Nicicând nu a existat vreo urmă a Mea, nicicând nu a existat călăuzirea cuvintelor Mele în ceea ce este experimentat de om. Drept rezultat, am ținut întotdeauna oamenii la distanță, iar mai apoi, i-am părăsit. Disprețuiesc răzvrătirea omenirii. Nu știu de ce; se pare că i-am urât pe oameni de la început și, totuși, simt o profundă simpatie pentru ei. Astfel, oamenii au avut mereu două atitudini față de Mine – căci îi iubesc pe oameni și, de asemenea, îi urăsc. Cine dintre oameni e cu adevărat atent la dragostea Mea? Și cine e atent la ura Mea? În ochii Mei, omul este un lucru mort, lipsit de viață, ca o statuie de lut în mijlocul tuturor lucrurilor. Din cauza acestei răzvrătiri, omul Îmi provoacă mânia din când în când. Când trăiesc printre oameni, Îmi oferă un zâmbet plăpând când Eu ajung brusc, pentru că ei Mă „caută” mereu conștient, ca și cum M-aș juca cu omenirea pe pământ. Ei nu Mă iau niciodată în serios și, din cauza atitudinii lor față de Mine, nu am de ales decât să Mă „pensionez” de la „unitatea de lucru” a omenirii. Cu toate acestea, vreau să afirm că, deși Mă „pensionez”, „pensia” Mea nu se poate lipsi de niciun singur ban. Din cauza „vechimii” Mele în „unitatea de lucru” a omenirii, continui să solicit de la ei plata care încă Mi se datorează. Deși M-au părăsit, cum ar putea să scape de strânsoarea Mea? Mi-am slăbit odată strânsoarea asupra oamenilor într-o oarecare măsură, permițându-le să se răsfețe fără restricții în dorințele lor carnale – iar din acest motiv, ei au îndrăznit să se comporte într-o manieră neînfrânată, fără nicio reținere, lucru din care se poate vedea că nu Mă iubesc cu adevărat, pentru că ei toți trăiesc în trup. Cumva adevărata iubire e dată în schimbul trupului? Cumva tot ceea ce solicit de la oameni este doar „dragostea” trupului? Dacă așa ar sta cu adevărat lucrurile, atunci ce valoare ar avea omul? Ființele umane sunt toate gunoaie fără valoare! Dacă nu ar fi fost „puterile speciale” de a îndura pe care le am, aș fi părăsit omenirea acum mult timp – de ce M-aș deranja să rămân cu ei ca să fiu „hărțuit”? Totuși, Eu îndur. Vreau să ajung la fondul „chestiunii” omului. Odată ce lucrarea Mea pe pământ este terminată, Mă voi înălța în cer pentru a judeca „stăpânul” tuturor lucrurilor; aceasta este lucrarea Mea principală, pentru că aversiunea Mea față de oameni a atins deja un anumit grad. Cine nu și-ar urî inamicul? Cine nu și-ar extermina inamicul? În cer, Satana este dușmanul Meu; pe pământ, omul este vrășmașul Meu. Din cauza unirii dintre cer și pământ, îi consider pe toți vinovați, până la al nouălea grad de rudenie, și nici măcar unul nu va fi scuzat. Cine le-a spus să se răzvrătească împotriva Mea? Cine le-a spus să nu asculte de Mine? De ce oare oamenii sunt incapabili să reteze legăturile de durată cu vechea lor natură? De ce trupul lor prosperă întotdeauna în ei? Toate acestea sunt dovezi ale judecății Mele asupra omului. Cine nu îndrăznește să nu se supună faptelor? Cine îndrăznește să spună că judecata Mea este influențată de emoție? Sunt diferit de oameni, așa că îi părăsesc, căci Eu pur și simplu nu sunt unul din rasa umană.

Există o bază, o fundație pentru tot ce fac Eu; când oamenii Îmi „dezvăluie” „faptele adevărate” cu gura lor, Eu îi însoțesc pe „terenul de execuție”, căci jignirea omenirii este suficientă pentru a merita mustrarea Mea. Și așa, nu aplic mustrarea orbește, ci îi mustru pe oameni potrivit cu circumstanțele adevărate ale jignirii lor. Dacă nu, din cauza răzvrătirii sale, omenirea nu s-ar închina niciodată și nu și-ar recunoaște vina în fața Mea. Doar pentru că au ajuns în situația actuală, oamenii își pleacă toți capul cu reticență – dar în inimile lor, ei rămân plini de îndoială. Le-am dat oamenilor „bariu” de băut, astfel încât organele lor interne să apară frumos și clar sub „fluoroscop”. Murdăria și impuritatea nu au fost extirpate din pântecele omului; tot felul de lucruri murdare curg prin venele lor și, astfel, otrava din corpurile lor crește tot mai mult. Deoarece oamenii au trăit în astfel de circumstanțe mulți ani, ei s-au obișnuit cu ele și nu li se mai par ciudate. Drept urmare, germenii din corpurile lor se maturizează, devenind natura lor, și toți trăiesc sub dominația acestora. De aceea oamenii se apucă să alerge peste tot ca niște cai sălbatici. Totuși, ei niciodată nu admit pe deplin acest lucru; doar dau din cap ca să-și arate consimțământul. Adevărul este că omenirea nu-Mi pune cuvintele la inimă. Dacă Mi-ar lua cuvintele ca pe un leac bun, atunci ar „urma indicațiile medicului” și ar permite acestui leac să vindece boala din interiorul lor. Cu toate acestea, după mintea Mea, modul în care se comportă nu poate îndeplini această dorință, așa că tot ce pot să fac e să „strâng din dinți” și să continui să le vorbesc indiferent dacă ascultă sau nu: Eu doar Îmi fac datoria. Omenirea nu e dispusă să se bucure de binecuvântările Mele, ci ar suferi mai degrabă chinurile iadului – așa că tot ce pot face e să le accept cererea. Totuși, pentru ca numele Meu și Duhul Meu să nu fie făcute de rușine în iad, îi voi disciplina mai întâi și apoi Mă voi „supune” dorințelor lor, făcând astfel încât să fie „plini de încântare”. Nu sunt dispus să le îngădui oamenilor, nicicând și niciunde, să Mă facă de rușine în timp ce Îmi flutură steagul, motiv pentru care îi disciplinez iar și iar. Fără constrângerile cuvântărilor Mele stricte, cum ar fi reușit oamenii să continue să stea înaintea Mea până astăzi? Nu se abțin oamenii de la păcat numai pentru că se tem că voi pleca? Nu e adevărat că ei nu se plâng numai pentru că se tem de mustrare? Există vreunul ale cărui hotărâri să fie luate numai de dragul planului Meu? Oamenii toți cred că natura Mea este una divină, care nu are „calibrul intelectului”, dar cine poate să priceapă că sunt capabil să văd totul din umanitatea Mea? După cum spun oamenii, „De ce să folosim un baros ca să batem un cui?” Oamenii „Mă iubesc” nu pentru că dragostea lor față de Mine este înnăscută, ci pentru că se tem de mustrare. Cine dintre oameni s-a născut iubindu-Mă pe Mine? Există cineva care Mă tratează cum își tratează propria inimă? Și așa, rezum acest lucru cu un aforism pentru lumea umană: printre oameni, nu există niciunul care să Mă iubească.

Doar din cauză că vreau să-Mi aduc lucrarea pe pământ la bun sfârșit, Eu am grăbit ritmul lucrării Mele, ca nu cumva oamenii să fie azvârliți departe de Mine, atât de departe încât să cadă în oceanul fără margini. Tocmai pentru că le-am spus adevărul chestiunii în prealabil, ei sunt într-o oarecare măsură în gardă. Dacă nu pentru asta, e cineva care ar ridica pânzele când vremea de furtună e la un pas? Toată lumea este la lucru luându-și precauții. Este ca și cum, în inimile lor, am devenit un hoț. Ei se tem că voi înșfăca totul din casele lor, așa că toți își împing ușile cu toată puterea pe care pot să o adune, de teama profundă că Mă voi năpusti înăuntru. Văzându-i cum se comportă ca niște șobolani lași, plec în tăcere. În imaginația oamenilor, se pare că lumea e pe cale să sufere o apocalipsă, așa că toți fug în dezordine, speriați până în măduva oaselor. Numai în acest moment văd Eu fantomele care rătăcesc pretutindeni pe pământ. Nu pot face altceva decât să râd și, printre sunetele râsului Meu, omul este uluit și îngrozit. Doar atunci Îmi dau seama de adevărul chestiunii, așa că Îmi reprim zâmbetul și încetez să Mă mai uit la ce se întâmplă pe pământ, revenind în schimb la lucru conform planului Meu inițial. Nu mai privesc omenirea ca pe un model care servește drept specimen pentru cercetarea Mea, pentru că ei nu sunt altceva decât resturi. Odată ce-i înlătur, nu mai sunt de niciun folos – sunt frânturi de deșeuri. În această conjunctură, îi anihilez și îi arunc în foc. În mintea omenirii, mila și bunătatea Mea sunt cuprinse în judecata, măreția și mânia Mea. Dar prea puțin știu ei că de mult timp le-am ignorat slăbiciunile și că Mi-am retras de mult mila și iubirea, și de aceea se află în starea în care se află acum. Nimeni nu e capabil să Mă cunoască, nici nu poate să-Mi înțeleagă cuvintele sau să-Mi vadă fața ori să priceapă intențiile Mele. Nu sunt acestea stările în care se află oamenii acum? Atunci, cum se poate spune că am milă și bunătate iubitoare? Nu iau în considerare slăbiciunile oamenilor și nici nu „am grijă” de imperfecțiunile lor. Ar mai putea să fie asta mila și bunătatea Mea iubitoare? Sau ar mai putea să fie dragostea Mea pentru omenire? Oamenii toți cred că Eu rostesc „amabilități goale” și deci nu cred cuvintele pe care le vorbesc. Dar există cineva care să știe că, „Fiind aceasta o epocă diferită, mila și iubirea Mea nu există în ziua de azi; cu toate acestea, Eu sunt întotdeauna un Dumnezeu care face așa cum spune că va face”? Când sunt în mijlocul omenirii, oamenii Mă văd în mintea lor ca pe Cel Preaînalt și astfel, ei cred că Îmi place să vorbesc din înțelepciunea Mea. Asta îi face să Îmi ia întotdeauna cuvântul cu un strop de scepticism. Dar există cineva care să poată pricepe regulile din spatele discursului Meu? Sau originile cuvintelor Mele? Există cineva care poate înțelege ceea ce anume doresc să aduc la îndeplinire? Sau care poate pătrunde detaliile încheierii planului Meu de gestionare? Cine e capabil să devină un confident al Meu? Între toate lucrurile, cine în afară de Mine poate ști ce anume fac Eu? Și cine poate ști care este scopul Meu final?

30 aprilie 1992