de Bertha, Myanmar

În luna mai a anului 2022, am fost aleasă conducătoare de biserică. Am fost foarte recunoscătoare pentru harul și înălțarea oferite de Dumnezeu și am simțit că trebuia să îmi fac bine datoria. La început, eram foarte activă în datoria mea și, ori de câte ori mă confruntam cu lucruri pe care nu le înțelegeam, căutam să comunic cu un conducător de nivel superior, iar după ce dobândeam înțelegere, aveam părtășie și rezolvam problema. Mai târziu, când au început să se relaxeze restricțiile impuse din cauza COVID-19, mulți nou-veniți au început să lucreze și nu au putut să participe la adunări sau să își facă îndatoririle în mod normal. Când m-am confruntat cu această situație, m-am simțit oarecum neputincioasă, gândindu-mă: „În calitate de conducătoare, ar trebui să îi sprijin și să îi ajut pe frații mei și pe surorile mele, precum și să le rezolv stările și dificultățile.” Apoi, am avut părtășie cu fiecare frate și cu fiecare soră pe rând, dar nu am obținut niciun rezultat din această activitate, astfel că nu am mai vrut să merg să îi sprijin. Am simțit că, de vreme ce trebuia să merg la lucru și să predic Evanghelia, dacă mai trebuia și să îi sprijin pe frații și pe surorile care nu participau în mod regulat la adunări, abia aș mai avea timp să mă odihnesc. Mă simțeam foarte obosită și chiar am vrut să nu mai fiu conducătoare de biserică. Trăiam într-o stare negativă, gândindu-mă că nu aveam un calibru bun, că nu puteam să rezolv probleme și că nu aveam deloc capacitate de lucru. Prin urmare, voiam doar ca datoria mea să fie modificată de conducătorul de nivel superior.

Mai târziu, i-am împărtășit gândurile mele conducătorului de nivel superior și, după ce m-a ascultat, el mi-a trimis un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cea mai importantă manifestare a unei persoane oneste este de a căuta și practica adevărul în toate chestiunile – acest lucru este crucial. Spui că ești onest, dar împingi întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu într-un ungher al minții tale și pur și simplu faci orice vrei tu. Este asta o manifestare a unei persoane oneste? Tu spui: «Deși calibrul meu e slab, am o inimă onestă.» Și, totuși, când e rândul tău să preiei o datorie, te temi că vei suferi sau că vei fi tras la răspundere dacă nu o îndeplinești bine, deci inventezi scuze ca să te eschivezi de la datoria ta sau sugerezi să o facă altcineva. Este aceasta manifestarea unei persoane oneste? Nu este, în mod clar. Așadar, cum ar trebui atunci să se poarte o persoană onestă? Ar trebui să se supună rânduielilor lui Dumnezeu, să fie loială datoriei pe care trebuie să o îndeplinească și să se străduiască să mulțumească intențiile lui Dumnezeu. Acest lucru se manifestă prin mai multe căi: una este să-ți accepți datoria cu o inimă onestă, să nu iei în considerare interesele trupești, să nu fii fără tragere de inimă în privința ei și să nu complotezi pentru beneficiul propriu. Acestea sunt manifestări ale onestității. O alta este să îți pui toată inima și puterea în a-ți realiza bine datoria, făcând lucrurile cum se cuvine și punându-ți inima și iubirea în datoria ta pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Acestea sunt manifestările pe care ar trebui să le aibă o persoană onestă în timp ce-și îndeplinește datoria. Dacă înțelegi și știi ce să faci, dar nu faci, atunci nu te implici în datoria ta cu toată inima și puterea ta. Mai degrabă, ești viclean și pus pe chiul. Sunt oare onești oamenii care-și realizează datoria în acest fel? În niciun caz. Dumnezeu nu are nicio nevoie de astfel de oameni lipsiți de scrupule și înșelători; aceștia trebuie să fie eliminați. Dumnezeu folosește doar oameni cinstiți pentru realizarea îndatoririlor. Chiar și muncitorii loiali trebuie să fie cinstiți. Oamenii care sunt veșnic superficiali și vicleni și care caută mereu modalități de a lenevi sunt cu toții înșelători și sunt toți demoni. Niciunul dintre ei nu crede cu adevărat în Dumnezeu și vor fi eliminați cu toții” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu vorbesc despre faptul că oamenii cinstiți caută adevărul în toate chestiunile și că, atunci când își fac datoria, se supun tuturor rânduielilor lui Dumnezeu. Își îndeplinesc datoria din toată inima și cu toată puterea, fiind persoane pe care alții se pot baza să facă lucruri. Când o persoană înșelătoare își face datoria și se confruntă cu chestiuni care implică interesele personale sau care necesită suferință și străduință, aceasta va găsi scuze ca să se eschiveze de la responsabilitate. Chiar dacă își face datoria, nu depune toate eforturile și folosește doar o parte din energia sa. Acest lucru înseamnă să fii alunecos și delăsător. Am comparat aceste cuvinte cu propriul comportament. Când am văzut că nou-veniții nu participau în mod regulat la adunări și că nu am obținut niciun rezultat după ce am încercat să îi ajut și după ce am avut părtășie cu ei, nu am vrut să mai investesc efort intelectual ca să îi sprijin. Am spus chiar că vina era a calibrului meu, acesta fiind neadecvat pentru a le rezolva dificultățile, că îmi lipsea capacitatea de lucru și că voiam să fiu realocată de către conducătorul de nivel superior la o datorie diferită. În realitate, găseam scuze ca să îmi ascund intenția de a evita greutățile și ca să mă sustrag de la responsabilitate, pentru a-mi răsfăța trupul. În calitate de conducătoare, ar fi trebuit să îmi îndeplinesc responsabilitatea de a-i uda și de a-i sprijini bine pe frați și pe surori. Însă nu voiam să sufăr sau să plătesc un preț. Mă gândeam mereu la interesele mele omenești și mă complăceam în confort. Făcând datoria în acest fel, eram pur și simplu superficială, alunecoasă și căutam moduri de a mă lăsa pe tânjală. Ceea ce dezvăluiam era o fire egoistă, detestabilă și înșelătoare. Dându-mi seama de aceste lucruri, m-am simțit puțin vinovată. Nu-mi dădusem silința să îi sprijin pe nou-veniți, ci, în schimb, fusesem alunecoasă și delăsătoare. Dumnezeu detestă acest lucru. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, în ultima vreme au fost mulți nou-veniți care nu au participat în mod regulat la adunări și sunt foarte puțini lucrători evanghelici. Cu toate că am avut părtășie cu ei, deoarece îmi este teamă de greutățile trupești și nu vreau să plătesc un preț, nu am făcut tot posibilul ca să le rezolv dificultățile concrete. Sunt dispusă să îmi schimb atitudinea superficială față de datoria mea. Te rog, îndrumă-mă!” După aceea, unul câte unul, am început să îi sprijin pe frații și pe surorile care nu participau în mod regulat la adunări. Dacă nu știam cum să rezolv unele dintre stările și dificultățile lor, discutam despre acestea cu partenerul meu și căutam cuvinte relevante ale lui Dumnezeu ca să am părtășie cu nou-veniții. După ce am procedat în acest fel pentru câtva timp, unii dintre nou-veniți au început să participe regulat la adunări și, de asemenea, au putut să facă unele îndatoriri. Un nou-venit era foarte activ în predicarea Evangheliei, astfel că l-am făcut partenerul meu în această lucrare. Treptat, toți au devenit mai activi în ceea ce privea predicarea Evangheliei și nu am mai simțit că lucrurile erau la fel de dificile. Mi-am dat seama că, dacă nu cruț niciun efort atunci când îmi fac datoria, și Dumnezeu mă va călăuzi. Practicând în acest mod, nu m-am mai simțit obosită și am fost liniștită în inima mea. Având în vedere că experimentasem această chestiune, inițial am crezut că înțelegeam într-o oarecare măsură firea mea coruptă, care se complăcea în confortul trupului, și că mă schimbasem puțin. Însă când m-am confruntat cu circumstanțe concrete, am dezvăluit din nou o fire coruptă în această privință.

Odată, conducătorul a dorit să mă instruiesc ca să fiu predicatoare și să fiu responsabilă, în principal, de lucrarea de evanghelizare a mai multor biserici. Când am auzit acest lucru, am avut sentimente contradictorii. Am simțit că, de vreme ce programul meu de lucru era neregulat și puteam fi oricând chemată să lucrez o tură, iar volumul de lucru în calitate de predicatoare avea să fie mai mare, aș avea mai puțin timp liber. Aveam multe lipsuri, mai ales în ceea ce privea predicarea Evangheliei și aducerea mărturiei despre Dumnezeu. Încă trebuia să învăț și să mă instruiesc mai mult, iar acest lucru ar ocupa, de asemenea, o mare parte din timpul meu. Gândindu-mă la aceste lucruri, am vrut să mă eschivez de la această datorie. Mi-am exprimat gândurile cu voce tare și, după ce mi-a ascultat îngrijorările, conducătorul mi-a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să înțelegeți că, oricând și în orice etapă își îndeplinește Dumnezeu lucrarea, El are întotdeauna nevoie ca o parte dintre oameni să lucreze împreună cu El. Faptul că acești oameni cooperează cu lucrarea lui Dumnezeu sau își fac treaba în răspândirea Evangheliei este predestinat de El. Așadar, are Dumnezeu o însărcinare predestinată pentru fiecare persoană? Fiecare are o misiune și o răspundere, fiecare are o însărcinare. Când Dumnezeu îți încredințează o însărcinare, aceasta devine răspunderea ta. Va trebui să îți asumi această răspundere, este datoria ta. Ce este datoria? Este misiunea pe care Dumnezeu ți-a încredințat-o. Ce este o misiune? (Însărcinarea dată de Dumnezeu este misiunea omului. Viața omului trebuie trăită pentru îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu. Această însărcinare este singurul lucru pe care să-l poarte în inimă și nu ar trebui să trăiască pentru nimic altceva.) Însărcinarea dată de Dumnezeu este misiunea omului; aceasta este înțelegerea corectă. Cei care cred în Dumnezeu au fost puși pe pământ ca să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu. Dacă tot ce urmărești în această viață este să urci pe scara socială, să aduni avuții, să duci un trai bun, să te bucuri de apropierea familiei și să te desfeți cu faimă, câștiguri și statut – dacă dobândești statut social, familia ta devine cunoscută și toți membrii săi sunt în siguranță – dar nu iei în seamă misiunea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu; mai are vreo valoare viața pe care o duci acum? Cum Îi vei răspunde lui Dumnezeu după moarte? Nu vei fi capabil și asta este cea mai mare răzvrătire; este cel mai mare păcat! Care dintre voi își face acum datoria în casa lui Dumnezeu din întâmplare? Indiferent din ce mediu ați venit pentru a vă realiza datoria, nimic nu e întâmplător. Această datorie nu poate fi realizată doar prin găsirea câtorva credincioși la întâmplare; este ceva predestinat de Dumnezeu înaintea timpurilor. Ce înseamnă când ceva este predestinat? Ce înseamnă exact? Înseamnă că, în întregul Său plan de gestionare, Dumnezeu a plănuit acum mult timp de câte ori vei viețui pe pământ, din ce neam și din ce familie te vei naște în zilele de pe urmă, care va fi situația acestei familii, dacă vei fi femeie sau bărbat, care vor fi punctele tale forte, câtă școală vei avea, cât de bine te vei putea exprima, ce calibru vei avea și cum vei arăta. El a plănuit vârsta la care vei veni în casa lui Dumnezeu și vei începe să îți faci datoria și ce datorie vei realiza și când. Dumnezeu a predestinat fiecare pas al tău de la început. Încă înainte de a te fi născut și de a fi venit pe pământ în ultimele tale vieți, Dumnezeu rânduise deja ce datorie vei avea de realizat în această etapă finală a lucrării. Nu e deloc o glumă! Dacă acum poți asculta aici o predică e pentru că așa a hotărât dinainte Dumnezeu. Nu trebuie să tratezi aceste lucruri cu ușurință! În plus, înălțimea, înfățișarea, ochii pe care îi ai, silueta, starea sănătății tale, experiențele dobândite în viață și îndatoririle pe care ești în stare să ți le asumi la o anumită vârstă, cât și calibrul și abilitățile pe care le ai – acestea au fost prestabilite de Dumnezeu pentru tine cu mult timp înainte și, cu siguranță, nu sunt rânduite acum. Dumnezeu le-a prestabilit de multă vreme pentru tine, ceea ce înseamnă că El are intenția să te folosească. El te va fi pregătit încă înainte de a-ți fi încredințat această însărcinare și misiune. Prin urmare, este acceptabil să fugi de asta? Este acceptabil să nu o faci cu toată inima? Ambele sunt inacceptabile; ar însemna să-L dezamăgești pe Dumnezeu! Cei care își abandonează datoria comit cel mai grav tip de răzvrătire. Este o faptă mârșavă. Dumnezeu s-a gândit minuțios, prestabilind din vremuri străvechi ca tu să ajungi astăzi și să ți se dea această misiune. Atunci, această misiune nu e răspunderea ta? Nu este ea ceea ce dă valoare acestei vieți pe care o trăiești? Dacă nu-ți îndeplinești misiunea încredințată de Dumnezeu, pierzi valoarea și semnificația vieții; este ca și cum ai fi trăit în van” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că, indiferent ce datorie face o persoană la un moment dat, toate acestea sunt poruncite de Dumnezeu și ar trebui să le accept, deoarece aceasta este obligația unei ființe omenești. Însă când m-am confruntat cu datoria mea, am încercat să o evit, deoarece îmi era teamă de greutățile trupești. Procedând astfel, îmi refuzam datoria și eram complet răzvrătită! Dumnezeu nu forțează oamenii să facă lucruri dificile pentru ei și nici nu îi împinge peste limita capacităților lor. Când am început să predic Evanghelia pentru prima dată, era normal să am deficiențe și imperfecțiuni și, dacă nu înțelegeam ceva pe parcursul instruirii, puteam să întreb. Dacă mi-aș îndeplini cu adevărat responsabilitățile, Dumnezeu ar fi mulțumit. M-am gândit că, înainte, fusesem superficială în îndatoririle mele și că acest lucru îmi provocase sentimente de vinovăție. Iar acum, aveam șansa să fiu predicatoare; era ceva foarte neașteptat. Mă simțeam cu adevărat nevrednică. Nu mai puteam să mă eschivez de la datoria mea. Trebuia să renunț la interesele mele omenești și să fiu atentă la intenția lui Dumnezeu.

Mai târziu, o soră îmi vorbea despre cum voia încontinuu să se eschiveze de la datoria ei, precum și despre faptul că nu reflectase asupra acestui lucru și nu ajunsese să îl înțeleagă în profunzime. M-am gândit că și eu eram într-o stare similară. De fiecare dată când mă confruntasem cu o datorie dificilă, primul lucru care se dezvăluise în inima mea fusese dorința de a mă eschiva și de a evita suferința trupului. De ce aveam asemenea manifestări? În timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei și îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce ești egoist? De ce trebuie să îți protejezi propria poziție? De ce ai sentimente atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele tuturor acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul omului. Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). „Trupul omului este ca șarpele: esența trupului e să facă rău vieții omului – și, atunci când toate îi reușesc pe deplin, omul își pierde viața. Trupul este al Satanei. Mereu adăpostește dorințe extravagante; întotdeauna se gândește la sine și își dorește mereu tihnă și vrea să se răsfețe cu confort, lipsit de anxietate și de un sentiment de presiune, desfătându-se în trândăvie și, dacă-l satisfaci până la un anumit punct, în cele din urmă, te va devora. Adică, dacă îl satisfaci de data aceasta, data viitoare îți va cere să-l satisfaci din nou. Acesta are întotdeauna dorințe extravagante și noi cerințe și profită de înclinația ta spre trup pentru a te face să-l prețuiești și mai mult și să trăiești în confortul acestuia – și, dacă nu poți să-l biruiești niciodată, în cele din urmă te vei distruge. Dacă poți să câștigi viață înaintea lui Dumnezeu și care va fi finalul tău depinde de modul în care îți practici răzvrătirea împotriva trupului. Dumnezeu te-a mântuit și te-a ales și te-a predestinat, dar dacă astăzi nu ești dispus să-L mulțumești, să pui adevărul în practică și să te răzvrătești împotriva propriului trup cu o inimă sinceră și iubitoare de Dumnezeu, în cele din urmă vei sfârși prin a te ruina și vei suferi amarnic. Dacă te dedai mereu trupului, Satana te va înghiți treptat și te va lăsa fără viață sau atingerea Duhului, până când va veni ziua când în tine nu va fi decât întuneric. Când vei trăi în întuneric, înseamnă că vei fi fost luat captiv de Satana, nu Îl vei mai avea pe Dumnezeu în inima ta, iar în acel moment Îi vei nega existența și Îl vei părăsi” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu expun faptul că viața conform otrăvii Satanei îi face pe oameni egoiști și că, indiferent ce fac, aceștia iau în considerare în primul rând propriile interese, astfel încât se eschivează de la îndatoriri care le-ar face trupul să sufere sau care ar deveni împovărătoare. Trăiam conform otrăvurilor satanice: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate” și „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine”. Când întâmpinam probleme, căutam în primul rând să îmi satisfac interesele omenești, crezând chiar că aceste opinii erau corecte și că respectarea lor mă făcea mai deșteaptă decât alții. Prin urmare, de fiecare dată când mă confruntam cu îndatoririle mele, chibzuiam mai întâi dacă trupul meu ar avea de suferit. În cazul în care trupul meu ar fi suferit sau ar fi fost împovărat, mă eschivam sau îmi făceam îndatoririle de mântuială. Când nou-veniții se aflau în stări anormale și aveau nevoie de părtășia cuvintelor lui Dumnezeu ca să îi sprijine, nu voiam să plătesc un preț ca să mă gândesc cum să rezolv această problemă și, drept urmare, părtășia mea nu avea niciun efect, iar unii nou-veniți nu primeau sprijin la timpul potrivit. Când conducătorul a rânduit să preiau datoria de predicatoare, m-am gândit că volumul de lucru pentru o predicatoare avea să fie mult mai mare și că această datorie avea să necesite mai mult timp și mai mult efort. Prin urmare, nu aveam să pot să-mi răsfăț trupul, astfel că, din nou, m-am gândit să mă eschivez de la datoria mea. Mi-am dat seama că trăiam conform acestor otrăvuri satanice, prețuindu-mi trupul prea mult, acceptând starea de fapt, fără să năzuiesc la progres și devenind egoistă și înșelătoare. Nu așa trebuia să trăiască o persoană cu umanitate normală. Mă complăceam în confort și nu făceam ce puteam, iar, drept urmare, lucrarea bisericii a fost întârziată. Dumnezeu detesta oamenii ca mine. Așadar, am vrut să îmi schimb atitudinea față de îndatoririle mele și nu am mai vrut să râvnesc la confortul trupului. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu mai vreau să îmi satisfac trupul. Sunt dispusă să îmi schimb starea și să îmi îndeplinesc îndatoririle.”

Mai târziu, o biserică formată din vorbitori ai limbii Wa avea nevoie de un supraveghetor și o soră a sugerat ca eu să urmăresc atent lucrarea din această biserică. Atunci când am auzit pentru prima dată această sugestie, am vrut să mă eschivez, deoarece asumarea responsabilității pentru biserica de vorbitori ai limbii Wa avea să necesite mult timp și suferință trupească și, cu toate că provin din grupul etnic Wa, nu pot să vorbesc limba, ci pot doar să înțeleg expresii de bază, de uz zilnic. Dacă aș deveni supraveghetoare, aș întâmpina multe dificultăți și nu voiam să fac efortul de a învăța limba, astfel că, din nou, m-am gândit să mă eschivez de la datoria mea. Dându-mi seama că starea mea era greșită, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog luminează-mă și îndrumă-mă să înțeleg intenția Ta și să mă răzvrătesc împotriva trupului meu, astfel încât să accept această datorie.” Mai târziu, o soră mi-a trimis un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cu cât ești mai atent la intențiile lui Dumnezeu, cu atât povara ta este mai mare; cu cât povara ta este mai mare, cu atât mai bogată îți va fi experiența. Atunci când ești atent la intențiile lui Dumnezeu, Dumnezeu îți va da o povară și apoi te va lumina asupra sarcinilor pe care El ți le-a încredințat. După ce Dumnezeu ți-a dat această povară, vei fi atent la toate adevărurile aferente acestui aspect atunci când mănânci și bei cuvintele lui Dumnezeu. Dacă povara ta are legătură cu starea vieții fraților și surorilor tale, înseamnă că această povară ți-a fost încredințată de Dumnezeu și o vei purta întotdeauna în rugăciunile tale zilnice. Ceea ce face Dumnezeu ți-a fost încredințat ție și ești dispus să împlinești ceea ce vrea Dumnezeu să facă; asta înseamnă să îți asumi povara lui Dumnezeu ca și cum ar fi a ta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Fiți atenți la intențiile lui Dumnezeu pentru a atinge desăvârșirea”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El pune tot mai multe poveri asupra noastră pe măsură ce luăm tot mai mult în considerare intențiile Lui în cadrul îndatoririlor noastre. Așadar, vom dezvolta un simț al poverii pentru stările fraților noștri și ale surorilor noastre și, în acest mod, vom ajunge, treptat, să ne devotăm inimile îndatoririlor noastre. Căutând adevărul în diferitele probleme cu care ne confruntăm, vom evolua mai rapid în viețile noastre. Având în vedere aceste lucruri, am acceptat propunerea surorii de a supraveghea biserica vorbitorilor de limbă Wa. Inițial, când am început să fac lucrarea, mi s-a părut dificil, dar prin cooperarea cu cei care erau conducători și lucrători în cadrul bisericii, îndatoririle mele au început să mi se pară mai puțin complicate. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu. M-am simțit mai liniștită atunci când mi-am făcut îndatoririle în acest mod.

După ce am trecut prin aceste experiențe, mi-am dat seama că, dacă mă complac în confortul trupului, îmi pierd simțul poverii pentru îndatoririle mele și mă eschivez de la îndatoririle dificile, care necesită suferință. Dacă aș continua să mă complac în confort fizic și nu m-aș răzvrăti împotriva trupului, atunci, în cele din urmă, mi-aș pierde îndatoririle și m-aș distruge. Când am renunțat la interesele omenești și mi-am acceptat îndatoririle și când am devenit capabilă să caut adevărul și să rezolv probleme, am practicat într-un mod care m-a făcut să mă simt mai liniștită și am evoluat mai rapid.