Capitolul 17

Cuvântările Mele răsună ca un tunet, împrăștiind lumină în toate cele patru direcții și pe întregul pământ, iar în mijlocul tunetelor și al fulgerelor, umanitatea este doborâtă. Niciun om nu a rămas vreodată ferm în mijlocul tunetelor și al fulgerelor; majoritatea oamenilor sunt cumplit de îngroziți la venirea luminii Mele și nu știu ce să facă. Atunci când o licărire slabă de lumină începe să apară la Răsărit, mulți oameni, mișcați de această luminozitate neclară, se trezesc instantaneu din iluziile lor. Cu toate acestea, nimeni nu și-a dat seama vreodată că a venit ziua când lumina Mea coboară pe pământ. Majoritatea oamenilor sunt uluiți de apariția bruscă a luminii și, unii dintre ei, cu o privire caracterizată de fascinație curioasă, observă mișcările luminii și direcția din care se apropie, în vreme ce unii stau pregătiți în timp ce înfruntă lumina, astfel încât ei să-i poată înțelege mai clar sursa. Oricum ar fi, a descoperit cineva vreodată cât de prețioasă este lumina de astăzi? A conștientizat vreodată cineva unicitatea luminii de astăzi? Majoritatea oamenilor sunt doar nedumeriți; au ochii răniți și sunt aruncați, de lumină, în noroi. Sub această lumină nebuloasă, s-ar putea spune că dezordinea acoperă pământul, o priveliște insuportabil de tristă, care, examinată îndeaproape, îl asaltează pe om cu o melancolie copleșitoare. Din aceasta se deduce faptul că, atunci când lumina este cea mai puternică, starea pământului va fi mai puțin capabilă să permită omenirii să se stea înaintea Mea. Umanitatea stă în lucirea luminii; din nou, toată umanitatea stă în mântuirea luminii, dar, totodată, și în rănile provocate de ea. Există oare cineva care nu se află în mijlocul loviturilor ucigătoare ale luminii? Există oare cineva care poate scăpa de arsura luminii? Am străbătut întreg universul, presărând cu mâinile Mele semințele Duhului Meu, astfel încât toată umanitatea de pe pământ să fie, în acest mod, mișcată de Mine. Din cel mai înalt punct al Cerului, Mă uit în jos la întregul pământ, urmărind fenomenele grotești și fantastice ale creaturilor de pe pământ. Suprafața oceanului pare să sufere șocul unui cutremur: păsările marine zboară încoace și-n colo, căutând pești pe care să-i înghită. Între timp, fundul mării rămâne în ignoranță, iar condițiile de la suprafață sunt total incapabile să îi trezească conștiința, deoarece fundul oceanului este la fel de senin ca al treilea Cer. Aici, lucrurile vii, mari și mici, coexistă în armonie, fără a se angaja nici măcar o dată în „conflicte ale gurii și limbii”. Printre nenumăratele fenomene bizare și capricioase, cel mai greu îi este umanității să Mă mulțumească. Poziția pe care Eu i-am dat-o omului este prea înaltă, iar ambiția sa este astfel prea mare și, în ochii lui, există întotdeauna o măsură de neascultare. În cadrul disciplinării omului de către Mine, în judecata Mea față de el, au existat multe lucruri care sunt meticuloase, multe care sunt binevoitoare, dar, despre aceste lucruri, omenirea nu are nici cea mai mică bănuială. Eu nu am tratat niciodată cu asprime vreo ființă umană; doar am administrat corecții potrivite când omenirea a fost neascultătoare și doar i-am oferit ajutor adecvat când a fost slabă. Dar, atunci când umanitatea Mă ține la distanță și, în plus, folosește stratagemele înșelătoare ale Satanei ca să se răzvrătească împotriva Mea, voi extermina imediat omenirea, nelăsându-i nicio altă șansă să-și demonstreze cu înfumurare abilitățile înaintea Mea, astfel încât să nu mai poată să se împăuneze cu infatuare, agresându-i pe alții, pe fața pământului.

Eu Îmi exercit autoritatea pe pământ, desfășurându-Mi lucrarea în întregimea sa. Tot ce este în lucrarea Mea se reflectă pe fața pământului; omenirea nu a putut niciodată, pe pământ, să înțeleagă mișcările Mele în Cer, nici să cugete amănunțit asupra orbitelor și traiectoriilor Duhului Meu. Majoritatea ființelor umane înțeleg doar detaliile care se află în afara duhului, incapabile să înțeleagă starea reală a acestuia. Cerințele pe care le am de la omenire nu sunt ale sinelui Meu nedeslușit, care este în Cer, sau ale ființei imponderabile care sunt pe pământ; Eu am cerințe adecvate în concordanță cu statura omului de pe pământ. Eu niciodată nu am pus pe cineva în dificultate și nici n-am cerut vreodată cuiva să-și „stoarcă sângele” pentru plăcerea Mea – ar putea oare cerințele Mele să fie limitate doar la asemenea condiții? Din nenumăratele creaturi de pe pământ, care nu se supune dispozițiilor cuvintelor din gura Mea? Care dintre aceste creaturi, care vin înaintea Mea, nu este pe deplin arsă prin cuvintele Mele și focul Meu arzător? Care dintre aceste creaturi îndrăznește „să se fâțâie” cu exaltare mândră înaintea Mea? Care din aceste creaturi nu se pleacă înaintea Mea? Sunt Eu Dumnezeul care impune creației doar tăcerea? Dintre nenumăratele lucruri din creație, Eu le aleg pe cele care Îmi satisfac intenția; din nenumăratele ființe umane din omenire, le aleg pe cele cărora le pasă de inima Mea. Eu aleg cele mai bune dintre toate stelele, adăugând prin aceasta o licărire slabă de lumină Împărăției Mele. Eu umblu pe pământ, împrăștiindu-Mi parfumul pretutindeni și, în fiecare loc, Îmi las în urmă forma. Fiecare loc răsună la sunetul glasului Meu. Oamenii de peste tot se gândesc la scenele frumoase de ieri, pentru că întreaga umanitate își amintește trecutul…

Întreaga umanitate tânjește să-Mi vadă fața, dar când cobor în persoană pe pământ, toți sunt potrivnici sosirii Mele și toți alungă venirea luminii, ca și cum Eu aș fi dușmanul omului în Cer. Omul Mă întâmpină cu o lumină defensivă în ochi și rămâne constant alert, profund temător că Eu aș putea avea alte planuri pentru el. Deoarece ființele umane Mă privesc ca pe un prieten necunoscut, ele se simt de parcă Eu aș nutri intenția de a le ucide fără discriminare. În ochii omului, Eu sunt un opozant ucigător. Cu toate că a gustat căldura Mea în toiul nenorocirii, omul rămâne în necunoștință de cauză în ceea ce privește dragostea Mea și este încă pornit să se apere de Mine și să Mă sfideze. Departe de a profita de condiția lui pentru a acționa împotriva sa, Eu îl cuprind pe om în căldura îmbrățișării, îi umplu gura cu dulceață și îi pun mâncarea necesară în stomac. Dar, când mânia Mea violentă va scutura munții și râurile, nu îi voi mai dărui omului, din cauza lașității lui, aceste forme diferite de ajutor. În acest moment, furia Mea va crește, refuzând tuturor lucrurilor vii o șansă să se căiască și, abandonând toate speranțele Mele pentru om, voi administra răsplata pe care el o merită din plin. În acest moment, tunetul vuiește și fulgerul lucește, precum valurile oceanului care se dezlănțuie cu mânie, ca zeci de mii de munți care se prăbușesc. Pentru răzvrătirea sa, omul este doborât de tunet și de fulger și alte creaturi sunt eliminate în explozii de tunete și fulgere, iar întregul univers coboară brusc în haos și creația nu poate să recupereze suflarea primară a vieții. Nenumăratele mulțimi ale omenirii nu pot scăpa de vuietul tunetului; în mijlocul lucirii fulgerului, ființele umane, hoardă după hoardă, se răstoarnă în curentul rapid, ca să fie purtate de torentele care se revarsă din munți. Deodată, lumea „oamenilor” se apropie de locul de „destinație” al omului. Cadavrele plutesc la suprafața oceanului. Întreaga omenire se îndepărtează de Mine din pricina mâniei Mele, căci omul a păcătuit împotriva esenței Duhului Meu și răzvrătirea lui M-a jignit. Dar, în locurile fără apă, alți oameni se bucură încă, printre râsete și cântece, de făgăduințele acordate lor.

Când toți oamenii sunt tăcuți, Eu emit o licărire de lumină în fața ochilor lor. Apoi, mintea oamenilor se limpezește și ochii încep să le strălucească, iar ei nu mai sunt dornici să păstreze tăcerea; astfel, sentimentul spiritual este chemat în inimile lor imediat. Când se întâmplă asta, întreaga umanitate este înviată. Aruncându-și deoparte nemulțumirile nerostite, toți oamenii vin înaintea Mea, câștigând încă o șansă la supraviețuire prin cuvintele pe care Eu le proclam. Acest lucru se întâmplă pentru că toate ființele umane își doresc să trăiască pe fața pământului. Cu toate acestea, care dintre ele a avut vreodată intenția de a trăi de dragul Meu? Care dintre ele a descoperit vreodată lucruri splendide în ele ca să Mi le ofere pentru bucuria Mea? Care dintre ele Mi-a detectat vreodată mireasma îmbătătoare? Toate ființele umane sunt lucruri vulgare și nerafinate: la exterior, par a uimi ochii, dar esența lor este de a nu Mă iubi sincer pentru că, în ungherele adânci ale inimii omenești, niciodată nu a existat niciun element al Meu. Omul este prea deficitar: comparându-l cu Mine, pare că dezvălui un abis la fel de mare ca acela dintre pământul și Cer. Chiar și astfel, Eu nu lovesc punctele slabe și vulnerabile ale omului, nici nu-l ridiculizez din cauza neajunsurilor sale. Mâinile Mele au fost la lucru pe pământ timp de mii de ani și tot timpul ochii Mei au avut grijă de întreaga omenire. Totuși, Eu n-am luat niciodată, la întâmplare, nicio singură viață umană ca să Mă joc cu ea ca și cum ar fi fost o jucărie. Observ durerile pe care le-a îndurat omul și înțeleg prețul pe care el l-a plătit. În timp ce el stă înaintea Mea, nu doresc să îl iau pe om pe nepregătite pentru a-l mustra și nici nu-Mi doresc să revărs asupra lui lucruri nedorite. În schimb, în tot acest timp, Eu doar i-am furnizat și i-am dat omului. Așadar, tot ceea ce îl bucură pe om este harul Meu, toată răsplata care vine din mâna Mea. Pentru că Eu sunt pe pământ, omul nu a trebuit niciodată să îndure chinurile foamei. Mai degrabă, îi permit omului să primească din mâinile Mele lucrurile de care el se poate bucura și îi permit omenirii să trăiască în binecuvântările Mele. Oare nu trăiește întreaga omenire sub mustrarea Mea? Așa cum există belșug în adâncimile munților și o mulțime de lucruri de care să se bucure în ape, oare poporul care trăiește astăzi în cuvintele Mele nu are, cu atât mai mult, mâncare pe care o apreciază și o gustă? Eu sunt pe pământ și omenirea se bucură de binecuvântările Mele pe pământ. Când voi lăsa pământul în urmă, moment în care și lucrarea Mea se va încheia, omenirea nu va mai primi îngăduința Mea din cauza slăbiciunii sale.

16 martie 1992

Anterior: Capitolul 16

Înainte: Capitolul 18

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Taina întrupării (1)

În Epoca Harului, Ioan a pregătit calea pentru Isus. Ioan nu a putut să facă lucrarea lui Dumnezeu Însuși, ci pur și simplu a îndeplinit...

Dumnezeu Însuși, Unicul (I)

Autoritatea lui Dumnezeu (I)Ultimele mele câteva părtășii au fost despre lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși. După...

Capitolul 35

Șapte fulgere vin de la tron, zguduie universul, răstoarnă cerul și pământul și răsună prin ceruri! Sunetul străpunge urechile, iar oamenii...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger