeu, atunci este foarte posibil ca ei să renunțe. Acesta este cel de-al doilea tip de persoane: persoana care există în etapa sugarului.

Al treilea tip: etapa bebelușului înțărcat sau etapa copilului mic

Acest grup de oameni au un anumit nivel de conștientizare clară. Ei sunt conștienți că a se bucura de harul lui Dumnezeu nu înseamnă că ei înșiși au o experiență adevărată și sunt conștienți că, și dacă nu obosesc niciodată să caute bucurie și pace, să caute har, sau dacă pot fi martori împărtășind experiențele lor în care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu sau lăudându-L pe Dumnezeu pentru binecuvântările pe care El le-a acordat lor, aceste lucruri nu înseamnă că au viață, nici nu înseamnă că au realitatea adevărului. Începând de la conștiința lor, ei încetează să întrețină speranțe nebunești că vor fi însoțiți doar de harul lui Dumnezeu; mai degrabă, când se bucură de harul Lui, ei își doresc în mod simultan să facă ceva pentru Dumnezeu. Ei sunt dornici să își îndeplinească datoria, să îndure câteva greutăți și oboseală, să se implice într-o oarecare măsură să coopereze cu Dumnezeu. Totuși, deoarece căutarea din credința lor în Dumnezeu este prea alterată, deoarece intențiile și dorințele individuale pe care le nutresc sunt prea puternice, deoarece firea lor este arogantă până la extrem, le este foarte greu să satisfacă dorința lui Dumnezeu sau să fie loiali lui Dumnezeu. De aceea, frecvent, ei nu pot să-și realizeze dorințele individuale sau să-și respecte promisiunile față de Dumnezeu. Deseori, se află în stări contradictorii: ei își doresc foarte mult să-L mulțumească pe Dumnezeu în cel mai înalt grad posibil, totuși, își folosesc toată forța pentru a I se opune și, deseori, Îi fac jurăminte lui Dumnezeu, dar apoi își încalcă rapid legămintele. Chiar mai des se află în alte stări contradictorii: ei cred sincer în Dumnezeu, totuși, Îl neagă pe El și tot ce vine de la El; ei speră cu nerăbdare ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i conducă, să-i aprovizioneze și să-i ajute, dar tot caută să-și urmeze propria cale. Ei doresc să-L înțeleagă și să-L cunoască pe Dumnezeu, totuși, nu sunt dispuși să se apropie de El. În schimb, Îl evită întotdeauna pe Dumnezeu și inimile lor sunt închise pentru El. Cu toate că au o înțelegere și o experiență superficială a sensului literal al cuvintelor lui Dumnezeu și al adevărului și un concept superficial în privința lui Dumnezeu și a adevărului, în mod involuntar, ei tot nu pot confirma sau determina dacă Dumnezeu este adevărul, nici nu pot confirma dacă Dumnezeu este cu adevărat drept. Nu pot nici să determine realitatea firii și esenței lui Dumnezeu, cu atât mai puțin existența Lui adevărată. Credința lor în Dumnezeu conține mereu îndoieli și lucruri greșit înțeleseși conține, de asemenea, închipuiri și noțiuni. Pe măsură ce se bucură de harul lui Dumnezeu, ei experimentează sau practică cu reticență și unele adevăruri pe care le consideră probabile, pentru a-și îmbogăți credința, pentru a-și amplifica experiența credinței în Dumnezeu, pentru a-și verifica înțelegerea privind credința în Dumnezeu și pentru a-și satisface vanitatea, mergând pe calea vieții pe care ei înșiși au stabilit-o și realizând o faptă dreaptă pentru omenire. În același timp, ei fac aceste lucruri și pentru a-și satisface dorința de a obține binecuvântări, ceea ce face parte dintr-un pariu pe care îl fac în speranța de a primi binecuvântări și mai mari pentru omenire și de a-și îndeplini aspirația ambițioasă și dorința de-o viață de a nu se odihni până ce nu L-au obținut pe Dumnezeu. Acești oameni rareori pot obține luminarea lui Dumnezeu, căci dorința și intenția lor de a obține binecuvântări sunt prea importante pentru ei. Nu își doresc să renunțe la acest lucru și, într-adevăr, nu ar suporta să o facă. Ei se tem că, fără dorința de a obține binecuvântări, fără ambiția foarte prețuită de a nu se odihni până ce nu L-au obținut pe Dumnezeu, vor pierde motivația de a crede în Dumnezeu. De aceea, ei nu doresc să înfrunte realitatea. Ei nu doresc să se confrunte cu lucrarea sau cuvintele lui Dumnezeu. Ei nu doresc să facă față firii sau esenței lui Dumnezeu, cu atât mai puțin să menționeze subiectul cunoașterii lui Dumnezeu. Asta deoarece odată ce Dumnezeu, esența Lui și firea Sa dreaptă le vor înlocui închipuirile, visele lor se vor spulbera și așa-zisa lor credință pură și „meritele” acumulate de ei de-a lungul unor ani de muncă asiduă vor dispărea și vor fi în zadar. La fel, „teritoriul” pe care l-au cucerit cu sângele și sudoarea lor de-a lungul anilor se va confrunta cu prăbușirea. Toate acestea vor însemna că anii lor mulți de eforturi și muncă grea au fost inutili și că trebuie din nou să înceapă de la zero. Aceasta este cea mai grea durere de suportat în inimile lor și este rezultatul pe care își doresc cel mai puțin să-l vadă și, de aceea, ei sunt întotdeauna blocați în acest tip de impas, refuzând să se întoarcă. Acesta este cel de-al treilea tip de persoană: persoana care există în etapa de bebeluș care este înțărcat.

Cele trei tipuri de persoane descrise mai sus – adică oamenii care există în aceste trei etape – nu au nicio credință adevărată în identitatea și statutul lui Dumnezeu sau în firea Lui dreaptă și nici nu au o recunoaștere sau o afirmare clară, corectă a acestor lucruri. De aceea, este foarte dificil pentru aceste trei tipuri de persoane să pătrundă realitatea adevărului și este, de asemenea, dificil pentru acestea să primească mila, luminarea și iluminarea lui Dumnezeu, deoarece maniera în care cred în Dumnezeu și atitudinea lor greșită față de El Îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze în inimile lor. Îndoielile, concepțiile greșite și închipuirile în privința Lui depășesc credința lor și cunoașterea de Dumnezeu. Acestea sunt trei tipuri de oameni supuși foarte mult riscului și reprezintă trei etape foarte periculoase. Când o persoană își menține o atitudine de îndoială față de Dumnezeu, esența lui Dumnezeu, identitatea Lui, față de faptul dacă Dumnezeu este adevărul și realitatea existenței Sale și când o persoană nu poate fi sigură de aceste lucruri, cum poate ea să accepte tot ceea ce vine de la Dumnezeu? Cum poate să accepte că Dumnezeu este adevărul, calea și viața? Cum poate să accepte mustrarea și judecata lui Dumnezeu? Cum poate să accepte mântuirea lui Dumnezeu? Cum poate acest tip de persoană să obțină adevărata călăuzire și aprovizionare de la Dumnezeu? Cei care sunt în aceste trei etape pot să I se opună lui Dumnezeu, să Îl judece, să-L hulească sau să-L trădeze în orice moment. Ei pot să abandoneze adevărata cale și pot să se lepede de Dumnezeu în orice moment. Se poate spune că oamenii din aceste trei etape există într-o perioadă critică, căci nu au intrat pe calea dreaptă a credinței în Dumnezeu.

Al patrulea tip: etapa copilului care se maturizează sau copilăria

După ce un om fost înțărcat – adică, după ce s-a bucurat de o cantitate vastă de har, acesta începe să exploreze ce înseamnă a crede în Dumnezeu, începe să își dorească să înțeleagă diferite întrebări, precum motivul pentru care omul trăiește, modul în care omul ar trebui să trăiască și motivul pentru care Dumnezeu Își îndeplinește lucrarea asupra omului. Când aceste gânduri neclare și moduri confuze de a gândi apar în interiorul oamenilor și există în interiorul lor, ei sunt udați încontinuu și sunt, de asemenea, capabili să-și facă datoria. În această perioadă, ei nu mai au îndoieli în privința adevărului existenței lui Dumnezeu și înțeleg cu acuratețe ce înseamnă să crezi în Dumnezeu. Pe această bază, ei dobândesc o înțelegere graduală în privința lui Dumnezeu și obțin, treptat, niște răspunsuri la gândurile lor neclare și la modurile confuze de a gândi în ceea ce privește firea și esența lui Dumnezeu. În ceea ce privește schimbările din firea lor, precum și cunoașterea lor față de Dumnezeu, oamenii din această etapă încep să o ia pe calea cea dreaptă și intră într-o perioadă de tranziție. În această etapă, oamenii încep să aibă viață. Indicațiile clare referitoare la a avea viață sunt rezolvarea treptată a diferitelor întrebări legate de cunoașterea lui Dumnezeu pe care oamenii o au în inimile lor – precum interpretările greșite, închipuirile, noțiunile și definițiile vagi ale lui Dumnezeu – și nu numai că ajung să creadă cu adevărat și să recunoască realitatea existenței lui Dumnezeu, ci ajung și să aibă o definiție precisă a lui Dumnezeu și să aibă locul potrivit pentru Dumnezeu în inimile lor, iar faptul de a-L urma cu adevărat pe Dumnezeu le înlocuiește credința nedeslușită. În această etapă, oamenii ajung să-și cunoască treptat concepțiile greșite față de Dumnezeu și căutările și modurile eronate de a crede. Ei încep să tânjească după adevăr, să tânjească după experimentarea judecății, mustrării și disciplinei din partea lui Dumnezeu și să tânjească după o schimbare a firii lor. Treptat, în această etapă, ei lasă în urma lor tot felul de noțiuni și închipuiri despre Dumnezeu și, în același timp, ei își schimbă și îndreaptă cunoașterea incorectă de Dumnezeu și obțin anumite cunoștințe fundamentale corecte în privința lui Dumnezeu. Deși o parte din cunoașterea avută de oameni în această etapă nu este foarte specifică sau exactă, cel puțin ei încep treptat să-și abandoneze noțiunile, cunoștințele și interpretările greșite în privința lui Dumnezeu; nu își mai păstrează noțiunile și închipuirile față de Dumnezeu. Încep să învețe cum să abandoneze – să abandoneze lucruri găsite printre propriile noțiuni, lucruri din cunoaștere și lucruri de la Satana; încep să fie dispuși să se supună lucrurilor corecte și pozitive, chiar lucrurilor care vin din cuvintele lui Dumnezeu și care se conformează adevărului. Ei încep, de asemenea, să încerce să experimenteze cuvintele lui Dumnezeu, să cunoască și să îndeplinească personal cuvintele Sale, să le accepte drept principii pentru acțiunile lor și drept bază pentru schimbarea firii lor. În această perioadă, oamenii acceptă în mod inconștient judecata și mustrarea lui Dumnezeu și acceptă în mod inconștient cuvintele lui Dumnezeu ca fiind viața lor. Cu toate că acceptă judecata, mustrarea și cuvintele lui Dumnezeu, ei devin tot mai conștienți și capabili să simtă faptul că Dumnezeul în care cred în inimile lor există cu adevărat. În cuvintele lui Dumnezeu, în experiențele și viețile lor, ei simt tot mai mult că Dumnezeu a fost întotdeauna la cârma sorții omului și că l-a condus și aprovizionat pe om mereu. Prin asocierea lor cu Dumnezeu, ei confirmă treptat existența lui Dumnezeu. De aceea, înainte de a realiza acest lucru, ei au aprobat deja în mod involuntar și au început să creadă ferm în lucrarea lui Dumnezeu și au aprobat cuvintele lui Dumnezeu. Odată ce oamenii aprobă cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu, ei se neagă fără încetare pe ei înșiși, își neagă noțiunile, cunoașterea, propriile închipuiri și, în același timp, caută, de asemenea, fără încetare, să afle ce e adevărul și care este voia lui Dumnezeu. Cunoașterea de Dumnezeu a oamenilor este destul de superficială în această perioadă a dezvoltării – ei nu pot să descrie clar această cunoaștere prin cuvinte, nici nu o pot exprima în termeni cu detalii specifice – și au doar o înțelegere bazată pe intuiție; totuși, în comparație cu cele trei etape anterioare, viețile imature ale oamenilor din această perioadă au primit deja udare și aprovizionare prin cuvintele lui Dumnezeu și au început deja să încolțească. Acest lucru este precum o sămânță îngropată în pământ; după obținerea umezelii și a esențelor nutritive, aceasta va străpunge pământul și încolțirea sa va reprezenta nașterea unei noi vieți. Această naștere ne permite să întrezărim semnele vieții. Când oamenii au viață, vor crește. De aceea, pe aceste temelii – intrarea treptată pe calea cea dreaptă de a crede în Dumnezeu, abandonarea propriilor noțiuni, obținerea călăuzirii lui Dumnezeu – viețile oamenilor vor crește, în mod inevitabil, puțin câte puțin. Pe ce bază se măsoară creșterea? Se măsoară în funcție de experiența unei persoane în ceea ce privește cuvintele lui Dumnezeu și de adevărata sa înțelegerea firii drepte a lui Dumnezeu. Deși li se pare foarte dificil să își folosească propriile cuvinte pentru a descrie în mod precis cunoașterea lui Dumnezeu și a esenței Sale în timpul acestei perioade de creștere, acest grup de oameni nu mai este dispus în mod subiectiv să caute plăcere prin beneficierea de harul lui Dumnezeu sau să creadă în Dumnezeu pentru a-și urmări scopul de a-I obține harul. În schimb, sunt dispuși să urmeze o viață trăită după după cuvântul lui Dumnezeu și să devină obiectele mântuirii lui Dumnezeu. Ba mai mult, sunt încrezători și gata să accepte judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Acesta este semnul unei persoane din etapa de creștere.

Deși oamenii din această etapă au o anumită cunoaștere a firii drepte a lui Dumnezeu, această cunoaștere este foarte încețoșată și confuză. Cu toate că nu pot descrie clar acest lucru, ei simt că au câștigat deja ceva în interiorul lor, căci au obținut o anumită măsură a cunoașterii și a înțelegerii firii drepte a lui Dumnezeu prin mustrarea și judecata Lui. Totuși, totul este mai degrabă superficial și este încă la un nivel de bază. Acest grup de oameni are un punct de vedere specific cu care tratează harul lui Dumnezeu, care este exprimat în schimbările obiectivelor pe care le urmăresc și în modul prin care o fac. Deja au văzut – în cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu, în toate tipurile cerințelor Sale pentru om și în revelațiile Sale despre om – faptul că, dacă ei încă nu urmăresc adevărul, dacă încă nu caută să pătrundă realitatea, dacă încă nu urmăresc să-L mulțumească și să-L cunoască pe Dumnezeu pe măsură ce Îi experimentează cuvintele, atunci vor pierde sensul credinței în Dumnezeu. Ei văd că, indiferent cât de mult se bucură de harul lui Dumnezeu, nu își pot schimba firea, nu Îl pot mulțumi pe Dumnezeu sau cunoaște pe Dumnezeu și că, dacă oamenii trăiesc în mod continuu sub harul lui Dumnezeu, nu vor obține niciodată creștere, viață, și nu vor putea primi mântuire. Pe scurt, dacă o persoană nu poate să experimenteze cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu și nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu prin cuvintele Sale, atunci aceasta va rămâne etern în etapa de bebeluș și nu va avansa deloc în creșterea vieții sale. Dacă exiști pentru totdeauna în etapa de bebeluș, dacă niciodată nu pătrunzi realitatea cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu ai niciodată cuvântul lui Dumnezeu ca viață a ta, dacă niciodată nu ai credință și cunoaștere adevărată de Dumnezeu, există atunci vreo posibilitate ca tu să fii făcut complet de Dumnezeu? Așadar, oricine pătrunde realitatea cuvântului lui Dumnezeu, oricine acceptă cuvântul lui Dumnezeu ca fiind viața sa, oricine începe să accepte mustrarea și judecata lui Dumnezeu, oricine a cărui fire coruptă începe să se schimbe și oricine are o inimă care tânjește după adevăr, oricine are o dorință de a-L cunoaște pe Dumnezeu și o dorință de a accepta mântuirea lui Dumnezeu – aceștia sunt oamenii care au cu adevărat viață. Acesta este într-adevăr cel de-al patrulea tip de persoană, cel de copil care se maturizează, persoana în etapa copilăriei.

Al cincilea tip: etapa maturizării vieții sau etapa de adult

După experimentarea și mersul de-a bușilea prin etapa copilăriei, o etapă a creșterii pline de suișuri și coborâșuri repetate, viețile oamenilor s-devin stabile, ritmul lor de avansare nu se mai întrerupe și nimeni nu poate să-i împiedice. Deși calea ce îi așteaptă este încă dură și aspră, ei nu mai sunt slabi sau temători și nu se mai rătăcesc, nici nu se mai pierd cu firea. Temeliile lor sunt adânc înrădăcinate în experiența reală a cuvântului lui Dumnezeu, iar inimile lor au fost atrase de măreția și demnitatea lui Dumnezeu. Ei tânjesc să calce pe urmele lui Dumnezeu, să-I cunoască esența, să cunoască totul despre Dumnezeu.

Oamenii din această etapă știu deja clar în cine cred și știu clar de ce ar trebui să creadă în Dumnezeu și semnificația propriilor vieți și știu clar că tot ceea ce exprimă Dumnezeu este adevărul. În decursul numeroșilor lor ani de experiență, ei își dau seama că fără judecata și mustrarea lui Dumnezeu, o persoană nu va fi niciodată capabilă să-L mulțumească sau să-L cunoască pe Dumnezeu și nu va fi niciodată capabilă cu adevărat să vină înaintea lui Dumnezeu. În inimile acestor oameni există o dorință puternică de a fi încercați de Dumnezeu, pentru a putea vedea firea dreaptă a lui Dumnezeu în timp ce sunt încercați și pentru a obține o iubire mai pură și, în același timp, pentru a fi în stare să-L înțeleagă și să-L cunoască mai îndeaproape pe Dumnezeu. Oamenii din această etapă și-au luat deja rămas-bun cu totul de la etapa de bebeluș și etapa de a beneficia de harul lui Dumnezeu și de a mânca pâine pe săturate. Ei nu mai au speranțe extravagante de a-L face pe Dumnezeu să îi tolereze și să le arate milă; mai degrabă, ei sunt încrezători că vor primi și speră la mustrarea și judecata neîncetată a lui Dumnezeu, pentru a se despărți de firea lor coruptă și a-L mulțumi pe Dumnezeu. Cunoașterea lor de Dumnezeu și căutările lor sau scopurile finale ale căutărilor lor sunt toate foarte clare în inimile lor. De aceea, oamenii în etapa de adult au spus deja complet adio etapei de credință nedeslușită, etapei în care se bazează pe har pentru mântuire, etapei de viață imatură care nu poate rezista la încercări, etapei de confuzie, etapei de rătăcire, etapei de a nu avea frecvent o cale pe care să meargă, perioadei instabile de alternare între căldură și răceală bruscă și etapei în care o persoană Îl urmează pe Dumnezeu cu ochii acoperiți. Oamenii de acest tip primesc frecvent luminarea și iluminarea lui Dumnezeu și se angajează frecvent în asociere și comunicare adevărată cu Dumnezeu. Se poate spune că oamenii care trăiesc în această etapă au priceput deja o parte din voia lui Dumnezeu, că sunt capabili să găsească principiile adevărului în tot ceea ce fac și că știu cum să satisfacă dorința lui Dumnezeu. În plus, ei au găsit și calea de a-L cunoaște pe Dumnezeu și au început să fie martori pentru cunoașterea lor de Dumnezeu. În timpul procesului de creștere graduală, ei obțin o înțelegere și o cunoaștere treptată a voii lui Dumnezeu: a voii Lui în crearea omenirii și a voii Lui în gestionarea omenirii. De asemenea, ei obțin treptat o înțelegere și o cunoaștere a firii drepte a lui Dumnezeu în ceea ce privește esența. Nicio noțiune sau închipuire omenească nu poate înlocui această cunoaștere. Cu toate că nu se poate spune că în a cincea etapă viața unei persoane este complet matură sau că această persoană este dreaptă sau completă, totuși, acest tip de persoană a făcut deja un pas către etapa de maturitate în viață și este deja capabilă să vină înaintea lui Dumnezeu, să stea față în față cu cuvântul lui Dumnezeu și cu Dumnezeu. Deoarece acest tip de persoană a experimentat atât de mult din cuvântul Lui, a experimentat nenumărate încercări și nenumărate cazuri de disciplină, judecată și mustrare din partea lui Dumnezeu, supunerea acesteia față de Dumnezeu nu este relativă, ci absolută. Cunoașterea de Dumnezeu a acestor oameni a transformat cunoașterea din una inconștientă, în una clară și precisă, din superficială în profundă, din confuză și încețoșată în meticuloasă și tangibilă. Ei au trecut de la rătăcire obositoare și căutare pasivă, la cunoaștere lipsită de efort și mărturisire proactivă. Se poate spune că oamenii din această etapă au realitatea adevărului cuvântului lui Dumnezeu, că au pășit pe o cale către desăvârșire, precum calea pe care a mers Petru. Acesta este cel de-al cincilea tip de persoană, una care trăiește într-o stare de maturizare – etapa de adult.

14 decembrie 2013

Anterior: Dumnezeu Însuși, Unicul (I)

Înainte: Dumnezeu Însuși, Unicul (III)

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Lucrarea și intrarea (4)

Dacă omul poate într-adevăr să intre potrivit lucrării Duhului Sfânt, viața lui va răsări repede, ca un bambus după o ploaie de primăvară....

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger