88. Greutățile închisorii

de Xiao Fan, China

Într-o zi, în mai 2004, pe când participam la o întrunire cu niște frați și surori, peste 20 de polițiști au dat buzna. Au spus că fac parte din Brigada Municipală de Securitate Națională și că mi-au monitorizat telefonul mobil în ultimele patru luni. Au spus și că participă la o acțiune de represiune în întreaga provincie și că mulți credincioși în Dumnezeu Atotputernic au fost arestați. M-au dus la Școala Partidului Comunist din oraș pentru interogatoriu. Imediat ce am ajuns, mi-au ordonat să-mi dau jos pantofii și să stau ghemuită. După puțin timp, mi-au amorțit picioarele, dar de fiecare dată când încercam să-mi schimb poziția, polițiștii urlau la mine, spunându-mi că n-am voie să mișc niciun mușchi. M-au pus să stau ghemuită peste două ore înainte să înceapă interogatoriul. „Cine este conducătorul vostru? Unde țineți banii bisericii?” N-am spus nimic. Căpitanul Brigăzii de Securitate Națională a intrat atunci cu o pereche de cătușe și a spus cu cruzime: „Nu vă pierdeți timpul cu ea. Lăsați-o să încerce puțin astea!” Apoi mi-a spus: „Auzi ce se întâmplă în camera alăturată?” Se auzea o soră țipând în camera de alături și imediat m-am simțit agitată și înfricoșată, gândindu-mă: „Acești polițiști mă vor tortura în acest mod. Cum o să pot suporta?” Atunci am zis o rugăciune în gând lui Dumnezeu, rugându-L să-mi dea putere și spunând că sunt dispusă să mă bazez pe El și să mărturisesc ferm. Chiar atunci, căpitanul m-a trântit pe jos lovindu-mă cu piciorul, mi-a încătușat mâinile la spate și apoi le-a smucit în sus și în jos. După ce m-a tras așa de câteva ori, mă durea atât de tare încât curgea transpirația de pe mine. Au continuat să facă asta mai bine de zece minute înainte să renunțe. Văzând că nu a funcționat, au decis să încerce altceva. Au adus niște polițiști din altă zonă și niște trupe de intervenție din oraș, care au început să mă interogheze câte un grup pe rând. Erau patru persoane în fiecare grup. M-au păzit cu rândul zi și noapte și m-au chinuit împiedicându-mă să adorm. Când nu-mi mai puteam ține ochii deschiși și adormeam, polițiștii îmi aruncau apă rece pe față și mă trăgeau de păr, încercând să-mi înfrângă determinarea și să mă facă să-mi vând frații și surorile și să-L trădez pe Dumnezeu. În fiecare zi, aveam nervii întinși la maximum, temându-mă că, dacă îmi pierd concentrarea o clipă, aș putea dezvălui informații despre biserică. Am continuat să mă rog lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă îndrume în acele zile groaznice. În plus, polițiștii m-au umilit în mod deliberat. Nu m-au lăsat să închid ușa când trebuia să merg la toaletă, iar în acest timp bărbați polițiști intrau și ieșeau imediat alături. Unii dintre ei se uitau intenționat și de multe ori stăteau în ușă și mă urmăreau când foloseam toaleta. Am fost interogată și torturată astfel timp de 12 zile. Pentru că nu dormisem de peste 10 zile și aveam nervii zdruncinați, am ajuns să fiu grav constipată. Din cauza torturii lor, am slăbit de la 58 la 52 kg. Am pierdut 6 kg în doar 12 zile.

În a treisprezecea zi, poliția m-a dus într-o casă de detenție din oraș. La mai puțin de o lună după aceasta, m-au dus la un hotel de lux pentru a fi monitorizată. L-au adus pe soțul meu și l-au lăsat singur cu mine într-o cameră ca să mă încurajeze să dau informații despre biserică. La început, mi-am pierdut din determinare. Îmi doream așa de mult să ies din acel infern împreună cu soțul meu cât mai repede posibil. Dar ca să plec trebuia să-L trădez pe Dumnezeu și să-mi vând frații și surorile. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit atunci în minte: „Voi trebuie să fiți treji și să așteptați în fiecare moment și trebuie să vă rugați mai mult înaintea Mea. Trebuie să recunoașteți diferitele uneltiri și planuri viclene ale Satanei, să recunoașteți spiritele, să cunoașteți oamenii și să fiți capabili să deosebiți toate felurile de oameni, evenimente și lucruri” („Capitolul 17” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au amintit că polițiștii îl aduseseră pe soțul meu ca să-mi slăbească rezistența și să-L trădez pe Dumnezeu. Aceasta era uneltirea vicleană a Satanei și eram în pericol să-i cad în capcană. M-am gândit că, în timp ce mă interogau, polițiștii mi-au dat o listă cu nume ale fraților și surorilor și unele poze și mi-au cerut să-i arăt pe cei pe care îi cunoșteam, dar eu am refuzat. Mi-am amintit și că soțul meu mă sprijinea atât de mult în credința mea și m-am gândit că aș putea folosi această șansă ca să-l rog pe soțul meu să-i avertizeze pe acei frați și acele surori, astfel încât să se poată ascunde și să evite arestarea. Așa că m-am prefăcut că plâng pe umărul soțului meu și i-am șoptit la ureche planul meu. El a acceptat. Spre surpriza mea, o femeie polițist a dat imediat buzna în cameră și i-a spus soțului meu: „Te-am adus aici ca să ne ajuți. Despre ce vorbeați? Ieși afară!” Poliția a vrut ca soțul meu să mă încurajeze să dau informații despre biserică și să-L trădez pe Dumnezeu, dar când această polițistă a văzut că planul lor nu funcționase, a devenit exasperată și l-a dat afară pe soțul meu. Polițiștii aceștia erau așa siniștri și răi! Îndrumarea lui Dumnezeu m-a împiedicat să cad în capcana vicleană a Satanei.

După aceasta, poliția m-a dus din nou la Școala Partidului Comunist pentru interogare. M-au încătușat de un scaun de tortură și o polițistă a dat năvală în cameră și a început să mă lovească peste față cu un papuc de plastic. Totul s-a făcut negru și am zăcut nemișcată pe scaun. Ea a spus că mă prefac și, înjurând, m-a apucat de păr și a continuat să mă bată. Fața mi s-a umflat și s-a învinețit, iar sângele îmi curgea din ochi. A venit un polițist și m-a descătușat de la scaunul de tortură, apoi m-a tras de păr cu brutalitate și a încercat să mă bage sub scaun. N-am încăput sub scaun, așa că m-a lovit cu piciorul și m-a înjurat, spunând că nu sunt mai bună decât un câine. M-au îndesat sub scaun și mi-au zis să nu mă mișc, apoi m-au aruncat iar pe scaun și m-au încătușat. Fiind bătută cu cruzime și umilită în acest mod, m-am simțit foarte supărată și am început să-mi pierd determinarea. Mi-am zis: „Nu se vor opri din tortură. Când se va termina totul?” Cuprinsă de o durere groaznică, am început să doresc moartea, dar eram încătușată de scaunul de tortură, deci nu era nicio șansă să se întâmple asta. Așa că am continuat să mă rog lui Dumnezeu în inima mea și atunci m-am gândit la toți sfinții din istorie care fuseseră persecutați pentru că au predicat Evanghelia Domnului. Unii fuseseră sfârtecați de cai, alții au fost omorâți cu pietre și alții au fost tăiați în bucăți. Toți au îndurat torturi pe care oamenii obișnuiți nu le-ar fi putut îndura și toți au fost mărturie pentru Dumnezeu cu viețile lor. Pe de altă parte, eu nu puteam îndura nici măcar acest strop de durere și chiar îmi doream moartea ca să scap. Eram așa de slabă și nu purtam deloc mărturie. Gândindu-mă la acestea, am fost copleșită de remușcări și suferință, așa că m-am grăbit să mă rog și să mă căiesc în fața lui Dumnezeu. Chiar atunci, am observat o pasăre mică stând pe pervazul unei ferestre din apropiere. Avea pene gri și îmi amintesc că în acea zi a plouat ușor. Pasărea ciripea mereu și mi se părea că spune: „Mărturisește ferm, mărturisește ferm…” Ciripitul păsării a devenit tot mai rapid, până când a sunat aproape răgușit. Mi-am dat seama că Dumnezeu Se folosește de acea pasăre ca să-mi amintească și am fost profund emoționată. Plângeam în timp ce mă rugam lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, nu vreau să fiu o fricoasă sau o lașă. Nu vreau să mor în această stare slabă și înfricoșată. Te rog să-mi dai credință și putere. Vreau să mărturisesc ferm și să-l fac pe Satana de ocară.” Chiar atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru ușor de purtat și temporar, lucrează în noi o greutate veșnică de slavă, dincolo de orice imaginație.» Cu toții ați auzit aceste cuvinte înainte, totuși nici unul dintre voi nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, sunteți profund conștienți de însemnătatea lor reală. Aceste cuvinte vor fi împlinite de Dumnezeu în timpul zilelor de pe urmă și vor fi împlinite în cei care au fost persecutați cu cruzime de marele balaur roșu în ținutul unde stă încolăcit. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, cei care cred în Dumnezeu sunt astfel supuși umilinței și asupririi, și ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni” („Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup). „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” („Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au alinat și m-au încurajat. Ele mi-au arătat că era inevitabil să fiu persecutată și rănită de PCC în timpul credinței mele în Dumnezeu și al datoriei mele, pentru că PCC este diavolul Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Dar înțelepciunea lui Dumnezeu se bazează pe planurile viclene ale Satanei și Dumnezeu Se folosește de persecuția și torturile crude ale Satanei ca să ne desăvârșească credința și supunerea, creând astfel un grup de biruitori. Sufeream de dragul dobândirii adevărului, iar această suferință era plină de însemnătate și valoroasă. În acel moment, m-am gândit cum Dumnezeu Însuși S-a întrupat ca să ne mântuiască și a îndurat respingerea și defăimarea, fiind vânat și persecutat de PCC, neputând să găsească un adăpost. Dumnezeu a suferit atât de multă umilință și durere, încât ce însemna puțina mea suferință, ca ființă umană coruptă? Era o onoare să pot suferi alături de Hristos. Nu puteam înfrunta moartea cu teamă; oricum m-ar tortura Satana, am decis să mărturisesc ferm pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu până la ultima mea suflare! Mai târziu, șeful Brigăzii de Securitate Națională a spus cu un zâmbet sinistru: „Pari că reziști destul de bine. N-am intenționat să te tratăm așa. Cât timp ne spui totul și cooperezi, îți garantez că o să poți pleca acasă în curând, să fii lângă familia ta.” Mi-au adus niște pulpe de pui și pâine să mănânc, dar știam că asta e doar un nou șiretlic ca să mă ispitească să-L trădez pe Dumnezeu. M-am uitat la ei și le-am spus fără ocolișuri: „Nu vă apreciez gestul, așa că nu vă obosiți. Sunt doar carne pe un tocător pe care să o tăiați cum aveți chef. Știu că n-o să scap de aici cu viață și am acceptat asta, așa că faceți pur și simplu ce vreți. V-am zis deja că nu știu răspunsurile la întrebările voastre!” El mi-a spus atunci cu un zâmbet rece: „Nu mai fi așa serioasă. Relaxează-te puțin. Spune-ne ce vrem să știm și poți să mergi acasă.” Apoi s-a întors și s-a strecurat afară. Polițiștii m-au ținut în continuare pe scaunul de tortură după asta. Două săptămâni mai târziu, m-au dus la casa de detenție. Când personalul de acolo mi-a văzut rănile atât de grave, a refuzat să mă primească. Polițiștii de la Brigada de Securitate Națională m-au obligat să spun că am căzut și m-am lovit singură, prin urmare cei de la casa de detenție n-au avut de ales decât să mă accepte.

Mă aflam la casa de detenție de o lună, când polițiștii m-au adus iarăși la Școala Partidului Comunist pentru un nou interogatoriu. M-au pus să stau pe scaunul de tortură 24 de ore pe zi, perfect dreaptă și cu picioarele îndoite la 90 de grade. Asta a durat o lună. Gâtul mă durea incredibil de tare și picioarele mi s-au umflat îngrozitor. Polițiștii mă tachinau mereu, mă insultau și mă băteau, iar eu eram furioasă în sinea mea. Îndeosebi, îi auzisem vorbind că au arestat foarte mulți credincioși în Dumnezeu Atotputernic, spunând că, indiferent dacă cel arestat e bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr, îl vor tortura mai întâi ca să-l sperie, apoi sigur o să colaboreze până la urmă. Au spus că asta e o metodă de intimidare. Auzindu-i pe acești monștri lăudându-se cu entuziasm despre modul în care le făceau rău fraților și surorilor și văzându-le râsetele de brute mulțumite de sine, am scrâșnit din dinți cuprinsă de ură. PCC e într-adevăr o bandă de demoni care le fac rău oamenilor ca să se distreze. M-am rugat în tăcere, blestemându-i pe acești monștri. Mai târziu, polițiștii au văzut că nu obțin informațiile pe care le voiau de la mine, așa că m-au transferat la un centru de detenție, o casă de detenție pentru infractori, apoi într-un loc unde să mă spele pe creier. În cele din urmă, m-au dus înapoi la casa de detenție din oraș, unde am fost închisă un an și trei luni. Poliția a făcut toate astea ca să-mi înfrângă spiritul și să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu, dar nu a reușit. Mai târziu, m-au acuzat de „folosirea superstițiilor feudale pentru a împiedica implementarea legii” și m-au condamnat la patru ani.

La închisoare, am simțit din nou cum e să trăiești într-un iad pe pământ. M-au pus să fac haine la o linie de producție unde fiecare avea propria sarcină de făcut. Dacă nu puteai să ții pasul cu procesul sau să-ți termini sarcina, te obligau să stai acolo între 30 de minute și o oră după ce terminai munca, la 11 seara. În acea perioadă, cu excepția meselor, mi-am petrecut tot timpul în acea cameră de lucru. Nu puteam să beau când îmi era sete și chiar trebuia să fug până la toaletă și înapoi. Am ajuns să fiu grav constipată. Întrucât îmi petreceam toată ziua stând jos și lucrând și era mereu atât de mult de lucru, pe lângă tortura pe care o suferisem în mâinile polițiștilor, care m-au obligat să stau pe acel scaun de tortură peste două luni, a început din nou să mă doară tare gâtul și deseori sufeream de dureri de cap și grețuri. Odată, am alunecat și am căzut la duș, lovindu-mă cu capul de podea. M-am lovit cu spatele de scări, am amețit și n-am mai putut deloc să mă mișc. Mi se părea că mi-am rupt spatele, atât de tare mă durea. Chiar și celelalte deținute au spus că sigur s-a terminat cu mine sau că voi rămâne infirmă. Au strigat toate după ajutor și au sunat alarma, dar nu a venit nimeni. În cele din urmă, câteva dintre deținute m-au cărat în pat. Simțeam că am corpul distrus și nu mă puteam opri să plâng de durere. În acea noapte, m-a durut atât de rău, încât n-am putut să dorm deloc. Un gardian a venit în cele din urmă în celula mea a doua zi, la 8 dimineața. M-a întrebat enervată cât de tare mă lovisem. I-am spus: „Cred că mi-am rupt spatele. Nu pot să mă mișc deloc și mă doare foarte tare capul.” Dar ea doar a pufnit și a spus: „Nu-i mare scofală. Trebuie să mergi sus la lucru, ai multă treabă. Dacă nu poți să te miști, găsește pe cineva care să te ducă sus. Dacă nu te ajută nimeni, o să trebuiască să te târăști acolo singură!” Apoi mi-a întors spatele și a plecat. Așa că a trebuit să îndur acea durere groaznică și să rog câteva dintre deținute să mă ajute să cobor încet din pat. Mi-au trebuit vreo 30-40 de minute doar ca să stau în șezut, apoi am mers încet până la scară și am urcat treptele. A fost o adevărată luptă să ajung la postul meu de lucru și am încercat să stau jos, dar după multe, multe încercări, pur și simplu n-am reușit. Până la urmă, a trebuit să mă țin de mașină și, scrâșnind din dinți de durere, mi-am folosit toată puterea ca să mă așez. Mi-am simțit spatele pocnind și durerea a fost sfâșietoare. Mi-a fost foarte greu să rezist până când a venit doctorul, dar n-a făcut decât să mă dea cu puțin iod și mi-a dat trei tablete de ginseng chinezesc. Mi-a spus să le înghit și apoi să mă întorc la lucru. Și astfel durerea pe care o simțeam în corp și în inimă m-a făcut să simt că nu mai pot continua. Îi uram așa mult pe acești polițiști pentru tratamentul lor atât de inuman. În ochii lor, prizonierii nu valorau mai mult decât niște câini. Eram doar mașini care le aduceau bani. M-am gândit că stătusem în închisoare de mai puțin de un an, iar sentința mea era de patru ani. Cum aș putea să rezist atât de mult timp? Chiar nu știam dacă o să supraviețuiesc. Mă simțeam atât de singură și de părăsită la acest gând. Fără să-mi dau seama, am început să fredonez imnul meu preferat al cuvintelor lui Dumnezeu: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să te supui planului Său și să fii pregătit să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să-L mulțumești pe Dumnezeu, deși s-ar putea să plângi amarnic sau să eziți să te desparți de vreun obiect îndrăgit. Doar aceasta este adevărata iubire și credință. Indiferent care este statura ta reală, mai întâi trebuie să ai voința de a îndura greutăți și credință adevărată și, de asemenea, trebuie să ai voința de a te lepăda de trup. Ar trebui să fii dispus să înduri greutăți personale și să suferi pierderi pentru interesele tale ca să împlinești voia lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să fii capabil să simți regret față de tine în inima ta: în trecut, nu ai putut să-L mulțumești pe Dumnezeu și, acum, poți să ai regrete în ceea ce te privește. Nu trebuie să îți lipsească niciunul dintre aceste lucruri – prin acestea te va desăvârși Dumnezeu. Dacă nu poți să îndeplinești aceste criterii, atunci nu poți fi desăvârșit” („Cum să fii făcut desăvârșit” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am cântat încet acest imn și, cu cât cântam mai mult, cu atât mă simțeam mai emoționată. Am început să simt că-mi recapăt puterea și am simțit că, deși sufeream acum în acest bârlog de demoni, în starea mea slăbită, cuvintele lui Dumnezeu încă mă îndrumau, dându-mi credință și putere. Dumnezeu nu mă părăsise niciodată și, având cuvintele Lui, nu urma să fiu singură. M-am simțit atât de consolată la acest gând și mi-am regretat lipsa de determinare de a îndura suferința. În fața acestor greutăți și încercări, căzusem în negativitate și rănisem inima lui Dumnezeu. M-am gândit la lucrurile prin care trecusem după arestarea mea. Fusesem rănită și torturată de poliție mult timp și, fără îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu și fără Dumnezeu care să vegheze asupra mea, aș fi murit de mai multe ori până acum. Acum, suferind din nou acest chin inuman, aveam credința că, atât timp cât mă bazam pe Dumnezeu, urma să trec și peste asta. Dumnezeu Se folosea de această situație ca să-mi desăvârșească credința. Știam că nu-I pot provoca mai multă durere; trebuia să mă bazez pe El și să devin mai puternică, să continui să trăiesc și să fiu martoră pentru El. Gândindu-mă la acestea, suferința pe care o simțisem a început să se stingă. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au îndrumat prin durerea și tortura la care m-a supus Satana în acea perioadă. În cele din urmă, sentința mea s-a terminat și am supraviețuit suficient ca să ies din acel iad pe pământ.

Când m-am întors acasă, am auzit că poliția răspândise zvonuri, spunând că sunt o escroacă. Soțul meu fusese nevoit să caute de lucru în altă parte ca să evite toate bârfele și clevetirile vecinilor și a spus că vrea să divorțeze. Mama lui era atât de rușinată de faptul că am fost trimisă la închisoare, încât abia se putea uita la mine. La rândul ei, fiica mea era luată mereu peste picior atât de profesori, cât și de colegi, încât nici măcar un copil din sat nu mai voia să se joace cu ea. Nu mi-am putut opri lacrimile când am văzut ce se întâmplase. Fusesem o familie atât de fericită, iar acum ajunsesem aici din cauza persecuției PCC. Urăsc din tot sufletul PCC! Un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-a trecut prin minte în mod neașteptat. Dumnezeu Atotputernic spune: „Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului! […] De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să oprești venirea lui Dumnezeu? De ce să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat? De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și odihnească al Său cap? Unde este căldura dintre oameni? Unde este primirea călduroasă dintre oameni? De ce să-I produci un asemenea chin disperat lui Dumnezeu? De ce să-L faci pe Dumnezeu să strige iar și iar? De ce să-L forțezi pe Dumnezeu să-Și facă griji pentru Fiul Lui iubit? În această societate întunecată, de ce nefericiții ei câini de pază nu-I permit lui Dumnezeu să vină în voie și să meargă prin lumea pe care El a creat-o?” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Contemplând cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles pe deplin urâțenia PCC. Din exterior, acesta pretinde că este drept, declamând despre „libertatea credinței religioase”, „respectarea legii și ordinii pentru popor” și „grija față de popor”. Spune tot ce trebuie despre virtute și moralitate, dar, în secret, se folosește de toate mijloacele la îndemână ca să-i aresteze și să-i persecute pe credincioși și să răspândească zvonuri, astfel încât nenumărați creștini sunt aruncați în închisoare, neputând să se întoarcă acasă și asistând la destrămarea familiilor lor. Înainte nu văzusem PCC așa cum este în realitate și obișnuiam să-l idolatrizez. Dar, după ce i-am suferit persecuția, am văzut într-un final că PCC este căpetenia demonilor, care le face rău oamenilor. În esență, este dușmanul lui Dumnezeu și al adevărului și cea mai josnică, cea mai reacționară adunătură de diavoli.

După ce am ieșit din închisoare, poliția nu a încetat niciodată să mă supravegheze. Polițiștii de la postul nostru local întrebau mereu dacă mai cred în Dumnezeu și, când citeam cuvintele Lui acasă, trebuia să țin ușa de la intrare încuiată. Trebuia să țin cartea cuvintelor lui Dumnezeu ascunsă în cel mai secret loc și să fiu extrem de atentă și precaută când mergeam la o întrunire sau predicam Evanghelia. Într-o zi, în martie 2013, o conducătoare și doi diaconi dintr-o biserică de care eram responsabilă au fost arestați și a trebuit să aranjez rapid mutarea unor lucruri ale bisericii și să-i anunț pe câțiva frați și surori să fie în alertă. Pe când mă ocupam de toate acestea, am auzit o soră spunând: „Conducătoarea care a fost arestată avea la ea o listă cu frați și surori, așa că poliția are lista acum.” A spus că poliția verifică toate înregistrările camerelor de supraveghere, căutând străini și că pregătea să-i caute din ușă în ușă pe credincioși. În plus, a lansat și această amenințare: „Mai bine arestăm din greșeală o mie de oameni, decât să lăsăm chiar și unul să scape din plasă!” Am fost foarte agitată și înspăimântată când am auzit asta. Fiindcă fusesem arestată anterior din cauza credinței mele, aveau un dosar despre mine. Dacă poliția folosea supravegherea cu recunoaștere facială, aveam să fiu cu siguranță arestată. Dacă mă arestau din nou, nu aveam nicio șansă să supraviețuiesc, s-ar asigura ei de asta. La acest gând, mi-am dat seama că trebuie să fug cât mai curând posibil. Cu toate acestea, când am ajuns la altă biserică, n-am putut să-mi liniștesc mintea și am avut o criză de conștiință. M-am gândit la toate lucrurile care trebuiau aranjate de urgență în acea biserică, dar eu îmi abandonasem însărcinarea ca să-mi protejez propria viață. Dacă aș pleca acum, n-aș proteja interesele casei lui Dumnezeu! Unde îmi erau conștiința și umanitatea? Nu mă purtam ca o fricoasă și o lașă? Nu aveam credință adevărată în Dumnezeu. Unde era mărturia mea? Gândindu-mă la acestea, m-am grăbit înaintea lui Dumnezeu să mă rog, cerându-I să-mi dea credință și putere și să mă protejeze, ca să pot mărturisi ferm.

Apoi am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul. Deși, în definiția «trupului», se spune că trupul este stricat de Satana, dacă oamenii vor renunța, cu adevărat, la ei înșiși și nu vor fi mânați de Satana, atunci nimeni nu va putea să-i învingă” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că această situație este testul Lui și că în lumea spirituală se poartă un război. Știam că trebuie să stau alături de Dumnezeu și să-mi ofer viața ca să-l fac pe Satana de ocară și să fiu mărturie pentru Dumnezeu; nu era posibil să mă întorc și să fug într-un moment atât de important! Trebuia să protejez lucrarea casei lui Dumnezeu, tocmai asta ar face cineva cu conștiință și umanitate. Sufeream persecuția de dragul dreptății și, chiar dacă aș muri, tot ar merita sacrificiul. Dacă aș trăi fără onoare și aș capitula în fața Satanei, chiar dacă trupul meu ar supraviețui, aș fi asemenea unui mort viu. M-am simțit eliberată la acest gând, așa că m-am întors în grabă la acea biserică și i-am organizat pe frați și surori să mute toate cărțile cu cuvintele lui Dumnezeu și le-am zis tuturor să stea ascunși. Întreaga lucrare a bisericii a fost aranjată destul de repede și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru îndrumarea Sa!

Crezând în Dumnezeu Atotputernic de peste 20 de ani și suferind în permanență persecuția și oprimarea de către PCC, deși poate am suferit ceva durere, sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg unele adevăruri și am învățat să discern între bine și rău, între dreptate și răutate. În plus, am învățat să mă bazez pe Dumnezeu în astfel de circumstanțe extraordinare. Simt cu adevărat autoritatea din cuvintele lui Dumnezeu și credința mea în El a sporit. Toate acestea se datorează harului Său. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!

Anterior: 79. Binecuvântări aduse de boală

Înainte: 89. Bătălia împotriva spălării creierului

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger