de Daisy, Statele Unite

În octombrie 2022, eu și Shelley am fost alese conducătoare de biserică. Cum abia începusem să practicăm și nu eram obișnuite cu multe sarcini, discutam mereu aspectele împreună. După ceva timp, lucrarea noastră a început să dea unele rezultate. Shelley avea un calibru relativ bun. Când conducătorul punea întrebări, ea putea să răspundă rapid. De cele mai multe ori, și conducătorul îi recunoștea meritele. Astfel, conducătorul căuta mai degrabă sugestiile lui Shelley în multe aspecte, în timp ce eu păream cineva de pe margine, ușor de înlocuit. M-am gândit: „Shelley are calibru bun și conducătorul are o părere relativ bună despre ea, în timp ce eu nu spun nimic mult timp. Probabil conducătorul mi-a intuit lipsa capacității și crede că pot face doar lucrări auxiliare.” M-am simțit puțin deznădăjduită, apoi m-am gândit că, fiind începătoare în practică și cum nu aveam calibrul așa bun, era normal să nu fiu folosită pentru lucrări importante. M-am consolat și senzația a trecut.

Mai târziu, a crescut volumul de lucru de care răspundeam. Când atribuia lucrări, conducătorul ne chema pe amândouă. Dar la implementarea unor sarcini mai provocatoare, conducătorul îi cerea special lui Shelley să le urmărească și rar îmi menționa numele. Cel mult, conducătorul încheia: „Shelley, tu și ceilalți puteți urmări această sarcină.” La suprafață, m-am prefăcut că nu-mi pasă, dar mă frământam pe interior: „Mereu eu sunt cea ignorată, doar o părticică din «ceilalți». Pare că nu exist deloc în mintea conducătorului. N-am ce să fac; până la urmă, nu am calibrul la fel de bun ca al lui Shelley. O să fac doar ce pot.” Am devenit apoi din ce în ce mai pasivă în urmărirea sarcinilor și nu am vrut să mă implic prea mult în lucrarea de care răspundea Shelley. Când venea să discute cu mine despre lucrare, răspundeam fără convingere. Uneori, toată lumea discuta activ o problemă, iar eu mă simțeam ca o intrusă, abia spuneam un cuvânt toată după-amiaza. Uneori aveam unele idei, dar nu eram sigură dacă sunt, de fapt, corecte. Dacă spuneam ceva greșit, oare nu mă făceam de râs? După ce m-am tot gândit, am hotărât să nu vorbesc. Astfel, am simțit din ce în ce mai mult că am un calibru slab și nu eram de mare ajutor, așa că nu mai voiam să fiu responsabilă pentru atâtea lucrări. Atunci m-am concentrat asupra lucrării de udare. La acel moment, biserica nu avea un conducător al grupului de udare, iar eu m-am gândit la sora Rose, care avusese anterior unele rezultate în udarea noilor credincioși. Însă frații și surorile au raportat că nu ducea o povară în datoria ei și nu era potrivită pentru a fi conducătoare de grup. Am vrut să discut asta cu Shelley, dar, văzând ce ocupată era, nu am deschis subiectul, de teamă că va spune că am calibrul prea slab, deoarece nu m-am putut ocupa nici de această sarcină minoră. Mi-am spus: „Rose are calibru bun și poate avea părtășie pentru a rezolva unele probleme. Chiar dacă acum nu duce o povară fiindcă e constrânsă de soțul ei, cu mai multă urmărire și părtășie din partea mea, nu ar trebui să întârzie lucrarea.” Așa că am ales-o pe Rose drept conducătoarea grupului de udare. Dar, după câteva zile, am aflat că Rose a renunțat la îndatoririle ei și s-a întors acasă, constrânsă de soțul ei. Auzind asta, m-am simțit paralizată și m-am gândit: „Asta e. Eu am ales-o. Nu arată asta că nu am discernământ? Am greșit chiar și când am lucrat independent la o sarcină minoră; chiar e groaznic. Dacă asta ar întârzia udarea noilor credincioși, aș perturba lucrarea bisericii.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam, crezând că nu pot face nimic bine. Cum nu aveam calibru și discernământ și nu puteam vedea clar lucrurile, ar trebui să renunț rapid, înainte de a le face mai mult rău fraților și surorilor și de a întârzia lucrarea bisericii. Așa că am scris o scrisoare de renunțare și i-am trimis-o conducătorului și lui Shelley. La scurt timp, Shelley mi-a trimis un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de situație sau de mediul de lucru, oamenii fac uneori greșeli și există domenii în care calibrul, intuițiile și perspectivele lor nu sunt la înălțime. Este un lucru normal și trebuie să înveți cum să îl gestionezi în mod corect. În orice caz, indiferent care este practica ta, ar trebui să îl înfrunți și să îl tratezi în mod corect și activ. Nu deveni deprimat și nu te simți negativ sau ținut în frâu când te confrunți cu o mică dificultate și nu te lăsa cuprins de emoții negative. Nu este nevoie de toate acestea, nu face din țânțar armăsar. Ce ar trebui să faci este să reflectezi imediat asupra ta și să stabilești dacă există o problemă legată de aptitudinile tale profesionale sau o problemă legată de intențiile tale. Examinează dacă există impurități în acțiunile tale sau dacă sunt de vină anumite noțiuni. Reflectează asupra tuturor aspectelor. Dacă problema este lipsa competenței, poți să continui să înveți, să găsești pe cineva care să te ajute să explorezi soluții sau să te consulți cu oameni din același domeniu. Dacă există și câteva intenții greșite, care implică o problemă ce poate fi rezolvată folosind adevărul, poți căuta conducători de biserică sau pe cineva care înțelege adevărul, pentru sfaturi și părtășie. Vorbește cu ei despre starea în care ești și lasă-i să te ajute s-o înlături. Dacă este o problemă care implică noțiuni, odată ce le-ai examinat și le-ai conștientizat, poți să le diseci și să le înțelegi, apoi să le întorci spatele și să te răzvrătești împotriva lor. Nu este asta tot? Viitorul încă te așteaptă, soarele va răsări din nou mâine și trebuie să continui să trăiești. Dat fiind că ești în viață, dat fiind că ești om, ar trebui să continui să-ți faci datoria. Atât timp cât ești în viață și ai gânduri, ar trebui să te străduiești să-ți îndeplinești datoria și s-o duci până la capăt. Acesta este un obiectiv care nu ar trebui să se schimbe niciodată, de-a lungul vieții unei persoane. Indiferent în ce moment, indiferent ce dificultăți întâmpini, indiferent cu ce te confrunți, nu ar trebui să te simți ținut în frâu. Dacă te simți ținut în frâu, vei stagna și vei fi învins. Ce fel de oameni se simt mereu ținuți în frâu? Nevolnicii și neghiobii se simt adesea ținuți în frâu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit o căldură interioară. Dumnezeu a spus că, atunci când oamenii își îndeplinesc îndatoririle, uneori se pot simți confuzi, pot face greșeli sau pot încălca principii din cauza lipsei de înțelegere a adevărului. Astfel, când apar probleme ce provoacă unele pierderi lucrării sau când oamenii sunt emondați, toate acestea sunt normale și ar trebui tratate corect. Esențial este să învățăm lecții din eșecuri, să reflectăm asupra noastră, să ne căim și să ne schimbăm. Dacă pierderile aduse lucrării sunt provocate de acțiuni bazate pe firi corupte, trebuie căutat adevărul pentru a înlătura firile corupte. Dacă lucrarea e ineficientă din cauza lipsei de competențe, acestea trebuie învățate rapid sau trebuie consultat cineva mai priceput. Dacă, doar din cauza apariției acestor abateri sau greșeli, cineva crede că acestea sunt dezvăluite și astfel devine negativ și se delimitează și chiar nu este dispus să-și îndeplinească îndatoririle, asta arată că sunt nesăbuiți și slabi. Am reflectat asupra problemelor legate de alegerea lui Rose și mi-am dat seama că am fost prea preocupată de reputația și statutul meu. În timpul cooperării cu Shelley, simțindu-mă eclipsată în toate privințele, am dorit să îndeplinesc o sarcină singură pentru a arăta că încă am unele abilități de lucru. Prin urmare, în cazul alegerii unui lider al grupului de udare, cu toate că îmi lipseau în mod evident principiile și nu puteam discerne oamenii, fiindcă mi-era teamă că, dacă întreb frații și surorile, ar fi putut crede că sunt chiar incompetentă, neputând să mă ocup nici măcar de o sarcină atât de minoră, am ales-o pe Rose după propria mea închipuire. Mi-a lipsit discernământul asupra oamenilor și nu am urmat principii în alegerea și folosirea lor. De fapt, casa lui Dumnezeu a avut demult părtășie ca, atunci când alegem și folosim oamenii, să îi consultăm și întrebăm pe cei care le știu trecutul, pentru a fi siguri că cei aleși au simțul răspunderii și unele calibre înainte de a-i cultiva, și, imediat ce se descoperă o problemă cu o persoană, să investigăm prompt, pentru a înțelege situația. Dacă nu o putem vedea clar, ar trebui să ne consultăm cu cineva care înțelege adevărul. Doar astfel poate fi mai precisă alegerea și folosirea oamenilor de către noi. Însă, pentru a-mi proteja orgoliul și statutul, am promovat-o pe Rose după propria mea voință. Am acționat la întâmplare și am fost foarte iresponsabilă cu lucrarea. Acum că lucrarea fusese întârziată, ar trebui să mă gândesc rapid la cum să rezolv problema, în loc să mă cufund în deznădejde și să mă subestimez. Făcând asta, fugeam de răspundere. Eram atât de egoistă!

La o adunare, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă ești o persoană hotărâtă, dacă poți să tratezi responsabilitățile și obligațiile pe care oamenii ar trebui să le poarte, lucrurile pe care oamenii cu umanitate normală ar trebui să le îndeplinească și acele lucruri pe care adulții trebuie să le realizeze ca fiind țelurile și scopurile căutării tale și dacă poți să iei asupra ta responsabilitățile proprii, atunci, indiferent ce preț plătești și ce durere înduri, nu te vei plânge și, atât timp cât le recunoști ca fiind cerințele și intențiile lui Dumnezeu, vei fi capabil să înduri orice suferință și să îți îndeplinești bine datoria. În acel moment, cum ar fi starea ta de spirit? Ar fi diferită; ai simți liniște și stabilitate în inima ta și ai experimenta plăcere. Vezi tu, doar căutând să trăiești umanitatea normală și urmărind responsabilitățile, obligațiile și misiunea pe care oamenii cu umanitate normală s-ar cuveni să le poarte și să le preia, oamenii simt liniște și bucurie în inimile lor și experimentează plăcere. Nici măcar nu au ajuns în punctul în care fac treburi în conformitate cu principiile și obțin adevărul și deja au suferit o schimbare. Acești oameni sunt cei care au conștiință și rațiune; sunt oameni integri care pot să depășească orice dificultate și să preia orice sarcină. Ei sunt bunii ostași ai lui Hristos, au fost instruiți și nu-i poate învinge nicio dificultate. Spuneți-Mi, ce părere aveți despre acest comportament? Nu au tărie acești oameni? (Ba da.) Au tărie, iar oamenii îi admiră. S-ar mai simți ținuți în frâu astfel de oameni? (Nu.) Atunci, cum au schimbat ei aceste emoții represive? Din ce motiv nici nu îi tulbură, nici nu îi găsesc aceste emoții? (Motivul este că ei iubesc lucrurile pozitive și poartă o povară în îndatoririle lor.) Corect, cheia este să te ocupi de lucrarea ta reală. […] Dacă o persoană se ocupă de lucrarea sa reală și urmează calea corectă, aceste emoții nu vor apărea. Chiar dacă experimentează ocazional emoții represive din cauza unor circumstanțe speciale temporare, acestea vor fi doar dispoziții trecătoare, fiindcă oamenii cu modul de viață corect și perspectiva potrivită asupra existenței vor depăși rapid aceste emoții negative. Ca urmare, nu te vei trezi în mod frecvent prizonierul emoțiilor reprimării. Asta înseamnă că aceste emoții ale reprimării nu te vor deranja. Este posibil să experimentezi dispoziții proaste temporare, dar nu le vei cădea prizonier. Acest lucru subliniază importanța urmăririi adevărului. Dacă tu cauți să te ocupi de lucrarea ta reală, dacă porți responsabilitățile pe care ar trebui să le poarte adulții și cauți să ai un mod de existență normal, bun, pozitiv și dinamic, atunci nu vei simți aceste emoții negative. Aceste emoții nu te vor găsi sau nu se vor agăța de tine” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit foarte rușinată. Din cuvintele Sale, am văzut că adulții și cei care își fac lucrarea corespunzătoare își țin mintea ocupată cu lucruri corecte. În fiecare zi se gândesc la lucruri legate de îndatoririle lor, de exemplu, cum să-și îndeplinească bine îndatoririle, ce probleme mai au cu ele, cum să-și facă lucrarea mai bine și așa mai departe. Chiar dacă pot apărea unele abateri sau greșeli în îndatoririle lor și pot să se confrunte cu piedici și să devină slabi ori deznădăjduiți o vreme, nu rămân tot timpul cu emoții negative, ci vor căuta activ adevărul pentru a-și rezolva problemele. Însă, deocamdată, eram exact ca o persoană inutilă care nu-și putea asuma responsabilitățile. În fața unor piedici, am devenit negativă și am renunțat, fără niciun dram din forța pe care ar trebui s-o aibă un adult. În plus, asta a expus și cum n-am reușit să mă țin de ceea ce trebuia să fac în ultima vreme. De când am preluat lucrarea bisericii, văzând că sora cu care lucram era mai bună decât mine în diverse aspecte, am simțit că îmi lipsea calibrul și că nu eram apreciată. Deci, am sperat cu adevărat la o oportunitate de a-mi dovedi abilitățile. Când conducătoarea avea adunări cu noi, i-am observat constant expresiile și am încercat să îmi dau seama din tonul ei dacă punea preț pe mine. Dacă îmi cerea special mie să fac unele lucrări, eram fericită, crezând că mă prețuia, și aveam motivația de a-mi îndeplini îndatoririle. Dar dacă îi atribuia responsabilitățile principale surorii mele partenere, mă simțeam subestimată. Dorința mea de reputație și statut, dacă nu era îndeplinită, mă tulbura. În timp ce cooperam cu frații și surorile, gândurile nu îmi erau la îndatoririle mele, ci la cât de mult erau de acord cu ce spuneam. Uneori, când împărtășeam un punct de vedere și nimeni nu răspundea, mă simțeam incomod. Dacă ofereau sugestii contrare, deveneam și mai negativă și stabileam că aveam un calibru prea scăzut, pierzându-mi chiar și dorința de a participa la discuție. Mai ales în chestiunea cu Rose, am acționat nechibzuit, conform proprie voințe, în ciuda lipsei de discernământ, și nu reflectam asupra mea după ce făceam o greșeală, ci cădeam în emoții negative și voiam să renunț. Toate acestea pentru că nu participam la lucrarea corespunzătoare când îmi îndeplineam îndatoririle, ci urmăream mereu reputația și statutul. Ochii și gândurile mi se concentrau doar asupra reputației și statutului meu. Când nu primeam admirația oamenilor, deveneam negativă și tulburată, lăsând deoparte chiar și lucrarea bisericii. În felul acesta nu-mi puteam îndeplini deloc bine datotia. Această atitudine era cu adevărat detestată de Dumnezeu. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „În special pentru cei care își îndeplinesc în prezent îndatoririle în casa lui Dumnezeu, au ei vreun pic de timp să se simtă ținuți în frâu? Nu au timp. Așadar, care este problema cu cei care se simt ținuți în frâu, au toane și moralul scăzut sau sunt deprimați oricând se confruntă cu ceva puțin neplăcut? Problema este că ei nu se ocupă de lucrurile corecte și sunt leneși” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Văzând că frații și surorile din jurul meu erau toți ocupați să-și îndeplinească îndatoririle pe când eu rămâneam acaparată de preocupări legate de reputația și statutul meu, fără să caut adevărul pentru a rezolva aceste probleme, devenind în schimb mai negativă și mai potrivnică, mi-am dat seama că nu eram cineva care urmărește adevărul. În special când m-am gândit cum a menționat Shelley că nu au fost bune rezultatele lucrării de evanghelizare de care răspundea ea și că toată lumea trăia cu greutăți, iar ea chiar spera să putem fi în asentiment pentru a depăși aceste greutăți împreună, m-am simțit foarte vinovată și tulburată pe interior. Dumnezeu ne-a rânduit mediul pentru ca noi să cooperăm împreună, răspunzând de lucrarea bisericii, dar în loc să mă concentrez la cum să-mi îndeplinesc bine îndatoririle, m-am pierdut în gânduri triviale, am devenit negativă și retrasă și am vrut să demisionez. Am fost cu adevărat lipsită de umanitate! M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt prea egoistă. Sunt așa de multe greutăți în lucrarea bisericii acum, dar nu m-am ocupat de chestiunile corespunzătoare, ci am concurat cu sora în fiecare zi. Când nu am putut fi mai bună decât ea, am devenit negativă. Mă simt ca un gunoi pe dinăuntru, neurmărind nimic pozitiv. Nu numai că sufăr eu, dar întârzii și lucrarea bisericii. Acum mi-am dat seama de problemele mele. Deși calibrul meu nu este foarte bun, ar trebui să fac tot posibilul să cooperez și să lucrez în armonie cu sora. Sau măcar să nu provoc întârzieri ale lucrării din cauza atitudinii mele. Fie ca Tu să-mi scrutezi inima; sunt dispusă să mă căiesc!” Apoi, atitudinea mea față de îndeplinirea îndatoririlor a devenit mai activă. Am început în mod proactiv să discut și să rezolv probleme lucrând cu Shelley. Pentru unele sarcini dificile de care înainte îmi era teamă, m-am rugat lui Dumnezeu și am participat cât de mult am putut. Când am observat dificultăți în îndatoririle altora, dacă nu puteam oferi mult ajutor, găseam pe cineva care înțelegea adevărul să coopereze la rezolvarea lor. Uneori, chiar dacă lidera o desemna în mod specific pe Shelley să urmărească o sarcină, fără să-mi menționeze numele, atâta timp cât Shelley comunica cu mine, participam și ofeream sugestii, fără să-mi pese dacă lidera observa sau nu, am practicat făcând lucruri înaintea lui Dumnezeu, concentrându-mă să fac fiecare sarcină conștient și crezând că este esențial să practic adevărul și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Când m-am răzvrătit conștient împotriva propriilor intenții și m-am concentrat din inimă asupra îndatoririlor mele zilnice, m-am simțit statornică și am început să scap puțin de emoțiile mele negative.

După un timp, am întâlnit o emondare și am căzut din nou pradă emoțiilor negative. La momentul acela, conducătoarea mi-a cerut să organizez câteva materiale. Lipsindu-mi experiența, am cooperat cu frații și surorile ca să o fac. După ce am finalizat schița, conducătoarea a considerat că era bună când a citit-o, dar a sugerat adăugarea unor detalii în unele locuri. Am fost mulțumită când am văzut că nu erau probleme mari, crezând că a fost o sarcină bine făcută, că detaliile suplimentare ar fi ușor de adăugat și ar fi acceptabil doar să adaug puțin mai mult conținut. Așa că nu am avut părtășie despre principii cu frații și surorile. În mod neașteptat, după adăugiri, conducătoarea a considerat noul conținut întortocheat și incoerent, ceea ce a înrăutățit conținutul. A întrebat dacă chibzuisem cu atenție și înțelesesem clar care era problema. Apoi le-a cerut altora să reorganizeze materialele. Auzind asta, am fost uluită: „Am vrut s-o fac bine, dar de ce s-a terminat așa?” Reflectând la asta, am simțit că încă se datora calibrului meu slab și înțelegerii superficiale a adevărului. Am crezut că mă pot ocupa de unele chestiuni generale, dar când a fost vorba de o sarcină care necesita înțelegerea adevărului, nu am făcut față. Acum, nu am vrut intenționat să dau înapoi; chiar aveam voința, dar îmi lipsea competența. După aceea, am devenit ezitantă să cooperez la lucrare. Când am observat unele probleme la lucrare, voiam să le semnalez, dar apoi mă îndoiam de mine și mă gândeam: „Cu calibrul meu slab, pot măcar să identific probleme? Sunt capabilă de această sarcină? Calibrul meu e slab și nu discern adecvat lucrurile, altfel, lucrarea nu ar fi fost făcută atât de prost; așa că mai bine nu le semnalez problemele altora.” În consecință, am căzut din nou pradă emoțiilor negative, devenind pasivă în îndatoririle mele, îngrijorându-mă constant pentru viitorul și perspectivele mele și n-am reușit să-mi liniștesc inima.

Până când, la o adunare, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care au ajutat la îmbunătățirea stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Toate lucrurile care apar în fiecare zi, mari sau mici, care îți pot zdruncina hotărârea, ocupa mintea sau constrânge abilitatea de a-ți face datoria și progresul viitor necesită o îngrijire sârguincioasă; ar trebui să le examinezi cu atenție și să cauți adevărul. Toate acestea sunt probleme care trebuie rezolvate pe măsură ce experimentezi. Unii oameni devin negativi, se plâng și renunță la îndatoririle lor când dau de dificultăți și nu sunt capabili să se ridice în picioare după fiecare eșec. Toți acești oameni sunt nesăbuiți care nu iubesc adevărul și care nu l-ar câștiga nici măcar după o viață de credință. Cum ar putea niște nesăbuiți ca aceștia să urmeze până la capăt? Dacă același lucru ți se întâmplă de zece ori, dar nu dobândești nimic din asta, atunci ești o persoană inutilă și mediocră. Oamenii ascuțiți la minte și cei cu un calibru adevărat care au înțelegere spirituală sunt căutători ai adevărului; dacă li s-ar întâmpla ceva de zece ori, probabil în opt dintre cazuri vor fi capabili să dobândească o oarecare luminare, să învețe vreo lecție, să înțeleagă o parte din adevăr și să progreseze întrucâtva. Când i se întâmplă ceva de zece ori unui nesăbuit – unuia care nu are înțelegere spirituală – nici măcar o dată, acel lucru nu-i va fi de folos în viață, nu-l va schimba și nu îl va face să-și cunoască fața hidoasă, caz în care acesta este sfârșitul lui. De fiecare dată când i se întâmplă ceva, cade, și de fiecare dată când cade, are nevoie de altcineva care să îl sprijine și să îl convingă; fără sprijin și convingere, nu se poate ridica și, de fiecare dată când se întâmplă ceva, este în pericol să cadă și să se degradeze. Nu este acesta sfârșitul său? Există vreun alt motiv ca astfel de oameni inutili să fie mântuiți? Mântuirea omenirii de către Dumnezeu este o mântuire a celor care iubesc adevărul, o mântuire a părții din ei cu voință și hotărâre și a acelei părți din ei care tânjește după adevăr și echitate în inimile lor. Hotărârea unei persoane este partea din inima ei care tânjește după echitate, bunătate și adevăr și care are conștiință. Dumnezeu mântuiește această parte din oameni și, prin aceasta, El le schimbă firea stricată, astfel încât ei să poată să înțeleagă și să dobândească adevărul, astfel încât stricăciunea lor să poată fi curățită, iar firea vieții lor să poată fi transformată. Dacă nu ai aceste lucruri în tine, nu poți fi mântuit. […] Unii oameni simt că este prea scăzut calibrul lor și că le lipsește abilitatea de înțelegere, așa că se delimitează și simt că, indiferent cât de mult urmăresc adevărul, nu vor putea îndeplini cerințele lui Dumnezeu. Ei cred că, oricât de mult s-ar strădui, este inutil și că nu este nimic mai mult de atât, așa că sunt întotdeauna negativi și, drept urmare, chiar și după ani de credință în Dumnezeu, nu au dobândit niciun adevăr. Fără să depui munca grea pentru a urmări adevărul, spui că este prea slab calibrul tău, renunți la tine și trăiești mereu într-o stare negativă. Drept urmare, nu înțelegi adevărul pe care ar trebui să-l înțelegi sau nu practici adevărul din sfera capacității tale – nu ești tu cel care își pune singur piedică? Dacă spui mereu despre calibrul tău că nu este suficient de bun, nu înseamnă acest lucru a fugi și a te eschiva de responsabilitate? Dacă poți să suferi, să plătești un preț și să dobândești lucrarea Duhului Sfânt, atunci vei putea în mod inevitabil să înțelegi unele adevăruri și să pătrunzi în câteva realități. Dacă nu Îl cauți pe Dumnezeu sau nu te bazezi pe El și renunți la tine fără să depui niciun efort sau să plătești un preț și, pur și simplu, te dai bătut, atunci nu ești bun de nimic și nu ai nicio fărâmă de conștiință și rațiune. Indiferent dacă ești de calibru slab sau remarcabil, dacă ai un pic de conștiință și rațiune, ar trebui să îndeplinești în mod corespunzător ceea ce ai de făcut și misiunea ta; a fi un dezertor este un lucru groaznic și o trădare față de Dumnezeu. Este ceva iremediabil. Urmărirea adevărului necesită o voință fermă, iar oamenii care sunt prea negativi sau slabi nu vor realiza nimic. Ei nu vor fi capabili să creadă în Dumnezeu până la sfârșit și, dacă doresc să dobândească adevărul și să obțină o schimbare a firii, au și mai puțină speranță. Numai cei care sunt hotărâți și urmăresc adevărul îl pot dobândi și pot fi desăvârșiți de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, le-am legat de ce făcusem eu. Mi-am dat seama că, atunci când mă confruntam cu obstacole și eșecuri, eram mereu deosebit de fragilă și negativă, simțindu-mă ca o hârtie mototolită. Prima mea reacție a fost mereu să îmi spun: „Să se ocupe alții” sau „Calibrul meu e prea scăzut”, și apoi dădeam altora lucrarea să o rezolve. Făcând asta, păream sensibilă și conștientă de sine, dar, de fapt, mă delimitam și renunțam la mine. Asta arăta că nu acceptam sau nu iubeam adevărul. Când ne confruntăm cu obstacole și eșecuri, Dumnezeu vrea să căutăm adevărul ca să rezolvăm probleme și să progresăm. Dumnezeu ne desăvârșește prin voința și dorința noastră pentru dreptate. Oamenii care iubesc adevărul și au calibru bun sunt proactivi. Sun buni la a-și sintetiza experiențele eșecurilor, examinând ce le lipsește, și pot înțelege unele adevăruri prin căutare, pot să se cunoască mai bine și să progreseze în viață. De data aceasta, când am întâlnit emondarea, nu am analizat motivele eșecului meu, ci, în schimb, mi-am găsit scuze. Am simțit că nu era din cauză că nu voiam să fac bine, ci mai degrabă că numeroasele probleme în îndeplinirea îndatoririlor se datorau calibrului meu slab. Implicația era că făcusem totul în limita capacităților mele și nu aveam la ce să reflectez. Dar la o analiză mai atentă, era adevărat că nu aveam deloc probleme? Când conducătoarea a semnalat că materialele erau lipsite de detalii, nu am chibzuit ori căutat, ci am adăugat mult conținut inutil pe baza propriei imaginații, făcând materialele revizuite prea lungi și banale. Nu am căutat principii și nu m-am gândit cum să obțin rezultate mai bune; doar am urmat regulile mecanic. Abordând astfel îndeplinirea îndatoririlor, făceam totul mecanic. Ar trebui să-mi sintetizez și corectez rapid abordarea. Deja îmi lipsea calibrul și, dacă nu aveam nici mentalitatea proactivă și doar mă retrăgeam pasivă când întâlneam dificultăți, atunci mi-ar fi greu să devin mai bună.

Mai târziu, m-am gândit la motivul pentru care voiam mereu să evadez când dădeam de obstacole și eșecuri. După multă reflecție, mi-am dat seama că era din cauza faptului că preocuparea mea pentru reputație și statut era prea mare, iar calea pe care mergeam în credința în Dumnezeu nu era corectă. Mi-am amintit de un pasaj în care Dumnezeu disecă antihriștii. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; altminteri, nu ar lua în considerare aceste probleme. Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin ceva neesențial de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și reputația sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent de lucrurile pe care le urmăresc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un statut înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Dumnezeu spune că antihriștii își prețuiesc reputația și statutul mai mult decât oamenii normali și că reputația și statutul sunt ceea ce urmăresc în viață și punctul de plecare și scopul a tot ce fac. Când oamenii îi privesc cu respect și îi laudă, sunt motivați să își îndeplinească îndatoririle și sunt dispuși să facă orice. Dar când pierd admirația oamenilor, devin negativi și delăsători, simțind chiar că nu are sens să creadă în Dumnezeu și să își îndeplinească îndatoririle. Urmăream aceleași lucruri ca și anticriștilor. Când opiniile mele puteau fi recunoscute și adoptate de toată lumea, puteam face unele lucrări proactiv. Dar când sora cu care lucram era prețuită și eu eram mereu ignorată, mă simțeam foarte pierdută și abătută, pierzându-mi motivația în îndatoririle mele. Când mă confruntam cu mai multe eșecuri, mă delimitam și mai mult, crezând că n-am calibru și nu sunt potrivită pentru lucrare, dorind să evadez. Credeam mereu că voiam să renunț pentru că eram foarte incompetentă pentru această lucrarea, iar asta îmi arăta că sunt conștientă de mine, dar, de fapt, era pentru că îmi prețuiam prea mult reputația și statutul. Știam că, îndeplinind această datorie, mi-ar fi fost greu să țin capul sus și, dacă aș fi continuat această datorie, era posibil să eșuez și să fiu dezvăluită de mult mai multe ori, iar alții m-ar fi văzut exact așa cum eram. Așa că voiam să trec la o datorie mai simplă, pentru a-mi păstra reputația și statutul. Tot timpul, fie când alegeam o datorie sau unde să studiez sau să lucrez, criteriul meu principal era dacă puteam să arăt bine și să ies în evidență. Când m-am înscris la facultate, era o universitate cu o facultate bună și alta cu una relativ mai slabă. Însă profesorii de la cea din urmă m-au invitat de mai multe ori să mă înscriu și am simțit că voi fi apreciată acolo. Până la urmă, am ales universitatea cu facultatea mai slabă. În timpul universității, a fost la fel. Munceam la materiile la care profesorii mă apreciau și evitam materiile la care nu eram apreciată. Pe tot parcursul vieții, judecasem lucrurile în funcție de câtă reputație și cât statut îmi puteau aduce. Îmi plăceau locurile în care puteam fi apreciată și remarcată și evitam locurile în care eram neglijată sau umilită. Acum, mi-am dat seama că preocuparea mea pentru reputație și statut avea rădăcini adânci și devenise parte din mine, făcându-mă să îmi doresc constant să o protejez. De exemplu, acum știam clar că a fi conducătoare însemna să fiu des dezvăluită și emondată, ceea ce era benefic pentru înțelegerea adevărurilor-principii și pentru pătrunderea mea în viață. Totuși, pentru a-mi păstra reputația și statutul, m-am gândit chiar să renunț la datoria mea. Am văzut că prețuiam reputația și statutul mai mult decât adevărul și am dezvăluit firea de a fi scârbită de adevăr. Dacă aș continuat să urmăresc astfel, ce aș câștiga până la urmă? N-aș putea să-mi exersez competențele sau să progresez în pătrunderea în viață și, până la urmă, aș fi doar o persoană inutilă pe care Dumnezeu o detestă și o elimină. La acel moment mi-am dat seama că urmărirea reputației și statutului va duce la un punct mort și că trebuie să caut adevărul și să renunț la urmărirea reputației și a statutului, eliberându-mă de această stare.

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit calea de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care este cel mai important lucru asupra căruia să te concentrezi atunci când crezi în Dumnezeu? Fie că o persoană are calibru ridicat sau slab, fie că are sau nu înțelegere spirituală și indiferent cu ce fel de emondare se confruntă – nimic din toate acestea nu contează. Care este cel mai important lucru în zilele noastre? Este modul în care intri în adevărurile-realități. Pentru a face asta, care este cel mai fundamental lucru pe care ar trebui să-l aibă cineva? Trebuie să aibă o inimă sinceră. Ce înseamnă a fi sincer? Înseamnă să nu fii alunecos atunci când se abat lucruri asupra ta, să nu ții seama de propriile interese, să nu complotezi sau să uneltești cu alții și să nu faci jocuri înșelătoare cu Dumnezeu. Dacă poți să-L înșeli pe Dumnezeu și să-ți lipsească sinceritatea față de El, atunci s-a terminat complet cu tine și Dumnezeu nu te va mântui, deci care este scopul înțelegerii adevărului? Se poate să ai înțelegere spirituală, să ai un calibru bun, să fii elocvent și capabil să înțelegi repede lucruri, să faci deducții și să înțelegi tot ceea ce spune Dumnezeu, dar dacă faci jocuri înșelătoare cu El atunci când ți se întâmplă lucruri, acest lucru reprezintă o fire satanică și este foarte periculos. Calibrul tău nu este de niciun folos, oricât de bun ar fi, iar Dumnezeu nu te va vrea. Dumnezeu va spune: «Vorbești bine, ai un calibru bun, ești ager la minte și ai înțelegere spirituală, dar există o singură problemă – nu iubești adevărul.» Aceia care nu iubesc adevărul sunt problematici, iar Dumnezeu nu-i vrea. Se va debarasa de o persoană fără inimă bună, la fel cum o mașină care arată bine întreținută la exterior, dar are un motor prost, va fi complet aruncată. Și oamenii sunt așa: indiferent cât de bun pare a fi calibrul tău, cât de inteligent, elocvent sau capabil ești sau cât de bine te pricepi la gestionat probleme, toate acestea sunt inutile și nu reprezintă punctul-cheie. Așadar, care este punctul-cheie? Este vorba despre inima cuiva, dacă aceasta iubește sau nu adevărul. Nu este despre a asculta cum vorbește, ci despre a privi cum se comportă. Dumnezeu nu Se uită la ceea ce spui sau promiți înaintea Lui; Se uită dacă lucrurile pe care le faci au adevărul-realitate. De asemenea, lui Dumnezeu nu-I pasă cât de înalte, profunde sau mărețe sunt acțiunile tale și, chiar dacă faci un lucru mărunt, dacă Dumnezeu vede sinceritate în fiecare mișcare a ta, El va spune: «Această persoană crede cu sinceritate în Mine. Nu s-a lăudat niciodată. Se comportă conform postului pe care îl ocupă. Deși se poate să nu fi adus o mare contribuție casei lui Dumnezeu și este de calibru slab, este statornică și are sinceritate în tot ceea ce face.» Ce conține această «sinceritate»? Conține frica și supunerea față de Dumnezeu, precum și adevărata iubire și credință; conține tot ceea ce Dumnezeu vrea să vadă. Astfel de oameni pot părea neremarcabili pentru alții și ar putea fi persoane care fac mâncare sau curățenie, care îndeplinesc o datorie obișnuită. Astfel de oameni nu sunt remarcabili pentru ceilalți, nu au realizat nimic grozav și nu este nimic de apreciat, admirabil sau de invidiat la ei – sunt doar oameni obișnuiți. Și totuși, tot ceea ce cere Dumnezeu se găsește în ei și trăiește în ei și ei Îi dau totul lui Dumnezeu. Spune-Mi, ce mai vrea Dumnezeu? Este mulțumit de ei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Înainte, puneam mare preț pe calibrul și abilitățile unei persoane, crezând că doar cei de calibru bun pot fi folosiți mult în casa lui Dumnezeu. Când s-a dezvăluit de mai multe ori că nu am calibru și nu pot vedea lucrurile clar, am devenit negativă și m-am delimitat, neputând să îndeplinesc nici sarcina de care eram capabilă. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că credincioșii nu ar trebui să se axeze pe nivelul calibrului lor, sau pe câtă elocvență au ori cât de pătrunzătoare le sunt mințile; Dumnezeu nu prețuiește aceste lucruri. Lui Dumnezeu Îi pasă de inima omului și dacă au o inimă sinceră față de El și lucrarea bisericii. Calibrul și elocvența pe care mi le-a dat Dumnezeu nu stabilesc dacă îmi pot îndeplini bine îndatoririle. Dacă sunt elocventă și capabilă, dar fug de răspunderi și acționez nesincer în practica reală, atunci, indiferent cât de bun îmi este calibrul, Dumnezeu mă detestă. Calibrul poate ajuta la buna îndeplinire a îndatoririlor, dar mai importantă este atitudinea omului față de adevăr și îndatoririle sale, dacă are o inimă proactivă și iubitoare de adevăr, dacă poate căuta adevărul când eșuează și când este dezvăluit, dacă poate învăța din experiențe și poate urmări creșterea în viață; acestea sunt lucrurile prețuite de Dumnezeu. În trecut, unii oameni talentați și având calibru au slujit și ei drept conducători de biserică, dar mulți nu și-au îndeplinit bine îndatoririle. După un timp, au tânjit după confort și facilitate, nu au făcut lucrare reală sau au luptat pentru faimă și beneficii, perturbând lucrarea bisericii, fiind, până la urmă, eliminați. Însă unii oameni păreau neremarcabili, fără talente, cu un calibru mediu și, totuși, și-au îndeplinit îndatoririle în mod realist, căutând principii în toate, și au progresat în îndatoririle îndeplinite, fără să fie înlocuiți sau eliminați. Asta arată că Dumnezeu este drept și că nu dă verdicte despre cineva în funcție de calibrul său, ci prețuiește dacă acesta urmărește și practică adevărul și dacă își poate îndeplini fiecare lucrare în mod realist și responsabil. Înțelegând asta, mi-am spus în inima mea că, de acum încolo, trebuia să-mi concentrez gândurile asupra îndatoririlor și lucrării mele în mod conștient și că, atât timp cât lucrarea mi-a fost atribuită, ar trebui să o fac serios și responsabil, investind câ de mult efort, și să fiu o persoană de încredere și ancorată în realitate, care se ocupă de lucrarea sa corespunzătoare.

Atunci am început să mă axez pe a învăța ceva din fiecare eșec, schimbându-mi mentalitatea de fiecare dată când eram dezvăluită. Înainte, oricând dădeam peste un eșec sau o emondare, mă gândeam: „Conducătoarea și-a dat seama cum sunt cu adevărat” sau „Probabil toți cred că nu am calibru.” Când mă cufundam în asta, deveneam foarte deznădăjduită. Mai târziu, am început să mă gândesc de ce eram dezvăluită, ce probleme puteam descoperi despre mine și ce neajunsuri puteam compensa. Cu această nouă mentalitate, m-am concentrat mai mult asupra lucrurilor corecte din inima mea. Apoi, o perioadă, m-am confruntat cu emondarea în mod succesiv, uneori pentru eficiența scăzută în realizarea lucrurilor, alteori pentru că nu pricepeam principiile în abordarea sarcinilor și alteori pentru că aveam o perspectivă unilaterală într-un anumit aspect și îmi lipsea înțelegerea corectă. Așa că am reflectat asupra problemelor mele și am căutat metode de a-mi îmbunătăți eficiența lucrării dacă aveau legătură cu abilitățile mele, iar dacă era o problemă de înțelegere, reflectam la propriile probleme, examinând ce era în neregulă cu înțelegerea mea, apoi căutam părerea fraților și surorilor care înțelegeau adevărul și aveau experiență. Când am reflectat astfel, atitudinea mea față de emondare s-a îmbunătățit. Chiar dacă acum încă mă simt ocazional deznădăjduită, nu mai rămân blocată acolo și, în fiecare zi, mintea nu îmi mai este atât de împovărată când îmi îndeplinesc îndatoririle și pot să experimentez în mod normal împrejurările cu care mă confrunt.

Reflectând asupra acestei perioade de timp, când eram blocată în negativitate și mă tăvăleam de amărăciune și oboseală, dacă nu ar fi fost îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, nu aș fi putut să las în urmă acea emoție negativă și mi-aș fi continuat degenerarea, îndepărtându-mă de Dumnezeu și chiar pierzându-mi îndatoririle actuale. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din inimă pentru că, în momentele mele cele mai slabe, m-a atenționat prin oamenii din jurul meu și m-a îndrumat prin cuvintele Lui, ajutându-mă să las în urmă acea emoție. De acum încolo, vreau doar să mă liniștesc și să îmi îndeplinesc îndatoririle cât de bine pot.