Cuvinte relevante ale lui Dumnezeu:

„Întruparea” este arătarea lui Dumnezeu în trup; Dumnezeu lucrează în rândul omenirii create în chipul trupului. Deci, fiindcă este întruparea lui Dumnezeu, trebuie să fie mai întâi trup, trup cu umanitate normală; aceasta este cea mai elementară condiție prealabilă. De fapt, implicația întrupării lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu trăiește și lucrează în trup, că Dumnezeu în esența Sa devine trup, devine om. Viața și lucrarea Sa întrupate pot fi împărțite în două etape. Prima este viața pe care El o trăiește înainte de a efectua lucrarea Sa de slujire. El trăiește într-o familie de oameni obișnuiți, într-o umanitate absolut normală, supunându-Se moralității normale și legilor vieții umane, cu nevoi umane normale (hrană, îmbrăcăminte, somn, adăpost), slăbiciuni umane normale și emoții umane normale. Cu alte cuvinte, în această primă etapă, El trăiește în umanitate ne-divină, umanitate complet normală, angajându-Se în toate activitățile umane normale. A doua etapă este viața pe care El o trăiește după ce începe să efectueze lucrarea Sa de slujire. El încă trăiește în umanitatea obișnuită cu un înveliș uman normal, nearătând niciun semn exterior al supranaturalului. Cu toate acestea, El trăiește numai de dragul lucrării Sale de slujire și, în acest timp, umanitatea Sa normală există în întregime pentru a sprijini lucrarea normală a divinității Sale, pentru că până atunci umanitatea Sa normală s-a maturizat până la punctul de a putea să efectueze lucrarea Sa de slujire. Deci, a doua etapă a vieții Sale este de a efectua lucrarea Sa de slujire în umanitatea Sa normală, când este o viață atât a umanității normale, cât și a divinității complete. Motivul pentru care, în timpul primei etape a vieții Sale, El trăiește în umanitate complet obișnuită este faptul că umanitatea Lui nu este încă în stare capabilă să mențină întreaga lucrare divină, nu este încă matură; numai după ce umanitatea Lui se maturizează, devine capabilă să poarte pe umeri lucrarea Sa de slujire, poate să se apuce de efectuarea lucrării de slujire pe care se cuvine să o săvârșească. Deoarece El este trup, are nevoie să crească și să Se maturizeze. Prin urmare, prima etapă a vieții Sale este aceea a umanității normale, în vreme ce, în a doua etapă, umanitatea Lui este capabilă să întreprindă lucrarea Sa și să efectueze lucrarea Sa de slujire și, astfel, viața pe care o trăiește Dumnezeul întrupat în timpul lucrării Sale de slujire este una de umanitate, dar și de divinitate completă. Dacă, din momentul nașterii Sale, Dumnezeul întrupat Și-ar fi început lucrarea Sa de slujire în mod oficial, efectuând semne și minuni supranaturale, atunci El nu ar avea o esență trupească. Prin urmare, umanitatea Lui există de dragul esenței Sale trupești; nu poate exista niciun trup fără umanitate, iar o persoană fără umanitate nu este o ființă umană. În felul acesta, umanitatea trupului lui Dumnezeu este o proprietate intrinsecă a corpului întrupat al lui Dumnezeu. Să spui că „atunci când Dumnezeu devine trup, El are doar divinitate și nu are deloc umanitate” este o blasfemie, deoarece această afirmație pur și simplu nu există și încalcă principiul întrupării. Chiar și după ce El începe să realizeze lucrarea Sa de slujire, El tot trăiește în divinitatea Lui cu un înveliș exterior uman atunci când Își face lucrarea; este doar faptul că, în acel moment, umanitatea Lui servește unicul scop de a permite divinității Lui să efectueze lucrarea în trupul normal. Așadar, agentul lucrării este divinitatea care locuiește în umanitatea Sa. Divinitatea Sa, nu umanitatea Sa, este cea care lucrează, totuși, această divinitate e ascunsă în umanitatea Sa; în esență, lucrarea Lui este făcută prin divinitatea Sa completă, nu prin umanitatea Sa. Dar cel care efectuează lucrarea este trupul Său. S-ar putea spune că El este un om și, de asemenea, este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu devine un Dumnezeu care trăiește în trup; El are un înveliș uman și o esență umană și, mai mult decât atât, are esența lui Dumnezeu. Pentru că El este un om cu esența lui Dumnezeu, El este mai presus de toți oamenii creați, mai presus de orice om care poate efectua lucrarea lui Dumnezeu. Și astfel, printre toți cei cu un înveliș uman ca al Lui, printre toți cei care posedă umanitate, doar El Însuși este Dumnezeul întrupat – toți ceilalți sunt oameni creați. Chiar dacă ei toți au umanitate, oamenii creați nu au nimic altceva decât umanitate, în timp ce Dumnezeu întrupat este diferit: în trupul Lui, El nu are numai umanitate, dar, cel mai important, are divinitate. Umanitatea Lui poate fi văzută în aspectul exterior al trupului Său și în viața Sa de zi cu zi, dar divinitatea Lui este dificil de perceput. Pentru că divinitatea Lui este exprimată numai atunci când El are umanitate și nu este atât de supranaturală pe cât își imaginează oamenii că este, este extrem de dificil de văzut de către oameni. Chiar și astăzi, oamenilor le este extrem de dificil să înțeleagă adevărata esență a Dumnezeului întrupat. Chiar și după ce am vorbit despre aceasta atât de mult, Mă aștept să fie încă o taină pentru majoritatea dintre voi. De fapt, această problemă este foarte simplă: din moment ce Dumnezeu devine trup, esența Lui este o combinație de umanitate și divinitate. Această combinație se numește Dumnezeu Însuși, Dumnezeu Însuși pe pământ.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Esența trupului locuit de Dumnezeu”

Viața pe care Isus a trăit-o pe pământ a fost o viață normală a trupului. El a trăit în umanitatea normală a trupului Său. Autoritatea Lui – de a-Și face lucrarea și de a-Și rosti cuvântul sau de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni, de a face aceste lucruri extraordinare – nu s-a manifestat pe sine, în cea mai mare parte, până când El nu Și-a început lucrarea Sa de slujire. Viața Lui înainte de vârsta de douăzeci și nouă de ani, înainte de a-Și efectua lucrarea de slujire, a fost o dovadă suficientă că El a fost doar un trup normal de carne. Din acest motiv și pentru că El nu începuse încă efectuarea lucrării Sale de slujire, oamenii n-au văzut nimic divin în El, nu au văzut nimic mai mult decât o ființă umană normală, un om obișnuit – întocmai ca de data aceea când unii oameni L-au crezut a fi fiul lui Iosif. Oamenii au crezut că El era fiul unui om obișnuit, nu aveau cum să spună că El era trupul întrupat al lui Dumnezeu; chiar și atunci când, pe parcursul efectuării lucrării Sale de slujire, El a săvârșit multe minuni, cei mai mulți oameni încă spuneau că El era fiul lui Iosif, pentru că El era Hristos cu învelișul exterior al umanității normale. Umanitatea Lui normală și lucrarea Lui, ambele au existat pentru a îndeplini semnificația primei întrupări, pentru a dovedi că Dumnezeu venise în întregime în trup, că El devenise un om absolut obișnuit. Umanitatea Lui normală înainte de a-Și începe lucrarea a fost dovada că El a fost un trup obișnuit; și faptul că El a lucrat după aceea a dovedit, de asemenea, că El a fost un trup obișnuit, pentru că El a realizat semne și minuni, a vindecat pe cei bolnavi și a scos demoni, în trupul cu umanitate normală. Motivul pentru care El putea face minuni era că trupul Lui purta autoritatea lui Dumnezeu, era trupul în care Duhul lui Dumnezeu S-a îmbrăcat. El stăpânea această autoritate datorită Duhului lui Dumnezeu și aceasta nu a însemnat că El nu era un trup. Vindecarea bolnavilor și scoaterea demonilor era lucrarea pe care El avea nevoie să o efectueze în lucrarea Sa de slujire, era o expresie a divinității Sale ascunse în umanitatea Sa și indiferent ce semne a arătat El sau cum Și-a demonstrat autoritatea, El a trăit totuși în umanitate normală și era încă un trup normal. Până la punctul în care El a fost înviat după ce a murit pe cruce, El a locuit într-un trup normal. Dăruind har, vindecând bolnavii și scoțând demoni au fost toate parte a lucrării Sale de slujire, au fost toate lucrarea pe care El a efectuat-o în trupul Său normal. Înainte de a merge către cruce, El nu S-a îndepărtat niciodată de trupul Său uman normal, indiferent de ceea ce făcea. El era Însuși Dumnezeu, făcând lucrarea proprie lui Dumnezeu, totuși, deoarece El a fost trupul întrupat al lui Dumnezeu, El a mâncat și a purtat haine, a avut trebuințe umane normale, a avut rațiune umană normală și o minte umană normală. Toate acestea au fost dovada că El a fost un om normal, care a demonstrat că trupul întrupat al lui Dumnezeu era un trup cu umanitate normală, și nu supranaturală. Slujba Sa a fost de a finaliza lucrarea primei întrupări a lui Dumnezeu, de a îndeplini lucrarea de slujire pe care se cuvenea să o îndeplinească prima întrupare. Semnificația întrupării este aceea că un om obișnuit, normal, efectuează lucrarea lui Dumnezeu Însuși; și anume, că Dumnezeu efectuează lucrarea Sa divină în umanitate și, astfel, îl înfrânge pe Satana. Întrupare înseamnă că Duhul lui Dumnezeu devine un trup, adică, Dumnezeu devine trup; lucrarea pe care o face trupul este lucrarea Duhului, care este îndeplinită în trup, exprimată prin trup. Nimeni, cu excepția trupului lui Dumnezeu, nu poate îndeplini lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat; adică, numai trupul întrupat al lui Dumnezeu, această umanitate normală – și nimeni altcineva – nu poate exprima lucrarea divină.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Esența trupului locuit de Dumnezeu”

Umanitatea lui Dumnezeu întrupat există pentru a menține lucrarea divină normală în trup; gândirea Sa umană normală susține umanitatea Sa normală și toate activitățile Sale trupești normale. S-ar putea spune că gândirea Sa umană normală există pentru a susține întreaga lucrare a lui Dumnezeu în trup. Dacă acest trup nu ar poseda o minte umană normală, atunci Dumnezeu nu ar putea lucra în trup și ceea ce El este nevoie să facă în trup nu ar putea fi niciodată realizat. Deși Dumnezeul întrupat posedă o minte umană normală, lucrarea Sa nu este alterată de gândul uman; El întreprinde lucrarea umanității cu o minte normală, cu condiția preliminară de a avea umanitatea cu o minte, nu prin exercițiul gândirii umane normale. Indiferent cât de mărețe sunt gândurile trupului Său, lucrarea Sa nu este întinată de logică sau gândire. Cu alte cuvinte, lucrarea Sa nu este concepută de mintea trupului Său, ci este o expresie directă a lucrării divine în umanitatea Sa. Toată lucrarea Sa este lucrarea de slujire pe care trebuie ca El s-o îndeplinească și nimic din aceasta nu este conceput de creierul Său. De exemplu, vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și răstignirea n-au fost produse ale minții Sale umane, și n-ar fi putut fi efectuate de niciun om cu o minte umană. De asemenea, lucrarea de cucerire de astăzi este o lucrare de slujire care trebuie să fie efectuată de către Dumnezeul întrupat, dar nu este lucrarea unei voințe umane, este lucrarea pe care divinitatea Sa ar trebui s-o facă, lucrare de care niciun om în trup nu este capabil. Astfel că Dumnezeul întrupat trebuie să aibă o minte umană normală, trebuie să posede umanitate normală, pentru că El trebuie să efectueze lucrarea Sa în cadrul umanității cu o minte normală. Aceasta este esența lucrării Dumnezeului întrupat, însăși esența Dumnezeului întrupat.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Esența trupului locuit de Dumnezeu”

Înainte ca Isus să efectueze lucrarea, El a trăit doar în umanitatea Sa normală. Nimeni nu putea spune că El era Dumnezeu, nimeni nu a aflat că El era Dumnezeul întrupat; oamenii L-au cunoscut doar ca pe un om complet obișnuit. Umanitatea Lui cu totul obișnuită, normală, a fost dovada că Dumnezeu S-a întrupat în trup și că Epoca Harului a fost epoca lucrării Dumnezeului întrupat, nu epoca lucrării Duhului. A fost dovada că Duhul lui Dumnezeu a fost realizat complet în trup, că, în epoca întrupării lui Dumnezeu, trupul Lui ar efectua întreaga lucrare a Duhului. Hristos cu umanitate normală este un trup în care Duhul este realizat, și care are umanitate normală, rațiune normală și gândire umană. „A fi realizat” înseamnă Dumnezeu ce devine om, Duhul ce devine trup; în termeni mai simpli, este atunci când Dumnezeu Însuși locuiește într-un trup cu umanitate normală și prin acesta Își exprimă lucrarea Sa divină – aceasta este ceea ce înseamnă a fi realizat sau întrupat.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Esența trupului locuit de Dumnezeu”

În perioada de timp în care Domnul Isus lucra, oamenii puteau vedea că Dumnezeu avea multe exprimări omenești. De exemplu, putea să danseze, putea să participe la nunți, putea să Se împărtășească cu oamenii, să vorbească cu ei și să discute lucruri cu ei. În plus față de acelea, Domnul Isus a finalizat și o mare parte din lucrare care reprezenta divinitatea Sa și, desigur, toată această lucrare era o expresie și o dezvăluire a firii lui Dumnezeu. În acest timp, când divinitatea lui Dumnezeu a fost realizată într-un trup obișnuit într-un mod pe care oamenii îl puteau vedea și atinge, ei nu au mai simțit că El apărea și dispărea din percepție sau că nu se puteau apropia de El. Din contră, ei puteau să încerce să priceapă intențiile lui Dumnezeu sau să-I înțeleagă divinitatea prin fiecare mișcare, prin cuvintele și prin lucrarea Fiului Omului. Fiul Omului întrupat exprima divinitatea lui Dumnezeu prin umanitatea Sa și transmitea omenirii intențiile lui Dumnezeu. Iar prin exprimarea intențiilor și firii Sale, El le dezvăluia oamenilor și pe Dumnezeul care nu poate fi văzut sau atins care sălășluiește în tărâmul spiritual. Ceea ce oamenii vedeau era Dumnezeu Însuși, în formă tangibilă, făcut din carne și oase. Așadar, Fiul Omului întrupat făcea să fie concrete și umanizate lucrurile precum identitatea lui Dumnezeu Însuși, statutul, imaginea, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Deși înfățișarea externă a Fiului Omului avea anumite limitări în privința imaginii lui Dumnezeu, esența Sa și ceea ce El are și este erau cu totul capabile să reprezinte identitatea și statutul lui Dumnezeu Însuși – existau doar câteva diferențe în forma de exprimare. Nu putem nega că Fiul Omului reprezenta identitatea și statutul lui Dumnezeu Însuși, atât în forma umanității Sale, cât și în divinitatea Sa. În acest timp, totuși, Dumnezeu lucra prin trup, vorbea din perspectiva trupului și stătea înaintea omenirii cu identitatea și statutul Fiului Omului, iar acest lucru le dădea oamenilor oportunitatea de a întâlni și a experimenta cuvintele practice și lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Le permitea, de asemenea, să înțeleagă divinitatea și măreția Lui în mijlocul smereniei, precum și să dobândească o înțelegere preliminară și o definiție a autenticității și a caracterului practic al lui Dumnezeu. Chiar dacă lucrarea finalizată de Domnul Isus, modurile Sale de lucru și perspectiva din care vorbea erau diferite față de persoana reală a lui Dumnezeu în tărâmul spiritual, totul la El Îl reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu Însuși, pe care omenirea nu Îl mai văzuse niciodată – acest lucru nu poate fi negat! Adică, indiferent sub ce formă apare Dumnezeu, indiferent din ce perspectivă vorbește sau cu ce imagine se prezintă omenirii, Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât pe Sine Însuși. El nu poate reprezenta niciun om, și nici pe vreunul din rândul omenirii corupte. Dumnezeu este Dumnezeu Însuși și acest lucru nu poate fi negat.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Deși înfățișarea exterioară a lui Dumnezeu întrupat este exact la fel ca cea a unui om și cu toate că El învață cunoașterea umană și vorbește limba umană și uneori chiar Își exprimă ideile prin metodele sau mijloacele de a vorbi ale omenirii, totuși, modul în care El vede oamenii și esența lucrurilor cu siguranță nu e ca modul în care oamenii corupți văd omenirea și esența lucrurilor. Perspectiva Sa și înălțimea la care Se află El reprezintă ceva de neatins pentru o persoană coruptă. Asta pentru că Dumnezeu este adevărul, pentru că trupul pe care El îl îmbracă are, de asemenea, esența lui Dumnezeu, iar gândurile Sale și ceea ce este exprimat prin umanitatea Sa sunt, de asemenea, adevărul. Pentru oamenii corupți, ceea ce El exprimă în trup sunt provizii ale adevărului și ale vieții. Aceste provizii nu sunt pentru o singură persoană, ci pentru toată omenirea. În inima oricărei persoane corupte există doar acei câțiva oameni care sunt asociați cu ea. Îi pasă și se preocupă doar de acești câțiva oameni. Când se anunță un dezastru, se gândește mai întâi la proprii copii, la soțul sau soția ori la părinții săi. În cel mai bun caz, o persoană mai plină de compasiune s-ar gândi la niște rude sau la un prieten bun, dar depășesc aceste limite gândurile unei persoane chiar atât de pline de compasiune? Nu, niciodată! Deoarece oamenii sunt, până la urmă, oameni, și ei pot doar să privească totul de la înălțimea și din perspectiva unei ființe umane. Totuși, Dumnezeu întrupat este cu totul diferit de un om corupt. Indiferent cât de obișnuit, cât de normal, cât de modest este trupul lui Dumnezeu întrupat, sau cu cât dispreț Îl nesocotesc oamenii, gândurile Sale și atitudinea Sa față de omenire sunt lucruri pe care niciun om nu le-ar putea avea și pe care niciun om nu le-ar putea imita. El va observa întotdeauna omenirea din perspectiva divinității, de la înălțimea poziției Sale de Creator. El va vedea întotdeauna omenirea prin esența și mentalitatea lui Dumnezeu. Categoric nu poate să vadă omenirea de la înălțimea unei persoane obișnuite ori din perspectiva unei persoane corupte. Când oamenii se uită la omenire, fac asta cu vederea umană și folosesc lucruri precum cunoașterea, regulile și teoriile umane ca măsură a lor. Asta este în sfera a ceea ce oamenii pot vedea cu ochii lor și în sfera care poate fi atinsă de oamenii corupți. Când Dumnezeu Se uită la omenire, El Se uită cu vedere divină și Își folosește esența și ceea ce El are și ce este ca măsură. Această sferă include lucruri pe care oamenii nu le pot vedea și este lucrul în care Dumnezeu întrupat și oamenii corupți sunt total diferiți. Această diferență este determinată de esențele diferite ale oamenilor și a lui Dumnezeu – aceste esențe diferite determină identitățile și pozițiile lor, precum și perspectiva și înălțimea de la care văd lucrurile.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Trupul purtat de Duhul lui Dumnezeu este însuși trupul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu este suprem; El este atotputernic, sfânt și drept. În mod similar, și trupul Lui este suprem, atotputernic, sfânt și drept. Un astfel de trup poate doar să facă ceea ce este drept și benefic pentru omenire, ceea ce este sfânt, glorios și puternic; El este incapabil să facă ceva ce încalcă adevărul, ce încalcă moralitatea și justiția, și cu atât mai puțin este capabil să facă ceva ce ar trăda Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu este sfânt, și astfel trupul Lui este incoruptibil de către Satana; trupul Lui este de o esență diferită decât trupul omului. Căci este omul, nu Dumnezeu, cel care este corupt de către Satana, iar Satanei i-ar fi imposibil să corupă Însuși trupul lui Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „O problemă foarte serioasă: trădarea (2)”

Dumnezeu care S-a întrupat se numește Hristos, iar a-L numi Dumnezeu pe Hristosul care le poate dărui oamenilor adevărul nu este deloc exagerat. Asta pentru că El are esența lui Dumnezeu și are firea lui Dumnezeu, și înțelepciunea lucrării lui Dumnezeu, care sunt nerealizabile de către om. Aceia care se numesc hristos pe ei înșiși și totuși nu pot săvârși lucrarea lui Dumnezeu, sunt impostori. Hristos nu este numai manifestarea lui Dumnezeu pe pământ, ci și trupul special asumat de Dumnezeu în timp ce Își săvârșește lucrarea pe pământ și Își încheie lucrarea printre oameni. Acest trup nu poate fi înlocuit de orice om, ci este un trup care poate purta în mod adecvat lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, care poate exprima firea lui Dumnezeu, care Îl poate reprezinta adecvat pe Dumnezeu și care Îi poate furniza omului viață. Mai devreme sau mai târziu, cei care se dau drept Hristos vor cădea cu toții, pentru că, deși susțin că sunt hristos, ei nu dețin nimic din esența lui Hristos. Și astfel, spun că autenticitatea lui Hristos nu poate fi determinată de om, ci Dumnezeu Însuși răspunde și decide.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții veșnice”

Esența lui Hristos este supunere față de voia Tatălui ceresc

(Pasaj selectat din cuvintele lui Dumnezeu)

Dumnezeul întrupat este numit Hristos, iar Hristos este trupul înveșmântat de Duhul lui Dumnezeu. Acest trup este diferit de orice om care este trupesc. Această diferență se datorează faptului că Hristos este întruparea Duhului, în loc să fie trupesc. El are atât o umanitate normală, cât și o divinitate completă. Divinitatea Lui nu este deținută de niciun om. Umanitatea Sa normală este pentru a susține toate activitățile Sale normale în trup, în timp ce divinitatea Sa săvârșește lucrarea lui Dumnezeu Însuși. Fie că este vorba de umanitatea sau de divinitatea Sa, ambele se supun voii Tatălui ceresc. Esența lui Hristos este Duhul, adică divinitatea. Prin urmare, esența Lui este cea a lui Dumnezeu Însuși; această esență nu-I va perturba propria lucrare și nu ar fi posibil ca El să facă ceva care să-I distrugă propria lucrare, nici n-ar rosti vreodată cuvinte care să fie împotriva voii Sale. Astfel, Dumnezeul întrupat nu ar face absolut niciodată vreo lucrare care să-I perturbe propria gestionare. Asta este ceea ce ar trebui să înțeleagă toți oamenii. Esența lucrării Duhului Sfânt este de a-l mântui pe om și este pentru propria gestionare a lui Dumnezeu. În mod asemănător, lucrarea lui Hristos este, de asemenea, pentru a-l mântui pe om și este pentru voia lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că Dumnezeu devine trup, El Își manifestă esența în trupul Său, astfel încât trupul Său este suficient pentru a-I întreprinde lucrarea. Prin urmare, toată lucrarea Duhului lui Dumnezeu este înlocuită de lucrarea lui Hristos în timpul întrupării, iar în centrul întregii lucrări de-a lungul perioadei întrupării se află lucrarea lui Hristos. Nu poate fi amestecată cu lucrarea din nicio altă epocă. Și, din moment ce Dumnezeu devine trup, El lucrează în identitatea trupului Său; deoarece El vine în trup, El termină apoi în trup lucrarea pe care se cuvine să o facă. Fie Duhul lui Dumnezeu, fie Hristos, ambii sunt Dumnezeu Însuși, și El face lucrarea pe care se cuvine să o facă și Își îndeplinește lucrarea de slujire pe care se cuvine să o îndeplinească.

Însăși esența lui Dumnezeu poartă autoritate, dar El este capabil să Se supună întregii autorități care vine de la El. Fie lucrarea Duhului, fie lucrarea trupului, niciuna nu intră în conflict cu cealaltă. Duhul lui Dumnezeu este autoritatea asupra tuturor lucrurilor. Trupul ce conține esența lui Dumnezeu are, de asemenea, autoritate, dar Dumnezeu în trup poate face toată lucrarea care se supune voii Tatălui ceresc. Acest lucru nu poate fi realizat sau conceput de niciun om. Dumnezeu Însuși este autoritate, dar trupul Său se poate supune autorității Sale. Acesta este înțelesul de la baza cuvintelor: „Hristos se supune voii lui Dumnezeu Tatăl”. Dumnezeu este un Duh și poate să facă lucrarea de mântuire, și la fel poate Dumnezeu care a devenit om. În orice caz, Dumnezeu Însuși Își face propria lucrare; El nici nu perturbă, nici nu tulbură, cu atât mai puțin săvârșește o lucrare care se contrazice, deoarece esența lucrării făcute de Duhul e identică cu cea a lucrării făcute de trup. Fie Duhul, fie trupul, ambele lucrează pentru a împlini o voie și pentru a gestiona aceeași lucrare. Deși Duhul și trupul au două atribute disparate, esențele lor sunt aceleași; ambele au esența lui Dumnezeu Însuși și identitatea lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu Însuși nu are elemente de răzvrătire; esența Sa este bună. El este exprimarea întregii frumuseți și bunătăți, precum și a întregii iubiri. Chiar și în trup, Dumnezeu nu face nimic care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu Tatăl. Chiar și cu prețul de a-Și sacrifica viața, El ar fi dispus din toată inima să facă acest lucru și nu ar face nicio altă alegere. Dumnezeu nu are elemente de neprihănire de Sine sau de înfumurare sau de îngâmfare și de aroganță; El nu are elemente de necinste. Tot ce se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu vine de la Satana; Satana este izvorul întregii urâțenii și al tuturor relelor. Motivul pentru care omul are aceleași atribute ca Satana este că omul a fost corupt și procesat de Satana. Hristos nu a fost corupt de Satana, de aceea El are numai atributele lui Dumnezeu, și niciunul dintre atributele Satanei. Indiferent cât de istovitoare este lucrarea sau cât de slab este trupul, Dumnezeu, cât timp trăiește în trup, niciodată nu va face nimic care să perturbe lucrarea lui Dumnezeu Însuși, cu atât mai puțin Se va lepăda de voia lui Dumnezeu Tatăl și Se va răzvrăti. El ar prefera să îndure dureri trupești decât să încalce voia lui Dumnezeu Tatăl; este exact așa cum a spus Isus în rugăciune: „Tată, dacă este posibil, să fie îndepărtat de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.” Oamenii fac propriile alegeri, dar nu și Hristos. Deși El are identitatea lui Dumnezeu Însuși, El continuă să caute voia lui Dumnezeu Tatăl și îndeplinește, din perspectiva trupului, ceea ce Îi este încredințat de Dumnezeu Tatăl. Aceasta este ceva ce nu poate fi realizat de om. Ceea ce vine de la Satana nu poate avea esența lui Dumnezeu; poate avea doar o esență care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și I se împotrivește. Nu poate să se supună pe deplin lui Dumnezeu, cu atât mai puțin să se supună de bunăvoie voii lui Dumnezeu. Toți oamenii, în afară de Hristos, pot face ceea ce I se împotrivește lui Dumnezeu, și nicio singură persoană nu poate să-și asume direct lucrarea încredințată de Dumnezeu; niciuna nu este capabilă să considere gestionarea lui Dumnezeu drept datoria proprie pe care să o realizeze. Supunerea față de voia lui Dumnezeu Tatăl este esența lui Hristos; răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu este atributul Satanei. Aceste două atribute sunt incompatibile și oricine are atributele Satanei nu poate fi numit Hristos. Motivul pentru care omul nu poate să întreprindă lucrarea lui Dumnezeu în locul Său este că omul nu are nimic din esența lui Dumnezeu. Omul lucrează pentru Dumnezeu de dragul intereselor personale ale omului și al perspectivelor viitoare, dar Hristos lucrează pentru a respecta voia lui Dumnezeu Tatăl.

Umanitatea lui Hristos este guvernată de divinitatea Sa. Deși El este în trup, umanitatea Sa nu este în întregime ca aceea a unui om din trup. El are propria Sa personalitate unică, iar aceasta este, de asemenea, guvernată de divinitatea Sa. Divinitatea Sa nu are nicio slăbiciune; slăbiciunea lui Hristos se referă la cea a umanității Sale. Într-o anumită măsură, această slăbiciune Îi constrânge divinitatea, dar astfel de limite se regăsesc într-o anumită sferă și într-o anumită perioadă și nu sunt nelimitate. Când vine timpul să îndeplinească lucrarea divinității Sale, aceasta se face indiferent de umanitatea Sa. Umanitatea lui Hristos este în întregime călăuzită de divinitatea Sa. În afară de viața normală a umanității Sale, toate celelalte acțiuni ale umanității Sale sunt influențate, afectate și călăuzite de divinitatea Sa. Deși Hristos are o umanitate, ea nu tulbură lucrarea divinității Sale, și aceasta este tocmai pentru că umanitatea lui Hristos este călăuzită de divinitatea Sa; deși umanitatea Lui nu este matură atunci când vine vorba despre interacțiuni lumești, acest lucru nu afectează lucrarea normală a divinității Sale. Când spun că umanitatea Sa nu a fost coruptă, vreau să spun că umanitatea lui Hristos poate fi călăuzită în mod direct de divinitatea Sa și că are o rațiune mai înaltă decât cea a omului obișnuit. Umanitatea Sa este cea mai potrivită pentru a fi călăuzită de divinitate în lucrarea Sa; umanitatea Sa este cea mai competentă să exprime lucrarea divinității, precum și cea mai capabilă să se supună unei astfel de lucrări. În timp ce Dumnezeu lucrează în trup, El nu neglijează niciodată datoria pe care o persoană în trup se cuvine să o realizeze; El este capabil să I Se închine lui Dumnezeu din cer cu o inimă sinceră. El are esența lui Dumnezeu, iar identitatea Sa este cea a lui Dumnezeu Însuși. Doar că El a venit pe pământ și a devenit o ființă creată, cu învelișul exterior al unei ființe create, și acum înzestrat cu o umanitate pe care El nu a avut-o înainte. El este capabil să I Se închine lui Dumnezeu din cer; aceasta este ființa lui Dumnezeu Însuși și este inimitabilă pentru om. Identitatea Sa este Însuși Dumnezeu. El I se închină lui Dumnezeu din perspectiva trupului; prin urmare, cuvintele: „Hristos I se închină lui Dumnezeu din cer” nu sunt greșite. Ceea ce le cere oamenilor este tocmai ființa Sa; El a realizat deja tot ceea ce le cere oamenilor înainte de a le cere așa ceva. Niciodată nu le-ar cere altora ceva în timp ce El Însuși este scutit de acele lucruri, căci toate acestea constituie ființa Sa. Indiferent de modul în care Își îndeplinește lucrarea, El nu ar acționa într-o manieră care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu. Indiferent ce îi cere omului, nicio cerință nu depășește ceea ce poate fi realizat de om. Tot ceea ce face El este ce respectă voia lui Dumnezeu și este de dragul gestionării Sale. Divinitatea lui Hristos este mai presus de toți oamenii; prin urmare, El este autoritatea cea mai înaltă dintre toate ființele create. Această autoritate este divinitatea Sa, adică firea și ființa lui Dumnezeu Însuși, care Îi determină identitatea. Prin urmare, indiferent cât de normală este umanitatea Sa, este incontestabil faptul că El are identitatea lui Dumnezeu Însuși; indiferent de punctul de vedere din care vorbește și de modul în care se supune voii lui Dumnezeu, nu se poate spune că El nu este Însuși Dumnezeu. Oamenii nesăbuiți și ignoranți privesc adesea umanitatea normală a lui Hristos ca pe un defect. Indiferent de modul în care El Își exprimă și dezvăluie ființa divinității Sale, oamenii nu pot să recunoască faptul că El este Hristos. Și, cu cât Hristos Își demonstrează mai mult supunerea și smerenia, cu atât mai mult oamenii nesăbuiți Îl privesc pe Hristos cu nesocotință. Există chiar și aceia care, față de El, adoptă o atitudine de excludere și de dispreț, totuși le așază pe masă pe acele „mari personalități” cu imagini mărețe pentru a fi venerate. Împotrivirea omului față de Dumnezeu și răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu provin din faptul că esența Dumnezeului întrupat este supunere față de voia lui Dumnezeu, precum și din umanitatea normală a lui Hristos; aceasta e sursa împotrivirii omului față de Dumnezeu și a răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Dacă Hristos nu ar fi avut nici învelișul umanității Sale și nici nu ar fi căutat voia lui Dumnezeu Tatăl din perspectiva unei ființe create, ci ar fi fost, în schimb, înzestrat cu o umanitate transcendentă, atunci, cel mai probabil, răzvrătirea nu ar fi existat în rândul oamenilor. Motivul pentru care omul este întotdeauna dispus să creadă într-un Dumnezeu invizibil din cer este acela că Dumnezeu din cer nu are umanitate și nici nu are niciun singur atribut al unei ființe create. Prin urmare, omul Îl privește întotdeauna cu cea mai mare considerație, dar are o atitudine disprețuitoare față de Hristos.

Deși Hristos poate să lucreze pe pământ în numele lui Dumnezeu Însuși, El nu vine cu intenția de a le arăta tuturor oamenilor chipul Său în trup. El nu vine pentru ca toți oamenii să-L poată contempla; El vine ca să-i permită omului să fie condus de mâna Sa și, astfel, omul intră în noua epocă. Funcția trupului lui Hristos este pentru lucrarea lui Dumnezeu Însuși, adică pentru lucrarea lui Dumnezeu în trup, și nu pentru a-i permite omului să înțeleagă pe deplin esența trupului Său. Indiferent de modul în care lucrează, nimic din ceea ce face El nu depășește ceea ce este realizabil trupește. Indiferent de modul în care lucrează, El face acest lucru în trup cu o umanitate normală și nu face ca omului să i se manifeste pe deplin adevărata înfățișare a lui Dumnezeu. În plus, lucrarea Sa în trup nu este niciodată așa de supranaturală sau de inestimabilă precum o concepe omul. Chiar dacă Hristos Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuși în trup și îndeplinește personal lucrarea pe care Dumnezeu Însuși se cuvine să o facă, El nu neagă existența lui Dumnezeu din cer și nici nu-Și proclamă cu mare pompă propriile fapte. Mai degrabă, rămâne ascuns, smerit, în trupul Său. În afară de Hristos, cei care pretind în mod fals că sunt hristos nu au atributele Sale. Atunci când este pus în paralel cu firea arogantă și auto-înălțătoare a falșilor hristoși, devine evident ce fel de trup este Hristos cu adevărat. Cu cât cineva este mai mult un hristos fals, cu atât mai mult se va da în spectacol și cu atât mai capabil este de a face semne și minuni pentru a-l induce pe om în eroare. Hristoșii falși nu au atributele lui Dumnezeu; Hristos nu este întinat de vreun element care aparține hristoșilor falși. Dumnezeu devine trup doar pentru a finaliza lucrarea trupului, nu pentru a-i permite pur și simplu omului să-L vadă. Mai degrabă, permite ca lucrarea Sa să-I confirme identitatea și permite ca lucrurile care sunt dezvăluite de la El să-I ateste esența. Esența Sa nu este neîntemeiată; identitatea Sa nu a fost acaparată de mâna Sa; este determinată de lucrarea Sa și de esența Sa. Deși El are esența lui Dumnezeu Însuși și este capabil să facă lucrarea lui Dumnezeu Însuși, El este, la urma urmei, trup, spre deosebire de Duhul. El nu este Dumnezeu cu atributele Duhului; El este Dumnezeu cu un înveliș trupesc. Prin urmare, indiferent cât de normal și cât de slab este El și indiferent cum caută voia lui Dumnezeu Tatăl, divinitatea Sa este incontestabilă. În Dumnezeul întrupat nu există numai o umanitate normală și slăbiciunile acesteia; cu atât mai mult există caracterul minunat și de nepătruns al divinității Sale, precum și toate faptele Sale în trup. Prin urmare, atât umanitatea, cât și divinitatea există în mod autentic în Hristos și nu sunt în niciun caz ceva gol sau supranatural. El vine pe pământ cu scopul principal de a-Și desfășura lucrarea; este imperativ să fie înzestrat cu o umanitate normală pentru a face lucrare pe pământ; altfel, oricât de mare ar fi puterea divinității Sale, funcția inițială a acesteia nu poate fi folosită în mod util. Deși umanitatea Sa este de mare importanță, nu este esența Sa. Esența Sa este divinitatea; prin urmare, momentul în care El începe să-Și îndeplinească lucrarea de slujire pe pământ este momentul în care El începe să exprime ființa divinității Sale. Umanitatea Sa există doar pentru a susține viața normală a trupului Său, astfel încât divinitatea Sa să poată face lucrare în mod normal în trup; divinitatea este cea care călăuzește în întregime lucrarea Sa. Când Își va termina lucrarea, Își va fi îndeplinit lucrarea de slujire. Ceea ce se cuvine să știe omul este ansamblul lucrării Sale și, prin lucrarea Sa, El îi permite omului să-L cunoască. Pe parcursul lucrării Sale, El ia ființa divinității Sale și o exprimă pe deplin – fără întinarea unei firi de umanitate sau întinarea gândirii și a unei ființe făcute de om. Când va veni timpul ca toată lucrarea Sa de slujire să se sfârșească, El va fi exprimat deja perfect și pe deplin firea pe care se cuvine să o exprime. Lucrarea Sa nu este îndrumată de instrucțiunile niciunui om; exprimarea firii Sale este, de asemenea, destul de liberă, și nu este controlată de minte sau procesată de gândire, ci scoasă la iveală în mod natural. Acest lucru nu poate fi realizat de niciun om. Chiar dacă împrejurările sunt dure sau condițiile sunt nefavorabile, El este în stare să-Și exprime firea la momentul potrivit. Cel care este Hristos exprimă ființa lui Hristos, în timp ce aceia care nu sunt nu au firea lui Hristos. Prin urmare, chiar dacă toți I se împotrivesc sau au noțiuni despre El, niciunul nu poate nega, pe baza noțiunilor omenești, că firea exprimată de Hristos este cea a lui Dumnezeu. Toți cei care Îl urmăresc pe Hristos cu o inimă sinceră sau Îl caută pe Dumnezeu în mod conștient vor recunoaște că El este Hristos pe baza exprimării divinității Sale. Ei nu L-ar tăgădui niciodată pe Hristos pe baza vreunui aspect al Său care nu se conformează noțiunilor omului. Deși omul este foarte nesăbuit, toți știu exact ce provine din voia omului și ce provine de la Dumnezeu. Numai că mulți oameni I se împotrivesc în mod deliberat lui Hristos ca urmare a propriilor intenții. Dacă nu ar fi aceasta, atunci niciun om nu ar avea motive să tăgăduiască existența lui Hristos, pentru că divinitatea exprimată de Hristos există într-adevăr, iar lucrarea Sa poate fi văzută cu ochiul liber.

Lucrarea și exprimarea lui Hristos determină esența Sa. El este capabil să finalizeze cu o inimă sinceră ceea ce I-a fost încredințat. El este capabil să I Se închine lui Dumnezeu din cer cu o inimă sinceră și să caute cu o inimă sinceră voia lui Dumnezeu Tatăl. Toate acestea sunt determinate de esența Sa. Și tot astfel este și dezvăluirea Sa firească determinată de esența Sa; motivul pentru care numesc aceasta „dezvăluirea Sa firească” este că exprimarea Sa nu este o imitație sau rezultatul educației de către om, ori rezultatul multor ani de cultivare de către om. Nu a învățat-o, nici nu S-a împodobit cu ea; mai degrabă, Îi este inerentă. Omul poate nega lucrarea Sa, exprimarea Sa, umanitatea Sa și întreaga viață a umanității Sale normale, dar nimeni nu poate nega faptul că El I Se închină lui Dumnezeu din cer cu o inimă sinceră; nimeni nu poate nega faptul că El a venit să împlinească voia Tatălui ceresc, și nimeni nu poate nega sinceritatea cu care Îl caută pe Dumnezeu Tatăl. Deși chipul Său nu este plăcut simțurilor, discursul Său nu este înzestrat cu o aură extraordinară, iar lucrarea Sa nu este atât de cutremurătoare și de zguduitoare precum își închipuie omul, El este într-adevăr Hristos, care împlinește voia Tatălui ceresc cu o inimă sinceră, Se supune în totalitate Tatălui ceresc și este supus până la moarte. Aceasta deoarece esența Sa este esența lui Hristos. Omului îi este greu să creadă acest adevăr, dar este o realitate. Când lucrarea de slujire a lui Hristos a fost îndeplinită pe deplin, omul va putea vedea din lucrarea Sa că firea și ființa Sa reprezintă firea și ființa lui Dumnezeu din cer. În momentul acela, rezumând întreaga Sa lucrare, omul poate confirma că El este într-adevăr trupul în care se transformă Calea, și nu un trup la fel ca al unui om din carne și sânge. Fiecare pas al lucrării lui Hristos pe pământ are semnificația sa reprezentativă, dar omul care experimentează lucrarea actuală a fiecărui pas nu este capabil să vadă clar semnificația lucrării Sale. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei câțiva pași ai lucrării efectuați de Dumnezeu în a doua întrupare a Sa. Majoritatea celor care doar au auzit sau au văzut cuvintele lui Hristos, dar care încă nu L-au văzut vreodată, nu au nicio noțiune despre lucrarea Sa; celor care L-au văzut pe Hristos și au auzit cuvintele Sale și au experimentat, de asemenea, lucrarea Sa, le este greu să-I accepte lucrarea. Nu este aceasta deoarece aspectul și umanitatea normală ale lui Hristos nu sunt pe gustul omului? Cei care acceptă lucrarea Sa după ce Hristos a plecat nu vor avea astfel de dificultăți, pentru că ei doar acceptă lucrarea Sa și nu intră în contact cu umanitatea normală a lui Hristos. Omul nu este în stare să renunțe la noțiunile sale despre Dumnezeu și, în schimb, Îl scrutează intens; acest lucru se datorează faptului că omul se concentrează numai pe aspectul Său și nu este în stare să-I recunoască esența pe baza lucrării și a cuvintelor Sale. Dacă omul își închide ochii la aspectul lui Hristos sau evită să discute despre umanitatea Sa și vorbește numai despre divinitatea Lui, a cărei lucrare și ale cărei cuvinte sunt inaccesibile oricărui om, atunci noțiunile omului vor scădea cu jumătate, iar dificultățile omului chiar vor fi rezolvate pe deplin. În timpul lucrării Dumnezeului întrupat, omul nu-L poate tolera și este plin de numeroase noțiuni despre El, iar cazurile de împotrivire și de răzvrătire sunt frecvente. Omul nu poate tolera existența lui Dumnezeu, nu poate arăta „indulgență” față de smerenia și de ascunderea lui Hristos, nici nu poate „ierta” esența lui Hristos, care este de supunere față de Tatăl ceresc. De aceea, El nu poate rămâne cu omul pentru veșnicie după ce Își termină lucrarea, pentru că omul nu este dispus să-L lase să trăiască alături de el. Dacă omul nu-I poate arăta „indulgență” în timpul perioadei Sale de lucrare, atunci cum ar putea el să tolereze ca El să trăiască alături de el după ce Și-a îndeplinit lucrarea de slujire, în timp ce El îl urmărește cum experimentează treptat cuvintele Sale? Nu ar cădea atunci mulți din cauza Lui? Omul Îi permite doar să lucreze pe pământ; aceasta este cea mai mare măsură a indulgenței omului. Dacă nu ar fi fost lucrarea Sa, omul L-ar fi alungat de pe pământ cu mult timp în urmă, deci, cu cât mai puțină indulgență ar arăta el odată ce lucrarea Sa este terminată? Atunci, omul nu L-ar ucide și nu L-ar tortura până la moarte? Dacă nu ar fi numit Hristos, atunci nu ar putea să lucreze printre oameni; dacă nu ar lucra cu identitatea lui Dumnezeu Însuși, ci, în schimb, ar lucra doar ca o persoană normală, atunci omul nu ar tolera ca El să rostească o singură propoziție, cu atât mai puțin ar tolera câtuși de puțin din lucrarea Sa. Deci, nu poate decât să poarte cu El această identitate în lucrarea Sa. În felul acesta, lucrarea Sa este mai puternică decât dacă nu ar fi procedat astfel, căci toți oamenii sunt dispuși să se supună statutului și unei identități mărețe. Dacă nu ar purta identitatea lui Dumnezeu Însuși pe măsură ce lucra sau dacă nu ar apărea ca Dumnezeu Însuși, atunci El nu ar avea deloc ocazia să întreprindă lucrarea. În ciuda faptului că El are esența lui Dumnezeu și ființa lui Hristos, omul nu s-ar domoli și nu I-ar permite să facă lucrare cu ușurință printre oameni. El poartă identitatea lui Dumnezeu Însuși în lucrarea Sa; deși o astfel de lucrare este de zeci de ori mai puternică decât cea făcută fără o astfel de identitate, omul nu Îi este totuși supus în totalitate, pentru că omul se supune numai statutului Său, nu și esenței Sale. Dacă așa stau lucrurile, atunci, poate, într-o bună zi, când Hristos va coborî de la postul Său, ar putea omul să-I permită să rămână în viață măcar o zi? Dumnezeu este dispus să trăiască pe pământ alături de om, astfel încât El să poată vedea efectele pe care le va produce lucrarea întreprinsă de mâna Sa în anii care urmează. Cu toate acestea, omul nu este în stare să-I tolereze prezența nici măcar o zi, astfel că El nu a putut decât să renunțe. Este deja cea mai mare măsură a indulgenței și curtoaziei omului să-I permită lui Dumnezeu să întreprindă printre oameni lucrarea pe care se cuvine să o întreprindă și să-Și îndeplinească lucrarea de slujire. Deși aceia care au fost cuceriți personal de El Îi arată o astfel de curtoazie, ei, totuși, Îi permit să rămână doar până când lucrarea Sa se va termina și nicio clipă în plus. Dacă așa stau lucrurile, cum rămâne cu acele persoane pe care El nu le-a cucerit? Nu este oare faptul că El este Hristos cu învelișul exterior al unei umanități normale motivul pentru care omul Îl tratează astfel pe Dumnezeul întrupat? Dacă ar fi avut numai divinitatea, nu și o umanitate normală, atunci dificultățile omului nu ar fi fost rezolvate cu cea mai mare ușurință? Omul recunoaște fără tragere de inimă divinitatea Sa și nu manifestă niciun interes față de învelișul Său exterior de umanitate normală, în ciuda faptului că esența Sa este exact aceea a lui Hristos, care este supunere față de voia Tatălui ceresc. Ca atare, nu putea decât să-Și anuleze lucrarea de a fi printre oameni, de a împărți cu ei atât bucuriile, cât și necazurile, deoarece omul nu mai putea să-I tolereze existența.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu