Pe 11 februarie, 1991, Dumnezeu a rostit în biserică prima cuvântare, iar aceasta a avut un efect extraordinar asupra fiecărei persoane care, la acea vreme, trăia în curentul Duhului Sfânt. Cuvântarea menționa următoarele: „iar sălașul lui Dumnezeu s-a arătat” și „Conducătorul universului, Hristos al zilelor de pe urmă – El este Soarele strălucitor”. Cu aceste cuvinte profund semnificative, toți oamenii au fost aduși într-un nou tărâm. Toți cei care au citit această cuvântare au simțit un suflu al noii lucrări, a măreței lucrări pe care Dumnezeu era pe cale să o inițieze. A fost această minunată, plăcută la auz și concisă cuvântare care a pus întreaga omenire în legătură cu noua lucrare a lui Dumnezeu și într-o nouă epocă, și care a pus bazele și a pregătit terenul pentru lucrarea lui Dumnezeu în această întrupare. S-ar putea spune că această cuvântare pe care Dumnezeu ținut-o atunci este cea care face legătura dintre epoci; că este prima dată de la începutul Epocii Harului când Dumnezeu i s-a adresat public rasei umane, că este pentru prima dată când El a vorbit după ce a rămas tăinuit timp de două mii de ani și, în plus, că aceasta este o introducere, un punct de pornire vital pentru lucrarea pe care Dumnezeu este pe cale să o întreprindă în Epoca Împărăției.

Prima dată când Dumnezeu a ținut o cuvântare, a făcut-o sub formă de glorificare din perspectiva unei terțe persoane, într-un limbaj care era în același timp elegant și simplu, precum și o rânduială de viață care era promptă și ușor de înțeles. Cu aceasta, El a luat acest mic grup de oameni, care știau numai cum să se bucure de harul Lui, în vreme ce așteptau cu o nerăbdare febrilă întoarcerea Domnului Isus, și i-a adus pe tăcute într-o altă etapă a lucrării planului lui Dumnezeu de mântuire. În aceste împrejurări, omenirea nu a știut și cu atât mai puțin a cutezat să-și închipuie ce fel de lucrare avea Dumnezeu de gând să înfăptuiască ori ce le mai rezerva pe calea ce urma. Ulterior, Dumnezeu a continuat să rostească mai multe cuvântări pentru a aduce omenirea, pas cu pas, în noua epocă. În mod surprinzător, toate cuvântările lui Dumnezeu au un conținut diferit și, mai mult decât atât, folosesc diverse forme de glorificare și moduri de exprimare. Aceste cuvântări, similare ca ton, dar diferite în privința conținutului, sunt, în mod invariabil pline de sentimentele lui Dumnezeu de atenție și preocupare și aproape fiecare conține rânduieli de viață cu diferite conținuturi, precum și cuvinte de aducere-aminte, îndemnuri și mângâiere de la Dumnezeu pentru oameni. În aceste cuvântări, pasaje ca acesta apar în mod repetat: „Unicul Dumnezeu adevărat S-a întrupat și El este Conducătorul Universului, care comandă peste toate lucrurile”; „Regele triumfător stă pe tronul Său glorios”; „Ține universul în mâinile Sale”; și așa mai departe. În aceste pasaje un mesaj este transmis sau s-ar putea spune că aceste pasaje transmit un mesaj rasei umane: Dumnezeu S-a pogorât deja în lumea oamenilor, Dumnezeu are de gând să inițieze o lucrare și mai importantă, împărăția lui Dumnezeu a pogorât deja în mijlocul unui anumit grup de oameni, iar Dumnezeu a câștigat deja slavă și a înfrânt gloata dușmanilor Săi. Toate cuvântările lui Dumnezeu captează inimile tuturor oamenilor. Toată omenirea așteaptă nerăbdătoare ca Dumnezeu să rostească și mai multe cuvinte, căci de fiecare dată când Dumnezeu vorbește, El le mișcă inimile oamenilor până în străfunduri și, mai mult, El îi conduce pe oameni și îi susține la fiecare mișcare și la fiecare sentiment, astfel încât omenirea începe să aibă încredere și să chiar să admire cuvintele lui Dumnezeu… În acest fel, fără să-și dea seama, mulți oameni uitaseră, în esență, Biblia, și luaseră și mai puțin în seamă predicile demodate și scrierile persoanelor spirituale, deoarece nu puteau să găsească în scrierile din trecut nicio bază pentru aceste cuvinte ale lui Dumnezeu și nici nu puteau să descopere nicăieri scopul lui Dumnezeu în a ține aceste cuvântări. Așa stând lucrurile, cu atât mai mult i-a fost necesar omenirii să recunoască faptul că aceste cuvântări sunt vocea lui Dumnezeu nevăzut și neauzit încă de la începutul timpului, că acestea se află dincolo de posibilitatea de înțelegere a oricărei persoane care crede în Dumnezeu și că întrec orice a fost spus de către persoanele spirituale din epocile trecute sau cuvântările lui Dumnezeu din trecut. Îndemnată de fiecare dintre aceste cuvântări în parte, omenirea a intrat, fără să știe, în aura lucrării Duhului Sfânt, în viața din primele rânduri ale noii epoci. Îndemnată de cuvintele lui Dumnezeu, omenirea, plină de speranțe, a gustat dulceața de a fi condusă în persoană de cuvintele lui Dumnezeu. Consider această perioadă trecătoare a fi o vreme la care toate ființele umane vor privi înapoi cu solidă aducere-aminte, când de fapt, ceea ce a avut omenirea în această perioadă a fost nu mai mult de o adiere a lucrării Duhului Sfânt, ori care ar putea fi numită gustul dulce al zahărului care acoperă pastila de dedesubt. Aceasta deoarece, începând de atunci, în continuare călăuzită de cuvintele lui Dumnezeu, în continuare în aura lucrării Duhului Sfânt, omenirea a fost condusă, pe neștiute, într-o altă etapă a cuvintelor lui Dumnezeu, care a constituit primul pas al lucrării și cuvântărilor lui Dumnezeu în Epoca Împărăției – încercarea făcătorilor de servicii.

Cuvintele rostite înainte de încercarea făcătorilor de servicii au fost, de cele mai multe ori, sub formă de învățătură, povețe, observații și disciplină, iar în unele locuri acestea au fost folosite în vechea formă de adresare utilizată în Epoca Harului – folosind „Fiii Mei” în cazul celor care Îl urmau pe Dumnezeu, pentru a face ca omenirii să-i fie mai ușor să vină mai aproape de Dumnezeu, sau astfel încât omenirea să fi putut să privească relația ei cu Dumnezeu ca fiind apropiată. În acest fel, orice judecată ar fi făcută de Dumnezeu asupra trufiei, aroganței și altor firi corupte, omul să poată să aibă de a face cu aceasta și să o accepte în identitatea lui de „fiu”, fără să poarte pică cuvântărilor lui „Dumnezeu Tatăl”, mai presus de toate fiind făgăduiala pe care „Dumnezeu Tatăl” a făcut-o către „fiii” Lui, care n-a fost niciodată pusă la îndoială. În această perioadă, toată omenirea s-a bucurat de o existență la fel de lipsită de griji ca aceea a unui prunc, iar aceasta împlinea scopul lui Dumnezeu, adică, atunci când ei vor ajunge la vârsta „maturității”, El avea să înceapă să facă judecata asupra lor. Aceasta, de asemenea, a pus bazele pentru lucrarea de judecare a rasei umane, pe care Dumnezeu o lansează oficial în Epoca Împărăției. Deoarece lucrarea lui Dumnezeu în această întrupare este, în principal, de a judeca și de a cuceri întreaga rasă umană, de îndată ce omul a pus piciorul pe pământ, Dumnezeu, imediat, a intrat în atmosfera lucrării Lui – lucrarea în care El judecă omul și îl mustră. Evident, toate cuvântările de înainte de încercarea făcătorilor de servicii au fost făcute pentru a trece prin perioada de tranziție, adevăratul țel fiind altul decât cel ce părea a fi. Intenția entuziastă a lui Dumnezeu a fost ca El să poată, cât mai curând cu putință, să-Și lanseze oficial lucrarea în Epoca Împărăției. În niciun caz nu a dorit să continue să convingă omenirea să meargă înainte hrănind-o cu pastile învelite în zahăr; mai degrabă, El era nerăbdător să vadă adevăratul chip al fiecărei ființe omenești dinaintea tronului Său de judecată și, chiar cu și mai multă nerăbdare, El dorea să vadă adevărata atitudine pe care întreaga omenire avea să o aibă față de El după ce Își va pierde Harul. El dorea doar să vadă rezultatele, nu procesul. Însă în momentul acela nu exista nimeni care să înțeleagă intenția plină de nerăbdare a lui Dumnezeu, căci inima omenească era preocupată doar de destinația sa și de viitoarele sale perspective. Nu e de mirare că judecata lui Dumnezeu fusese îndreptată, de nenumărate ori, asupra întregii rase umane. Numai atunci când umanitatea, sub călăuzirea lui Dumnezeu, a început să trăiască viața normală a ființelor umane, atitudinea lui Dumnezeu față de omenire s-a schimbat.

1991 a fost un an neobișnuit; haideți să numim acest an un „an de aur”. Dumnezeu a lansat noua lucrarea a Epocii Împărăției și Și-a direcționat cuvântarea spre întreaga rasa umană. În același timp, omenirea s-a bucurat de o căldură fără precedent și, mai mult decât atât, a resimțit durerea care derivă din nemaipomenita judecată a omului de către Dumnezeu. Rasa omenească a gustat o dulceață până acum necunoscută și a simțit, de asemenea, până în prezent neștiute, judecata și părăsirea, de parcă L-ar fi câștigat pe Dumnezeu și iarăși L-ar fi pierdut. Suferind în stăpânire și suferind în absență – aceste trăiri sunt cunoscute numai de cei care le-au cunoscut personal; acestea sunt ceva ce omul nu are nici abilitatea, nici mijloacele de a le descrie. Rănile de acest fel sunt ceea ce Dumnezeu îi dă fiecărui om sub formă de experiențe și lucruri de preț intangibile. Conținutul cuvântărilor pe care Dumnezeu le-a făcut în acest an se înscriu, de fapt, în două secțiuni majore: prima este cea în care Dumnezeu a pogorât în lumea oamenilor pentru a invita omenirea să vină în fața tronului Său ca oaspeți; a doua, cea în care omenirea, după ce a mâncat și băut pe săturate, a fost folosită de către Dumnezeu drept făcători de servicii. Firește că se înțelege de la sine că prima parte este cea mai dragă și cea mai arzătoare dorință a omenirii, cu atât mai mult cu cât ființele umane au fost de mult obișnuite să transforme din posesia a orice de la Dumnezeu obiectul credinței lor în El. De aceea, de îndată ce Dumnezeu a început să dea glas cuvântărilor Lui, omenirea a fost toată gata să intre în împărăție și să aștepte acolo ca Dumnezeu să îi dea diferite recompense. În aceste împrejurări, oamenii pur și simplu nu au plătit prețul corect prin transformarea firilor lor, căutând să-L mulțumească pe Dumnezeu, arătând considerație pentru voia lui Dumnezeu și așa mai departe. La o privire superficială, ființele umane păreau să se agite constant în timp ce se epuizau întru totul și munceau pentru Dumnezeu, în vreme ce, de fapt, evaluau în tainițele inimilor lor pasul următor pe care ar fi trebuit să-l facă pentru a câștiga binecuvântări sau a domni ca împărați. S-ar putea spune că, în timp ce inima omenească se bucura de Dumnezeu, în același timp, era calculată față de Dumnezeu. Omenirea, în asemenea condiții, primește cea mai profundă aversiune și scârbă din partea lui Dumnezeu; firea lui Dumnezeu nu tolerează ca vreo ființă omenească să-L înșele sau să se folosească de El. Însă înțelepciunea lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei ființe umane. În timp ce suporta toate aceste suferințe a rostit El prima parte a cuvântărilor Lui. Cât de multă suferință a îndurat Dumnezeu și cât de multă atenție și grijă a cheltuit El atunci, nicio ființă omenească nu este capabilă să-și imagineze. Scopul primei părți a acestor cuvântări este de a expune toate formele diferite de urâțenie de care omul dă dovadă atunci când este pus în fața unei situații frumoase și a unui profit și de a da în vileag lăcomia și caracterul nedemn al omului. Cu toate că și în vorbire Dumnezeu Își formulează cuvintele pe cel mai sincer și cel mai onorabil ton al unei mame iubitoare, mânia din străfundul inimii Lui arde asemenea soarelui de amiază, de parcă ar fi îndreptată împotriva dușmanilor Lui. Dumnezeu nu este dispus în nicio împrejurare să vorbească unui grup de oameni cărora le lipsește înfățișarea normală a rasei umane și, astfel, ori de câte ori vorbește, El Își înăbușă mânia dinlăuntrul inimii Lui, în același timp silindu-se să dea glas cuvântărilor Sale. Mai mult decât atât, El îi vorbește unei rase omenești lipsite de umanitate normală, lipsite de rațiune, pervertite până la extrem, cu lăcomia sădită ca a doua ei natură, și nesupuse și răzvrătite împotriva lui Dumnezeu până în pânzele albe. Abisurile în care rasa umană a căzut și amploarea dezgustului lui Dumnezeu pot fi cu ușurință imaginate; însă rasa umană are dificultăți în a-și imagina durerea pe care i-a produs-o lui Dumnezeu – asta este imposibil de descris în cuvinte. Dar tocmai pe fondul acesta – unde nimeni n-a putut să afle cum suferea inima lui Dumnezeu și, mai mult, nimeni nu a descoperit cât de lipsită de rațiune și de incorigibilă era rasa umană – toate persoanele, fără un dram de rușine sau niciun fel de scrupule, au considerat ca fiind de la sine înțeles că aveau un drept, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, să primească toate recompensele pe care El le pregătise pentru om, chiar până în punctul de a se lupta una cu cealaltă, fără ca vreuna să dorească să rămână în urmă, și cu toate temându-se foarte tare să nu piardă. Se cuvine să fi știut până acum ce fel de poziție au ocupat acei oameni în ochii lui Dumnezeu. Cum poate o rasă de oameni ca aceasta să obțină recompensele lui Dumnezeu? Dar ceea ce omul primește de la Dumnezeu este întotdeauna cea mai prețioasă comoară și, dimpotrivă, ceea ce Dumnezeu primește de la om este durerea supremă. Încă de la începutul relației dintre Dumnezeu și om, aceasta este ceea ce omul a primit dintotdeauna de la Dumnezeu și aceasta este ceea ce el I-a dat mereu în schimb lui Dumnezeu.

Chiar dacă Dumnezeu ardea de neliniște, când a văzut această rasă de ființe omenești, coruptă până în măduva oaselor, El nu a avut altă opțiune decât să le arunce în iazul de foc astfel încât să poată fi purificate. Aceasta este cea de a doua parte a cuvântărilor lui Dumnezeu, în care Dumnezeu a folosit omenirea drept făcătorii Lui de servicii. În această parte, Dumnezeu a trecut de la blândețe la asprime și de la câțiva la mulți în ceea ce privește metoda și lungimea, folosind poziția de „persoana lui Dumnezeu” drept nadă pentru a da în vileag natura coruptă a omului, în același timp, punând în discuție diferitele categorii de^[a] făcători de servicii, oameni ai lui Dumnezeu și fii ai lui Dumnezeu din care omenirea să aleagă. După cum era de așteptat, exact cum Dumnezeu a prezis, nimeni nu a ales să fie un făcător de servicii pentru Dumnezeu și, în schimb, cu toții s-au străduit să devină persoana lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în timpul acestei perioade, severitatea cu care a vorbit Dumnezeu a fost ceva la ce ființele omenești nu se așteptaseră niciodată și cu atât mai puțin despre care nu auziseră niciodată, totuși, fiind excesiv de interesați de poziție și, mai presus de aceasta, fiind cu înfrigurare preocupați de a căpăta binecuvântări, ei nu au avut timp să-și formeze o noțiune despre tonul vorbirii lui Dumnezeu și despre modul Lui de a vorbi, ci în schimb, propriul lor statut și ce le-ar putea rezerva viitorul apăsau mereu în mințile lor. În acest fel, omenirea a fost adusă pe nesimțite de cuvântările lui Dumnezeu în „labirintul” pe care El îl întinsese în fața lor. Ademenite, vrând-nevrând, de farmecul viitorului și al destinului lor, ființele umane și-au dat seama că sunt nepotrivite să devină persoana lui Dumnezeu și totuși, au fost reticente în a acționa ca făcătorii Lui de servicii. Fiind obligați să aleagă între aceste mentalități contradictorii, oamenii au acceptat în mod inconștient o judecată și o pedeapsă fără precedent pe care Dumnezeu le-a împărțit umanității. În mod natural, această formă de judecată și rafinare a fost ceva ce omenirea nu era cu niciun chip dispusă să accepte. Cu toate acestea, numai Dumnezeu are înțelepciunea și numai El are puterea de a cere supunere umilă acestei rase de ființe umane pervertite, astfel că, de bunăvoie sau fără de voie, cu toate au cedat în cele din urmă. Omenirea nu avea alternative din care să aleagă. Numai Dumnezeu are ultimul cuvânt și numai Dumnezeu poate să folosească o metodă ca aceasta pentru a-i da omului adevăr și viață și pentru a-i arăta direcția. Această metodă constituie inevitabilitatea lucrării lui Dumnezeu asupra omului și este, de asemenea, dincolo de orice îndoială sau controversă, necesitatea indispensabilă a omului. Dumnezeu vorbește și lucrează într-o astfel de metodă pentru a comunica acest fapt omenirii: în mântuirea omenirii, Dumnezeu procedează astfel din iubirea și din îndurarea Lui și pentru planul Lui de mântuire; primind mântuirea lui Dumnezeu, rasa umană procedează astfel deoarece a decăzut până în punctul în care Dumnezeu nu poate decât să vorbească personal. Când omul primește mântuirea lui Dumnezeu, acesta este cel mai mare har și, de asemenea, este o favoare specială, adică, dacă nu ar fi fost ca Dumnezeu să-Și rostească în persoană cuvântările, soarta rasei umane ar fi fost dispariția. În același timp în care detestă rasa umană, Dumnezeu este încă gata și dispus să plătească orice preț pentru mântuirea omului. Între timp, în vreme ce omul stăruie asupra iubirii sale pentru Dumnezeu și a modului cum îi consacră totul lui Dumnezeu, el se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și smulge orice fel de har de la Dumnezeu, în vreme ce chiar Îl rănește pe Dumnezeu și Îi produce o durere de nedescris în inima Lui. Acesta este contrastul net între generos și egoist dintre Dumnezeu și om!

În lucrare și în vorbire, Dumnezeu nu este constrâns să urmeze o anumită metodă, dar Își face un scop din a obține rezultate. Din acest motiv, în această parte a cuvântărilor Lui, Dumnezeu nu a făcut niciun efort considerabil în a-Și dezvălui identitatea în mod clar, ci doar să destăinuiască niște termeni cum ar fi „Hristos din zilele de pe urmă”, „Conducătorul universului” și așa mai departe. Aceasta, nu afectează câtuși de puțin nici lucrarea de slujire a lui Hristos și nici cunoștințele omenirii despre Dumnezeu, mai ales de vreme ce omenirea, în acele zile de început, era complet ignorantă în privința conceptelor despre „Hristos” și „întrupare”, astfel încât Dumnezeu a trebuit să Se umilească să fie o persoană cu o „funcție specială” pentru a-Și rosti cuvântările. Acestea au fost grija și gândul minuțios al lui Dumnezeu, deoarece oamenii din acele timpuri puteau numai să accepte această formă de adresare. Indiferent de forma de adresare pe care o folosește Dumnezeu, rezultatele lucrării Lui nu sunt afectate, deoarece în tot ce El face, Dumnezeu are ca scop să-i dea omului posibilitatea să se schimbe, să-i dea omului posibilitatea de a căpăta mântuirea lui Dumnezeu. Indiferent ce face El, Dumnezeu se gândește întotdeauna la nevoile omului. Aceasta este intenția din spatele lucrării și vorbirii lui Dumnezeu. Deși Dumnezeu este atât de riguros de atent în considerarea tuturor aspectelor umanității și este atât de perfect de înțelept în tot ceea ce face El, aș putea spune așa: dacă Dumnezeu nu ar fi martor Sieși, nu ar mai fi fost nicio rasă de ființe omenești create care să fie capabilă să-L recunoască pe Dumnezeu Însuși sau care să se ridice și să fie martoră lui Dumnezeu Însuși. Dacă Dumnezeu ar fi continuat să folosească „o persoană cu o funcție specială” drept formă de adresare în lucrarea Lui, nu ar fi fost nicio singură ființă umană care să fi putut să-L privească pe Dumnezeu drept Dumnezeu – aceasta este amărăciunea omenirii. Adică, în cadrul rasei de ființe omenești create nu există niciuna care să fie capabilă să-L cunoască pe Dumnezeu, cu atât mai puțin există vreuna care să-L iubească pe Dumnezeu, căreia să-i pese de Dumnezeu și să se apropie de Dumnezeu. Soarta omului este exclusiv pentru a câștiga binecuvântări. Identitatea lui Dumnezeu ca persoană cu o funcție specială a făcut aluzie la fiecare ființă omenească în parte: omenirii îi este ușor să-L considere pe Dumnezeu drept unul din cadrul rasei de ființe omenești create; cea mai mare durere și cea mai mare umilință pe care omenirea i le provoacă lui Dumnezeu se manifestă tocmai prin faptul că, atunci când El apare în mod deschis sau lucrează, Dumnezeu este în continuare respins de către om, ba chiar și uitat de el. Dumnezeu îndură cea mai mare umilință pentru a mântui rasa umană; în a da totul, scopul Lui este să mântuiască omenirea, să obțină recunoașterea omenirii. Prețul pe care l-a plătit Dumnezeu pentru toți este ceva ce toți cei care au conștiință ar trebui să fie capabili să aprecieze. Rasa umană a câștigat cuvântările și lucrarea lui Dumnezeu și a câștigat mântuirea lui Dumnezeu. În același timp, nimănui nu i-a trecut prin minte să întrebe aceasta: ce a câștigat Dumnezeu de la omenire? Din absolut fiecare cuvântare a lui Dumnezeu, umanitatea a câștigat adevărul, a reușit să se schimbe, și-a găsit direcția în viață; dar ce a câștigat Dumnezeu nu este nimic mai mult decât cuvintele pe care omenirea le folosește ca să-și exprime îndatorarea față de Dumnezeu și câteva șoapte slabe de preamărire. Cu siguranță nu aceasta este răsplata pe care o pretinde Dumnezeu de la om?

Deși multe dintre cuvântările lui Dumnezeu au fost acum exprimate, marea majoritate a oamenilor încă sunt opriți la etapa reprezentată de cuvintele lui Dumnezeu la început în cadrul cunoașterii și înțelegerii lor în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, din care nu au mai înaintat – acesta este un subiect cu adevărat dureros. Această parte a „Cuvântărilor lui Hristos la început” este doar o cheie pentru a deschide inima umană; a te opri aici înseamnă a nu împlini nici pe departe intenția lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu în rostirea acestei părți a cuvântărilor Lui este numai de a aduce umanitatea din Epoca Harului în Epoca Împărăției; cu niciun chip El nu dorește ca omenirea să stagneze în această parte a cuvântărilor Lui și nici măcar să ia această parte a cuvântărilor Lui drept îndrumare, altminteri viitoarele cuvântări ale lui Dumnezeu nu ar fi nici necesare, nici semnificative. Dacă ar fi cineva până în prezent incapabil să intre în ceea ce Dumnezeu cere ca omul să atingă în această parte a cuvântărilor Lui, atunci intrarea acestei persoane rămâne o necunoscută. Această parte a cuvântărilor lui Dumnezeu constituie cea mai elementară cerință pe care Dumnezeu o are față de om în Epoca Împărăției și este singura modalitate prin care omenirea va intra vreodată pe cale cea dreaptă. Dacă ești o persoană care nu înțelege nimic, atunci mai bine ai începe să citești cuvintele din această parte!

Note de subsol:

a. Textul original nu include expresia „diferitele categorii de”.