Tradițiile etnice înrădăcinate și concepțiile mentale aruncă prea devreme o umbră asupra duhului pur și copilăresc al omului, lovind fără niciun strop de „umanitate” sufletul omului, ca și cum ar acționa cu o imparțialitate de fier. Metodele acestor diavoli sunt extrem de crude și este ca și cum „educația” și „creșterea” au devenit metodele tradiționale prin care regele diavolilor ucide omul. Folosindu-și „învățătura profundă”, își acoperă complet sufletul urât; îmbrăcându-se în haine de oaie, încearcă să câștige încrederea omului și, apoi, să profite de ocazie când omul se cufundă în letargie ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putea să știe că ținutul în care au fost crescuți este țara diavolilor, că cei care i-au crescut sunt, de fapt, dușmani care le fac rău. Totuși, omul nu se trezește deloc; după ce și-a satisfăcut foamea și setea, el se pregătește să răsplătească „favoarea părintească” de a-l fi crescut. Omul acela chiar ar putea fi așa! Astăzi, el încă nu știe că „regele” care l-a crescut este dușmanul său. Pământul este murdărit cu oasele celor morți, diavolii, fără încetare, se desfată nebunește și continuă să devoreze trupul omului în „iad”, făcând ca rămășițele omenești să fie îngropate împreună cu ei și încercând, în zadar, să le consume pe ultimele ființe umane rămase, schilodite. Totuși, omul este permanent neștiutor și nu i-a abordat niciodată pe diavoli ca dușmani ai săi, dar, în schimb, îi slujește cu toată inima. Un astfel de popor depravat este pur și simplu incapabil de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Îi este ușor lui Dumnezeu să devină trup și să vină printre ei, săvârșindu-Și întreaga lucrare de mântuire? Cum ar putea omul, care a căzut deja în Infern, să poată fi la înălțimea cerințelor lui Dumnezeu? Multe sunt nopțile nedormite pe care Dumnezeu le-a îndurat de dragul lucrării pentru omenire. De la mari înălțimi până la cele mai de jos adâncimi, El a coborât în iadul viu unde locuiește omul, pentru a trăi alături de acesta între capetele pământului, nu S-a plâns niciodată de starea sărăcăcioasă din lumea omenească, și nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru răzvrătirea lui, ci îndură o umilință extremă în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate venind pe pământ și a intrat personal în „iad” și „Infern”, în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul calificat să I se opună lui Dumnezeu? Ce motiv are ca să se plângă de El? Cum poate avea tupeul să dea ochii cu Dumnezeu? Dumnezeul Cerului a venit în acest cel mai murdar ținut al desfrânării și niciodată nu a dat frâu liber nemulțumirilor Sale, nici nu S-a plâns de om, ci, în schimb, acceptă, în tăcere, ravagiile^[1] și asuprirea acestuia. Niciodată nu a ripostat în fața cerințelor nerezonabile ale omului, niciodată nu a avut cerințe excesive de la el și niciodată nu a avut cerințe nerezonabile de la el; El doar face toată lucrarea de care are omul nevoie, îndurând toate greutățile și fără să Se plângă: învățarea, luminarea, reproșarea, rafinarea prin cuvinte, amintirea, îndemnul, consolarea, judecarea și expunerea. Care dintre pașii Lui nu a fost pentru viața omului? Deși El a înlăturat perspectivele și soarta omului, care dintre pașii realizați de Dumnezeu nu a fost pentru soarta lui? Care dintre ei nu a fost de dragul supraviețuirii omului? Care dintre ei nu a fost pentru a elibera omul de această suferință și de opresiunea forțelor întunericului care sunt negre ca noaptea? Care din ei nu este de dragul omului? Cine poate să înțeleagă inima lui Dumnezeu, care este ca inima unei mame iubitoare? Cine poate înțelege inima Lui plină de dorință? Inima plină de ardoare a lui Dumnezeu și așteptările Sale pline de nerăbdare au fost răsplătite cu inimi de gheață, cu ochi reci și indiferenți și cu mustrările repetate și insultele omului, cu remarci tăioase, sarcasm și depreciere; au fost răsplătite cu luarea în derâdere de către om, cu călcarea în picioare și respingerea, cu înțelegerea lui greșită, cu plângerile, înstrăinarea, evitarea lui și cu nimic altceva decât înșelăciune, atacuri și amărăciune. Cuvintele calde au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare. Dumnezeu nu poate decât să îndure durerea de a-l sluji pe om, cu capul plecat.^[2] Atâția sori și atâtea luni, de atâtea ori a stat cu fața la stele, de atâtea ori a plecat în zori și S-a întors la apus, și S-a zvârcolit pe toate părțile, îndurând agonia de o mie de ori mai mare decât durerea plecării Sale de la Tatăl, îndurând atacurile și zdrobirea omului, precum și emondarea lui. Umilința și ascunderea lui Dumnezeu a fost răsplătită cu prejudecățile^[3] omului, cu părerile și tratamentele lui nedrepte, iar felul nezgomotos în care Dumnezeu lucrează în obscuritate, răbdarea și toleranța I-au fost răsplătite cu privirea lacomă a omului. Acesta încearcă să-L calce în picioare pe Dumnezeu, fără încetare, până la moarte, și să-L zdrobească la pământ. Atitudinea omului în abordarea lui față de Dumnezeu este una de „inteligență rară”, iar Dumnezeu, care este agresat și disprețuit de om, este zdrobit sub picioarele miriadelor de oameni, în timp ce omul se pune la înălțime, ca și cum ar fi „regele dealului”, ca și cum ar vrea să preia puterea absolută,^[4] să fie în centrul atenției din spatele unui ecran, să-L facă pe Dumnezeu directorul conștiincios și supus regulilor din culise, căruia nu i se permite nicio împotrivire sau sfidare. Omul Îl face pe Dumnezeu să joace rolul Ultimului Împărat, fiind marioneta,^[5] lipsit de orice libertate. Faptele omului sunt indescriptibile, deci, cum este apt să ceară una sau alta de la Dumnezeu? Cum este el calificat să-I facă „sugestii” lui Dumnezeu? Cum este apt să ceară ca Dumnezeu să-i compătimească slăbiciunile? Cum este potrivit să primească mila lui Dumnezeu? Cum este potrivit să primească, de nenumărate ori, mărinimia lui Dumnezeu? Cum este el potrivit să primească, în repetate rânduri, iertarea Lui? Unde este conștiința lui? El I-a rupt inima lui Dumnezeu cu mult timp în urmă și, de mult, L-a lăsat cu inima sfărâmată. Dumnezeu a venit printre oameni cu chipul plin de strălucire și cu inima plină de bucurie, sperând că omul va fi darnic față de El, chiar dacă doar cu puțină căldură. Totuși, inima Lui este puțin mângâiată de om, iar tot ceea ce El a primit sunt atacuri cu bulgări de zăpadă^[6] și chinuri. Inima omului este prea lacomă, dorința lui este prea mare, omul nu poate fi niciodată săturat, este întotdeauna răutăcios și imprudent, nu-I lasă niciodată lui Dumnezeu vreo libertate sau drept de a vorbi și nu-I lasă nicio opțiune, ci doar să Se supună umilinței și să-i permită omului să-L manipuleze, oricum dorește.

De la creație până acum, Dumnezeu a suferit atât de multă durere și atât de multe atacuri. Totuși, chiar și astăzi, omul încă nu-și îmblânzește cererile către Dumnezeu, încă Îl examinează, tot nu are nicio îngăduință față de El și nu face decât „să-L sfătuiască”, „să-L critice” și „să-L disciplineze”, ca și cum ar fi profund temător că El va apuca pe calea greșită, că Dumnezeu pe pământ este autoritar și irațional sau nechibzuit în acțiunile Sale, ori că nu poate deveni nimic. Omul are întotdeauna acest tip de atitudine față de Dumnezeu. Cum ar putea acest lucru să nu-L întristeze pe Dumnezeu? Devenind trup, Dumnezeu a suferit dureri și umilințe imense; cât este de greu, atunci, să-L facă pe El să accepte învățăturile omului? Sosirea Lui printre oameni L-a despuiat de toată libertatea, de parcă ar fi fost întemnițat în Infern și ar fi acceptat să fie disecat de om, fără cea mai mică împotrivire. Nu este rușinos acest lucru? Venind în familia unui om obișnuit, „Isus” a suferit cea mai mare nedreptate. Chiar mai umilitor este faptul că El a venit în această lume prăfuită și S-a smerit până în adâncurile cele mai de jos și Și-a asumat un trup al normalității absolute. Oare nu este o suferință pentru Dumnezeul Cel mai Înalt să devină o ființă umană slabă? Și nu face aceasta pentru omenire? Au existat momente când Se gândea la El însuși? După ce a fost respins și ucis de iudei, luat în râs și batjocorit de popor, El nu S-a plâns niciodată de Cer sau de pământ. Astăzi, această tragedie veche de milenii s-a arătat din nou în mijlocul acestui popor asemeni evreilor. Oare ei nu săvârșesc aceleași păcate? Ce îl face pe om apt să primească făgăduințele lui Dumnezeu? Oare aceia care I se opun lui Dumnezeu și apoi primesc binecuvântările Sale nu sunt toți oameni? De ce omul nu se confruntă niciodată cu dreptatea sau nu caută adevărul? De ce nu este niciodată interesat de ceea ce face Dumnezeu? Unde este dreptatea lui? Unde este corectitudinea lui? Are tupeul să-L reprezinte pe Dumnezeu? Unde îi este simțul dreptății? Cât de mult din ceea ce este iubit de om este preaiubit de Dumnezeu? Omul aruncă mereu perle strălucitoare în întuneric,^[7] confundă întotdeauna negrul cu albul,^[8] suprimă dreptatea și adevărul și ține la rang înalt incorectitudinea și nedreptatea. El îndepărtează lumina și hoinărește prin întuneric. Cei care caută adevărul și justiția înlătură, în schimb, lumina, iar aceia care Îl caută pe Dumnezeu, Îl calcă în picioare și se ridică în cer. Omul nu se deosebește de un bandit.^[9] Unde este rațiunea lui? Cine poate deosebi binele de rău? Cine poate susține justiția? Cine este dispus să sufere pentru adevăr? Oamenii sunt feroce și diabolici! După ce Îl pironesc pe Dumnezeu pe cruce, ei aplaudă și se veselesc, iar strigătele lor sălbatice nu se opresc. Ei sunt ca niște găini și câini, conspiră și complotează, și-au stabilit propria împărăție, amestecul lor nu a lăsat niciun loc neperturbat, își închid ochii și urlă nebunește la nesfârșit; cu găinile care cotcodăcesc și câinii care latră, o atmosferă neplăcută se răspândește, făcând totul destul de „însuflețit”, iar cei care se „alătură zarvei” continuă să apară, susținând toți numele „ilustre” ale strămoșilor lor. Acești câini și aceste găini L-au pus, cu mult timp în urmă, pe Dumnezeu în subconștient și nu au acordat niciodată vreo atenție stării inimii Lui. Nu este de mirare că Dumnezeu spune că omul este ca un câine sau ca o găină: când un câine latră la o umbră, alți o sută urlă după el. În acest fel, cu multă zarvă, el a transmis astăzi lucrarea lui Dumnezeu, nesocotind felul în care este lucrarea Sa, dacă există dreptate, dacă Dumnezeu are un loc pe care să-Și pună picioarele, despre cum este ziua de mâine, despre propria lui josnicie și întinăciune. Omul nu s-a gândit niciodată atât de mult la lucruri, nu și-a făcut vreodată griji pentru ziua de mâine și a adunat tot ce este folositor și prețios în brațele sale, fără să-I lase lui Dumnezeu nimic altceva decât resturi și rămășițe.^[10] Cât de crudă este omenirea! El nu-și irosește niciun sentiment pentru Dumnezeu și, după ce ia tot ce este al lui Dumnezeu și îl devorează în secret, Îl aruncă mult în urma lui, fără să mai dea vreo atenție existenței Lui. El se bucură de Dumnezeu, totuși I se împotrivește și Îl calcă în picioare, în timp ce buzele Îi mulțumesc și Îl laudă; se roagă la Dumnezeu și depinde de El, în timp ce-L și înșală. Omul „ridică în slăvi” numele lui Dumnezeu și Îi privește fața, și totuși, cu aroganță și fără nicio urmă de modestie, el se așază, de asemenea, pe tronul Său și judecă „nedreptatea” lui Dumnezeu. Gura lui spune că el Îi este îndatorat lui Dumnezeu și se uită la cuvintele Sale, dar în inima lui Îi aruncă invective; este „îngăduitor” față de Dumnezeu, totuși Îl asuprește, iar gura lui spune că aceasta este de dragul lui Dumnezeu. În mâinile sale, păstrează lucrurile lui Dumnezeu, iar, în gura sa, mestecă mâncarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, totuși, ochii lui se fixează, cu o privire rece și indiferentă, asupra lui Dumnezeu, ca și cum ar dori să-L înghită pe tot. Omul privește adevărul, dar insistă să spună că este uneltirea Satanei; apreciază dreptatea, dar o forțează să devină negare de sine; se uită la faptele omului și insistă că sunt ceea ce este Dumnezeu; apreciază darurile naturale ale omului și insistă că sunt adevărul; privește la faptele lui Dumnezeu și insistă asupra faptului că sunt aroganță și îndrăzneală, mândrie și neprihănire de sine. Când omul privește la Dumnezeu, insistă să-L eticheteze ca fiind uman și încearcă din greu să-L pună pe scaunul unei ființe create care este în cârdășie cu Satana; el știe foarte bine că acestea sunt cuvântările lui Dumnezeu, dar nu le va numi altceva decât scrierile unei persoane. Omul știe foarte bine că Duhul este realizat în trup, că Dumnezeu a devenit trup, dar spune doar că acest trup este urmașul lui Satana; știe foarte bine că Dumnezeu este smerit și ascuns, totuși, spune doar că Satana a fost rușinat și că Dumnezeu a câștigat. Ce neisprăviți! Omul nu este demn să slujească nici măcar ca și câine de pază! El nu face deosebire între negru și alb și, chiar în mod intenționat, face din negru alb. Oare puterile și asediile omului pot îngădui ziua emancipării lui Dumnezeu? După ce I s-a împotrivit, în mod intenționat, lui Dumnezeu, omului nu putea să-i pese mai puțin sau chiar să meargă atât de departe încât să-L omoare, nelăsându-L pe Dumnezeu să Se arate. Unde mai este vreo dreptate? Unde mai este vreo dragostea? El stă lângă Dumnezeu și Îl împinge în genunchi, ca să ceară iertare, să asculte toate aranjamentelor sale, să consimtă la toate manevrele lui și Îl face pe Dumnezeu să ia exemplu de la el în tot ceea ce El face sau, în caz contrar, omul se mânie^[11] și își pierde cumpătul. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie îndurerat sub o asemenea influență a întunericului, care face din negru alb? Cum ar putea să nu-Și facă griji? De ce se spune că, atunci când Dumnezeu Și-a început cea mai recentă lucrare, a fost precum lucrarea de a crea cerurile și pământurile? Faptele omului sunt atât de „bogate”, „izvorul cu apă vie veșnic curgător” „umple” neîncetat câmpul inimii omului, în timp ce „izvorul cu apă vie” al omului se împotrivește, fără scrupule,^[12] lui Dumnezeu, opunându-I-se ireconciliabil, iar acesta din urmă îi alimentează pe oameni în locul lui Dumnezeu, nepedepsit, în timp ce omul cooperează cu el fără să ia deloc în considerare pericolele implicate. Și cu ce efect? El Îl aruncă cu răceală pe Dumnezeu într-o parte și Îl pune departe, unde oamenii nu Îi vor da nicio atenție, profund înfricoșați că El le va atrage atenția și foarte temători că izvoarele cu apă vie ale lui Dumnezeu îl vor ademeni și îl vor câștiga pe om. Astfel, după ce a experimentat mulți ani de chestiuni lumești, el complotează și urzește împotriva lui Dumnezeu și chiar Îl face ținta pedepsei sale. Este ca și cum El ar deveni un buștean în ochiul lui, iar el este disperat să-L apuce pe Dumnezeu și să-L pună în foc pentru a fi rafinat și curățit. Văzând că Dumnezeu pare să se afle într-o situație jenantă, omul râde în hohote, dansează de bucurie și spune că El a fost, de asemenea, cufundat în rafinament și spune că va arde de tot impuritățile necurate ale lui Dumnezeu, de parcă doar acest lucru ar fi rațional și rezonabil, de parcă doar aceasta ar constitui calea dreaptă și rațională a Cerului. Acest comportament abject și brutal al omului pare intenționat, însă pare și neintenționat. Omul își dezvăluie atât chipul urât, cât și sufletul hidos și întinat, precum și aspectul jalnic al unui cerșetor. După ce se dezlănțuie în lung și-n lat, el adoptă un aspect patetic și cere iertare Cerului, cu aerul unui mops extrem de vrednic de milă. Omul acționează întotdeauna în moduri neașteptate, mereu „călătorește pe spatele unui tigru pentru a-i speria pe ceilalți”^[a], joacă întotdeauna un rol, nu dă nici cea mai mică atenție inimii lui Dumnezeu, nici nu face vreo comparație cu propriul său statut. El doar I se împotrivește, în tăcere, lui Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi greșit și nu ar trebui să-l trateze astfel și ca și cum Cerul nu ar avea ochi și face lucrurile, în mod intenționat, dificile pentru el. Astfel, omul realizează dintotdeauna, în secret, comploturi răutăcioase și nu-și îmblânzește, câtuși de puțin, cererile către Dumnezeu, jinduind cu ochi prădători, uitându-se furios la fiecare mișcare a Sa, fără să se gândească vreodată că este vrăjmașul lui Dumnezeu, și sperând că va veni ziua când El va despărți ceața, va face lucrurile clare, îl va mântui din „gura tigrului” și îi va soluționa nemulțumirile. Chiar și astăzi, oamenii încă nu cred că joacă rolul de a I se împotrivi lui Dumnezeu, rol care a fost jucat de atât de mulți de-a lungul veacurilor; cum ar putea ei să știe că, în tot ceea ce fac, s-au rătăcit de mult, că tot ceea ce au înțeles a fost de mult timp cuprins de mări.

Cine a acceptat vreodată adevărul? Cine L-a primit vreodată pe Dumnezeu cu brațele deschise? Cine și-a dorit vreodată, cu bucurie, arătarea lui Dumnezeu? Comportamentul omului a decăzut de mult, a profanat de mult templul lui Dumnezeu, ajungând de nerecunoscut. Între timp, omul își continuă încă propria lucrare, fără să țină vreodată seama de Dumnezeu. Este ca și cum opunerea sa față de Dumnezeu a devenit înrădăcinată și de neschimbat și, prin urmare, ar prefera să fie blestemat decât să permită ca ale sale cuvinte și acțiuni să mai îngrădite. Cum ar putea astfel de oameni să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea ei să-și găsească odihna cu Dumnezeu? Și cum ar putea ei să fie potriviți să vină înaintea Lui? Fără îndoială, nu este nimic în neregulă să ne devotăm planului de gestionare (planului mântuirii) al lui Dumnezeu – dar de ce oamenii pun întotdeauna în subconștient lucrarea și totalitatea lui Dumnezeu, în timp ce își dedică, în mod altruist, sângele propriei inimi? Duhul de devotament altruist al oamenilor este, fără îndoială, prețios – însă cum ar putea ei să știe că „mătasea” pe care o țes ei este total incapabilă să reprezinte ceea ce este Dumnezeu? Intențiile bune ale oamenilor sunt, fără îndoială, prețioase și rare – dar cum ar putea ele să înghită „comoara neprețuită”^[13]? Fiecare dintre voi ar trebui să se gândească la trecutul său: de ce nu ați fost vreodată separați de mustrarea și blestemele nemiloase? De ce sunt oamenii întotdeauna în astfel de „termeni intimi” cu vorbele mărețe și judecata dreaptă? Oare Dumnezeu chiar îi încearcă? Dumnezeu îi rafinează, în mod intenționat? Și cum intră oamenii în mijlocul rafinamentului? Ei cunosc cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu? Ce lecții au învățat oamenii din lucrarea Lui și din propria lor intrare? Fie ca oamenii să nu uite îndemnul lui Dumnezeu și să aibă pătrundere în lucrarea lui Dumnezeu, să o identifice clar și să-și gestioneze, în mod adecvat, propria lor intrare.

Note de subsol:

1. „Ravagii” este folosit pentru a expune răzvrătirea omenirii.

2. „Au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare, slujind oamenii ca un bou docil, cu capul plecat” a fost inițial o singură propoziție, dar aici este împărțită în două pentru a face lucrurile mai clare. Prima parte a propoziției se referă la acțiunile omului, în vreme ce a doua indică durerea îndurată de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu este umil și ascuns.

3. „Prejudecățile” se referă la comportamentul răzvrătit al oamenilor.

4. „Să preia puterea absolută” se referă la comportamentul răzvrătit al oamenilor. Ei înșiși se ridică în slăvi, îi înlănțuie pe alții, îi fac să-i urmeze și să sufere pentru ei. Ei sunt forțele care Îi sunt ostile lui Dumnezeu.

5. „Păpușă” este folosit pentru a-i ridiculiza pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

6. „Bulgări de zăpadă” este folosit pentru a evidenția comportamentul detestabil al oamenilor.

7. „A arunca perle strălucitoare în întuneric” indică faptul că oamenii prefac intențiile lui Dumnezeu în lucruri satanice, referindu-se, în general, la tot comportamentul prin care oamenii Îl resping pe Dumnezeu.

8. „Confundă negrul cu albul” se referă la a amesteca adevărul cu iluziile și dreptatea cu urâțenia.

9. „Bandit” este folosit pentru a indica faptul că oamenii sunt iraționali și lipsiți de înțelegere.

10. „Resturi și rămășițe” este folosit pentru a indica comportamentul prin care oamenii Îl asupresc pe Dumnezeu.

11. „Se mânie” se referă la fața urâtă a omului care este înfuriat și exasperat.

12. „Fără scrupule” se referă la momentul când oamenii sunt necugetați și nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu.

13. „Comoara neprețuită” se referă la totalitatea lui Dumnezeu.

a. Traducerea se bazează pe expresia din textul sursă „hú jiǎ hǔ wēi”, care este un idiom chinezesc. Se referă la o poveste în care o vulpe sperie celelalte animale mergând în compania unui tigru, „împrumutând” astfel teama și prestigiul pe care le impune tigrul. Este o metaforă, folosită aici cu referire la persoanele care „împrumută” prestigiul altcuiva pentru a înfricoșa sau oprima alți oameni.