I

Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. La rândul său, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a văzut prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub rânduirea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu este cea care susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul există și crește sub grija lui Dumnezeu; mai degrabă, consideră că omul crește sub ocrotirea părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru se întâmplă fiindcă omul nu știe cine i-a dat viața, de unde vine ea, și cu atât mai puțin cum instinctul vieții creează miracole.

II

El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței vieții sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Omul nu e conștient de harul și aprovizionarea lui Dumnezeu iar acesta este modul în care își irosește el viața pe care i-a oferit-o Dumnezeu… Nici măcar o singură persoană, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu își asumă să I se închine. Dumnezeu continuă pur și simplu, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și își va da seama brusc de valoarea și semnificația vieții, de prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și de ardoarea cu care Dumnezeu tânjește cu disperare ca omul să se reîntoarcă la El.

din Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”