Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântul Se arată în trup

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

`

Cea de-a treizeci și șasea cuvântare

Toate lucrurile sunt rânduite de mâna Mea. Cine îndrăznește să facă după bunu-i plac? Cine le poate schimba cu ușurință? Oamenii plutesc prin văzduh, mișcându-se aidoma prafului, cu fețele mânjite făcându-i respingători din cap până-n picioare. Eu privesc dintre nori cu inima grea: de ce s-a transformat omul, odată plin de vitalitate, în această arătare? Și de ce nu-și dă seama de asta și este insensibil în privința aceasta? De ce „se lasă în voia sorții” și își îngăduie să ajungă acoperit de murdărie? Astfel este lipsa de iubire și de respect pentru el însuși. De ce evită omul, întotdeauna, ce întreb Eu? Sunt Eu, oare, cu adevărat, crud și inuman față de el? Sunt Eu, într-adevăr, arbitrar și irațional? Și atunci, de ce se uită oamenii mereu la Mine cu ochi dușmănoși? De ce Mă urăsc mereu? I-am adus Eu la capătul drumului? Omul nu a descoperit niciodată nimic în mustrarea Mea, căci nu face altceva decât să-și înșface cu amândouă mâinile jugul din jurul grumazului, cu amândoi ochii ațintiți asupra Mea, ca și cum ar supraveghea un dușman – și doar în acest moment simt cât de vlăguit este. Din această pricină spun că nimeni nu s-a ținut niciodată tare în mijlocul încercărilor. Nu este exact așa statura omului? Are el nevoie de Mine ca să-i spun cifrele „măsurilor” lui? „Înălțimea” omului nu este mai mare decât aceea a unui viermișor care șerpuiește pe pământ, iar „pieptul” lui este la fel de larg ca al unui șarpe. Prin aceasta, nu îl minimalizez pe om – nu sunt acestea măsurile precise ale staturii lui? L-am degradat Eu pe om? Omul e ca un copil jucăuș. Există chiar momente când se joacă cu animalele, totuși rămâne fericit; e ca o pisică, trăindu-și viața fără să-i pese sau să-și facă griji. Poate din cauza îndrumării Duhului sau a rolului lui Dumnezeu în Cer, Mă simt Eu profund dezgustat de stilurile extravagante de viață ale oamenilor pe pământ. Din cauza vieții omului – care este la fel ca aceea a unui parazit – „interesul” Meu pentru cuvintele „viață omenească” a crescut oarecum și, astfel, am devenit puțin mai „respectuos” față de viața omenească. Căci ar părea că numai omul este în stare de a crea o viață care are sens, pe câtă vreme Eu nu sunt capabil de acest lucru. Astfel, pot doar să Mă retrag în „munți”, fiindcă nu sunt în stare de a experimenta și observa greutățile printre oameni. Totuși, omul Mă forțează să o fac – nu am de ales! Nu pot decât să dau ascultare rânduielilor omului, recapitulând experiențe împreună cu el și trecând prin viața omenească alături de el. În Cer, o dată am făcut înconjurul întregii cetăți și, dedesubtul Cerului, am făcut, o dată, înconjurul tuturor țărilor. Totuși, nimeni nu M-a descoperit vreodată, de-abia au auzit sunetul mișcării Mele, când umblam încoace și-ncolo. În ochii oamenilor, Eu vin și plec fără urmă. Este ca și cum aș fi devenit un idol invizibil în inimile lor, totuși oamenii nu cred așa. S-ar putea ca toate acestea să nu fie fapte mărturisite de gura omului? În acest punct, cine nu recunoaște că ar trebui mustrați? Ar putea oamenii să mai stea cu fruntea sus în fața unei dovezi concrete?

Fac o afacere printre oameni, îi șterg omului toată necurățenia și nedreptatea și, astfel, îl „procesez” ca să poată fi după propria Mea inimă. Totuși, cooperarea omului este indispensabilă acestei etape a lucrării, căci el țopăie și saltă mereu ca un pește care tocmai a fost prins. Așa că, pentru a preveni orice accident, am omorât toți peștii care fuseseră prinși, după care peștele a devenit ascultător și nu a avut nici cel mai mic motiv de nemulțumire. Când am nevoie de om, e întotdeauna ascuns. De parcă n-ar fi văzut niciodată scene uimitoare, de parcă s-ar fi născut la țară și nu ar ști nimic despre treburile orașului. Adaug înțelepciunea Mea părților care lipsesc ale omului și îl fac să Mă cunoască; fiindcă omul este prea sărac, vin, în persoană, printre oameni și îi dau „calea spre bogăție”, făcându-l să deschidă ochii. Prin aceasta, nu îl salvez? Nu este asta compasiunea Mea față de om? Este iubire dăruită fără condiții? Este mustrarea doar ură? I-am explicat omului, din diferite perspective, dar el tratează acest lucru doar drept cuvinte și doctrine. Este ca și cum cuvântările Mele ar fi bunuri de mâna a doua, vândute ca solduri, în mâinile omului. Astfel, atunci când le spun oamenilor că o furtună mare vine să înghită satul de munte, nimeni nu gândește nimic despre asta, doar câțiva dintre ei își mută casele, cu inimile îndoite. Restul nu se mută, ca și cum ar fi indiferenți, ca și cum aș fi o rândunică din cer – nu înțeleg nimic din cele ce spun. Numai când munții se răstoarnă și pământul este făcut bucăți se gândesc oamenii la cuvintele Mele, numai atunci sunt treziți din visurile lor, dar timpul a venit deja, ei sunt înghițiți de marele potop, cadavrele lor plutesc la suprafața apei. Văzând mizeria din lume, Îmi scapă un suspin pentru nenorocirea omului. Am cheltuit mult timp și am plătit un preț mare de dragul sorții omului. În mintea oamenilor, nu am canale lacrimale – dar Eu, acest „monstru” fără canale lacrimale, am vărsat multe lacrimi pentru om. Omul, totuși, nu știe nimic despre asta, se joacă, doar, în țărână, cu jucăriile din mâinile lui, de parcă Eu nu exist. Astfel, în împrejurările de astăzi, oamenii rămân împietriți și tonți, sunt încă „înghețați” în beciuri, de parcă s-ar afla încă într-o peșteră. Văzând acțiunile omului, singura Mea opțiune este să plec…

În ochii oamenilor, am făcut mult bine pentru om și, astfel, ei Mă privesc ca pe un model al epocii actuale. Totuși, ei nu M-au privit niciodată ca pe Conducătorul sorții omului și Creatorul tuturor lucrurilor. De parcă nu Mă înțeleg. Deși oamenii au strigat odată „Trăiască înțelegerea”, nimeni n-a pierdut multă vreme cu analizarea cuvântului „înțelegere”, arătând că oamenii nu au nicio dorință să Mă iubească. În vremurile de azi, oamenii nu M-au prețuit niciodată, nu am niciun loc în inimile lor. Ar putea ei arăta o iubire adevărată pentru Mine, în zilele de suferință ce vor veni? Dreptatea omului rămâne ceva fără formă, ceva ce nu poate fi văzut sau atins. Ce vreau Eu este inima omului, fiindcă, în corpul omenesc, inima e cea mai de preț. Nu sunt, oare, faptele Mele potrivite pentru a fi răsplătite cu inima omului? De ce nu-Mi dau oamenii inimile lor? De ce le strâng ei, mereu, la propriile lor piepturi, nevrând să le dea drumul? Poate inima omului asigura pacea și fericirea, de-a lungul vieților oamenilor? De ce, atunci când cer ceva de la oameni, iau ei un pumn de țărână de pe jos și-L aruncă spre Mine? Este aceasta schema vicleană a omului? De parcă încearcă să păcălească un trecător care nu are unde se duce, momindu-l să se întoarcă la ei acasă, unde devin josnici și îl omoară. Oamenii au vrut să-Mi facă și Mie asemenea lucruri. De parcă ar fi călăul care omoară pe cineva fără să clipească din ochi, de parcă ar fi împăratul diavolilor, a cărui a doua natură este să ucidă oameni. Dar, acum, oamenii vin dinaintea Mea, dorind încă să folosească astfel de mijloace – totuși, ei își au planurile lor, iar Eu am contra-măsurile Mele. Chiar dacă oamenii nu Mă iubesc, cum aș putea Eu să nu-Mi fac publice omului contra-măsurile, în acest moment? Am un meșteșug infinit, nemăsurat, în a-l manevra pe om; fiecare parte a lui este manevrată de Mine personal și procesată de Mine personal. În cele din urmă, îl voi face pe om să îndure durerea despărțirii de ceea ce iubește și îl voi face să se supună rânduielilor Mele și, în acel moment, de ce o să mai aibă oamenii a se plânge? Oare tot ce fac Eu nu e de dragul omului? În timpuri trecute, nu i-am spus niciodată omului despre pașii lucrării Mele – dar azi, într-un timp diferit de trecut, deoarece conținutul lucrării Mele este diferit, le-am vorbit în avans oamenilor despre lucrarea Mea, ca să-i împiedic să cadă ca rezultat al acesteia. Nu este acesta vaccinul pe care l-am inoculat în om? Dintr-un motiv sau altul, oamenii nu s-au gândit niciodată serios la cuvintele Mele; de parcă burțile le sunt flămânde și nu fac mofturi cu privire la ce mănâncă, ceea ce ce le-a slăbit stomacurile. Dar oamenii consideră „constituția lor sănătoasă” drept capitală și nu iau notă de avertismentele „doctorului”. Văzându-le insensibilitatea, Mă simt îngrijorat pentru om. Fiindcă oamenii sunt prea mici și au încă de experimentat viața omenească, nu au nicio teamă; în inimile lor, cuvintele „viață omenească” nu există, ei nu au nicio considerație pentru ele și doar Îmi disprețuiesc cuvintele de parcă aș fi devenit o bătrână care bate câmpii. Pe scurt, în orice caz, sper ca oamenii să-Mi poată înțelege inima, căci nu am nicio dorință de a-l trimite pe om în ținutul morții. Sper ca omul să poată înțelege care este starea Mea sufletească, în chiar acest moment, și să fie atent cu povara pe care o port chiar acum.

26 aprilie 1992

Anterior:Cea de-a treizeci și patra cuvântare

Următorul:Cea de-a patruzeci și una cuvântare

S-ar putea să vă placă și