Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântul Se arată în trup

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Lucrarea și intrarea (9)

Tradițiile etnice înrădăcinate și concepțiile mentale au aruncat, acum mult timp, o umbră asupra duhului pur și copilăros al omului, i-au atacat acestuia sufletul fără nicio urmă de umanitate, ca și cum ar fi lipsit de emoții sau orice rațiune a sinelui. Metodele acestor demoni sunt extrem de crude și este ca și cum „educația” și „creșterea” au devenit metodele tradiționale prin care regele diavolilor ucide omul; folosindu-și „învățătura profundă”, își acoperă complet sufletul urât, îmbrăcându-se în haine de oaie pentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putea să știe că ținutul în care au fost crescuți este țara diavolului, că cel care i-a crescut este, de fapt, un dușman care îi rănește. Totuși, omul nu se trezește deloc; după ce și-a satisfăcut foamea și setea, el se pregătește să răsplătească „bunătatea” „părinților” săi pentru că l-au crescut. Astfel este omul. Astăzi, el încă nu știe că împăratul care l-a crescut este dușmanul său. Pământul este murdărit cu oasele celor morți, diavolul, fără încetare, se desfată frenetic și continuă să devoreze trupul omului în „iad”, împărțind un mormânt cu schelete umane și încercând, în zadar, să mistuie ultimele rămășițe ale corpului zdrențuit al omului. Totuși, omul este permanent neștiutor și nu l-a abordat niciodată pe diavol ca dușman al său, dar, în schimb, îl slujește cu toată inima. Un astfel de popor depravat este pur și simplu incapabil de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Este ușor pentru Dumnezeu să devină trup șpentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putetisface cerințele lui Dumnezeu? Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în „iad” și „Infern”, în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul apt să I se împotrivească lui Dumnezeu? Ce motiv are ca să se mai plângă, încă o dată, de El? Cum poate avea tupeul să privească din nou la Dumnezeu? Dumnezeul Cerului a venit în acest atât de murdar ținut al viciului și niciodată nu a dat frâu liber nemulțumirilor Sale sau nu S-a plâns de om, ci, în schimb, acceptă, în tăcere, ravagiile[1] și asuprirea acestuia. Niciodată nu Și-a luat revanșa la cererile nerezonabile ale omului și nu i-a făcut vreodată cerințe excesive sau nerezonabile; El face doar, fără să se plângă, întreaga lucrare cerută de om: învățarea, luminarea, reproșarea, rafinarea cuvintelor, amintirea, îndemnul, consolarea, judecarea și revelarea. Care dintre pașii Lui nu au fost pentru viața omului? Deși El a înlăturat perspectivele și soarta omului, care dintre pașii realizați de Dumnezeu nu a fost pentru soarta lui? Care dintre ei nu au fost de dragul supraviețuirii omului? Care dintre ei nu au fost pentru a elibera omul de suferința și opresiunea forțelor întunecate care sunt negre ca noaptea? Care din ei nu sunt de dragul omului? Cine poate să înțeleagă inima lui Dumnezeu, care este ca o mamă iubitoare? Cine poate înțelege inima Lui nerăbdătoare? Inima pasională și așteptările Sale înflăcărate au fost răsplătite cu inimi reci, cu ochi duri, indiferenți, cu mustrările repetate și insultele omului, cu remarci tăioase, sarcasm și depreciere, au fost răsplătite cu luarea în derâdere de către om, cu călcarea în picioare și respingerea, cu înțelegerea greșită și cu tânguiala sa, cu înstrăinarea și evitarea, cu nimic altceva decât înșelăciune, atacuri și amărăciune. Cuvintele calde au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare. Dumnezeu nu poate decât să îndure, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil.[2] Câți sori și câte luni, de câte ori a stat cu fața la stele, a plecat în zori și S-a întors la apus, a aruncat și S-a întors, îndurând agonia de o mie de ori mai mare decât durerea plecării Sale de la Tatăl, suferind atacurile și ruperea omului, precum și tratarea și emondarea lui. Umilința și ascunderea lui Dumnezeu a fost răsplătită cu prejudecățile[3] omului, cu părerile și tratamentele lui nedrepte, iar anonimatul, îngăduința și toleranța I-au fost răsplătite cu privirea lacomă a omului. Acesta încearcă să-L calce în picioare pe Dumnezeu, fără scrupule, până la moarte, și să-L zdrobească la pământ. Atitudinea omului în abordarea lui față de Dumnezeu este una de „inteligență rară”, iar Dumnezeu, care este agresat și disprețuit de om, este zdrobit sub picioarele a zeci de mii de oameni, în timp ce omul se ridică la înălțime, ca și cum ar fi regele castelului, ca și cum ar vrea să preia puterea absolută,[4] să fie în centrul atenției din spatele unui ecran, să-L facă pe Dumnezeu directorul conștiincios și supus regulilor din culise, care nu are voie să riposteze sau să provoace probleme. Dumnezeu trebuie să joace rolul Ultimului Împărat, trebuie să fie o păpușă,[5] lipsit de orice libertate. Faptele omului sunt indescriptibile, deci, cum este apt să ceară una sau alta de la Dumnezeu? Cum este el apt să-I facă Lui sugestii? Cum este apt să ceară ca Dumnezeu să-i compătimească slăbiciunile? Cum este potrivit să primească mila lui Dumnezeu? Cum este potrivit să primească, de nenumărate ori, mărinimia lui Dumnezeu? Cum este el potrivit să primească, în repetate rânduri, iertarea Lui? Unde este conștiința lui? El I-a rupt inima lui Dumnezeu cu mult timp în urmă și, de mult, L-a lăsat cu inima sfărâmată. Dumnezeu a venit printre oameni, atent și vioi, sperând că omul va fi darnic față de El, chiar dacă doar cu puțină căldură. Totuși, inima Lui este puțin mângâiată de om, iar tot ceea ce El a primit sunt atacuri cu bulgări de zăpadă[6] și chinuri; inima omului este prea lacomă, dorința lui este prea mare, omul nu poate fi niciodată săturat, este întotdeauna răutăcios și imprudent, nu-I lasă niciodată lui Dumnezeu vreo libertate sau drept de a vorbi și nu-I lasă nicio opțiune, ci doar să Se supună umilinței și să-i permită omului să-L manipuleze, oricum dorește.

De la creație până acum, Dumnezeu a suferit atât de multă durere și atât de multe atacuri. Totuși, chiar și astăzi, omul încă nu-și îmblânzește cererile către Dumnezeu, încă Îl examinează, tot nu are nicio toleranță față de El și nu face decât să-L sfătuiască, să-L critice și să-L disciplineze, ca și cum ar fi profund temător că El va apuca pe calea greșită, că Dumnezeu pe pământ este grosolan și nerațional sau desfrânat, ori că nu poate deveni nimic. Omul are întotdeauna acest tip de atitudine față de Dumnezeu. Cum ar putea acest lucru să nu-L întristeze pe Dumnezeu? Devenind trup, Dumnezeu a suferit dureri și umilințe imense; cât este de greu, atunci, să-L facă pe El să accepte învățăturile omului? Sosirea Lui printre oameni L-a despuiat de toată libertatea, ca și cum ar fi fost întemnițat în Infern și a acceptat analiza omului fără cea mai mică împotrivire. Nu este rușinos acest lucru? Venind în familia unui om obișnuit, Isus a suferit cea mai mare nedreptate. Chiar mai umilitor este faptul că El a venit în această lume prăfuită și S-a smerit până în adâncurile cele mai de jos și Și-a asumat un trup al normalității absolute. Dumnezeul Cel mai Înalt nu îndură greutăți pentru a deveni o ființă umană slabă? Și nu sunt toate acestea pentru omenire? Au existat momente când Se gândea la El însuși? După ce a fost respins și ucis de iudei, luat în râs și batjocorit de popor, El nu S-a plâns niciodată Cerului, nici nu a protestat pe pământ. Astăzi, această tragedie veche de milenii s-a arătat din nou în mijlocul acestui popor asemeni evreilor. Oare ei nu săvârșesc aceleași păcate? Ce îl face pe om apt să primească făgăduințele lui Dumnezeu? Nu I se împotrivește lui Dumnezeu și, apoi, Îi acceptă binecuvântările? De ce omul nu se confruntă cu dreptatea sau nu caută adevărul? De ce nu este niciodată interesat de ceea ce face Dumnezeu? Unde este dreptatea lui? Unde este corectitudinea lui? Are tupeul să-L reprezinte pe Dumnezeu? Unde îi este simțul dreptății? Cât de mult din ceea ce este iubit de om este preaiubit de Dumnezeu? Omul nu este capabil să diferențieze creta de brânză,[7] confundă întotdeauna negrul cu albul, suprimă dreptatea și adevărul și ține la rang înalt incorectitudinea și nedreptatea. El îndepărtează lumina și hoinărește prin întuneric. Cei care caută adevărul și justiția înlătură, în schimb, lumina, iar aceia care Îl caută pe Dumnezeu, Îl calcă în picioare și se ridică în cer. Omul nu se deosebește de un bandit.[8]Unde este rațiunea lui? Cine poate deosebi binele de rău? Cine poate susține justiția? Cine este dispus să sufere pentru adevăr? Oamenii sunt vicioși și diabolici! După ce Îl pironesc pe Dumnezeu pe cruce, ei aplaudă și se veselesc, iar strigătele lor sălbatice nu se opresc. Ei sunt ca niște găini și câini, conspiră și complotează, și-au stabilit propria împărăție, amestecul lor nu a lăsat niciun loc neperturbat, își închid ochii și urlă nebunește la nesfârșit, îngrămădiți toți împreună, și se răspândește o atmosferă plină de emfază, agitată și plină de viață, iar cei care se atașează orbește de ceilalți continuă să apară, susținând toți numele „ilustre” ale strămoșilor lor. Acești câini și aceste găini L-au pus, cu mult timp în urmă, pe Dumnezeu în subconștient și nu au acordat niciodată vreo atenție stării inimii Lui. Nu este de mirare că Dumnezeu spune că omul este ca un câine sau ca o găină, un câine care latră și îi îndeamnă pe alții o sută să urle. Astfel, cu multă zarvă, el a transmis astăzi lucrarea lui Dumnezeu, nesocotind felul în care este lucrarea Sa, dacă există dreptate, dacă Dumnezeu are un loc pe care să-Și pună picioarele, despre cum este ziua de mâine, despre propria lui smerenie și întinăciune. Omul nu s-a gândit niciodată atât de mult la lucruri, nu și-a făcut vreodată griji pentru ziua de mâine și a adunat tot ce este folositor și prețios în brațele sale, fără să-I lase lui Dumnezeu nimic altceva decât resturi și rămășițe.[9] Cât de crudă este omenirea! El nu-și irosește niciun sentiment pentru Dumnezeu și, după ce devorează în secret toate ale lui Dumnezeu, Îl aruncă mult în urma lui, fără să mai dea vreo atenție existenței Lui. El se bucură de Dumnezeu, totuși I se împotrivește și Îl calcă în picioare, în timp ce, cu buzele, Îi mulțumește și Îl laudă; se roagă la Dumnezeu și depinde de El, în timp ce-L și înșelă. Omul „ridică în slăvi” numele lui Dumnezeu și Îi privește fața, totuși, se așază, de asemenea, cu tupeu și nerușinare pe tronul Său și judecă „nedreptatea” lui Dumnezeu. Gura lui spune că el Îi este îndatorat lui Dumnezeu și se uită la cuvintele Sale, dar în inima lui Îi aruncă invective; este „îngăduitor” față de Dumnezeu, totuși Îl asuprește, iar gura lui spune că aceasta este de dragul lui Dumnezeu. În mâinile sale, păstrează lucrurile lui Dumnezeu, iar, în gura sa, mestecă mâncarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, totuși, ochii lui se fixează, cu o privire rece și fără emoție, asupra lui Dumnezeu, ca și cum ar dori să-L înghită pe tot. Omul privește adevărul, dar insistă să spună că este șmecheria Satanei; apreciază dreptatea, dar o forțează să devină negare de sine; se uită la faptele omului, dar insistă că sunt ceea ce este Dumnezeu; apreciază darurile naturale ale omului, dar insistă că sunt adevărul; privește la faptele lui Dumnezeu, dar insistă asupra faptului că sunt aroganță și îndrăzneală, lăudăroșenie și neprihănire de sine. Când omul privește la Dumnezeu, insistă să-L eticheteze ca fiind uman și încearcă din greu să-L pună pe scaunul unei ființe create care se află în complicitate cu Satana; el știe foarte bine că acestea sunt cuvântările lui Dumnezeu, dar nu le va numi altceva decât scrierile unui om. Omul știe foarte bine că Duhul este realizat în trup, că Dumnezeu devine trup, dar spune doar că acest trup este urmașul[10] lui Satana; știe foarte bine că Dumnezeu este smerit și ascuns, totuși, spune doar că Satana a fost rușinat și că Dumnezeu a câștigat. Ce neisprăviți! Omul nu este demn să slujească nici măcar ca și câine de pază! El nu face deosebire între negru și alb și, chiar în mod intenționat, face din negru alb. Oare puterile și asaltul omului pot îngădui ziua emancipării lui Dumnezeu? După ce I s-a împotrivit, în mod intenționat, lui Dumnezeu, omului nu putea să-i pese mai puțin sau chiar să meargă atât de departe încât să-L omoare, nelăsându-L pe Dumnezeu să Se arate. Unde este neprihănirea? Unde este dragostea? El stă lângă Dumnezeu și Îl împinge în genunchi, ca să ceară iertare, să asculte toate aranjamentelor sale, să consimtă la toate manevrele lui și Îl face pe Dumnezeu să ia exemplu de la el în tot ceea ce El face sau, în caz contrar, omul se mânie[11] și își pierde cumpătul. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie îndurerat sub o asemenea influență a întunericului, care face din negru alb? Cum ar putea să nu-Și facă griji? De ce se spune că, atunci când Dumnezeu Și-a început cea mai recentă lucrare, a fost ca zorii unei noi epoci? Faptele omului sunt atât de „bogate”, „izvorul cu apă vie veșnic curgător” „umple” neîncetat câmpul inimii omului, în timp ce „izvorul cu apă vie” al omului rivalizează, fără scrupule, cu Dumnezeu.[12] Cei doi sunt ireconciliabili și le oferă oamenilor în locul lui Dumnezeu, fără nicio rezervă, în timp ce omul cooperează cu el fără să ia deloc în considerare pericolele implicate. Și cu ce efect? El Îl aruncă cu răceală pe Dumnezeu într-o parte și Îl pune departe, unde oamenii nu Îi vor da nicio atenție, profund înfricoșați că El le va atrage atenția și foarte temători că izvoarele cu apă vie ale lui Dumnezeu îl vor ademeni și îl vor câștiga pe om. Astfel, după ce a trăit mulți ani de preocupări lumești, el complotează și urzește împotriva lui Dumnezeu și chiar Îl face ținta pedepsei sale. Este ca și cum El ar deveni un buștean în ochiul lui, iar el este disperat să-L apuce pe Dumnezeu și să-L pună în foc pentru a fi rafinat și curățit. Văzând disconfortul lui Dumnezeu, omul se bate în piept și râde, dansează de bucurie și spune că El a fost, de asemenea, cufundat în rafinament și spune că va curăța prin ardere necurăția lui Dumnezeu, ca și cum doar acest lucru ar fi rațional și rezonabil, ca și cum doar acestea ar fi metodele echitabile și acceptabile ale Cerului. Acest comportament violent al omului pare atât intenționat cât și inconștient. Omul își dezvăluie atât chipul urât, cât și sufletul hidos și întinat, precum și aspectul jalnic al unui cerșetor. După ce se dezlănțuie în lung și-n lat, el adoptă un aspect patetic și cere iertare Cerului, semănând cu un mops extrem de vrednic de milă. Omul acționează întotdeauna în moduri neașteptate, mereu „călătorește pe spatele unui tigru pentru a-i speria pe ceilalți”,[a] el se alătură distracției ori de câte ori poate, nu dă nici cea mai mică atenție inimii lui Dumnezeu, nici nu face vreo comparație cu propriul său statut. El doar I se împotrivește, în tăcere, lui Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi greșit și nu ar trebui să-l trateze astfel și ca și cum Cerul nu ar avea ochi și face lucrurile, în mod intenționat, dificile pentru el. Astfel, omul realizează dintotdeauna, în secret, comploturi răutăcioase și nu-și îmblânzește, câtuși de puțin, cererile către Dumnezeu, jinduind cu ochi prădători, uitându-se furios la fiecare mișcare a Sa, fără să se gândească vreodată că este dușmanul lui Dumnezeu, și sperând că va veni ziua când El va despărți ceața și va face lucrurile clare, îl va mântui din „gura tigrului” și se va răzbuna în numele său. Chiar și astăzi, oamenii încă nu cred că joacă rolul de a I se împotrivi lui Dumnezeu, rol care a fost jucat de atât de mulți de-a lungul veacurilor; cum ar putea ei să știe că, în tot ceea ce fac, s-au rătăcit de mult, că tot ceea ce au înțeles a fost de mult timp cuprins de mări.

Cine a acceptat vreodată adevărul? Cine L-a primit vreodată pe Dumnezeu cu brațele deschise? Cine și-a dorit vreodată, cu bucurie, arătarea lui Dumnezeu? Comportamentul omului a decăzut de mult, iar pângărirea lui a părăsit de mult, nerecunoscută, templul lui Dumnezeu. Între timp, omul își continuă încă propria lucrare, uitându-se mereu de sus la Dumnezeu. Este ca și cum împotrivirea sa față de Dumnezeu a fost gravată în piatră și de neschimbat și, prin urmare, ar fi fost mai degrabă blestemat decât să mai pătimească tratarea necorespunzătoare a cuvintelor și acțiunilor sale. Cum ar putea astfel de oameni să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea ei să-și găsească odihna cu Dumnezeu? Și cum ar putea ei să fie potriviți să vină înaintea Lui? Fără îndoială, nu este nimic în neregulă să ne devotăm planului de gestionare (planului mântuirii) al lui Dumnezeu – dar de ce oamenii pun întotdeauna în subconștient lucrarea și totalitatea lui Dumnezeu, în timp ce își dedică, în mod altruist, propriul sânge și propriile lacrimi? Duhul de devotament altruist al oamenilor este, fără îndoială, prețios – însă cum ar putea ei să știe că „mătasea” pe care o țes ei este total incapabilă să reprezinte ceea ce este Dumnezeu? Intențiile bune ale oamenilor sunt, fără îndoială, prețioase și rare – dar cum ar putea ele să înghită „comoara neprețuită”?[13] Fiecare dintre voi ar trebui să se gândească la trecutul său: de ce nu ați fost vreodată separați de mustrarea și blestemul nemiloase? De ce sunt oamenii întotdeauna în astfel de „termeni intimi” cu vorbele mărețe și judecata dreaptă? Oare Dumnezeu chiar îi încearcă? Dumnezeu îi rafinează, în mod intenționat? Și cum intră oamenii în mijlocul rafinamentului? Ei cunosc cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu? Ce lecții au învățat oamenii din lucrarea Lui și din propria lor intrare? Fie ca oamenii să nu uite îndemnul lui Dumnezeu, să aibă pătrundere în lucrarea lui Dumnezeu, să creadă ferm în ea și să-și gestioneze, în mod adecvat, propria lor intrare.

Note de subsol:

1. „Ravagii” este folosit pentru a expune neascultarea omenirii.

2. „Au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil” a fost inițial o singură propoziție, dar aici este împărțită în două pentru a face lucrurile mai clare. Prima propoziție se referă la acțiunile omului, în timp ce a doua indică suferințele îndurate de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu este umil și ascuns.

3. „Prejudecata” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor.

4. „Să preia puterea absolută” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor. Ei înșiși se ridică în slăvi, îi înlănțuie pe alții, îi fac să-i urmeze și să sufere pentru ei. Ei sunt forțele care Îi sunt ostile lui Dumnezeu.

5. „Păpușă” este folosit pentru a-i ridiculiza pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

6. „Bulgări de zăpadă” este folosit pentru a evidenția comportamentul umil al oamenilor.

7. „Nu este capabil să diferențieze creta de brânză” indică faptul că oamenii prefac voia lui Dumnezeu în ceva satanic, referindu-se, în general, la comportamentul în care oamenii Îl resping pe Dumnezeu.

8. „Bandit” este folosit pentru a indica faptul că oamenii sunt lipsiți de rațiune și de înțelegere.

9. „Resturi și rămășițe” este folosit pentru a indica comportamentul prin care oamenii Îl asupresc pe Dumnezeu.

10. „Urmașul” este folosit în mod sarcastic.

11. „Se mânie” se referă la fața urâtă a omului care este înfuriat și exasperat.

12. „Fără scrupule” se referă la momentul când oamenii sunt necugetați și nu au câtuși de puțină venerație față de Dumnezeu.

13. „Comoară neprețuită” se referă la totalitatea lui Dumnezeu.

a. Acesta este un idiom chinezesc.

Anterior:Lucrarea și intrarea (8)

Următorul:Lucrarea și intrarea (10)

S-ar putea să vă placă și