Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Oile lui Dumnezeu aud glasul lui Dumnezeu (Aspecte esențiale pentru noul credincios)

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Capitolul 5 Trebuie să cunoașteți adevărurile despre întruparea lui Dumnezeu

1. Ce este întruparea? Care este esența întrupării?

Cuvinte relevante ale lui Dumnezeu:

Primul Dumnezeu întrupat a trăit pe pământ timp de treizeci și trei de ani și jumătate, cu toate acestea, Și-a efectuat lucrarea de slujire timp de doar trei ani și jumătate din acei ani. Atât timp cât a lucrat și înainte de a-Și începe lucrarea, El a fost stăpânit de umanitate normală. El Și-a trăit umanitatea normală timp de treizeci și trei de ani și jumătate. Pe parcursul ultimilor trei ani și jumătate El S-a revelat pe Sine Însuși ca fiind Dumnezeul întrupat. Înainte de a începe efectuarea lucrării Sale de slujire, El a apărut cu umanitate obișnuită, normală, nearătând nicun semn al divinității Sale, și doar după ce a început să efectueze în mod oficial lucrarea Sa de slujire, divinitatea Lui s-a manifestat. Viața și lucrarea Sa în timpul primilor douăzeci și nouă de ani au demonstrat toate că El a fost o ființă umană autentică, un fiu al omului, un trup; pentru că lucrarea Sa de slujire a început cu adevărat doar după vârsta de douăzeci și nouă de ani. Înțelesul întrupării este că Dumnezeu apare în trup și că El vine să lucreze printre oamenii creației Sale în chipul unui trup. Deci, pentru ca Dumnezeu să fie întrupat, trebuie să fie mai întâi trup, trup cu umanitate normală; asta, cel puțin, trebuie să fie adevărat. De fapt, implicația întrupării lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu trăiește și lucrează în trup, Dumnezeu în esența Sa devine trup, devine om. Viața și lucrarea Sa întrupate pot fi împărțite în două etape. Prima este viața pe care El o trăiește înainte de a efectua lucrarea Sa de slujire. El trăiește într-o familie de oameni obișnuiți, într-o umanitate absolut normală, supunându-Se moralității normale și legilor vieții umane, cu nevoi umane normale (hrană, îmbrăcăminte, adăpost, somn), slăbiciuni umane normale și emoții umane normale. Cu alte cuvinte, în această primă etapă, El trăiește în umanitate ne-divină, umanitate complet normală, angajându-Se în toate activitățile umane normale. A doua etapă este viața pe care El o trăiește după ce începe să efectueze lucrarea Sa de slujire. El încă trăiește în umanitatea obișnuită cu un înveliș uman normal, nearătând niciun semn exterior al supranaturalului. Cu toate acestea, El trăiește numai de dragul lucrării Sale de slujire și, în acest timp, umanitatea Sa normală există în întregime în slujba lucrării normale a divinității Sale; pentru că până atunci umanitatea Sa normală s-a maturizat până la punctul de a putea să efectueze lucrarea Sa de slujire. Deci, a doua etapă a vieții Sale este de a efectua lucrarea Sa de slujire în umanitatea Sa normală, este o viață atât a umanității normale, cât și a divinității complete. Motivul pentru care, în timpul primei etape a vieții Sale, El trăiește în umanitate complet obișnuită este faptul că umanitatea Lui nu este încă egală cu întreaga lucrare divină, nu este încă matură; numai după ce umanitatea Lui se maturizează, devine capabilă să poarte pe umeri lucrarea Sa de slujire, poate să se apuce de efectuarea lucrării Sale de slujire. Deoarece El, ca trup, are nevoie să crească și să Se maturizeze, prima etapă a vieții Sale este aceea a umanității normale, în timp ce, în a doua etapă, pentru că umanitatea Lui este capabilă să întreprindă lucrarea Sa și să efectueze lucrarea Sa de slujire, viața pe care o trăiește Dumnezeul întrupat în timpul lucrării Sale de slujire, este una atât de umanitate, cât și de divinitate completă. Dacă, din momentul nașterii Sale, Dumnezeul întrupat Și-ar fi început lucrarea Sa de slujire în mod serios, efectuând semne și minuni supranaturale, atunci El nu ar avea o esență trupească. Prin urmare, umanitatea Lui există de dragul esenței Sale trupești; nu poate exista niciun trup fără umanitate, iar o persoană fără umanitate nu este o ființă umană. În felul acesta, umanitatea trupului lui Dumnezeu este o proprietate intrinsecă a corpului întrupat al lui Dumnezeu.

din „Esența trupului locuit de Dumnezeu” aflată în Cuvântul Se arată în trup

Chiar și după ce El începe să realizeze lucrarea Sa de slujire, divinitatea Lui încă sălășluiește în învelișul exterior uman atunci când El Își face lucrarea; este doar faptul că, în acel moment, umanitatea Lui servește unicul scop de a permite divinității Lui să efectueze lucrarea în trupul normal. Așadar, agentul lucrării este divinitatea care locuiește în umanitatea Sa. Este divinitatea Sa, nu umanitatea Sa, cea care lucrează, cu toate acestea, este o divinitate ascunsă în umanitatea Sa; lucrarea Lui este, în esență, făcută prin divinitatea Sa completă, nu prin umanitatea Sa. Dar cel care efectuează lucrarea este trupul Său. S-ar putea spune că El este un om și, de asemenea, este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu devine un Dumnezeu care trăiește în trup, cu un înveliș uman și o esență umană, dar, de asemenea, și esența lui Dumnezeu. Pentru că El este un om cu esența lui Dumnezeu, El este mai presus de oricare dintre oamenii creați, mai presus de orice om care poate efectua lucrarea lui Dumnezeu. Și astfel, printre toți cei cu un înveliș uman ca al Lui, printre toți cei care posedă umanitate, doar El Însuși este Dumnezeul întrupat – toți ceilalți sunt oameni creați. Chiar dacă ei toți au umanitate, oamenii creați nu sunt nimic altceva decât oameni, în timp ce Dumnezeu întrupat este diferit: în trupul Lui, El nu are numai umanitate, dar mai important, are divinitate. Umanitatea Lui poate fi văzută în aspectul exterior al trupului Său și în viața Sa de zi cu zi, dar divinitatea Lui este dificil de perceput. Pentru că divinitatea Lui este exprimată numai atunci când El are umanitate, și nu este atât de supranaturală pe cât își imaginează oamenii că este, este extrem de dificil de văzut de către oameni. Chiar și astăzi este cel mai dificil pentru oameni să înțeleagă adevărata esență a Dumnezeului întrupat. De fapt, chiar și după ce am vorbit despre aceasta atât de mult, mă aștept să fie încă un mister pentru majoritatea dintre voi. Această problemă este foarte simplă: Din moment ce Dumnezeu devine trup, esența Lui este o combinație de umanitate și divinitate. Această combinație se numește Dumnezeu Însuși, Dumnezeu Însuși pe pământ.

din „Esența trupului locuit de Dumnezeu” aflată în Cuvântul Se arată în trup

Dumnezeu nu vine pe pământ pentru a-Și desăvârși umanitatea normală. El nu vine pentru a face lucrarea umanității normale, ci numai pentru a face lucrarea divinității în umanitatea normală. Ceea ce Dumnezeu spune referitor la umanitatea normală nu este ceea ce își imaginează omul că este. Pentru om, „umanitate normală” înseamnă să ai o soție sau un soț și fii și fiice. Acestea sunt dovezi ale faptului că ești o persoană normală. Dar Dumnezeu nu vede lucrurile așa. Pentru El, umanitatea normală înseamnă a avea gânduri omenești obișnuite, vieți omenești obișnuite și a fi născut din oameni obișnuiți. Dar normalitatea Sa, spre deosebire de cum omul înțelege normalitatea, nu include a avea o soție sau un soț și copii. Adică, pentru om, umanitatea normală despre care vorbește Dumnezeu este ceea ce omul ar considera absența umanității, aproape fără emoții și aparent fără vreo nevoie trupească, asemenea lui Isus, care a fost o persoană obișnuită doar pe dinafară, având înfățișarea unei persoane obișnuite, dar, în esență, nu avea în totalitate tot ceea ce ar trebui să aibă o persoană obișnuită. Din aceasta se poate vedea că esența Dumnezeului întrupat nu cuprinde tot ceea ce ține de umanitatea normală, ci doar o parte din lucrurile cu care oamenii ar trebui să fie înzestrați, pentru a menține rutina unei vieți normale și a menține capacitatea omenească normală de rațiune. Dar aceste lucruri nu au nimic de-a face cu ceea ce omul consideră umanitate normală. Acestea sunt ceea ce Dumnezeu întrupat ar trebui să aibă. Există aceia care susțin, totuși, că despre Dumnezeul întrupat se poate spune că are o umanitate normală doar dacă are o soție, fii și fiice, o familie. Fără aceste lucruri, spun ei, El nu este o persoană normală. Te întreb atunci: „Are Dumnezeu o soție? Este posibil ca Dumnezeu să aibă un soț? Poate Dumnezeu să aibă copii?” Nu sunt acestea erezii? Totuși, Dumnezeul întrupat nu poate să răsară din crăpătura unei stânci sau să cadă din cer. El poate fi născut doar într-o familie omenească normală. De aceea, El are părinți și surori. Acestea sunt lucrurile pe care umanitatea normală a Dumnezeului întrupat ar trebui să le aibă. Așa a fost cazul cu Isus. Isus a avut un tată și o mamă, surori și frați. Toate acestea erau normale. Dar, dacă El ar fi avut o soție și fii și fiice, atunci umanitatea normală a Lui nu ar fi fost aceea pe care Dumnezeu a dorit ca Dumnezeul întrupat să o aibă. Dacă așa ar fi stat lucrurile, El nu ar fi putut să lucreze în numele divinității. El a putut să facă lucrarea divinității tocmai din cauza faptului că nu a avut soție și copii, și totuși a fost născut din oameni normali într-o familie normală. Pentru a clarifica aceasta și mai mult, ceea ce Dumnezeu consideră o persoană normală este o persoană născută într-o familie normală. Doar o astfel de persoană este calificată pentru a face o lucrare divină. Dacă, pe de altă parte, persoana a avut o soție, copii sau un soț, acea persoană nu ar putea să facă lucrare divină, deoarece ea ar avea doar umanitatea normală de care au nevoie oamenii, dar nu umanitatea normală pe care o pretinde Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu consideră a fi și ceea ce oamenii înțeleg sunt deseori lucruri extrem de diferite, foarte departe unul de altul.

din „Diferența esențială dintre Dumnezeul întrupat și oamenii folosiți de Dumnezeu” aflată în Cuvântul Se arată în trup

Hristos cu umanitate normală este un trup în care Duhul este realizat, stăpânind umanitate normală, rațiune normală și gândire umană. „A fi realizat” înseamnă Dumnezeu ce devine om, Duhul ce devine trup; în termeni simpli, este atunci când Dumnezeu Însuși locuiește într-un trup cu umanitate normală, și prin acesta Își exprimă lucrarea Sa divină – aceasta este ceea ce înseamnă a fi realizat sau întrupat.

din „Esența trupului locuit de Dumnezeu” aflată în Cuvântul Se arată în trup

Trupul purtat de Duhul lui Dumnezeu este însuși trupul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu este suprem; El este atotputernic, sfânt și drept. În mod similar, trupul Lui este de asemenea suprem, atotputernic, sfânt și drept. Un trup ca acesta este capabil doar să facă ceea ce este drept și benefic pentru omenire, ceea ce este sfânt, glorios și puternic și este incapabil să facă ceva ce încalcă adevărul sau moralitatea și justiția, cu atât mai puțin ceva ce trădează Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu este sfânt, şi astfel trupul Lui este incoruptibil de către Satana; trupul Lui este de o esență diferită decât trupul omului. Căci este omul, nu Dumnezeu, cel care este corupt de către Satana; ar fi imposibil ca Satana să corupă trupul lui Dumnezeu.

din „O problemă foarte serioasă: trădarea (2)” aflată în Cuvântul Se arată în trup

(Pasaj selectat din cuvintele lui Dumnezeu)

Esența lui Hristos este ascultare față de voința Tatălui ceresc

Dumnezeul întrupat este numit Hristos, iar Hristos este trupul îmbrăcat de Duhul lui Dumnezeu. Acest trup este diferit de orice om care este din carne. Această diferență se datorează faptului că Hristos nu este din carne și oase, ci este întruparea Duhului. El are atât o umanitate normală, cât și o divinitate completă. Divinitatea Lui nu este stăpânită de niciun om. Umanitatea Sa normală susține toate activitățile Sale normale în trup, în timp ce divinitatea Sa desfășoară lucrarea lui Dumnezeu Însuși. Fie umanitatea sau divinitatea Sa, ambele se supun voinței Tatălui ceresc. Esența lui Hristos este Duhul, adică divinitatea. Prin urmare, esența Lui este cea a lui Dumnezeu Însuși; această esență nu va întrerupe propria Sa lucrare și nu ar fi posibil ca El să facă ceva care să distrugă lucrarea Sa, nici n-ar rosti vreodată cuvinte care să fie împotriva voinței Lui proprii. Prin urmare, Dumnezeu întrupat nu ar face absolut niciodată vreo lucrare care să-I întrerupă propria Sa gestionare. Asta este ceea ce ar trebui să înțeleagă toți oamenii. Esența lucrării Duhului Sfânt este de a mântui omul și este întreprinsă de dragul propriei gestionări a lui Dumnezeu. În mod asemănător, lucrarea lui Hristos este de a mântui omul și este întreprinsă de dragul voinței lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că Dumnezeu devine trup, El Își împlinește esența în trupul Său, astfel încât trupul Său este suficient pentru a-I întreprinde lucrarea. De aceea, toată lucrarea Duhului lui Dumnezeu este înlocuită de lucrarea lui Hristos în timpul întrupării, iar în centrul întregii lucrări de-a lungul perioadei întrupării este lucrarea lui Hristos. Nu poate fi amestecată cu lucrarea din nicio altă epocă. Și, din moment ce Dumnezeu Se întrupează, El lucrează în identitatea trupului Său; deoarece El vine în trup, El termină, așadar, în trup lucrarea pe care ar trebui să o facă. Fie Duhul lui Dumnezeu sau Hristos, ambii sunt Dumnezeu Însuși, și El face lucrarea pe care ar trebui să o facă și Își îndeplinește slujirea pe care ar trebui să o îndeplinească.

Esența lui Dumnezeu Însuși exercită autoritate, dar El este capabil să Se supună pe deplin autorității care vine de la El. Fie lucrarea Duhului sau lucrarea trupului, niciuna nu intră în conflict cu cealaltă. Spiritul lui Dumnezeu este autoritatea asupra întregii creații. Trupul ce conține esența lui Dumnezeu este, de asemenea, pătruns de autoritate, dar Dumnezeu în trup poate face toată lucrarea care se supune voinței Tatălui ceresc. Acest lucru nu poate fi atins sau conceput de niciun om. Dumnezeu Însuși este autoritate, dar trupul Său se poate supune autorității Sale. Acesta este sensul lăuntric al cuvintelor: „Hristos ascultă de voia lui Dumnezeu Tatăl.” Dumnezeu este un Duh și poate să facă lucrarea mântuirii, așa cum Dumnezeu poate deveni om. Oricum, Dumnezeu Însuși Își face propria Sa lucrare; El nici nu întrerupe, nici nu intervine, cu atât mai puțin desfășoară o lucrare care se contrazice reciproc, deoarece esența lucrării Duhului și a trupului sunt similare. Fie Duhul sau trupul, ambele lucrează pentru a împlini o voință și pentru a gestiona aceeași lucrare. Deși Duhul și trupul au două calități disparate, esențele lor sunt aceleași; ambele au esența lui Dumnezeu Însuși și identitatea Sa. Dumnezeu Însuși nu are elemente de neascultare; esența Sa este bună. El este expresia tuturor frumuseților și a bunătății, precum și a întregii iubiri. Chiar și în trup, Dumnezeu nu face nicio faptă de nesupunere față de Dumnezeu Tatăl. Chiar și cu prețul sacrificării vieții Sale, El ar fi dispus din toată inima și nu ar face nicio altă alegere. Dumnezeu nu are elemente de ipocrizie și de importanță de Sine sau de îngâmfare și aroganță; El nu are elemente de necinste. Toată nesupunerea față de Dumnezeu vine de la Satana; Satana este izvorul întregii urâțenii și răutăți. Motivul pentru care omul are calități asemănătoare celor ale lui Satana este că omul a fost corupt și prelucrat de Satana. Hristos nu a fost corupt de Satana, de aceea El are numai caracteristicile lui Dumnezeu și niciuna din cele ale Satanei. Indiferent de cât de grea este lucrarea sau de cât de slab este trupul, Dumnezeu, cât timp trăiește în trup, nu va face niciodată nimic care să întrerupă lucrarea lui Dumnezeu Însuși, cu atât mai puțin va lepăda voința lui Dumnezeu Tatăl în neascultare. El ar prefera mai degrabă să sufere dureri trupești decât să acționeze împotriva voinței lui Dumnezeu Tatăl; este exact așa cum a spus Isus în rugăciune: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Omul ar alege, dar Hristos nu ar face așa. Deși El are identitatea lui Dumnezeu Însuși, El continuă să caute voia lui Dumnezeu Tatăl și îndeplinește ceea ce Îi este încredințat de Dumnezeu Tatăl, din perspectiva trupului. Aceasta este ceva care nu poate fi atins de om. Ceea ce vine de la Satana nu poate avea esența lui Dumnezeu, ci doar una care nu se supune și se opune lui Dumnezeu. Nu poate să se supună pe deplin lui Dumnezeu, cu atât mai puțin să se supună de bunăvoie voinței lui Dumnezeu. Toți oamenii, în afară de Hristos, pot face ceea ce I se opune lui Dumnezeu și nimeni nu poate să întreprindă direct lucrarea încredințată de Dumnezeu; niciunul nu este capabil să considere gestionarea lui Dumnezeu drept datoria lor de a face. Supunerea față de voia lui Dumnezeu Tatăl este esența lui Hristos; neascultarea față de Dumnezeu este caracteristica Satanei. Aceste două calități sunt incompatibile și oricine are calitățile Satanei nu poate fi numit Hristos. Motivul pentru care omul nu poate să întreprindă lucrarea lui Dumnezeu în locul Său este pentru că omul nu are nicio substanță a lui Dumnezeu. Omul lucrează pentru Dumnezeu din pricina intereselor personale ale omului și a perspectivelor sale viitoare, dar Hristos lucrează pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu Tatăl.

Umanitatea lui Hristos este guvernată de divinitatea Sa. Deși El este în trup, umanitatea Sa nu este în întregime ca cea a unui om format din trup. El are propriul Său caracter unic, iar acest lucru este, de asemenea, guvernat de divinitatea Sa. Divinitatea Sa nu are nicio slăbiciune; slăbiciunea lui Hristos se referă la cea a umanității Sale. Într-o anumită măsură, această slăbiciune Îi constrânge divinitatea, dar astfel de limite se regăsesc într-un anumit scop și timp și nu sunt nelimitate. Când vine timpul să-Și îndeplinească lucrarea divinității Sale, aceasta se face indiferent de umanitatea Sa. Umanitatea lui Hristos este în întregime dirijată de divinitatea Sa. În afară de viața normală a umanității Sale, toate celelalte acțiuni ale umanității Sale sunt influențate, afectate și regizate de divinitatea Sa. Deși Hristos are o umanitate, ea nu întrerupe lucrarea divinității Sale. Aceasta este tocmai pentru că umanitatea lui Hristos este dirijată de divinitatea Sa; deși umanitatea Lui nu este matură în comportamentul Său în fața altora, nu afectează lucrarea normală a divinității Sale. Când spun că umanitatea Sa nu a fost coruptă, vreau să spun că umanitatea lui Hristos poate fi direct dirijată de către divinitatea Sa și că El are un simț mai înalt decât cel al omului obișnuit. Umanitatea Sa este cea mai potrivită pentru a fi condusă de divinitate în lucrarea Sa; umanitatea Sa este cea mai competentă să exprime lucrarea divinității, precum și cea mai capabilă să se supună unei astfel de lucrări. Întrucât Dumnezeu lucrează în trup, El nu pierde niciodată din vedere datoria pe care un om în trup ar trebui să o îndeplinească; El este capabil să Se închine lui Dumnezeu din cer cu o inimă sinceră. El are esența lui Dumnezeu, iar identitatea Sa este cea a lui Dumnezeu Însuși. Doar că El a venit pe pământ și a devenit o ființă creată, cu învelișul exterior al unei ființe create și acum înzestrate cu o umanitate pe care El nu a avut-o înainte; El este capabil să Se închine lui Dumnezeu din cer. Aceasta este ființa lui Dumnezeu Însuși și este inimitabilă pentru om. Identitatea Sa este Însuși Dumnezeu. El I se închină lui Dumnezeu din perspectiva trupului; prin urmare, cuvintele „Hristos I se închină lui Dumnezeu din cer” nu sunt greșite. Ceea ce îi cere omului este tocmai ființa Sa; El a realizat deja tot ceea ce îi cere omului înainte de a-i cere așa ceva. El niciodată nu le-ar cere altora ceva în timp ce El Însuși Se sustrage, căci toate acestea constituie ființa Sa. Indiferent de modul în care El Își îndeplinește lucrarea, El nu ar acționa într-o manieră de nesupunere față de Dumnezeu. Indiferent de ceea ce îi cere omului, nicio cerere nu depășește ceea ce poate fi atins de om. Tot ceea ce face El este îndeplinirea voinței lui Dumnezeu și este de dragul gestionării Sale. Divinitatea lui Hristos este mai presus de toți oamenii, prin urmare, El este autoritatea cea mai înaltă dintre toate ființele create. Această autoritate este divinitatea Sa, adică firea și ființa lui Dumnezeu Însuși, care Îi determină identitatea. Prin urmare, indiferent de cât de normală este umanitatea Sa, este incontestabil faptul că El are identitatea lui Dumnezeu Însuși; indiferent de punctul de vedere din care vorbește și de modul în care I se supune voii lui Dumnezeu, nu se poate spune că El nu este Însuși Dumnezeu. Oamenii neînțelepți și ignoranți privesc adesea umanitatea normală a lui Hristos ca pe un defect. Indiferent de modul în care El Își exprimă și dezvăluie ființa divinității Sale, omul nu poate să recunoască faptul că El este Hristos. Și, cu cât Hristos Își demonstrează mai mult ascultarea și umilința Sa, cu atât mai mult oamenii nesăbuiți Îl privesc pe Hristos cu nesocotință. Există chiar și aceia care adoptă față de El o atitudine de excludere și dispreț, totuși, îi situează pe acei „oameni mari” cu chipuri trufașe pe masă pentru a fi venerați. Împotrivirea omului și neascultarea lui față de Dumnezeu provin din faptul că esența Dumnezeului întrupat se supune voinței lui Dumnezeu, precum și din umanitatea normală a lui Hristos; în aceasta constă izvorul împotrivirii și neascultării omului față de Dumnezeu. Dacă Hristos nu ar fi avut nici învelișul umanității Sale, și nici nu ar fi căutat voința lui Dumnezeu Tatăl din perspectiva unei ființe create, ci ar fi fost, în schimb, înzestrat cu o super umanitate, atunci probabil niciun om nu ar fi fost neascultător. Motivul pentru care omul este întotdeauna dispus să creadă într-un Dumnezeu invizibil din cer este acela că Dumnezeu din cer nu are umanitate și nu are nicio singură calitate a unei ființe create. Deci, omul Îl privește întotdeauna cu cea mai mare considerație, dar are o atitudine de dispreț față de Hristos.

Deși Hristos poate să lucreze pe pământ în numele lui Dumnezeu Însuși, El nu vine cu intenția de a le arăta tuturor oamenilor chipul Său în trup. El nu vine pentru ca toți oamenii să-L vadă; El vine să permită omului să fie condus de mâna Sa și, astfel, să intre în noua epocă. Funcția trupului lui Hristos este pentru lucrarea lui Dumnezeu Însuși, adică pentru lucrarea lui Dumnezeu în trup, și nu pentru a permite omului să înțeleagă pe deplin esența trupului Său. Indiferent de modul în care lucrează, acesta nu depășește ceea ce este realizabil trupește. Indiferent de modul în care lucrează, El o face în trup cu o umanitate normală, și nu dezvăluie pe deplin omului adevărata față a lui Dumnezeu. În plus, lucrarea Sa în trup nu este niciodată așa de supranaturală sau de inestimabilă precum o concepe omul. Chiar dacă Hristos Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuși în trup și îndeplinește în mod personal lucrarea pe care Dumnezeu Însuși ar trebui să o facă, El nu neagă existența lui Dumnezeu din cer și nici nu-Și proclamă febril propriile fapte. Mai degrabă, rămâne umil ascuns în trupul Său. În afară de Hristos, cei care pretind în mod fals că sunt Hristos nu au calitățile Sale. Când se juxtapune împotriva firii arogante și înălțătoare a falșilor Hristoși, devine evident ce fel de trup are Hristos cu adevărat. Cu cât sunt mai falși, cu atât mai mult astfel de Hristoși falși se dau în spectacol și cu atât mai capabili sunt de a face semne și minuni pentru a înșela omul. Hristoșii falși nu au calitățile lui Dumnezeu; Hristos nu este întinat de vreun element care aparține Hristoșilor falși. Dumnezeu Se întrupează doar pentru a finaliza lucrarea trupului, nu doar pentru a permite pur și simplu tuturor oamenilor să-L vadă. Mai degrabă, lasă lucrarea Sa să-I afirme identitatea și permite ca ceea ce El descoperă să-I ateste esența. Esența Sa nu este neîntemeiată; identitatea Sa nu a fost acaparată de mâna Sa; este determinată de lucrarea Sa și de esența Sa. Deși El are esența lui Dumnezeu Însuși și este capabil să facă lucrarea lui Dumnezeu Însuși, El este, în cele din urmă, trup, spre deosebire de Duh. El nu este Dumnezeu cu calitățile Duhului; El este Dumnezeu cu înveliș trupesc. Prin urmare, indiferent de cât de normal și de cât de slab este El și indiferent de cum caută voia lui Dumnezeu Tatăl, divinitatea Sa este incontestabilă. În Dumnezeul întrupat nu există numai o umanitate normală și slăbiciunile sale; există, chiar mai mult, nepătrunsa și minunata Sa divinitate, precum și toate faptele Sale în trup. Prin urmare, atât umanitatea, cât și divinitatea coexistă de fapt și practic în Hristos. Nu este în niciun caz ceva gol sau supranatural. El vine pe pământ cu scopul principal de a-Și desfășura lucrarea; este imperativ să fie înzestrat cu o umanitate normală pentru a lucra pe pământ; altfel, oricât de mare ar fi puterea divinității Sale, funcția sa inițială nu poate fi folosită. Deși umanitatea Sa este de mare importanță, nu este esența Sa. Esența Sa este divinitatea; prin urmare, momentul în care El începe să-Și îndeplinească lucrarea de slujire pe pământ este momentul în care El începe să-Și exprime ființa divinității Sale. Umanitatea Sa doar susține viața normală a trupului Său, astfel încât divinitatea Sa să poată lucra în mod normal în trup; divinitatea este cea care îndrumă în întregime lucrarea Sa. Când Își va termina lucrarea, Își va fi împlinit lucrarea de slujire. Ceea ce se cuvine să știe omul este ansamblul lucrării Sale și, prin lucrarea Sa, El îi permite omului să-L cunoască. Pe parcursul lucrării Sale, Își exprimă pe deplin ființa divinității Sale, care nu este o fire întinată de umanitate sau o ființă întinată de gândire și comportament uman. Când va veni timpul ca toată lucrarea Sa de slujire să se sfârșească, El va fi exprimat deja perfect și deplin firea pe care ar trebui să o exprime. Lucrarea Sa nu este condusă de niciun om; expresia firii Sale este, de asemenea, destul de liberă, nu este controlată de minte sau procesată de gândire, ci este descoperită în mod natural. Acest lucru nu poate fi atins de niciun om. Chiar dacă împrejurările sunt dure sau condițiile nu permit acest lucru, El este în stare să-Și exprime firea la momentul potrivit. Cel care este Hristos exprimă ființa lui Hristos, în timp ce cei care nu sunt, nu au firea lui Hristos. Prin urmare, chiar dacă toți I se împotrivesc Lui sau au noțiuni despre El, niciunul nu poate nega pe baza noțiunilor omenești că firea exprimată de Hristos nu este cea a lui Dumnezeu. Toți cei care Îl caută pe Hristos cu o inimă adevărată sau Îl caută pe Dumnezeu cu intenție vor recunoaște că El este Hristos, pe baza expresiei divinității Sale. Ei nu L-ar nega niciodată pe Hristos pe baza vreunui aspect al Său care nu se conformează noțiunilor omului. Deși omul este foarte nesăbuit, toți știu exact care este voința omului și ceea ce provine de la Dumnezeu. Numai că mulți oameni se opun în mod intenționat lui Hristos, din proprie inițiativă. Dacă nu ar fi aceasta, niciun om nu ar avea motive să nege existența lui Hristos, pentru că divinitatea exprimată de Hristos există într-adevăr, iar lucrarea Sa poate fi văzută de toți cu ochiul liber.

Lucrarea și manifestarea lui Hristos determină esența Sa. El este capabil să îndeplinească cu o inimă adevărată ceea ce I-a fost încredințat. El este capabil să I Se închine lui Dumnezeu din cer cu o inimă adevărată și să caute cu o inimă adevărată voia lui Dumnezeu Tatăl. Toate acestea sunt determinate de esența Sa. Și tot astfel este și revelația Sa firească determinată de esența Sa; motivul pentru care revelația Sa firească este numită astfel se datorează faptului că manifestarea Sa nu este o imitație sau rezultatul educației omului, ori rezultatul multor ani de cultivare de către om. Nu a învățat-o, nici nu S-a împodobit cu ea; mai degrabă, Îi este inerentă. Omul poate nega lucrarea Sa, manifestarea Sa, umanitatea Sa și întreaga viață a umanității Sale normale, dar nimeni nu poate nega faptul că I Se închină lui Dumnezeu din ceruri cu o inimă adevărată; niciunul nu poate nega faptul că a venit să îndeplinească voința Tatălui ceresc, și nimeni nu poate nega sinceritatea cu care Îl caută pe Dumnezeu Tatăl. Deși imaginea Sa nu este plăcută simțurilor, discursul Său nu este înzestrat cu un aer extraordinar, iar lucrarea Sa nu este atât de înfricoșătoare și de zguduitoare, precum își închipuie omul, El este într-adevăr Hristos, care împlinește voia Tatălui ceresc cu o inimă adevărată, Se supune în întregime Tatălui ceresc și este ascultător până la moarte. Aceasta deoarece esența Sa este esența lui Hristos. Omului îi este greu să creadă acest adevăr, dar el există cu adevărat. Când lucrarea de slujire a lui Hristos s-a împlinit pe deplin, omul va putea vedea din lucrarea Sa că firea și ființa Sa reprezintă firea și ființa lui Dumnezeu din cer. În momentul acela, însumarea întregii Sale lucrări poate afirma că El este într-adevăr trupul în care Cuvântul se întrupează, și nu la fel ca acela al unui om din carne și oase. Fiecare pas al lucrării lui Hristos pe pământ are semnificația lui reprezentativă, dar omul care trăiește lucrarea reală a fiecărui pas nu poate înțelege semnificația lucrării Sale. Acest lucru este valabil mai ales pentru următorii pași ai lucrării efectuați de cel de-al doilea Dumnezeu întrupat. Majoritatea celor care doar au auzit sau văzut cuvintele lui Hristos, dar care încă nu L-au văzut vreodată, nu au nicio noțiune despre lucrarea Sa; celor cărora L-au văzut pe Hristos și au auzit cuvintele Sale și au experimentat, de asemenea, lucrarea Sa, le este greu să-I accepte lucrarea. Nu este aceasta deoarece apariția și umanitatea normală a lui Hristos nu sunt pe gustul omului? Cei care acceptă lucrarea Sa după ce Hristos a plecat nu vor avea astfel de dificultăți, pentru că ei doar acceptă lucrarea Sa și nu vin în contact cu umanitatea normală a lui Hristos. Omul nu este în stare să renunțe la noțiunile sale despre Dumnezeu și, în schimb, Îl examinează intens; acest lucru se datorează faptului că omul se concentrează numai pe aspectul Său și nu este în stare să-I recunoască esența pe baza lucrării și a cuvintelor Sale. Dacă omul își închide ochii la apariția lui Hristos sau evită să discute despre umanitatea Sa și vorbește numai despre divinitatea Lui, a cărei lucrare și cuvinte sunt inaccesibile oricărui om, atunci noțiunile omului vor scădea cu jumătate, chiar și în măsura în care toate dificultățile omului sunt rezolvate. În timpul lucrării Dumnezeului întrupat, omul nu-L poate tolera și este plin de numeroase noțiuni despre El, iar cazurile de împotrivire și neascultare sunt comune. Omul nu poate tolera existența lui Dumnezeu, nu poate arăta toleranță față de umilința și discreția lui Hristos, nici nu poate ierta esența lui Hristos, care se supune Tatălui ceresc. De aceea, El nu poate rămâne cu omul pentru veșnicie după ce Își termină lucrarea, pentru că omul nu dorește să-L lase să trăiască alături de el. Dacă omul nu-I poate arăta indulgență în timpul perioadei Sale de lucru, atunci cum ar putea să-L tolereze ca să trăiască alături de el după ce Și-a împlinit lucrarea de slujire, urmărindu-l treptat cum experimentează cuvintele Sale? Nu ar cădea atunci mulți din cauza Lui? Omul Îi permite doar să lucreze pe pământ; aceasta este cea mai mare extindere a indulgenței omului. Dacă nu era lucrarea Sa, omul L-ar fi alungat de pe pământ cu mult timp în urmă, deci, cât de puțină indulgență ar arăta ei odată ce lucrarea Sa este terminată? Atunci, omul nu L-ar condamna și tortura până la moarte? Dacă nu ar fi numit Hristos, atunci nu ar putea să lucreze printre oameni; dacă nu ar lucra cu identitatea lui Dumnezeu Însuși, ci, în schimb, ar lucra doar ca un om obișnuit, atunci omul nu ar tolera o singură propoziție care să fie rostită de El, cu atât mai puțin ar tolera câtuși de puțin din lucrarea Sa. Deci, nu poate purta decât această identitate cu El în lucrarea Sa. În felul acesta, lucrarea Sa este mai puternică decât dacă nu ar fi făcut astfel, căci toți sunt dispuși să se supună unei identități mari și statornice. Dacă nu ar fi purtat identitatea lui Dumnezeu Însuși, pe măsură ce lucra sau apărea ca Dumnezeu Însuși, atunci El nu ar fi avut ocazia să întreprindă deloc lucrarea. În ciuda faptului că El are esența lui Dumnezeu și ființa lui Hristos, omul nu s-ar îmblânzi și nu I-ar permite să lucreze cu ușurință printre oameni. El poartă identitatea lui Dumnezeu Însuși în lucrarea Sa; deși o astfel de lucrare este de zeci de ori mai puternică decât cea făcută fără o astfel de identitate, omul nu Îi este totuși supus în întregime, pentru că omul se supune numai statutului Său, nu și esenței Sale. Dacă așa stau lucrurile, atunci, poate, într-o bună zi, când Hristos va coborî de la postul Său, ar putea omul să-L lase să rămână în viață măcar pentru o zi? Dumnezeu este dispus să trăiască pe pământ cu omul, astfel încât El să poată vedea efectele pe care le va produce lucrarea întreprinsă de mâna Sa în anii care urmează. Cu toate acestea, omul nu este în stare să-I tolereze șederea nici măcar pentru o zi, astfel că El nu a putut decât să renunțe. Este deja cea mai mare extindere a indulgenței și harului omului de a-I permite lui Dumnezeu să întreprindă printre oameni lucrarea pe care ar trebui să o întreprindă și să-Și îndeplinească lucrarea de slujire. Deși aceia care au fost cuceriți personal de El Îi arată o astfel de grație, ei, totuși, Îi permit să rămână doar până când lucrarea Sa se va termina și nicio clipă după aceea. Dacă așa stau lucrurile, ce este cu acele persoane pe care El nu le-a cucerit? Nu este motivul pentru care omul Îl tratează astfel pe Dumnezeu întrupat, pentru că El este Hristos cu învelișul unui om obișnuit? Dacă ar fi avut numai divinitatea, nu și o umanitate normală, atunci dificultățile omului nu ar fi fost rezolvate cu cea mai mare ușurință? Omul recunoaște fără tragere de inimă divinitatea Sa și nu manifestă niciun interes față de învelișul Său de om obișnuit, în ciuda faptului că esența Sa este exact aceea a lui Hristos, care Se supune voinței Tatălui ceresc. Ca atare, nu putea decât să-Și anuleze lucrarea de a fi printre oameni, de a împărtăși cu ei atât bucuriile, cât și necazurile, deoarece omul nu mai putea să-I tolereze existența.

din „Cuvântul Se arată în trup”

Anterior:Cum trebuie să credeți în Dumnezeu pentru a fi mântuiți și desăvârșiți?

Următorul:Trebuie să cunoașteți importanța întrupării lui Dumnezeu

Conținuturi Similare