de Kristina, Statele Unite

Eram foarte timidă în copilărie și, ori de câte ori aveam musafiri, mă ascundeam în spatele părinților mei, iar când părinții îmi spuneau să le zic acelor oameni „unchi” sau „mătușă”, eram prea timidă s-o fac. Mama glumea cu musafirii și zicea: „Copilul ăsta e mut, nu vorbește.” Mama mai spunea adesea și că n-o să se aleagă mare lucru de mine și că n-o să realizez nimic în viață. Din cauza stângăciei mele în vorbire, eram de multe ori luată în râs și criticată și îmi era foarte frică să vorbesc în fața altora. Ori de câte ori eram într-o situație în care trebuia să vorbesc, făceam tot posibilul să ies din ea. În anii de școală, nu participam niciodată la nicio activitate. Mă ascundeam mereu într-un colț și învățam în liniște. În anul în care am absolvit facultatea, profesorul a zis că mă calific să fiu recomandată pentru studii postuniversitare și m-am bucurat mult, însă, când am auzit că urmează un interviu cu profesorii, am devenit foarte neliniștită la gândul că abilitățile mele de comunicare erau slabe și că, dacă răspundeam incoerent, aveam să mă fac de râs. M-am luptat cu mine însămi câteva zile, dar tot nu mi-am făcut curaj să particip la interviu. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am văzut frați și surori adunându-se și având părtășie deschis și simplu, și nimeni nu râdea de nimeni. M-am simțit eliberată. Treptat, am început să exersez să vorbesc din inimă cu toată lumea, împărtășindu-mi starea și înțelegerile. Uneori, se mai întâmpla să divaghez, dar frații și surorile nu mă desconsiderau și mă simțeam mai puțin constrânsă. Cu timpul, am început să vorbesc mai mult. Mai târziu, în timpul unei adunări, am început să vorbesc pe lângă subiect la o părtășie, iar liderul de grup m-a întrerupt. Am simțit cum mă înroșesc la față de rușine și voiam doar să găsesc o gaură în care să mă ascund. Mi-am amintit cum ziceau părinții mei că n-o să reușesc nimic niciodată; se pare că aveau dreptate. Simțeam că stângăcia mea în vorbire mă făcea complet inutilă și că aveam să-mi petrec viața într-un colț, neobservată. În acel moment, mi-am zis: „Ar trebui să vorbesc mai puțin în fața oamenilor, ca să evit să-mi expun defectele și să mă fac de râs.” După aceea, mult timp n-am mai deschis gura. În afara adunărilor de grup, tăceam și doar ascultam părtășia celorlalți. Uneori, aveam propria înțelegere bazată pe experiență, dar apoi îmi venea în minte cum nu puteam să structurez ceea ce voiam să zic și cum divagam și mă gândeam că, dacă aș fi întreruptă iar, m-aș face de râs complet, așa că n-am vrut să am părtășie. După o vreme, lucram la realizarea videoclipurilor pentru biserică. Frații și surorile m-au ales lider de echipă pentru că au văzut că sunt mai pricepută în acest domeniu. Dar, când m-am gândit că, dacă aș fi lider de echipă, ar trebui să implementez și să monitorizez frecvent lucrarea și ar trebui să am părtășie și să rezolv problemele fraților și surorilor, mi-am făcut griji, gândindu-mă: „Cu discursul meu stângaci, dacă nu reușesc să-mi fac bine această datorie? Ar fi foarte umilitor.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă speriam mai tare, așa că i-am spus liderului că am un calibru slab, că nu pot face această datorie și că ar trebui să aleagă pe altcineva pentru această funcție. Liderul a avut părtășie cu mine despre intențiile lui Dumnezeu, sugerând să mă bazez pe El și să mă pregătesc o vreme, ca să văd cum merge, iar eu am acceptat cu reticență. Cât timp am fost lider de echipă, am fost foarte pasivă, și, ori de câte ori trebuia să găzduiesc o adunare sau să am părtășie, mă retrăgeam și o lăsam pe sora mea parteneră să vorbească mai mult. Sora mea parteneră nu înțelegea de ce făceam așa. A zis că reușeam să descopăr probleme în timp ce-mi făceam datoria, că aveam propriile gânduri și perspective, că puteam să-mi exprim unele observații când aveam părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu și că nu am un calibru atât de slab, așa că se întreba de ce evitam mereu să vorbesc. M-a încurajat să mai exersez. Însă, orice spunea ea, eu tot mă simțeam nepotrivită și chiar am încercat să demisionez de câteva ori. Până la urmă, am fost demisă fiindcă eram prea pasivă în datoria mea. Mai târziu, liderul mi-a cerut să supraveghem împreună lucrarea echipei. M-am îngrijorat puțin și m-am gândit: „Nu mă pricep să vorbesc; sper să nu mă fac de rușine.” Liderul de echipă a avut părtășie cu mine despre intențiile lui Dumnezeu și a zis că are nevoie să coopereze cu cineva care deține cunoștințe despre aceste aptitudini. Auzind-o că spune asta, m-am simțit puțin vinovată. Deși eram stângace în exprimare, tot puteam să am o contribuție în acest domeniu, și cooperarea cu liderul de echipă era necesară pentru lucrare. Dacă eu mă eschivez mereu, nu se întârzie lucrarea? Cu aceste gânduri în minte, am fost de acord. După aceea, m-am tot întrebat: „De ce încerc mereu să fug și să mă retrag când mi se cere să fiu liderul echipei? Ce anume cauzează acest comportament?” Cu aceste confuzii în minte, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute în căutarea mea.

La o adunare, liderul a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și a abordat problema mea, clarificând această confuzie din inima mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Există unii oameni care, în copilărie, aveau un aspect obișnuit, nu vorbeau clar și nu erau foarte isteți, făcându-i pe ceilalți din familiile și mediile lor sociale să-i evalueze destul de nefavorabil, spunând lucruri precum: «Acest copil e nătâng, lent și greoi la vorbă. Uită-te la copiii altora, care sunt atât de iscusiți la vorbă, încât pot juca oamenii pe degete. În timp ce puștiul ăsta pur și simplu stă toată ziua îmbufnat. Nu știe ce să spună când se întâlnește cu oameni, nu știe cum să explice sau să se justifice după ce a făcut ceva greșit și nu poate să-i amuze pe oameni. Copilul acesta e un idiot.» Părinții spun asta, rudele și prietenii spun asta, iar profesorii lor spun și ei asta. Acest mediu exercită o anumită presiune invizibilă asupra unor astfel de indivizi. Prin experimentarea acestor medii, ei își formează inconștient un anumit tip de mentalitate. Ce fel de mentalitate? Ei cred că nu arată bine, că nu sunt foarte simpatici și că ceilalți nu sunt niciodată bucuroși să-i vadă. Cred că nu sunt buni la studiu, că sunt lenți și se simt mereu jenați să deschidă gura și să vorbească în fața altora. Sunt prea stânjeniți să spună mulțumesc când oamenii le dau ceva, gândindu-se în sinea lor: «De ce sunt mereu ca un mut? De ce alții vorbesc atât de bine? Sunt pur și simplu prost!» În subconștient, ei cred că sunt lipsiți de valoare. […] Oamenii care se simt inferiori nu știu care sunt punctele lor forte. Ei doar cred că sunt neplăcuți, se simt mereu prost și nu știu cum să gestioneze lucrurile. Pe scurt, simt că nu sunt în stare să facă nimic, că nu sunt atractivi, nu sunt inteligenți și au reacții lente. Nu au nimic remarcabil în comparație cu ceilalți și nu obțin note bune la învățătură. După ce au crescut într-un astfel de mediu, această mentalitate de inferioritate preia treptat controlul. Se transformă într-un fel de emoție de durată care ți se înnoadă în inimă și-ți umple mintea. Indiferent dacă ai crescut deja, ai ieșit în lume, ești căsătorit și stabil în cariera ta și indiferent de statutul tău social, acest sentiment de inferioritate care a fost plantat în mediul tău în timp ce creșteai este imposibil de înlăturat. Chiar și după ce începi să crezi în Dumnezeu și te alături bisericii, consideri că ai un aspect mediu, că ai un calibru intelectual slab, că ești neelocvent și nu poți să faci nimic. Te gândești: «O să fac doar ceea ce pot. Nu e nevoie să aspir să fiu un conducător, nu e nevoie să urmăresc adevăruri profunde, mă voi mulțumi doar să fiu cel mai neînsemnat și îi voi lăsa pe ceilalți să mă trateze oricum le place.» Când apar antihriști și conducători falși, simți că ești incapabil să-i discerni sau să-i expui, că nu ești bun la asta. Simți că, atât timp cât nu ești tu însuți un conducător fals sau un antihrist, atunci e suficient, că atât timp cât nu provoci tu tulburări și perturbări, atunci e în regulă și că, atât timp cât poți sta pe propria poziţie, e îndeajuns. În adâncul inimii tale, simți că nu ești suficient de bun și că nu ești la fel de bun ca ceilalți oameni, că alții poate sunt obiecte pentru mântuire și că tu, în cel mai bun caz, ești un făcător de servicii și, astfel, simți că nu ești la înălțimea sarcinii de a urmări adevărul. Indiferent cât de mult adevăr poți înțelege, tot simți că, întrucât Dumnezeu te-a predestinat să ai genul de calibru pe care-l ai și să arăți așa cum arăți, atunci poate că El te-a predestinat să fii doar un făcător de servicii și că nu ai nimic de-a face cu urmărirea adevărului, cu a deveni conducător, a deveni cineva într-o poziție de responsabilitate sau a fi mântuit; în schimb, ești dispus să fii cea mai neînsemnată persoană. Acest sentiment de inferioritate poate că nu este înnăscut în tine, dar, la un alt nivel, din cauza mediului tău familial și a mediului în care ai crescut, ai fost supus unor lovituri moderate sau unor judecăți necorespunzătoare, iar acest lucru a făcut să se ivească în tine sentimentul de inferioritate. Această emoție afectează direcția corectă a urmăririlor tale, influențează aspirația corectă pentru urmăririle tale și, de asemenea, îți inhibă urmăririle adecvate. Odată ce urmărirea adecvată și hotărârea adecvată pe care ar trebui să le ai în umanitatea ta sunt inhibate, atunci motivația ta de a urmări lucruri pozitive și de a urmări adevărul este înăbușită. Această înăbușire nu este provocată de mediul înconjurător sau de vreo persoană și, desigur, Dumnezeu nu a hotărât să o înduri, ci, mai degrabă, este cauzată de o emoție puternic negativă din adâncul inimii tale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că mereu mi-a fost frică să vorbesc în fața celorlalți și să-mi fac datoria de lider de echipă din cauza sentimentelor mele de inferioritate. Când eram mică, eram prea timidă să salut străinii, iar părinții mei spuneau adesea că sunt mută și că nu pot să vorbesc și că n-am să realizez niciodată nimic, iar rudele ziceau că sunt idioată fiindcă nu știu să vorbesc așa cum o impun convențiile sociale. Aceste cuvinte mi-au rănit profund stima de sine și m-au făcut să mă simt inferioară. Prin urmare, m-am definit constant ca fiind o persoană care nu se pricepe să vorbească, și, ori de câte ori eram într-o situație care-mi impunea să vorbesc, intram în panică. Așadar, am evitat și am respins îndatoririle care presupuneau să am părtășie și să vorbesc frecvent. Când vedeam oameni care se exprimau mai clar și care aveau un calibru mai bun, mă simțeam inferioară și rușinată și deveneam negativă și retrasă. Chiar și atunci când mi s-a oferit oportunitatea de a fi lider de echipă, am simțit că nu sunt făcută pentru asta și n-am fost dispusă să-mi îndeplinesc acea îndatorire activ. Sentimentele mele de inferioritate mi-au afectat perspectivele și obiectivele pe care le urmăream, determinându-mă să mă limitez în mod constant și să evit să îmi asum responsabilități, ceea ce m-a făcut să ratez multe ocazii de perfecționare, ducând la pierderi în intrarea mea în viață. Acum, casa lui Dumnezeu tot îmi dăduse ocazia să exersez să fiu lider de echipă și nu am vrut să mă limitez prin constrângerile sentimentelor mele de inferioritate, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească și să-mi dea credință, ca să mă pot elibera de legăturile și constrângerile sentimentelor mele de inferioritate.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a arătat calea spre a-mi rezolva sentimentele de inferioritate. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent de situația care a făcut să apară sentimentul de inferioritate ori de cine sau ce eveniment l-a făcut să apară, ar trebui să ai înțelegerea corectă a calibrului tău, a punctelor tale forte, a talentelor și a calității propriei umanități. Nu e corect să te simți inferior, nici nu e corect să te simți superior – ambele sunt emoții negative. Inferioritatea poate să-ți constrângă acțiunile, să-ți constrângă gândurile și să-ți influențeze punctele de vedere și poziția. În mod similar, și superioritatea are acest efect negativ. Prin urmare, fie că e vorba de inferioritate sau de o altă emoție negativă, ar trebui să nutrești înțelegerea corectă a interpretărilor care duc la apariția acestei emoții. În primul rând, ar trebui să înțelegi că acele interpretări sunt incorecte și, fie că e vorba despre calibrul tău, talentul tău sau calitatea umanității tale, evaluările și concluziile despre tine la care duc acestea sunt întotdeauna greșite. Deci, cum poți să te evaluezi și să te cunoști cu acuratețe și să te desprinzi de sentimentul de inferioritate? Ar trebui să iei cuvintele lui Dumnezeu ca bază pentru a dobândi cunoașterea de sine, a afla cum sunt umanitatea, calibrul și talentul tău și ce puncte forte ai. […] În acest tip de situație, trebuie să-ți faci o evaluare corectă și să te măsori în mod corect, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ar trebui să stabilești ce ai învățat și în ce constau punctele tale forte și să te duci să faci tot ce poți face; cât despre lucrurile pe care nu le poți face, neajunsurile și lipsurile tale, ar trebui să reflectezi asupra lor și să le cunoști și, de asemenea, ar trebui să evaluezi și să știi cu exactitate cum este calibrul tău și dacă este bun sau rău. Dacă nu poți să-ți înțelegi propriile probleme sau să dobândești o cunoaștere clară în privința lor, atunci cere-le acelora din jurul tău care au înțelegere să-ți facă o estimare. Indiferent dacă ceea ce spun ei este corect, cel puțin îți va oferi un punct de referință și de luat în considerare și îți va permite să ai o judecată sau o caracterizare de bază în ceea ce te privește. După aceea, poți să rezolvi problema esențială a emoțiilor negative precum inferioritatea și să ieși treptat din ele. Astfel de sentimente de inferioritate sunt ușor de rezolvat dacă cineva poate să le discearnă, să se lămurească cu privire la ele și să caute adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am simțit inima mai luminată. Pentru a depăși sentimentele de inferioritate, trebuie să mă înțeleg corect pe mine însămi, să mă măsor conform cuvintelor lui Dumnezeu, să îmi evaluez în mod obiectiv punctele forte și slăbiciunile și mă străduiesc să realizez ceea ce sunt capabilă să realizez; cât despre neajunsurile mele, ar trebui să le înfrunt cu calm și să le tratez corect. Astfel, pot să-mi îndeplinesc îndatoririle fără să mă simt constrânsă. M-am gândit la toți anii în care m-am simțit inferioară și am văzut că mă simțeam așa pentru că părinții mei mă criticau mereu că sunt stângace în vorbă și nu mă exprim bine, iar asta m-a făcut să simt că abilitățile mele de comunicare sunt slabe și că nu-mi pot exprima concis gândurile; așa că, de câte ori trebuia să fac îndatoriri care-mi cereau să vorbesc și să am părtășie frecvent, îmi era teamă. Apoi m-am liniștit ca să mă autoevaluez: „După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, pot să dobândesc unele perspective și pot să-mi împărtășesc înțelegerile bazate pe experiență ca să-mi ajut frații și surorile, care au spus că le-au fost folositoare. Pot să rezolv și unele probleme legate de aptitudini, și, chiar dacă abilitățile mele de comunicare sunt slabe și divaghez, aceste probleme nu sunt atât de grave încât să nu pot să mă exprim clar sau să îndeplinesc sarcini. În plus, aceasta nu e o problemă definitivă, fiindcă pot să progresez scriind articole și exersând mai mult părtășia.” Recunoscând acest lucru, nu mă mai simțeam atât de copleșită de presiunea de a-mi face datoria de lider de echipă și am constatat că sunt capabilă s-o fac activ. Când am observat problemele cu care se confruntau frații și surorile mele în îndatoririle lor, am făcut tot posibilul ca să-i ajut să le rezolve și am monitorizat regulat progresul lucrării fraților și surorilor din echipa noastră, analizându-le dificultățile și discutând soluții cu ei; dacă nu puteam să rezolv ceva, mă consultam cu partenera mea și, până la urmă, găseam mereu o cale de a merge înainte. Făcându-mi datoria practic în acest fel, am descoperit că îmi pot exprima gândurile clar, că frații și surorile mele mă înțeleg și am dobândit o oarecare încredere în îndatoririle mele de lider de echipă. După un timp, conducătorii au venit la mine și mi-au spus că, în urma unor discuții, au decis să mă cultive ca supraveghetoare. Am fost atât surprinsă, cât și fericită să aud această veste, dar imediat m-am gândit că aveam abilități de vorbire slabe, că abia mă descurcam ca lider de echipă și că frații și surorile din echipă îmi cunoșteau neajunsurile, fiind capabili să-mi înțeleagă părtășia dacă avea lipsuri; ca supraveghetoare însă, aveam să interacționez cu mult mai mulți oameni, iar adunările și implementările în lucrare ar necesita să preiau conducerea în părtășie. Cu slabele mele abilități de vorbire, mă temeam că aveam să-mi expun neajunsurile de îndată ce deschideam gura pentru părtășie și că, dacă aveam părtășie slabă, aveam să mă fac de râs complet. Așa că le-am spus conducătorilor: „Nu pot, nu sunt făcută pentru acest rol, ar fi mai bine să cultivați o altă soră.” Atunci, conducătorii au avut părtășie cu mine despre intențiile lui Dumnezeu, încurajându-mă să nu mă limitez singură, să mă pregătesc și să văd cum merge și să cooperez cu alții ca să-mi rezolv dificultățile. Așa că am convenit să îndeplinesc acest rol pentru o vreme.

După aceea, m-am întrebat: „Mi-am dat seama că eram influențată de sentimentele mele de inferioritate și că am putut să mă văd corect, atunci de ce am ezitat în continuare să accept rolul de supraveghetoare și am vrut să fug de el?” În timpul uneia dintre devoțiunile mele, am citit câteva fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, ceea ce m-a ajutat să obțin o oarecare claritate asupra unora dintre problemele mele. Dumnezeu spune: „Ce fel de fire e aceea când oamenii se prefac mereu, se scot basma curată întotdeauna, își dau mereu aere, astfel încât ceilalți să aibă o părere bună despre ei și să nu poată să le vadă defectele sau neajunsurile, când încearcă veșnic să le prezinte oamenilor cea mai bună parte a lor? Aceasta este aroganță, falsitate, ipocrizie, este firea Satanei, este ceva ticălos. Gândiți-vă la membrii regimului satanic: indiferent cât de mult se luptă, se ceartă sau ucid în întuneric, nimeni nu are voie să îi raporteze sau să îi expună. Se tem că oamenii le vor vedea fața demonică și fac tot ce le stă în putință ca să o ascundă. În public, fac tot posibilul să se scoată basma curată, spunând cât de mult iubesc oamenii, cât de măreți, glorioși și infailibili sunt. Aceasta este natura Satanei. Tertipurile și înșelăciunea sunt trăsătura cea mai proeminentă a naturii Satanei. Și care este scopul acestei înșelăciuni și al acestor tertipuri? Să-i păcălească pe oameni, să-i împiedice să-i vadă esența și adevărata față și, astfel, să atingă scopul de a-și prelungi domnia. S-ar putea ca oamenii obișnuiți să nu aibă o astfel de putere și un asemenea statut, dar și aceștia își doresc să-i determine pe alții să-și facă o părere favorabilă despre ei și ca oamenii să-i stimeze și să îi ridice la un statut înalt în inimile lor. Aceasta este o fire coruptă, iar dacă oamenii nu înțeleg adevărul, sunt incapabili să o recunoască” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). „Oamenii care nu își deschid niciodată inimile, care încearcă tot timpul să ascundă și să tăinuiască lucruri, care pretind că sunt respectabili, care vor ca ceilalți să aibă o părere bună despre ei, care nu le permit celorlalți să-și facă o idee deplină despre ei, care vor ca oamenii să-i admire – nu sunt acești oameni nechibzuiți? Astfel de oameni sunt extrem de nechibzuiți! Asta pentru că adevărul despre oameni va fi expus mai devreme sau mai târziu. Pe ce cale merg ei cu acest fel de comportament? Aceasta este calea fariseilor. Sunt ei ipocriții în pericol sau nu sunt? Aceștia sunt oamenii pe care Dumnezeu îi detestă cel mai mult, așadar, crezi că sunt în pericol sau nu? Toți cei care sunt farisei merg pe calea distrugerii!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). Dumnezeu expune că oamenii adesea se ascund și se deghizează, tăinuindu-și față de alții defectele și neajunsurile pentru a-și proteja reputația și statutul. Astfel de oameni sunt aroganți, falși și ipocriți. Mi-am examinat comportamentul în lumina cuvintelor lui Dumnezeu și mi-am dat seama că sunt genul de persoană pe care a expus-o Dumnezeu. Încă din copilărie fusesem controlată de ideea că „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și am acordat o mare importanță mândriei și statutului meu în inimile altora, dorindu-mi mereu ca oamenii să aibă o părere și o imagine bune despre mine. Fiindcă mă exprimam cu stângăcie și eram criticată de adulți în copilărie, am crezut că acesta era neajunsul meu. Așadar, când eram într-o situație în care trebuia să vorbesc, preferam să evit. După ce l-am găsit pe Dumnezeu, în timpul părtășiei la adunări, am fost întreruptă o dată de frați și surori fiindcă divagam și vorbeam pe lângă subiect și m-am simțit umilită. După aceea, nu am mai vrut să am părtășie la adunări și mi-a fost frică să vorbesc în fața altora. Comportamentul meu era un mod de a mă ascunde și de a mă deghiza, împiedicându-i pe alții să-mi vadă defectele și neajunsurile, astfel încât să nu fiu desconsiderată și, în schimb, să-i fac pe oameni să creadă că sunt modestă și nu mă dau mare, lăsându-le o impresie și o părere bune despre mine. Când frații și surorile se adună, scopul este de a avea părtășie despre înțelegerea lor bazată pe experiență cu privire la cuvintele lui Dumnezeu și de a se ajuta și susține reciproc, dar, pentru că am vrut să-mi ascund neajunsurile, am evitat să am părtășie despre înțelegerile mele bazate pe experiență. Biserica m-a cultivat să slujesc ca lider de echipă și mi-a oferit o oportunitate de a mă pregăti, și totuși am continuat să fug de sarcini și să le refuz. Chiar și ca lider de echipă, nu aveam hotărârea de a-mi îndeplini îndatoririle, eram negativă, pasivă și voiam să demisionez. Pentru a-mi proteja mândria și statutul, m-am sustras de la îndatoriri în continuare, folosindu-mă de calibrul meu slab ca scuză pentru a-mi ascunde dorința de reputație și statut. Astfel, frații și surorile nu numai că nu ar fi pus la îndoială refuzul meu de a-mi îndeplini îndatoririle, dar m-ar fi perceput totodată ca fiind o persoană rezonabilă și conștientă de sine și care nu concurează pentru statut, făcându-și o impresie bună despre mine. Foloseam metode subtile pentru a-mi proteja mândria și statutul și, astfel, îmi înșelam și îmi induceam în eroare frații și surorile. Eram într-adevăr vicleană!

Căutând și gândind atent lucrurile, mi-am dat seama că aveam un alt punct de vedere înlăuntrul meu. Am crezut că numai cei cu abilități de vorbire bune erau calificați pentru a fi conducători și lucrători și că cineva care nu avea abilități de vorbire bune nu era făcut pentru acest rol. Dar oare chiar era corect acest punct de vedere? Am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dintre diferitele tipuri de oameni talentați pe care tocmai i-am menționat, primul tip a fost al celor care pot fi supraveghetori ai diferitelor elemente ale lucrării. Prima cerință pentru aceștia este să aibă capacitatea și calibrul de a înțelege adevărul. Aceasta este cerința minimă. A doua cerință este ca ei să poarte o povară – acest lucru este indispensabil. Unii oameni înțeleg adevărul mai repede decât oamenii de rând, au înțelegere spirituală, sunt de calibru bun, au capacitate de lucru și, după ce practică pentru o perioadă de timp, pot fi complet independenți. Însă există o problemă gravă cu acești oameni – ei nu poartă nicio povară. […] Există și oameni al căror calibru este mai mult decât adecvat pentru o slujbă, dar, din păcate, pur și simplu nu poartă o povară, nu le place să își asume responsabilități, nu le plac dificultățile și nu le place să își facă griji. Ei sunt orbi în ceea ce privește lucrarea care trebuie făcută și, chiar dacă o pot vedea, nu vor să se ocupe de ea. Sunt oamenii de acest tip candidați pentru promovare și cultivare? În niciun caz; oamenii trebuie să poarte o povară pentru a fi promovați și cultivați. A purta o povară poate fi descris și ca având un simț al responsabilității. A avea simțul responsabilității are mai mult de-a face cu umanitatea; a purta o povară se referă la unul dintre standardele pe care le folosește casa lui Dumnezeu pentru a evalua oamenii. Cei care poartă o povară și care dețin în plus alte două lucruri – capacitatea și calibrul de a înțelege adevărul și capacitatea de lucru – sunt tipul de oameni care pot fi promovați și cultivați, iar acest tip de oameni pot fi supraveghetori ai diferitelor elemente ale lucrării. Acestea sunt standardele necesare pentru promovarea și cultivarea oamenilor pentru a deveni diferite tipuri de supraveghetori, iar oamenii care îndeplinesc aceste standarde sunt candidați pentru promovare și cultivare” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, văd că a fi conducător și lucrător depinde în principal de umanitatea unei persoane și de capacitatea acesteia de a înțelege adevărul. De asemenea, depinde dacă are un simț al poverii față de lucrare și un simț al responsabilității. Când oamenii cu abilități de comunicare bune au părtășie despre adevăr pentru a rezolva probleme, își pot articula gândurile clar și logic și pot pricepe punctele-cheie, permițând altora să le înțeleagă imediat. Acest lucru e benefic pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Cu toate acestea, dacă un supraveghetor are calibru și abilități de vorbire bune și capacități de lucru solide, dar are o umanitate slabă, tânjește după confort, nu îi place să lucreze, îi lipsește simțul poverii față de îndatoririle sale și e iresponsabil, nici o astfel de persoană nu e potrivită să fie conducător și lucrător. Mulți conducători și lucrători au avut calibru și abilități de vorbire bune, dar, fiindcă nu au avut un simț al poverii față de îndatoririle lor, nu au făcut o lucrare reală și s-au complăcut în beneficiile funcțiilor lor, au fost demiși. În schimb, au fost conducători și lucrători cu un calibru și abilități de vorbire ceva mai slabe, dar care aveau un simț al poverii față de îndatoririle lor și un simț al responsabilității, care lucrau cu sârguință și care puteau rezolva probleme reale ca să-i ajute pe frați și surori în îndatoririle lor. Și astfel de conducători și lucrători pot face o lucrare reală, iar biserica le oferă oportunități de pregătire. În trecut, mă limitam ca fiind nepotrivită să fiu lider de echipă sau supraveghetoare doar din cauza abilităților mele slabe în privința vorbirii și comunicării. Acest lucru era cauzat de eșecul meu de a căuta adevărul, iar eu nu puteam să mă limitez în continuare pe baza acestor păreri false.

Mergând înainte, m-am concentrat asupra modului în care puteam să-mi asum pe deplin îndatoririle pe cât posibil și să mă străduiesc să-mi ating potențialul; de asemenea, am reflectat în mod conștient la cuvintele lui Dumnezeu, axându-mă pe căutarea și practicarea adevărului în situațiile pe care le-am întâlnit. Când am înțeles cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu, am exersat scrierea de articole de mărturie. Treptat, am învățat să vorbesc logic și coerent, să-mi exprim clar gândurile, pentru ca alții să înțeleagă, și am început să mă familiarizez cu abilitățile implicate în comunicare. Când a venit timpul să implementez lucrarea în timpul adunărilor, nu am mai fost la fel de speriată ca înainte, când partenera mea mi-a cerut să preiau conducerea și am putut și să fac împreună cu toți ceilalți un rezumat al problemelor și abaterilor, îmbunătățind astfel eficiența îndatoririlor mele. Practicând astfel, m-am simțit împăcată și relaxată și, treptat, am ieșit din umbra sentimentelor mele de inferioritate și am început să strălucesc mult mai puternic decât înainte. Nu mai eram persoana care se ascundea în colțul întunecat, prea speriată ca să spună ceva. Sunt recunoscătoare pentru luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, care mi-au îngăduit să ies treptat din umbra inferiorității mele și să devin capabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle ca ființă creată.