Raportați, de obicei, imnurile pe care le ascultați la propriile stări și experiențe? Asculți și cugeți cu atenție la anumite cuvinte și teme care au legătură cu experiențele și înțelegerea ta sau din care poți învăța? (Dumnezeule, uneori, când trec prin anumite lucruri, raportez imnurile pe care le aud la situația mea, iar în alte momente, doar fac lucrurile mecanic.) În mare parte a timpului, doar faceți lucrurile mecanic, nu-i așa? Dacă în 95 la sută din timpul în care ascultați imnuri doar faceți lucrurile mecanic, oare are vreo însemnătate o astfel de ascultare? Care este scopul ascultării imnurilor? Cel puțin, le permite oamenilor să se calmeze, să-și retragă inimile din diverse situații și gânduri complicate și să fie tăcuți înaintea lui Dumnezeu, venind înaintea cuvintelor Sale pentru a asculta și a cugeta cu atenție la fiecare propoziție și paragraf. Sunteți acum prea ocupați cu diverse sarcini încât nu aveți timp să ascultați și energie să cugetați sau, pur și simplu, nu știți cum să citiți prin rugăciune cuvintele lui Dumnezeu, să cugetați la adevăr și să vă liniștiți înaintea Lui? Doar umblați de colo până colo, îndeplinindu-vă datoria de zor în fiecare zi; chiar dacă poate fi grea și obositoare, credeți că fiecare zi este plină și nu vă simțiți pustiiți sau neputincioși spiritual. Simțiți că ziua nu a fost irosită, că are valoare. A trăi în fiecare zi la întâmplare se numește a orbecăi. Nu este așa? (Ba da.) Spuneți-Mi, dacă lucrurile continuă așa, peste încă trei, cinci, opt sau zece ani, veți realiza ceva semnificativ? (Nu.) Dacă nu întâlniți incidente speciale sau circumstanțe speciale rânduite de Dumnezeu, dacă nu există îndrumare personală și conducere de la Cel de mai sus, care să vă întrunească, să vă ofere părtășie și să disece esența diverselor persoane, evenimente și lucruri, luându-vă de mână și învățându-vă, atunci irosiți de fapt mult timp în fiecare zi, progresul vostru este lent și, practic, nu dobândiți nimic în ceea ce privește intrarea voastră în viață. Prin urmare, oricând se întâmplă ceva, capacitatea voastră de discernământ nu sporește, experiența și înțelegerea adevărului de către voi nu progresează și, de asemenea, nu reușiți să experimentați și să progresați în credința și supunerea voastră față de Dumnezeu. Când vă confruntați cu ceva următoarea dată, tot nu știți cum să vă ocupați de acel lucru potrivit adevărurilor-principii. În timp ce vă îndepliniți datoria și experimentați diverse lucruri, tot nu puteți să căutați activ principiile și să practicați potrivit adevărurilor-principii. Înseamnă că irosiți timpul. Care sunt consecințele finale la care conduce irosirea timpului? Timpul și energia voastră sunt irosite, iar costul eforturilor voastre minuțioase este în zadar. Calea pe care ați mers în toți acești ani este asemenea căii lui Pavel. Dacă ai fost conducător sau lucrător mulți ani, dar intrarea ta în viață este superficială, statura ta este mică și nu înțelegi niciun adevăr-principiu, atunci nu ești potrivit pentru rolul tău și ești incapabil să finalizezi o sarcină în mod independent. Conducătorii și lucrătorii nu sunt potriviți pentru rolurile lor, iar frații și surorile de rând nu pot trăi în mod independent viața bisericească, nu pot mânca și bea în mod independent cuvintele lui Dumnezeu, nu știu cum să experimenteze lucrarea Lui și nu au nicio intrare în viață. Dacă nimeni nu-i supraveghează sau nu-i îndrumă, ar putea să o apuce pe drumuri greșite; în cazul în care conducătorii și lucrătorii nu sunt supravegheați sau îndrumați în lucrarea lor, ar putea să devieze, să întemeieze o împărăție independentă, să fie înșelați de antihriști și chiar să-i urmeze pe aceștia fără să-și dea seama, crezând în continuare că se sacrifică pentru Dumnezeu. Nu este deplorabil? (Ba da.) Situația voastră actuală este exact așa: atât precară, cât și deplorabilă. Când vă confruntați cu situații, sunteți neajutorați și nu aveți nicio ieșire. Când vine vorba de probleme reale și de conținutul real al lucrării, nu știți cum să acționați sau ce să faceți; totul este încâlcit și nu aveți habar cum să descâlciți situația. Vă simțiți destul de fericiți deoarece sunteți atât de ocupați în fiecare zi, sunteți epuizați fizic și simțiți multă presiune psihică, dar rezultatele lucrării voastre nu sunt atât de bune. Toate principiile fiecărui adevăr și căile de practică v-au fost clarificate prin rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu, dar nu aveți nicio cale în lucrarea voastră, nu puteți găsi principiile, deveniți confuzi când vă confruntați cu situații, neștiind cum să acționați, și toată lucrarea voastră este un haos. Nu este aceasta o condiție deplorabilă? (Ba da.) Este, într-adevăr, o condiție deplorabilă.

Unii oameni spun: „Cred în Dumnezeu de peste zece ani; sunt un credincios cu experiență.” Unii zic: „Cred în Dumnezeu de douăzeci de ani.” Alții spun: „Ce înseamnă douăzeci de ani de credință? Eu cred în Dumnezeu de peste treizeci de ani.” Credeți în Dumnezeu de destul de mulți ani și unii dintre voi chiar slujiți drept conducători sau lucrători de mulți ani și aveți multă experiență, dar cum merge intrarea voastră în viață? Cât de bine puteți pricepe adevărurile-principii? Ai slujit drept conducător sau lucrător mulți ani și ai dobândit ceva experiență în lucrarea ta, dar când te confrunți cu tot soiul de sarcini, oameni și lucruri, îți vei baza practica pe adevărurile-principii? Vei susține numele lui Dumnezeu? Vei proteja interesele casei lui Dumnezeu? Vei apăra lucrarea Lui? Poți rămâne ferm în mărturia ta? Când te vei confrunta cu tulburări și perturbări cauzate lucrării bisericii de antihriști și răufăcători, vei avea încrederea și puterea de a lupta împotriva lor? Îi poți proteja pe aleșii lui Dumnezeu și poți susține lucrarea casei lui Dumnezeu, apărând interesele casei Sale și numele Său, pentru a nu fi făcute de ocară? Poți face asta? Din ce văd, nu puteți face asta, și nici nu ați făcut-o în trecut. Sunteți destul de ocupați în fiecare zi – cu ce ați fost ocupați? În toți acești ani, v-ați sacrificat familia și cariera, ați îndurat suferințe, ați plătit prețul și ați depus mult efort, dar ați dobândit puțin. Ba chiar unii conducători și lucrători s-au confruntat cu evenimente, persoane și circumstanțe similare de multe ori, dar continuă să facă aceleași greșeli, lăsând în urma lor aceleași fărădelegi. Nu arată acest lucru o lipsă a dezvoltării în viețile lor? Nu înseamnă că n-au dobândit adevărul? (Ba da.) Nu arată că încă sunt controlați de Satana, sub puterea lui întunecată, și că nu au obținut mântuirea? (Ba da.) Când tot felul de evenimente survin și se desfășoară în jurul tău în biserică la momente diferite, nu ai puterea de a face nimic. Mai ales când vă confruntați cu antihriști și răufăcători care provoacă tulburări și perturbări în lucrarea bisericii, nu știți cum să vă ocupați de această situație. Doar treceți lucrurile cu vederea sau, în cel mai bun caz, vă enervați și îi tratați pe cei care provoacă tulburare, dar problema rămâne nerezolvată și nu aveți niciun plan alternativ de acțiune. Ba chiar unii cred: „Mi-am devotat toată puterea și toată inima – nu a spus Dumnezeu că ar trebui să le devotăm pe amândouă? Am făcut tot ce puteam; dacă tot nu sunt rezultate, nu e vina mea. Oamenii sunt pur și simplu prea ticăloși: nu ascultă nici măcar când ai părtășie cu ei despre adevăr.” Spui că ți-ai devotat toată puterea și toată inima, dar lucrarea nu a obținut niciun rezultat. Nu ai susținut lucrarea bisericii, nu ai protejat interesele casei lui Dumnezeu și i-ai lăsat pe răufăcători să preia controlul asupra bisericii. L-ai lăsat pe Satana să se dezlănțuie și să batjocorească numele lui Dumnezeu, în timp ce ai privit de pe margine, incapabil să faci ceva sau să te ocupi de ceva chiar și cu autoritatea pe care o aveai. N-ai putut să rămâi ferm în mărturia ta față de Dumnezeu, însă crezi că ai înțeles adevărul și ți-ai devotat toată inima și toată puterea. Asta înseamnă să fii un bun administrator? (Nu.) Când tot felul de răufăcători și non-credincioși își fac apariția și joacă diverse roluri de diavoli și satane, împotrivindu-se rânduielilor de lucru și făcând ceva cu totul diferit, mințind și înșelând casa lui Dumnezeu; când tulbură și perturbă lucrarea lui Dumnezeu, săvârșind lucruri care Îi fac numele de rușine și întinează casa lui Dumnezeu, și anume biserica, nu faci nimic decât să te enervezi când vezi asta, însă nu poți lua atitudine ca să susții dreptatea, să-i dai în vileag pe răufăcători, să susții lucrarea bisericii, să-i abordezi și să te ocupi de acești răufăcători și să-i împiedici să tulbure lucrarea bisericii și să întineze casa lui Dumnezeu, biserica. Nefăcând aceste lucruri, n-ai reușit să fii martor. Unii spun: „Nu îndrăznesc să fac aceste lucruri; dacă mă ocup de prea mulți oameni, mă tem să nu-i enervez și, dacă se aliază împotriva mea ca să mă pedepsească și să mă dea afară din funcție, ce mă fac?” Spuneți-Mi, sunt fricoși și timizi, nu dețin adevărul și nu pot să-i deslușească pe oameni sau să-și dea seama de tulburarea Satanei sau sunt neloiali în îndeplinirea datoriei lor, încercând doar să se protejeze pe ei înșiși? Care e adevărata problemă aici? Te-ai gândit vreodată la asta? Dacă ești timid, fragil, fricos și temător din fire, însă după atât de mulți ani de credință în Dumnezeu, pe baza înțelegerii anumitor adevăruri, capeți credință sinceră în Dumnezeu, oare nu vei fi capabil să-ți depășești unele dintre slăbiciunile omenești, timiditatea și fragilitatea ta și să nu te mai temi de răufăcători? (Ba da.) Atunci, care e sursa incapacității tale de a te ocupa de răufăcători și de a-i aborda? Este faptul că umanitatea ta e în mod inerent fricoasă, timidă și temătoare? Aceasta nu e nici cauza principală, nici esența problemei. Esența problemei este că oamenii nu sunt loiali față de Dumnezeu; se protejează pe ei înșiși, își protejează siguranța personală, reputația, statutul și calea lor de ieșire. Lipsa lor de loialitate se manifestă prin modul în care se protejează mereu pe ei înșiși, retrăgându-se ca o țestoasă în carapace oricând se confruntă cu ceva și așteptând să treacă pericolul înainte de a-și scoate din nou capul. Indiferent ce întâmpină, merg mereu în vârful picioarelor, dau dovadă de multă anxietate, griji și temeri și sunt incapabili să se ridice și să apere lucrarea bisericii. Care e problema aici? Nu este oare lipsa de credință? Nu ai credință adevărată în Dumnezeu, nu crezi că El este suveran peste toate lucrurile și nu crezi că viața ta și tot ce ține de tine se află în mâinile Lui. Nu crezi ce spune El: „Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu îndrăznește să se atingă de niciun fir de păr de pe corpul tău.” Te bazezi pe ochii tăi și judeci faptele pe baza calculelor tale, protejându-te mereu pe tine însuți. Nu crezi că soarta unei persoane este în mâinile lui Dumnezeu; te temi de Satana, de forțele rele și de oamenii răi. Nu este aceasta o lipsă de credință sinceră în Dumnezeu? (Ba da.) De ce nu există credință sinceră în Dumnezeu? Oare pentru că experiențele oamenilor sunt superficiale și ei nu-și pot da seama de aceste lucruri sau pentru că înțeleg prea puțin din adevăr? Care este motivul? Are vreo legătură cu firile corupte ale oamenilor? Este din cauză că oamenii sunt prea vicleni? (Da.) Indiferent cât de multe lucruri experimentează, indiferent cât de multe fapte sunt așezate în fața lor, ei nu cred că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu sau că soarta unei persoane este în mâinile Lui. Acesta este un aspect. O altă problemă fatală este că oamenilor le pasă prea mult de ei înșiși. Nu sunt dispuși să plătească niciun preț sau să facă vreun sacrificiu pentru Dumnezeu, pentru lucrarea sau interesele casei Lui, pentru numele sau slava Lui. Nu sunt dispuși să facă nimic din ce presupune chiar și cel mai mic pericol. Oamenilor le pasă prea mult de ei înșiși! Din cauza fricii lor de moarte, de umilire, de a fi prinși în capcană de răufăcători și de a ajunge în orice tip de necaz, oamenii își dau toată osteneala să-și apere trupul, străduindu-se să nu intre în vreo situație periculoasă. Într-o anumită privință, acest comportament arată că toți oamenii sunt prea vicleni, iar în alta, le dezvăluie instinctul de autoconservare și egoismul. Nu ești dispus să te lași în mâinile lui Dumnezeu și, când spui că ești dispus să te sacrifici pentru El, nu e nimic mai mult decât o dorință. Când vine vorba să faci efectiv un pas în față și să fii martor pentru Dumnezeu, să lupți împotriva Satanei și să înfrunți pericole, moartea și diverse dificultăți și greutăți, nu mai ești dispus. Mica ta dorință se prăbușește și faci tot posibilul să te protejezi mai întâi pe tine, făcând apoi ceva lucrare superficială pe care ești nevoit să o faci, lucrare ce poate fi rânduită mai târziu. Mintea unei persoane încă este mai agilă decât o mașinărie: oamenii știu cum să se adapteze, când întâmpină situații, știu care acțiuni contribuie la propriile interese și care nu contribuie și aplică rapid fiecare metodă de care dispun. Prin urmare, de fiecare dată când te confrunți cu anumite lucruri, puțina ta încredere în Dumnezeu nu poate să rămână neclintită. Ești viclean în comportamentul tău față de Dumnezeu, recurgi la tactici împotriva Lui și apelezi la șiretlicuri, ceea ce-ți dezvăluie lipsa de credință sinceră în Dumnezeu. Crezi că Dumnezeu nu este demn de încredere, că ar putea fi incapabil să te protejeze sau să-ți garanteze siguranța și chiar că te-ar putea lăsa să mori. Simți că nu te poți baza pe Dumnezeu și că poți fi sigur doar bazându-te pe tine. Ce se întâmplă în cele din urmă? Indiferent de circumstanțele sau de chestiunile cu care te confrunți, le abordezi folosind aceste metode, tactici și strategii și ești incapabil să rămâi ferm în mărturia ta față de Dumnezeu. Indiferent de circumstanțe, nu poți să fii un conducător sau un lucrător calificat, nu poți să dai dovadă de calitățile sau acțiunile unui administrator și să dovedești o loialitate deplină, pierzându-ți astfel mărturia. Indiferent cu câte chestiuni te confrunți, nu te poți baza pe credința ta în Dumnezeu pentru a da dovadă de loialitate și a-ți îndeplini responsabilitatea. În consecință, rezultatul final este că nu dobândești nimic. În fiecare circumstanță pe care a orchestrat-o Dumnezeu pentru tine și atunci când te-ai luptat împotriva Satanei, alegerea ta a fost mereu să te retragi și să fugi. N-ai urmat traiectoria pe care a indicat-o Dumnezeu sau pe care a rânduit să o experimentezi. Așadar, în toiul acestei lupte, ratezi adevărul, înțelegerea și experiențele pe care ar fi trebuit să le dobândești. De fiecare dată când te găsești în circumstanțele orchestrate de Dumnezeu, le parcurgi și le închei în același mod. În cele din urmă, doctrina și lecțiile pe care le înveți sunt aceleași. Nu ai o înțelegere adevărată, ci doar ai asimilat câteva experiențe și lecții, cum ar fi: „N-ar trebui să fac asta în viitor. Când întâmpin situații similare, ar trebui să fiu precaut în privința asta, ar trebui să-mi amintesc de asta, ar trebui să am grijă cu acel tip de persoană, să evit acest tip și să mă păzesc de acest tip.” Asta este tot. Ce anume ai dobândit? Perspicacitate și pricepere sau experiență și lecții? În cazul în care ceea ce dobândești nu are nicio legătură cu adevărul, nu ai dobândit nimic – nimic din ceea ce s-ar cuveni cu adevărat să fi dobândit. Astfel, în circumstanțele orchestrate de Dumnezeu, L-ai dezamăgit; n-ai obținut ce Și-a propus El pentru tine, așa că L-ai dezamăgit cu siguranță. În această încercare sau circumstanță orchestrată de Dumnezeu, n-ai obținut adevărul pe care El a dorit să-l deții. Inima ta cu frică de Dumnezeu nu a evoluat, adevărurile pe care ar trebui să le înțelegi rămân neclare, încă îți lipsește înțelegerea în domeniile în care ai nevoie de înțelegere despre tine însuți, lecțiile pe care ar fi trebuit să le asimilezi nu au fost învățate și adevărurile-principii pe care se cuvine să le urmezi ți-au depășit capacitatea de înțelegere. În același timp, nici credința ta în Dumnezeu nu a sporit; rămâne ca la început. Bați pasul pe loc. Așadar, ce a sporit? Poate că înțelegi acum unele doctrine pe care nu le știai înainte sau ai văzut latura urâtă a unui anumit tip de persoană pe care nu o înțelegeai înainte, dar și cea mai mică fărâmă referitoare la adevăr rămâne nevăzută, neînțeleasă, nerecunoscută și neexperimentată de tine. În timp ce continui cu lucrarea sau îndeplinirea datoriei tale, tot nu înțelegi sau nu cunoști principiile pe care ar trebui să le urmezi. Acest lucru este foarte dezamăgitor pentru Dumnezeu. Cel puțin, în această circumstanță anume, loialitatea ta față de Dumnezeu nu a sporit, și nici credința care ar fi trebuit să sporească în mod intrinsec înlăuntrul tău. N-ai obținut niciuna din acestea două, ceea ce este de-a dreptul deplorabil! Unii ar putea spune: „Afirmi că n-am dobândit nimic, dar nu e corect. Am dobândit cel puțin autocunoașterea și înțelegerea oamenilor, evenimentelor și lucrurilor din jurul meu. Înțeleg mai bine umanitatea și pe mine însumi.” Poate fi considerată înțelegerea acestor lucruri un progres autentic? Chiar dacă nu crezi în Dumnezeu, când vei ajunge la patruzeci sau cincizeci de ani, vei fi mai mult sau mai puțin familiarizat cu aceste lucruri. Oamenii cu un calibru mic sau mediu pot obține acest rezultat; se pot înțelege pe ei înșiși, pot înțelege avantajele și dezavantajele, punctele forte și slăbiciunile umanității lor, precum și domeniile în care sunt buni și cele în care nu sunt. Când ajung pe la patruzeci sau cincizeci de ani, ar trebui mai mult sau mai puțin să înțeleagă umanitatea diverselor tipuri de persoane cu care interacționează frecvent. Ar trebui să știe cu ce tipuri de persoane este adecvat să interacționeze sau nu, cu ce tipuri este adecvat să se asocieze sau nu, față de care ar trebui să păstreze distanța și de care ar trebui să se apropie – sunt mai mult sau mai puțin capabili să înțeleagă toate aceste lucruri. Dacă cineva este cu capul în nori, dacă are un calibru prea slab, dacă este idiot sau are probleme mintale, atunci nu are această înțelegere. În cazul în care crezi în Dumnezeu de mulți ani, ai auzit atât de mult adevăr și ai experimentat atât de multe circumstanțe diferite, iar singurul tău câștig este în domeniul umanității oamenilor, în deslușirea lor sau înțelegerea unor chestiuni simple, poate fi considerat acesta un câștig adevărat? (Nu, nu poate.) Așadar, care este un câștig adevărat? Unul care are legătură cu statura ta. În cazul în care câștigi ceva, progresezi și statura ta crește; dacă nu câștigi realmente nimic, statura ta nu va crește. Deci la ce se referă acest câștig? Se referă cel puțin la adevăr; mai exact, la adevărurile-principii. Când înțelegi, poți urma și poți practica adevărurile-principii ce ar trebui respectate în timp ce te ocupi de diverse chestiuni și persoane, iar acestea devin principiile și standardele tale de conduită, atunci este un câștig adevărat. Când aceste adevăruri-principii devin principiile și criteriile pe care se cuvine să le urmezi în conduita ta, ele devin o parte din viața ta. Când acest aspect al adevărului este întipărit în tine, el se transformă în viața ta și, atunci, viața ta progresează. Dacă nu ai priceput încă adevărurile-principii referitoare la aceste tipuri de chestiuni și încă nu știi să le gestionezi atunci când le întâlnești, atunci nu ai dobândit adevărul în această privință. În mod clar, acest aspect al adevărului nu este viața ta, iar viața ta nu a progresat. Este inutil să te pricepi la vorbe – totul este oricum doctrină. Poți măsura acest lucru? (Da, pot.) Ați făcut progrese în acest timp? (Nu.) Doar ți-ai folosit voința umană și intelectul pentru a rezuma unele experiențe, spunând, de exemplu: „De această dată, am învățat ce tipuri de lucruri nu voi mai spune sau face, ce lucruri voi face mai mult sau mai puțin și ce lucruri nu voi face în niciun caz.” Este acesta un semn de progres în viața ta? (Nu, nu este.) Este un semn că îți lipsește grav înțelegerea spirituală. Nu poți decât să rezumi reguli, cuvinte și sloganuri, care nu au nicio legătură cu adevărul. Nu asta faceți? (Ba da.) De fiecare dată când experimentați ceva, după fiecare eveniment semnificativ, vă certați singuri, spunând: „Ia te uită, în viitor ar trebui să procedez așa sau altfel.” Dar data viitoare când survine o situație similară, tot se încheie printr-un eșec, iar tu devii frustrat, spunându-ți: „De ce sunt așa?” Te superi pe tine însuți, gândind că n-ai reușit să-ți îndeplinești propriile așteptări. Este util? Problema nu este că n-ai reușit să-ți îndeplinești propriile așteptări, că ești nesăbuit sau că acele circumstanțe orchestrate de Dumnezeu sunt greșite și, cu siguranță, nu este că Dumnezeu îi tratează incorect pe oameni. Problema este că nu urmărești sau nu cauți adevărul, nu acționezi potrivit cuvintelor lui Dumnezeu și nu asculți cuvintele Sale. Mereu apelezi la voința umană; ești propriul tău stăpân și nu lași cuvintele lui Dumnezeu să preia controlul. Preferi să-i asculți pe alți oameni decât să asculți cuvintele lui Dumnezeu. Nu este adevărat? (Ba da.) Crezi că, acumulând niște experiențe și lecții dintr-un singur eveniment sau dintr-o anumită circumstanță, ai făcut vreun progres? Dacă ai făcut cu adevărat progrese, când Dumnezeu te va încerca data viitoare, vei fi în stare să-I aperi numele, să protejezi interesele și lucrarea casei lui Dumnezeu, să te asiguri că întreaga lucrare decurge fără probleme și că nu suferă tulburări sau obstacole. Te vei asigura că numele lui Dumnezeu rămâne neîntinat și fără pată, că viețile fraților și surorilor progresează fără nicio pierdere și că ofrandele lui Dumnezeu vor fi protejate. Asta înseamnă că ai făcut progrese, că ești adecvat pentru a fi folosit și că deții intrarea în viață. În momentul de față, încă n-ați ajuns acolo; deși sunt mici, creierele voastre sunt pline de o mulțime de lucruri, iar voi nu sunteți simpli. Chiar dacă ați putea avea sinceritatea de a vă sacrifica pentru Dumnezeu și dorința de a renunța și abandona totul pentru El, când vă confruntați însă cu probleme, sunteți incapabili să vă lepădați de diversele voastre pofte, intenții și planuri. Cu cât casa și lucrarea lui Dumnezeu întâmpină mai mult diverse dificultăți, cu atât mai mult dai înapoi, devii mai invizibil și este mai puțin probabil să iei atitudine și să-ți asumi acea lucrare, să protejezi interesele casei lui Dumnezeu și lucrarea Lui. Așadar, ce s-a întâmplat cu sinceritatea ta de a te sacrifica pentru Dumnezeu? De ce este atât de fragilă și vulnerabilă acea fărâmă de sinceritate? Ce s-a întâmplat cu mica ta înclinație de a oferi totul și de a abandona totul pentru Dumnezeu? De ce nu poate aceasta să rămână fermă? Ce o face atât de vulnerabilă? Ce confirmă acest lucru? Confirmă că nu ai o statură reală, că statura ta este lamentabil de mică și că un mic demon te poate zăpăci cu ușurință: din cauza unei simple întreruperi, te-ai întoarce ca să-l urmezi pe acest mic demon. Chiar dacă ai o oarecare statură, este limitată la experiența ta privind anumite chestiuni superficiale nelegate de interesele tale și încă de-abia dacă ești capabil să protejezi interesele casei lui Dumnezeu și să faci câteva lucruri mărunte pe care simți că le poți realiza și că sunt în sfera competențelor tale. Când este într-adevăr vorba să rămâi ferm în mărturia ta, când biserica se confruntă cu o represiune de amploare și cu tulburările răufăcătorilor și antihriștilor, unde ești tu? Ce faci? La ce te gândești? Acest lucru ilustrează clar problema, nu-i așa? Dacă un antihrist, în timp ce-și îndeplinește datoria, îi amăgește pe cei aflați la nivel superior și inferior și se poartă nesăbuit, tulburând și perturbând lucrarea bisericii, risipind ofrandele și păcălindu-i pe frați și surori încât să-l urmeze, iar tu nu doar că nu reușești să-l deslușești, să-i înfrânezi eforturile sau să-l denunți, dar chiar îl însoțești și îl ajuți să obțină rezultatele pe care le dorește când face toate aceste lucruri, atunci spune-Mi, ce efect există în mica ta hotărâre de a te sacrifica realmente pentru Dumnezeu? Nu este aceasta adevărata ta statură? Când antihriștii, răufăcătorii și tot soiul de non-credincioși ajung să tulbure și să distrugă lucrarea casei lui Dumnezeu, în special când întinează biserica și fac numele lui Dumnezeu de ocară, tu ce faci? Ai luat atitudine să vorbești în apărarea lucrării casei lui Dumnezeu? Ai luat atitudine să le înfrânezi eforturile sau să-i îngrădești? Nu doar că n-ai reușit să iei atitudine și să-i oprești, ci i-ai însoțit pe antihriști în faptele lor rele, ajutându-i și fiind complicele lor, purtându-te ca marioneta și lacheul lor. Mai mult, când cineva scrie o scrisoare pentru a informa despre o problemă cu antihriștii, o pui la sertar și alegi să nu te ocupi de ea. Prin urmare, în acest moment crucial, oare hotărârea și dorința ta de a abandona totul ca să te sacrifici în mod sincer pentru Dumnezeu au avut vreun efect? Dacă n-au avut niciun efect, este destul de evident că această așa-zisă dorință și hotărâre nu sunt adevărata ta statură, nu sunt ceea ce ai dobândit din credința în Dumnezeu timp de atât de mulți ani. Ele nu pot înlocui adevărul; nu sunt nici adevăr, nici intrare în viață. Nu sunt emblematice pentru o persoană care are viață, sunt doar un tip de iluzie deșartă, o năzuință și o aspirație pe care o au oamenii către ceva frumos – nu au nicio legătură cu adevărul. În consecință, trebuie să vă treziți și să vă vedeți clar adevărata statură. Doar pentru că aveți puțin calibru și ați abandonat multe lucruri, cum ar fi educația, cariera, familia, căsătoria și perspectivele trupului, să nu credeți cumva că statura voastră este mare. Unii oameni chiar au fost conducători sau lucrători de când au pus bazele în credința lor de la început în Dumnezeu. De-a lungul anilor, au acumulat anumite experiențe și lecții și pot predica unele cuvinte și doctrine. Din acest motiv, simt că statura lor este mai mare decât a altora, că au intrare în viață și că sunt stâlpii și coloanele din casa lui Dumnezeu și cei pe care Dumnezeu îi desăvârșește. Este incorect. Nu vă considerați buni – sunteți încă departe de asta! Nici măcar nu sunteți în stare să-i deslușiți pe antihriști; nu aveți o statură reală. Deși slujiți drept conducători sau lucrători de mulți ani, încă nu există un domeniu în care să vă potriviți, nu sunteți capabili să faceți multă lucrare reală și puteți să fiți folosiți doar cu reticență. Nu sunteți persoane de mare talent. Dacă oricare dintre voi are spiritul trudei și al îndurării greutăților, este cel mult un cal de povară. Nu sunteți potriviți. Unii devin conducători sau lucrători doar pentru că sunt entuziaști, pentru că au studii și un anumit calibru. În plus, unele biserici nu reușesc să găsească persoana ideală care să conducă și, prin urmare, acești oameni sunt promovați ca excepții de la regulă și fac obiectul instruirii. Dintre acești indivizi, unii au fost înlocuiți și eliminați treptat în timpul procesului de dezvăluire a diverselor tipuri de oameni. Deși unii care au continuat până acum urmărirea încă rămân, tot nu pot discerne nimic. Au reușit să rămână doar pentru că nu au făcut nimic rău. Mai mult, aceștia sunt în stare să facă o oarecare lucrare exclusiv datorită rânduielilor de lucru de la Cel de mai sus, dar și datorită îndrumării directe, supravegherii, cercetării, urmăririi, monitorizării, emondării și tratării – nu înseamnă că sunt indivizi adecvați. Aceasta pentru că deseori îi venerați pe alții, îi urmați, mergeți pe căi greșite, faceți lucruri incorecte și sunteți aruncați într-o spirală a confuziei de anumite erezii și sofisme, pierzându-vă simțul direcției și neștiind la final în cine credeți cu adevărat. Aceasta este de fapt statura voastră. Dacă aș spune că nu aveți deloc intrare în viață, ar fi nedrept față de voi. Pot spune doar că gama experiențelor voastre este prea limitată. Aveți o oarecare intrare doar după ce sunteți emondați, tratați și disciplinați serios, dar când vine vorba de lucruri referitoare la principii importante, mai ales când vă confruntați cu antihriști, conducători falși care provoacă amăgire și tulburări, nu aveți cu ce vă mândri și vă lipsește complet mărturia. În ceea ce privește experiențele de viață și intrarea în viață, experiențele voastre sunt superficiale și nu-L înțelegeți cu adevărat pe Dumnezeu. Încă nu ați obținut niciun rezultat în această privință. Referitor la lucrarea reală a bisericii, nu știți cum să aveți părtășie despre adevăr și să rezolvați probleme; nici aici n-ați obținut niciun rezultat. În aceste privințe, nu aveți cu ce vă mândri. Așadar, nu sunteți potriviți pentru rolurile de conducător și lucrător. Totuși, în postura de credincioși obișnuiți, cei mai mulți dintre voi aveți puțină intrare în viață, deși este nesemnificativă și nu se ridică la înălțimea adevărului-realitate. Rămâne încă de observat dacă puteți face față testelor. Doar când apar încercări importante, ispite semnificative sau mustrarea și judecata serioasă și directă din partea lui Dumnezeu, acestea pot testa dacă ai realmente statură și adevărul-realitate, dacă poți rămâne ferm în mărturia ta, care vor fi răspunsurile de pe foaia ta de examen și dacă îndeplinești cerințele lui Dumnezeu – atunci va fi dezvăluită adevărata ta statură. Momentan este încă prematur să spunem că ai statură. Referitor la rolul de conducător și lucrător, nu aveți deloc statură reală. Când întâmpinați probleme, deveniți confuzi și când vă confruntați cu tulburările răufăcătorilor sau ale antihriștilor, sunteți învinși. Nu puteți finaliza nicio sarcină importantă în mod independent; aveți mereu nevoie de cineva care să vă supravegheze, să vă ghideze și să coopereze cu voi pentru a duce sarcina la bun sfârșit. Cu alte cuvinte, nu puteți conduce nava. Fie că jucați rolul principal sau un rol secundar, nu puteți să vi-l asumați singuri sau să finalizați în mod independent o sarcină; sunteți cu desăvârșire incapabili să terminați o sarcină cu bine fără supravegherea și preocuparea Celui de mai sus. Dacă, în cele din urmă, o verificare a lucrării voastre arată că v-ați descurcat bine în toate aspectele, că v-ați implicat trup și suflet în fiecare aspect al lucrării, că ați făcut totul bine și v-ați ocupat de toate corect și în conformitate cu adevărurile-principii, că v-ați bazat lucrarea pe o înțelegere clară a adevărului și căutând adevărurile-principii, astfel încât sunteți în stare să rezolvați probleme și să vă faceți lucrarea bine, atunci sunteți adecvați. Până la momentul de față însă, judecând după tot ce ați experimentat, nu sunteți adecvați. Problema esențială privind adecvarea voastră este că nu vă puteți finaliza în mod independent sarcinile repartizate – acesta este un aspect. Un alt aspect este că, în absența supravegherii din partea Celui de mai sus, i-ați putea conduce pe oameni pe căi greșite sau i-ați putea face să abandoneze calea cea dreaptă. Nu puteți să-i conduceți înaintea lui Dumnezeu sau să-i aduceți pe frații și surorile din biserică în adevărul-realitate sau pe calea cea bună a credinței în Dumnezeu, astfel încât toți aleșii Lui să-și poată îndeplini datoria. Nu poți realiza nimic din toate acestea. Dacă trece un timp fără cercetarea Celui de mai sus, sunt mereu multe abateri și defecte în cadrul lucrării de care sunteți responsabili, precum și probleme de tot felul; în plus, în cazul în care Cel de mai sus nu le corectează, nu le supraveghează sau nu Se ocupă personal de ele, cine știe cât de departe vor ajunge aceste abateri sau când se vor opri. Aceasta e adevărata voastră statură. Din acest motiv spun că sunteți destul de neadecvați. Vreți să auziți asta? Nu deveniți negativiști la auzul acestor lucruri? (Dumnezeule, ne simțim destul de stânjeniți în inimile noastre, dar Dumnezeu are părtășie într-adevăr despre ceva real. Nu avem câtuși de puțin statură sau adevăr-realitate. Când vor apărea antihriștii, nu vom fi capabili să-i deslușim.) Trebuie să vă atrag atenția asupra acestor lucruri; în caz contrar, vă veți simți tot timpul nedreptățiți și tratați incorect. Nu înțelegeți adevărul; știți doar să vorbiți despre unele cuvinte și doctrine. În timpul întrunirilor, de regulă nici măcar nu mai pregătiți o ciornă ca să rostiți doctrine, nu mai suferiți de trac și, astfel, credeți că aveți statură. Dacă ai statură, atunci de ce nu ești adecvat? De ce nu poți să ai părtășie despre adevăr și să abordezi probleme? Știi doar să vorbești despre cuvinte și doctrine ca să-i faci pe frații și surorile tale să te aprobe. Acest lucru nu-L mulțumește pe Dumnezeu și nu te face adecvat. Capacitatea ta de a vorbi despre aceste cuvinte și doctrine nu poate rezolva nicio problemă reală. Dumnezeu rânduiește o mică situație care te dă în vileag și devine limpede cât de mică este statura ta, că nu înțelegi deloc adevărul și că nu-ți dai seama de nimic; în plus, dezvăluie faptul că ești slab, jalnic, orb și ignorant. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Dacă puteți accepta aceste lucruri, este bine; dacă nu puteți, cugetați pe îndelete la ele. Gândiți-vă la ceea ce spun: are sens, se bazează pe realitate? Se aplică în cazul vostru? Chiar dacă vi se aplică, nu deveniți negativiști. Negativismul nu vă va ajuta să rezolvați nicio problemă. În calitate de credincios în Dumnezeu, dacă vrei să-ți îndeplinești datoria și să fii conducător sau lucrător, nu poți să te dai bătut când te confrunți cu obstacole și eșecuri. Trebuie să te ridici din nou și să continui să mergi înainte. Trebuie să te axezi pe înzestrarea ta cu anumite aspecte ale adevărului în domeniile în care ai lipsuri sau deficiențe și în care ai probleme grave. Nu va rezolva nimic dacă devii negativist sau dacă te blochezi. Când întâmpini probleme, nu mai aduce în discuție cuvinte și doctrine, precum și diferite tipuri de argumente obiective – acestea nu vor fi de ajutor. Când Dumnezeu te încearcă și tu spui: „La acea vreme, sănătatea mea nu era foarte bună, eram tânăr și mediul meu nu era foarte pașnic”, oare va asculta El acestea? Dumnezeu va întreba: „Ai auzit adevărul când ai primit părtășie despre acesta?” Dacă spui: „Da, l-am auzit”, va întreba: „Ai rânduielile de lucru care au fost transmise?” Atunci vei spune: „Da, le am”, iar El va continua: „Atunci de ce nu le-ai urmat? De ce ai dat greș atât de lamentabil? De ce n-ai putut să rămâi ferm în mărturia ta?” Niciun motiv obiectiv pe care-l scoți în evidență nu este întemeiat. Dumnezeu nu este interesat de scuzele sau argumentele tale. El nu Se uită la cât de multă doctrină ești în stare să rostești sau cât de bine te pricepi să te aperi. Ce vrea Dumnezeu este ca statura ta adevărată și viața ta să progreseze. Indiferent când, indiferent ce nivel de conducător devii sau cât de înalt este statutul tău, nu uita niciodată cine ești și ce ești înaintea lui Dumnezeu. Indiferent cât de multă doctrină ești în stare să rostești, indiferent cât de priceput ești în rostirea doctrinei, indiferent ce ai făcut sau ce contribuții ai adus în casa lui Dumnezeu, nimic din acestea nu arată că ai statură reală, nici nu sunt semne că ai viață. Când vei intra în adevărul-realitate, când vei pricepe adevărurile-principii, vei rămâne ferm în mărturia ta în fața problemelor, vei fi capabil să finalizezi sarcini în mod independent și vei fi adecvat pentru a fi folosit, atunci vei avea statură reală. Bine, să încheiem aici această discuție și să trecem la subiectul principal al părtășiei noastre.

Unde am rămas în părtășia noastră de la ultima întrunire? (La ultima întrunire, Dumnezeu a avut părtășie despre „renunțarea la poverile familiei”. O parte se referă la renunțarea la așteptările de la urmași. Dumnezeu ne-a explicat acest lucru în două etape: una referitoare la comportamentul părinților cât timp copiii lor sunt încă minori, iar cealaltă referitoare la comportamentul lor când copiii sunt adulți. Indiferent de vârsta copiilor, indiferent dacă sunt adulți sau nu, în realitate, comportamentul și acțiunile părinților se împotrivesc suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Ei vor mereu să controleze destinul copiilor lor și să se amestece în viața lor, dar calea pe care o aleg aceștia și preocupările pe care le au nu pot fi determinate de părinți. Destinul oamenilor nu poate fi controlat de părinții lor. De asemenea, Dumnezeu a indicat punctul de vedere corect din care să privim situația: indiferent de etapa din viața unui copil, este suficient ca părinții lui să-și îndeplinească responsabilitățile, iar restul constă în a se supune suveranității, rânduielilor și predestinării lui Dumnezeu.) Ultima dată, am avut părtășie despre faptul că oamenii ar trebui să renunțe la așteptările părintești de la urmașii lor. Desigur, aceste așteptări sunt impulsionate de voința și ideația umană și nu corespund faptului că Dumnezeu rânduiește destinul uman. Aceste așteptări nu fac parte din responsabilitatea umană; sunt ceva la care oamenii ar trebui să renunțe. Indiferent cât de mari sunt așteptările părinților de la copiii lor și cât de corecte și adecvate ar putea părinții să creadă că sunt aceste așteptări, atât timp cât contrazic adevărul că Dumnezeu este suveran peste destinul uman, aceste așteptări sunt ceva la care oamenii ar trebui să renunțe. Se poate spune că acesta este și un lucru negativ; nu este nici adecvat, nici pozitiv. Se împotrivește responsabilităților părintești și depășește sfera acelor responsabilități, constituind așteptări și cerințe nerealiste, contrare umanității. Ultima dată, am avut părtășie despre unele acțiuni și conduite anormale, precum și despre unele comportamente extreme afișate de părinți față de copiii lor care nu sunt încă adulți, conducând la tot soiul de influențe și presiuni negative asupra copiilor și distrugând bunăstarea fizică, psihică și spirituală a copiilor mici. Aceste lucruri arată că faptele părinților sunt neadecvate și nepotrivite. Acestea sunt gânduri și acțiuni la care oamenii care urmăresc adevărul ar trebui să renunțe, deoarece, din perspectiva umanității, sunt o modalitate crudă și inumană de a distruge bunăstarea fizică și psihică a unui copil. Prin urmare, ce ar trebui să facă părinții pentru copiii lor care nu sunt încă adulți este să-și îndeplinească responsabilitățile, nu să plănuiască, să controleze, să orchestreze sau să le determine viitorul și destinul. Nu am amintit data trecută două aspecte majore ale îndeplinirii responsabilităților de către părinți față de copiii lor minori? (Ba da.) Dacă aceste două aspecte sunt realizate, înseamnă că ți-ai îndeplinit responsabilitatea. Dacă nu au fost realizate, chiar dacă îți crești copiii încât să devină artiști de vreun fel sau indivizi talentați, responsabilitatea ta rămâne neîndeplinită. Indiferent cât efort depun părinții pentru copiii lor, chiar dacă încărunțesc din cauza grijilor sau devin epuizați până aproape se îmbolnăvesc; indiferent cât de mare este prețul pe care-l plătesc, cât de mult își deschid inima sau câți bani cheltuie, nimic din toate acestea nu poate fi considerat o îndeplinire a responsabilităților lor. Așadar, ce înseamnă când spun că se cuvine ca părinții să-și îndeplinească responsabilitățile față de copiii lor mici? Care sunt cele două aspecte principale? Cine și le amintește? (Ultima dată, Dumnezeu a avut părtășie despre două responsabilități. Una este de a ne îngriji de sănătatea fizică a copilului, iar cealaltă, de a-l îndruma, educa și sprijini în ceea ce privește sănătatea lui psihică.) Este destul de simplu. În realitate, este ușor să aveți grijă de sănătatea fizică a unui copil; pur și simplu, nu-l lăsați să capete prea multe cucuie sau vânătăi ori să mănânce ce nu trebuie, nu faceți nimic care să-i afecteze negativ creșterea și, în cea mai mare măsură posibilă pentru părinți, asigurați-vă că au suficientă mâncare, că mănâncă bine și sănătos, că se odihnesc corespunzător, că nu se îmbolnăvesc sau sunt bolnavi doar ocazional și că sunt tratați prompt când se îmbolnăvesc. Pot majoritatea părinților să atingă aceste standarde? (Da.) Este ceva realizabil; sarcinile pe care le dă Dumnezeu oamenilor sunt ușoare. Întrucât animalele pot atinge și ele aceste standarde, dacă oamenii nu sunt în stare să le atingă, înseamnă că sunt inferiori animalelor? (Da, sunt.) Dacă până și animalele pot realiza aceste lucruri, dar oamenii nu pot, sunt cu adevărat demni de milă. Aceasta este responsabilitatea pe care o au părinții față de sănătatea fizică a copiilor lor. În ceea ce privește sănătatea lor psihică, și aceasta este o responsabilitate pe care ar trebui să o îndeplinească părinții în timp ce-și cresc copiii. Odată ce aceștia sunt sănătoși fizic, părinții ar trebui să le susțină și sănătatea psihică, precum și pe cea a gândurilor lor, asigurându-se că aceștia se gândesc la probleme în moduri și direcții pozitive, active și optimiste, astfel încât să poată duce o viață mai bună și să nu fie radicali, îndrumați greșit sau ostili. Ce altceva? Ar trebui să poată fi normali, sănătoși și fericiți când cresc mari. De exemplu, când copiii încep să înțeleagă ce spun părinții și pot purta conversații simple, normale, cu ei și când încep să fie interesați de lucruri noi, părinții le pot spune povești din Biblie sau povești simple despre conduita personală pentru a-i îndruma. Astfel, pot înțelege ce înseamnă conduita personală și ce trebuie să facă pentru a fi copii cuminți și persoane bune. Aceasta e o formă de îndrumare psihologică pentru copii. Părinții nu ar trebui doar să le spună că ar trebui să câștige mulți bani când vor crește sau să devină demnitari, ceea ce le-ar asigura o avere nemărginită, i-ar ajuta să evite suferințele sau munca fizică grea și le-ar acorda putere și prestigiu pentru a da ordine altora. N-ar trebui să le insufle copiilor astfel de lucruri negative, ci să le împărtășească lucruri pozitive, sau ar trebui să le spună povești care sunt adecvate vârstei lor și au un mesaj educativ pozitiv. De pildă, să-i învețe să nu spună minciuni și să nu fie copii mincinoși, să-i facă să înțeleagă că trebuie să suporte consecințele minciunilor, să-și explice propria atitudine față de minciuni și să sublinieze faptul că acei copii care mint sunt răi și că oamenilor nu le plac astfel de copii. Ar trebui cel puțin să le spună copiilor lor că trebuie să fie onești. În plus, părinții ar trebui să-și împiedice copiii să dezvolte idei extreme sau radicale. Cum pot fi împiedicate acestea? Părinții trebuie să-și învețe copiii să fie toleranți față de alții, să dea dovadă de răbdare și iertare, să nu fie încăpățânați sau egoiști când se întâmplă lucruri și să învețe să fie blânzi și echilibrați în interacțiunile lor cu alții; dacă întâlnesc oameni ticăloși sau răi care încearcă să le facă rău, ar trebui să învețe să păstreze distanța, în loc să abordeze situația prin confruntare și violență. Părinții ar trebui să evite să planteze semințele tendințelor violente sau astfel de gânduri în mințile copiilor mici. Ar trebui să explice clar că violența nu este ceva apreciat de părinți, iar copiii predispuși spre violență nu sunt copii buni. Dacă au tendințe violente, oamenii ar putea să recurgă în cele din urmă la comiterea de infracțiuni și să suporte constrângeri sociale și pedepse potrivit legii. Oamenii cu tendințe violente nu sunt buni, nu sunt bine priviți. În altă privință, părinții ar trebui să-și educe copiii să devină independenți. Copiii n-ar trebui să aștepte să primească mâncare și îmbrăcăminte; ar trebui să învețe să facă lucruri singuri oricând sunt în stare sau știu cum să le facă, evitând atitudinea permanentă de lene. Părinții ar trebui să-și îndrume copiii în diverse moduri să înțeleagă aceste chestiuni pozitive și corecte. Desigur, când văd că se întâmplă sau apar lucruri negative, părinții ar trebui să-și informeze pur și simplu copiii că un astfel de comportament nu este bun, că nu este ceea ce fac copiii buni, că lor nu le place un astfel de comportament, iar copiii care fac asta pot fi pedepsiți, penalizați și sancționați din punct de vedere legal în viitor. Pe scurt, părinții ar trebui să le transmită copiilor principiile cele mai simple și fundamentale de conduită și comportament. Cel puțin, cât nu sunt încă adulți, copiii ar trebui să învețe să-și dezvolte discernământul, să distingă între bine și rău, să știe ce acțiuni definesc o persoană bună față de una rea, ce lucruri demonstrează conduita unei persoane bune și ce acțiuni sunt considerate rele și demonstrează conduita unei persoane rele. Acestea sunt lucrurile fundamentale care ar trebui învățate. În plus, copiii ar trebui să înțeleagă că unele comportamente sunt disprețuite de alții, cum ar fi să fure sau să-și însușească lucrurile altora fără permisiune, să le folosească bunurile fără aprobare, să răspândească bârfe și să semene discordie între oameni. Toate aceste acțiuni și altele asemănătoare denotă conduita unei persoane rele, sunt lucruri negative și nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Pe măsură ce cresc, copiii ar trebui învățați să nu fie încăpățânați în nimic din ce fac, să nu-și piardă interesul rapid sau să fie impulsivi ori nechibzuiți. Ar trebui să aibă în vedere consecințele oricărei acțiuni pe care o pot întreprinde și, dacă știu că acele consecințe s-ar putea dovedi nefavorabile sau dezastruoase, ar trebui să se oprească, nelăsând ca profiturile sau dorințele să li se urce la cap. De asemenea, părinții ar trebui să-și educe copiii în legătură cu acțiunile și cuvintele tipice ale oamenilor răi, oferindu-le o înțelegere fundamentală a oamenilor răi și a standardelor față de care să-i evalueze. Copiii ar trebui să învețe să nu aibă încredere prea ușor în străini sau în promisiunile lor și să nu accepte lucruri de la străini fără să dea dovadă de prudență. Ar trebui să fie învățați toate aceste lucruri, deoarece lumea și societatea sunt ticăloase și pline de capcane. Copiii n-ar trebui să se încreadă cu ușurință chiar în oricine; ar trebui învățați să-i deslușească pe răufăcători și pe oamenii răi, să fie precauți și să se distanțeze de răufăcători, astfel încât să poată evita înscenările sau amăgirile acestora. În privința acestor lecții fundamentale, părinții ar trebui să-și ghideze și să-și îndrume copiii cu o perspectivă pozitivă în timpul anilor lor de formare. Pe de o parte, ar trebui să facă tot posibilul pentru a se asigura că ai lor copii cresc sănătoși și puternici și, pe de altă parte, ar trebui să le stimuleze dezvoltarea psihică sănătoasă. Care sunt semnele unei minți sănătoase? Faptul că o persoană are perspectiva corectă asupra vieții și poate merge pe calea cea dreaptă. Chiar dacă nu crede în Dumnezeu, tot evită să urmeze tendințele rele în anii săi de formare. Dacă părinții observă vreo abatere la copiii lor, ar trebui să le controleze prompt comportamentul și să-l corecteze, îndrumându-i corect. De pildă, dacă sunt expuși la anumite lucruri care au loc în cadrul unor tendințe rele sau la anumite argumente sau gânduri și puncte de vedere incorecte în primii lor ani, copiii le-ar putea urma sau imita dacă nu au discernământ. Părinții ar trebui să detecteze devreme aceste probleme și să ofere o corectare imediată și o îndrumare precisă. Și aceasta face parte din responsabilitatea lor. Pe scurt, scopul este de a le asigura copiilor o direcție de dezvoltare fundamentală, pozitivă și corectă în gândurile, conduita personală, tratamentul altora și percepția asupra diverselor persoane, evenimente și lucruri, astfel încât să se poată dezvolta într-o direcție constructivă, și nu într-una ticăloasă. De exemplu, necredincioșii spun adesea: „Viața și moartea sunt predestinate; bogăția și onoarea sunt decise de Ceruri.” Suferințele și bucuriile pe care ar trebui să le experimenteze în viață o persoană sunt predeterminate de Dumnezeu și nu pot fi schimbate de oameni. Într-o anumită privință, părinții ar trebui să-și informeze copiii despre aceste fapte obiective și, în alta, să-i învețe că viața nu înseamnă doar nevoi fizice și, în mod sigur, nu se rezumă la plăcere. Sunt lucruri mai importante de făcut în această viață decât să mănânce, să bea și să caute distracții; oamenii ar trebui să creadă în Dumnezeu și să urmărească adevărul și mântuirea de la El. Dacă trăiesc doar pentru plăcere, mâncare, băutură și căutarea distracțiilor trupești, oamenii sunt ca niște zombi, iar viețile lor nu au nicio valoare. Nu creează nicio valoare pozitivă sau semnificativă și nu merită să trăiască sau chiar să fie umani. Chiar dacă un copil nu crede în Dumnezeu, măcar să fie o persoană bună și care se ocupă de datoria care-i revine. Desigur, dacă este ales de Dumnezeu și este dispus să participe la viața bisericii și să-și îndeplinească datoria când crește, este și mai bine. Dacă au astfel de copii, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile față de copiii lor minori chiar mai mult pe baza principiilor recomandate de Dumnezeu oamenilor. În cazul în care nu știi dacă vor crede în Dumnezeu sau vor fi aleși de El, ar trebui cel puțin să-ți îndeplinești responsabilitățile față de copiii tăi în anii lor de formare. Chiar dacă nu cunoști sau nu poți pricepe aceste lucruri, tot ar trebui să îndeplinești aceste responsabilități. Ar trebui să te achiți în cea mai mare măsură posibilă de acele obligații și responsabilități pe care se cuvine să le îndeplinești, împărtășind cu ai tăi copii gândurile și lucrurile pozitive pe care le cunoști deja. Asigură-te cel puțin că dezvoltarea lor spirituală urmează o direcție constructivă și că mințile lor sunt pure și sănătoase. Nu-i obliga să-și însușească tot felul de competențe și cunoștințe de la o vârstă fragedă sub așteptările, cultivarea sau chiar oprimarea ta. Chiar mai grav, unii părinți își însoțesc copiii când participă la diverse concursuri de talente și la competiții academice sau sportive, urmând tot soiul de tendințe sociale și mergând la evenimente precum conferințe de presă, sesiuni de autografe și de studiu, și participând la orice competiții și discursuri de mulțumire de la ceremonii de premiere etc. Ca părinți, n-ar trebui cel puțin să-și lase copiii să le calce pe urme, făcând la rândul lor aceste lucruri. Dacă părinții își aduc copiii la astfel de activități, într-o privință, este clar că nu și-au îndeplinit responsabilitățile de părinți. În altă privință, își conduc în mod fățiș copiii pe o cale fără întoarcere, împiedicându-le dezvoltarea mentală constructivă. Unde și-au condus acești părinți copiii? I-au condus spre tendințele rele. Aceasta este ceva ce părinții nu ar trebui să facă. Mai mult, referitor la căile viitoare pe care vor merge copiii lor și carierele pe care le vor urma, părinții nu ar trebui să le spună lucruri precum: „Uită-te la cutare, este pianist și a început să cânte la pian de la patru sau cinci ani. Nu și-a făcut plăcerea de a se juca, nu a avut prieteni sau jucării și a exersat la pian în fiecare zi. Părinții l-au însoțit la lecțiile de pian, au consultat diverși profesori și l-au înscris la competiții de pian. Uită-te ce faimos, bine hrănit și bine îmbrăcat este acum, înconjurat de o aură de lumină și respectat oriunde merge.” Este acesta tipul de educație care promovează dezvoltarea sănătoasă a minții unui copil? (Nu.) Atunci ce fel de educație este? Este educația diavolului. Acest tip de educație este dăunătoare pentru orice minte tânără. Îi încurajează pe copii să aspire la faimă, să râvnească la diverse aure, onoruri, ranguri și desfătări. Îi determină să tânjească după aceste lucruri și să le urmărească de la o vârstă fragedă, conducându-i la anxietate, temeri intense și griji și chiar făcându-i să plătească orice tip de preț pentru a le obține, trezindu-se devreme și lucrând până târziu ca să-și verifice temele și să-și însușească diferite competențe, pierzându-și anii copilăriei și renunțând la acei ani prețioși în schimbul acestor lucruri. În privința celor promovate de tendințele rele, copiii minori nu au capacitatea de a li se împotrivi sau de a le desluși. Prin urmare, drept tutori ai copiilor lor minori, părinții ar trebui să îndeplinească această responsabilitate ajutându-i să deslușească diversele puncte de vedere care provin din tendințele rele ale lumii și de la toate lucrurile negative și să se împotrivească acestora. Ar trebui să ofere îndrumare și educație pozitivă. Desigur, fiecare are propriile aspirații și unii copii mici, chiar dacă părinții lor descurajează anumite preocupări, tot pot să și le dorească. Lasă-i să-și dorească ce vor; părinții trebuie să-și îndeplinească responsabilitățile. Ca părinte, ai o obligație și o responsabilitate de a dirija gândurile copiilor tăi și de a-i îndruma într-o direcție pozitivă și constructivă. Dacă aleg să te asculte sau își doresc să-ți pună învățăturile în aplicare când cresc, asta este alegerea lor personală, în care nu te poți amesteca și pe care nu o poți controla. Pe scurt, în anii de formare a copiilor, părinții au responsabilitatea și obligația de a le insufla acestora diverse gânduri, puncte de vedere și scopuri în viață sănătoase, adecvate și pozitive. Aceasta este responsabilitatea părinților.

Unii părinți spun: „Nici măcar nu știu cum să-mi educ copiii. Sunt confuz încă de când eram copil și doar am făcut orice mi-au spus părinții mei, fără să disting între bine și rău. Nici măcar acum nu știu cum să-mi educ copiii.” Nu-ți face griji pentru că nu știi; nu e neapărat un lucru rău. Mai rău este atunci când știi, dar nu pui în practică, educându-ți în continuare copiii doar să exceleze și spunând: „Nu mai sunt bun de nimic, dar vreau ca ai mei copii să mă depășească. Generația mai tânără se scaldă în lumina celor mai vârstnici decât ei și ar trebui să-i eclipseze. În prezent, am funcția de șef de secție; prin urmare, copilul meu trebuie să fie primar, guvernator sau chiar să urce la niveluri mai înalte ale administrației ori să devină președinte.” Nu e nevoie să le mai spui altceva unor astfel de oameni. Nu interacționăm cu oameni de acest fel. Responsabilitatea părintească despre care vorbim este pozitivă, proactivă și legată de adevăr. Dacă urmărești adevărul și vrei să-ți îndeplinești responsabilitatea față de copii, dar nu știi sigur cum să faci acest lucru, începe prin a învăța de la început – este ușor. Să-i înveți pe adulți nu e ușor, dar să-i înveți pe copii este, nu-i așa? Învață și predă simultan, predând ceea ce tocmai ai învățat. Nu este ușor? Este ușor să-ți educi copiii. Este chiar mai bine să-ți îndeplinești responsabilitatea privind sănătatea psihică a copiilor tăi. Chiar dacă nu poți face asta perfect, e mai bine decât să nu-i educi deloc. Copiii sunt mici și naivi; dacă îi lași să-și ia informațiile de la televizor și din diverse surse, să urmărească orice doresc, să gândească și să acționeze după bunul plac, fără educație sau control, nu ți-ai îndeplinit responsabilitatea de părinte. Ai dat greș în datoria ta și nu ți-ai dus la bun sfârșit responsabilitatea și obligația. Dacă părinții trebuie să-și îndeplinească responsabilitatea față de copiii lor, nu pot fi pasivi, ci trebuie să studieze activ niște cunoștințe și învățături care îi pot ajuta să cultive sănătatea psihică a copiilor sau unele principii de bază privind adevărul, pornind de la început. Toate acestea sunt lucruri pe care părinții ar trebui să le facă: se numește îndeplinirea responsabilității lor. Desigur, faptul că înveți nu va fi în zadar. Pe parcursul procesului de învățare și de educare a copiilor tăi, și tu vei dobândi ceva. Aceasta deoarece, în timp ce-ți înveți copiii să-și dezvolte sănătatea psihică într-o direcție constructivă, ca adult, vei intra în mod inevitabil în contact cu unele idei pozitive și vei învăța despre ele. Când vei aborda aceste idei sau principii și criterii pozitive pentru conduita personală și vei acționa meticulos și serios, vei dobândi pe nesimțite ceva – nu va fi în zadar. Îndeplinirea responsabilității față de copiii tăi nu este ceva ce faci de dragul altora; ar trebui să o faci datorită relației emoționale și de sânge pe care o ai cu ei. Chiar dacă ai tăi copii acționează sau se poartă într-un mod care nu corespunde așteptărilor tale după ce faci asta, cel puțin ai câștigat ceva. Știi ce înseamnă să-ți educi copiii și să-ți îndeplinești responsabilitatea față de ei. Ți-ai făcut deja datoria. Cât privește căile pe care copiii tăi aleg mai târziu să le urmeze, modul în care aleg să se comporte și destinele care îi așteaptă în viață, asta nu mai este treaba ta. Când ajung la vârsta adultă, poți doar să asiști și să privești cum se desfășoară viața și destinul lor. Nu mai ai obligația sau responsabilitatea de a participa. Dacă nu le-ai oferit la timp îndrumare, educație și limite în anumite privințe atunci când erau minori, s-ar putea să regreți când, ca adulți, spun sau fac lucruri neașteptate sau dau dovadă de gânduri și comportamente pe care nu le-ai anticipat. De exemplu, când erau mici, i-ai educat constant, spunându-le: „Studiați din greu, mergeți la facultate, urmați studii postuniversitare sau un doctorat, faceți rost de o slujbă bună, găsiți un partener bun cu care să vă căsătoriți și să întemeiați o familie și apoi viața va fi frumoasă.” Prin educația, încurajările și diversele tale forme de presiune, au trăit și au urmat cursul pe care l-ai trasat pentru ei și au realizat ceea ce te-ai așteptat, întocmai așa cum ți-ai dorit, iar acum nu mai pot da înapoi. Dacă, ajungând să înțelegi anumite adevăruri și voia lui Dumnezeu datorită credinței tale și căpătând gânduri și puncte de vedere corecte, încerci acum să le spui să nu mai urmărească acele lucruri, probabil vor riposta în schimb: „Oare nu fac exact ce ai vrut? Nu m-ai învățat aceste lucruri când eram mic? Nu mi-ai cerut asta? Acum de ce mă oprești? Este greșit ceea ce fac? Am realizat aceste lucruri și pot acum să mă bucur de ele; ar trebui să fii fericit, mulțumit și mândru de mine, nu-i așa?” Cum te-ai simți la auzul acestor cuvinte? Ar trebui să fii fericit sau să verși lacrimi? N-ai avea regrete? (Ba da.) Acum nu-i mai poți câștiga înapoi. Dacă nu i-ai fi educat așa când erau mici, dacă le-ai fi oferit o copilărie fericită, fără nicio presiune, fără să-i înveți să fie deasupra celorlalți, să dețină o funcție înaltă, să câștige o mulțime de bani sau să urmărească faima, profitul și statutul, dacă i-ai fi lăsat pur și simplu să fie oameni buni, de rând, fără să le ceri să câștige mulți bani, să se bucure de multe sau să-ți dea înapoi atât de multe, cerându-le doar să fie sănătoși și fericiți, să fie oameni simpli și fericiți, poate că ar fi fost receptivi la unele dintre gândurile și punctele de vedere pe care le nutrești după ce ai început să crezi în Dumnezeu. În acel caz, poate că viețile lor ar fi fericite acum, cu mai puțină presiune din cauza vieții și societății. Deși n-ar fi dobândit faimă și profit, măcar inimile lor ar fi fost fericite, liniștite și împăcate. Însă în anii lor de dezvoltare, din cauza instigării și îndemnurilor tale repetate, sub efectul presiunii tale, au urmărit fără încetare cunoașterea, banii, faima și profitul. În cele din urmă, au dobândit faimă, profit și statut, viețile lor s-au îmbunătățit, s-au bucurat de mai multe și au câștigat mai mulți bani, dar viețile lor sunt epuizante. De fiecare dată când îi vezi, pe față li se citește oboseala. Doar când se întorc acasă, la tine, îndrăznesc să-și scoată masca și să admită că sunt obosiți și vor să se odihnească, dar, imediat ce pășesc afară, nu mai sunt aceiași oameni – își pun din nou masca. Te uiți la expresia lor obosită și demnă de milă și îți pare rău pentru ei, dar nu ai nicio putere să-i faci să se schimbe. Nu mai pot să se schimbe. Cum s-a întâmplat asta? Nu are legătură cu modul în care i-ai educat? (Ba da.) Nu cunoșteau și nu urmăreau în mod firesc nimic din toate acestea de la o vârstă fragedă; există în mod cert o legătură cu modul în care i-ai educat. Când le vezi chipul, când vezi că viața lor este în această stare, nu ești supărat? (Ba da.) Ești însă neputincios; nu mai rămân decât regretele și mâhnirea. Poate simți că Satana ți-a luat de tot copilul, că este incapabil să se întoarcă și că nu ai puterea de a-l salva. Aceasta fiindcă nu ți-ai îndeplinit responsabilitatea de părinte. Tu ești cel care i-a făcut rău, care l-a dus pe cărări greșite cu educația și îndrumarea ta ideologică greșită. Nu se poate întoarce niciodată și, în cele din urmă, rămâi doar cu regretele. Te uiți neputincios în timp ce suferă copilul tău, corupt de această societate rea, împovărat de presiunile vieții, și nu ai cum să-l ajuți. Poți doar să spui: „Vino mai des acasă și o să-ți gătesc ceva delicios.” Ce probleme poate rezolva o masă? Nu poate rezolva nimic. Gândurile copiilor s-au maturizat și au luat deja formă, iar ei nu sunt dispuși să renunțe la faima și statutul pe care le-au obținut. Nu pot decât să meargă înainte și nu se întorc niciodată. Acesta e rezultatul nefast al faptului că părinții oferă îndrumări greșite și le insuflă copiilor idei incorecte în anii lor de formare. Așadar, în acești ani, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea, să călăuzească sănătatea psihică a copiilor lor și să le îndrepte gândurile și acțiunile într-o direcție constructivă. Acesta este un aspect foarte important. Ai putea spune: „Nu știu multe despre educarea copiilor”, dar nici măcar nu-ți poți îndeplini responsabilitatea? Dacă înțelegi cu adevărat lumea și această societate, dacă pricepi cu adevărat ce sunt faima și profitul, dacă poți abandona realmente faima și profitul lumesc, atunci ar trebui să-ți protejezi copiii și să nu-i lași să accepte prea rapid aceste idei incorecte de la societate în anii lor de formare. De exemplu, când unii copii intră la liceu, încep să observe lucruri precum câte miliarde de dolari valorează activele unui magnat, ce tip de mașini de lux are cea mai bogată persoană din oraș, ce poziție deține o altă persoană, câți bani are, câte mașini are parcate acasă și ce tip de lucruri îi plac. Aceștia încep să se întrebe în mintea lor: „Sunt în primii ani de liceu acum. Dacă nu-mi găsesc o slujbă bună după facultate? Fără slujbă, ce o să fac dacă nu-mi permit o vilă și mașini de lux? Cum pot să devin excepțional fără bani?” Încep să-și facă griji și să-i invidieze pe cei din societate care au prestigiu și ale căror vieți sunt extravagante și luxoase. Când devin conștienți de aceste lucruri, copiii încep să asimileze diverse informații, evenimente și fenomene din societate și, în tinerele lor minți, încep să se simtă presați și anxioși, să se îngrijoreze pentru viitorul lor și să-l planifice. Într-o astfel de situație, n-ar trebui părinții să-și îndeplinească responsabilitatea și să ofere alinare și îndrumare, ajutându-i să înțeleagă cum să privească și să gestioneze corect aceste probleme? Ar trebui să se asigure că ai lor copii nu devin absorbiți de aceste lucruri de la o vârstă fragedă, astfel încât să poată dezvolta punctul de vedere corect față de ele. Spuneți-Mi, cum ar trebui părinții să se ocupe de aceste chestiuni referitoare la copii? În zilele noastre, nu sunt copiii expuși la diverse aspecte ale societății de la o vârstă foarte fragedă? (Ba da.) Nu știu copiii din zilele noastre o mulțime de lucruri despre cântăreți, staruri de cinema, vedete sportive, dar și despre celebrități de pe internet, magnați, oameni bogați și multimilionari, câți bani câștigă, cu ce se îmbracă, ce lucruri le plac, câte mașini de lux au și multe altele? (Ba da.) Prin urmare, în această societate complexă, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea părintească, să-și protejeze copiii și să le ofere o minte sănătoasă. Când copiii devin conștienți de aceste chestiuni sau când aud și primesc informații nesănătoase, părinții ar trebui să-i învețe să dezvolte gândurile și punctele de vedere corecte, pentru a putea să se îndepărteze la timp de aceste chestiuni. Ar trebui cel puțin să le împărtășească următoarea doctrină simplă: „Ești încă tânăr și, la vârsta ta, responsabilitatea ta este să studiezi și să înveți ceea ce trebuie să înveți. N-ai nevoie să te gândești la alte lucruri; în ceea ce privește câți bani vei câștiga sau ce vei cumpăra, nu trebuie să te ocupi de aceste lucruri – sunt pentru când vei fi mare. Deocamdată, concentrează-te pe a-ți face temele, a-ți termina lucrările pe care ți le dau profesorii și a gestiona lucrurile din viața ta. N-ai nevoie să te gândești prea mult la altceva. Nu va fi prea târziu să te gândești la aceste chestiuni după ce vei intra în societate și te vei confrunta cu ele. Lucrurile care se întâmplă acum în societate sunt în grija adulților. Nu ești adult, așa că acestea nu sunt lucruri la care ar trebui să te gândești sau să participi. Pe moment, concentrează-te pe a-ți face bine temele și ascultă ce îți spunem. Suntem adulți și știm mai multe decât tine, așa că ar trebui să ne asculți, orice am spune. Dacă afli despre acele lucruri din societate și le urmezi și le imiți, nu va fi benefic pentru studiile și temele tale – s-ar putea să te afecteze la învățătură. Ce fel de persoană vei deveni mai târziu sau ce tip de carieră vei avea – acestea sunt lucruri de luat în considerare mai târziu. Deocamdată, sarcina ta este să te ocupi de studii. Dacă nu excelezi la învățătură, nu vei reuși în educația ta și nu vei fi un copil bun. Nu te gândi la alte lucruri; nu sunt relevante pentru tine. Când vei fi mai mare, vei înțelege acele lucruri.” Nu este aceasta o doctrină elementară pe care ar trebui să o înțeleagă oamenii? (Ba da.) Spuneți-le copiilor: „Sarcina ta în momentul de față este să studiezi, nu să mănânci, să bei și să te distrezi. Dacă nu studiezi, îți vei irosi timpul și îți vei neglija educația. Toate lucrurile din societate care au legătură cu mâncarea, băutura, căutarea distracțiilor și diverse altele sunt lucruri pentru adulți. Cei care nu sunt încă adulți nu ar trebui să se implice în acele activități.” Sunt aceste cuvinte ușor de acceptat de către copii? (Da.) Nu-i lipsești de dreptul de a afla despre aceste chestiuni sau de a fi invidioși în legătură cu ele. În același timp, subliniezi ce anume ar trebui să facă. Este acesta un mod bun de educare a copiilor? (Da.) Este un mod simplu de a acționa? (Da.) Părinții ar trebui să învețe să procedeze astfel și, în măsura posibilităților, să studieze cum să-și educe și să aibă grijă de copiii lor minori în funcție de propriile abilități, condiții și calități; ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea față de ei și să facă toate acestea cât de bine pot. Nu există standarde stricte sau rigide în această privință; variază de la o persoană la alta. Circumstanțele familiale ale fiecăruia sunt diferite, la fel și calitățile fiecăruia. Așadar, când vine vorba de îndeplinirea responsabilității de educare a copiilor, fiecare persoană are propriile metode. Ar trebui să faci orice funcționează eficient, ce oferă rezultatele dorite. Ar trebui să te adaptezi la personalitatea, vârsta și genul copiilor tăi: unii ar putea avea nevoie de puțin mai multă severitate, în timp ce alții ar putea avea nevoie de o abordare mai blândă. Unora le-ar putea fi de folos un stil mai exigent, în timp ce alții ar putea prospera într-un mediu relaxat. Părinții ar trebui să-și ajusteze metodele în funcție de situația individuală a copiilor lor. În orice caz, scopul final este de a le asigura sănătatea psihică, de a-i îndruma într-o direcție constructivă atât în gândurile lor, cât și în criteriile pentru acțiunile lor. Nu impuneți nimic din ce ar putea fi contrar umanității, ce încalcă legile dezvoltării naturale sau depășește ceea ce pot realiza ei în intervalul lor de vârstă actual sau în sfera calităților lor. Când pot face toate acestea, părinții și-au îndeplinit deja responsabilitatea. Este acest lucru dificil de realizat? Nu este o problemă complexă.

Așteptările părinților de la urmașii lor implică două aspecte: un aspect are legătură cu așteptările din timpul anilor de formare a copiilor, iar celălalt implică așteptările atunci când copiii lor devin adulți. Ultima dată, părtășia noastră a abordat pe scurt așteptările atunci când copiii devin adulți. Despre ce am avut părtășie? (Dumnezeule, ultima dată am avut părtășie despre speranța părinților ca ai lor copii adulți să aibă un mediu de lucru fără probleme, căsnicii fericite și împlinite și cariere de succes.) În mare, despre asta am avut părtășie. După ce părinții își cresc copiii, aceștia devin adulți și se confruntă cu situații privind serviciul, cariera, căsătoria, familia și traiul pe cont propriu, chiar creșterea propriilor urmași. Își părăsesc tatăl și mama și devin independenți, confruntându-se singuri cu fiecare problemă pe care o pot întâmpina în viață. Deoarece copiii lor sunt acum maturi, părinții nu mai poartă responsabilitatea de a se îngriji de sănătatea fizică a copiilor sau de a fi implicați direct în viețile, serviciul, căsnicia, familia lor și așa mai departe. Desigur, datorită legăturilor emoționale și de familie, părinții pot să le ofere o îngrijire simplă sau sfaturi ocazionale, să le dea câteva sugestii sau sprijin din poziția cuiva cu experiență sau să le ofere temporar grija necesară. Pe scurt, odată ce copiii devin adulți, părinții și-au îndeplinit în mare parte responsabilitățile față de copiii lor. Prin urmare, unele așteptări pe care le-ar putea avea părinții de la copiii lor adulți, cel puțin din perspectiva Mea, sunt inutile. De ce sunt inutile? Pentru că, indiferent ce se așteaptă părinții să devină copiii lor, ce fel de căsnicie, familie, serviciu sau carieră se așteaptă să aibă, fie că vor fi bogați sau săraci, și oricare ar fi așteptările părinților, acestea sunt doar niște așteptări și viețile copiilor lor adulți sunt, în cele din urmă, în propriile mâini. Bineînțeles, vorbind în general, destinul întregii vieți a fiului sau fiicei lor și dacă sunt bogați sau săraci, toate acestea sunt poruncite de Dumnezeu. Părinții nu au nicio responsabilitate sau obligație de a supraveghea aceste lucruri, nici dreptul de a interveni. Prin urmare, așteptările părintești sunt pur și simplu un fel de urare de bine bazată pe afecțiunea lor. Niciun părinte nu-și dorește ca al său copil să fie sărac, necăsătorit, divorțat, să aibă o familie disfuncțională sau să întâmpine probleme la serviciu. Niciunul dintre ei nu se așteaptă la aceste lucruri pentru copilul său; fără îndoială, se așteaptă la ce este mai bun pentru copiii săi. Totuși, dacă așteptările părinților intră în conflict cu realitatea vieții copiilor sau dacă acea realitate este contrară așteptărilor lor, cum ar trebui să abordeze această situație? Despre acest subiect trebuie să avem părtășie. Când vine vorba de atitudinea pe care ar trebui să o manifeste față de copiii lor adulți, pe lângă faptul că-i binecuvântează în gând și au așteptări bune de la ei, indiferent ce tip de existență duc copiii lor, ce tip de destin sau viață au, ca părinți, nu pot să se pună în calea acestor lucruri. Niciun părinte nu poate schimba nimic din acestea, nici nu le poate controla. Deși le-au dat naștere copiilor și i-au crescut, așa cum am discutat anterior, părinții nu sunt stăpâni asupra destinelor copiilor. Părinții le zămislesc trupul fizic și îi cresc până devin adulți, dar în ceea ce privește destinul pe care îl vor avea copiii, acesta nu este dat sau ales de părinți și, cu siguranță, nu este decis de ei. Îți dorești ca ai tăi copii să o ducă bine, dar este asta o garanție că vor reuși? Nu-ți dorești să întâmpine nenorociri, ghinioane și tot felul de evenimente nefericite, dar înseamnă asta că vor putea să le evite? Indiferent cu ce se confruntă copiii tăi, niciunul dintre acele lucruri nu depinde de voința umană, nici nu este determinat de nevoile sau așteptările tale. Așadar, ce îți spune asta? Întrucât copiii au devenit adulți, sunt capabili să-și poarte singuri de grijă, să aibă gânduri, opinii asupra lucrurilor, principii de conduită și perspective independente asupra vieții și nu mai sunt influențați, stăpâniți, constrânși sau conduși de părinții lor, atunci sunt cu adevărat adulți. Ce înseamnă că au devenit adulți? Înseamnă că părinții lor ar trebui să le dea drumul. În limbajul scris, se numește „a le da drumul”, a-i lăsa pe copii să exploreze independent și să-și aleagă drumul în viață. Cum spunem în limbajul vorbit? „A se da la o parte”. Cu alte cuvinte, părinții ar trebui să nu le mai dea ordine copiilor lor adulți, spunând lucruri precum: „Ar trebui să cauți slujba asta, ar trebui să lucrezi în domeniul acesta. Nu face asta, e prea riscant!” Este indicat ca părinții să le dea ordine copiilor lor adulți? (Nu.) Vor mereu să aibă în fața ochilor și sub controlul lor viețile, serviciul, căsnicia și familia copiilor lor adulți, devenind anxioși, îngrijorați, temători și preocupați dacă nu știu sau nu pot controla ceva, spunând: „Dacă fiul meu nu ia în considerare acea problemă cu atenție? Ar putea să aibă probleme cu legea? N-am bani pentru un proces! Dacă este dat în judecată și nu avem bani, ar putea să intre la închisoare? Dacă ajunge la închisoare, ar putea să fie acuzat pe nedrept de oameni răi și să primească opt sau zece ani de detenție? O să-l părăsească soția? Cine o să aibă grijă de copii?” Cu cât se gândesc mai mult la asta, cu atât au mai multe motive de îngrijorare. „Fiica mea are necazuri la serviciu: oamenii se poartă mereu urât cu ea și nici șeful ei nu o tratează bine. Ce putem face? Oare ar trebui să-i găsim altă slujbă? Ar trebui să tragem niște sfori, să apelăm la niște cunoștințe, să cheltuim ceva bani și să-i găsim o slujbă de funcționar într-un departament guvernamental unde să nu aibă mult de lucru în fiecare zi? Chiar dacă salariul nu este mare, măcar nu va fi tratată rău. Nu ne-a lăsat inima să o lovim când era mică și am răsfățat-o ca pe o prințesă; acum este intimidată de alții. Ce-ar trebui să facem?” Își fac griji până într-acolo încât nu pot mânca sau dormi și gurile li se umplu de bășici din cauza neliniștii. Devin anxioși și pun la suflet oricând copiii lor se confruntă cu ceva. Vor să fie implicați în tot, participând în fiecare situație. Ori de câte ori copiii lor se îmbolnăvesc sau întâmpină vreo dificultate, părinții suferă cumplit și se întristează, spunând: „Vreau doar să-ți fie bine. De ce nu îți este bine? Vreau să-ți meargă totul din plin, să decurgă totul exact cum îți dorești, exact cum îți planifici. Vreau să te bucuri de succes, nu să ai ghinion, să fii înșelat sau să ți se însceneze ceva și să ai necazuri cu legea!” Unii copii fac un credit ipotecar pentru casă, iar creditul lor poate fi pe treizeci sau chiar cincizeci de ani. Părinții lor încep să-și facă griji: „Când vor fi achitate toate împrumuturile astea? Nu e ca și cum ar fi sclavii creditului? Generația noastră n-a avut nevoie de credit ca să-și cumpere o casă. Trăiam în apartamente puse la dispoziție de firmă și plăteam o chirie modică în fiecare lună. Eram foarte relaxați locuind acolo. În zilele noastre, tinerilor le este foarte greu; chiar nu le este deloc ușor. Trebuie să facă un credit ipotecar și, chiar dacă trăiesc bine, muncesc din greu în fiecare zi – sunt epuizați! Deseori muncesc până târziu și fac ore suplimentare, nu au un program fix de masă și de somn și cumpără mereu mâncare la pachet. Stomacul lor suferă, la fel și sănătatea lor. Trebuie să le gătesc și să le fac curățenie. Trebuie să le fac ordine, pentru că ei n-au timp – viețile lor sunt haotice. Sunt o femeie bătrână acum, am oase bătrâne și nu pot face multe, așa că o să le fiu doar servitoare. Dacă angajează o servitoare adevărată, vor trebui să cheltuie bani și s-ar putea să nu fie de încredere. Așa că o să le fiu servitoarea lor gratis.” Prin urmare, devine servitoare, făcând curățenie și ordine în fiecare zi în casa copiilor ei, gătind când vine ora mesei, cumpărând legume și cereale și asumându-și nenumărate responsabilități. Din părinte, devine o slujnică bătrână, o servitoare. Când copiii ei se întorc acasă și nu sunt într-o dispoziție bună, trebuie să le privească expresiile și să vorbească cu grijă până când sunt fericiți din nou și doar atunci poate fi și ea fericită. Este fericită când copiii ei sunt fericiți și îngrijorată când copiii ei sunt îngrijorați. Este acesta un mod valoros de a trăi? Nu diferă de a-și pierde identitatea.

Este posibil ca părinții să suporte costul destinelor copiilor lor? Pentru a urmări faima, profitul și plăcerile lumești, copiii sunt dispuși să îndure orice greutăți le apar în cale. Mai mult, ca adulți, este în regulă să înfrunte orice dificultăți sunt necesare pentru supraviețuirea lor? Cât de mult se bucură, la fel de mult ar trebui să fie pregătiți să sufere – acest lucru este natural. Părinții și-au îndeplinit responsabilitățile și apoi, indiferent de ce anume își doresc copiii lor să se bucure, ei n-ar trebui să achite nota. Oricât de bună ar fi viața pe care o doresc părinții pentru copiii lor, dacă aceștia din urmă vor să se bucure de lucruri frumoase, ar trebui să suporte singuri toată presiunea și suferința, nu părinții lor. Prin urmare, dacă părinții vor mereu să facă totul pentru copiii lor și să suporte costul pentru greutățile acestora, devenind de bunăvoie sclavii lor, nu este ceva exagerat? Este inutil, pentru că depășește ceea ce este de așteptat din partea părinților. Un alt motiv însemnat este că, indiferent ce sau cât de multe faci pentru copiii tăi, nu le poți schimba destinul sau alina suferința. Fiecare om care încearcă să se descurce în societate, fie că urmărește faima și profitul sau merge pe calea corectă în viață, ca adult, trebuie să-și asume responsabilitatea pentru propriile dorințe și idealuri și să plătească din propriul buzunar. Nimeni n-ar trebui să-și asume ceva pentru el; nici măcar părinții lui, oamenii care i-au dat naștere și l-au crescut, cei mai apropiați oameni de el, nu sunt obligați să-l întrețină sau să-i împărtășească suferința. Părinții nu sunt diferiți în această privință, deoarece nu pot schimba nimic. Așadar, orice faci pentru copiii tăi e în zadar. Întrucât e în zadar, ar trebui să renunți la acest plan de acțiune. Deși s-ar putea ca părinții să fie bătrâni și să-și fi îndeplinit deja responsabilitățile și obligațiile față de copii, deși orice fac părinții este nesemnificativ în ochii copiilor, tot ar trebui să aibă propria demnitate, propriile preocupări și propria misiune de îndeplinit. Fiind o persoană care crede în Dumnezeu și urmărește adevărul și mântuirea, ar trebui să-ți folosești energia și timpul care ți-au rămas în viață pentru a-ți îndeplini datoria și orice ți-a încredințat Dumnezeu; n-ar trebui să-ți petreci deloc timpul cu copiii tăi. Viața ta nu le aparține lor și n-ar trebui irosită pentru viețile sau supraviețuirea lor, nici pentru a-ți satisface așteptările de la ei. În schimb, ar trebui devotată datoriei și sarcinii pe care ți le-a încredințat Dumnezeu, precum și misiunii pe care ar trebui să o îndeplinești ca ființă creată. Aici se află valoarea și sensul vieții tale. Dacă ești dispus să-ți pierzi demnitatea și să devii sclavul copiilor tăi, să te îngrijorezi în privința lor și să faci orice pentru ei ca să-ți satisfaci propriile așteptări de la ei, toate acestea sunt lipsite de însemnătate și de valoare și nu vor fi lăudate. Dacă insiști să procedezi astfel și nu renunți la aceste idei și acțiuni, înseamnă doar că nu ești cineva care urmărește adevărul, că nu ești o ființă creată calificată și că ești destul de răzvrătit. Nu prețuiești nici viața, nici timpul pe care ți le-a dăruit Dumnezeu. Dacă îți folosești viața și timpul doar pentru trupul și afecțiunile tale și nu pentru datoria pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu, viața ta este inutilă și lipsită de valoare. Nu meriți să trăiești, nu meriți să te bucuri de viața pe care ți-a dat-o Dumnezeu și de nimic din ce ți-a dat El. Dumnezeu ți-a dat copii doar ca să te bucuri de procesul de a-i crește, să dobândești din acesta experiență și cunoștințe de viață ca părinte, să-ți îngăduie să experimentezi ceva special și extraordinar în viața omenească și apoi să-ți lași urmașii să se înmulțească... Desigur, scopul este și să-ți îndeplinești responsabilitatea de ființă creată ca părinte. Este responsabilitatea pe care Dumnezeu a poruncit să o îndeplinești față de generația următoare, precum și rolul de părinte pe care îl joci față de generația următoare. Într-o privință, scopul este să treci prin acest proces extraordinar de creștere a copiilor și, în altă privință, este să joci un rol în cultivarea următoarei generații. Odată ce este îndeplinită această obligație și copiii tăi devin adulți, dacă au un mare succes sau rămân indivizi de rând, simpli și obișnuiți, nu are nicio legătură cu tine, deoarece destinul lor nu este determinat de tine, nici nu este alegerea ta și, în mod sigur, nu le-ai dat tu acest destin – este poruncit de Dumnezeu. Întrucât este poruncit de Dumnezeu, n-ar trebui să intervii sau să-ți bagi nasul în viața sau supraviețuirea lor. Obiceiurile, rutina zilnică și atitudinea lor față de viață, orice strategii de supraviețuire au, orice perspectivă asupra vieții, orice atitudine față de lume – acestea sunt alegerile lor și nu sunt în grija ta. Nu ai nicio obligație să le corectezi sau să suporți vreo suferință în numele lor, ca să te asiguri că sunt fericiți în fiecare zi. Toate aceste lucruri sunt inutile. Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba. Așadar, în cazul în care copiii se confruntă cu dificultăți, părinții ar trebui să ajute în mod pozitiv și proactiv dacă au această posibilitate. Dacă nu, cel mai bine este să se relaxeze și să privească aceste chestiuni din perspectiva ființelor create, tratându-și deopotrivă copiii ca pe niște ființe create. Suferința pe care o cunoști trebuie să o cunoască și ei; viața pe care o trăiești trebuie să o trăiască și ei; procesul prin care ai trecut crescându-ți copiii trebuie să-l parcurgă și ei; suișurile și coborâșurile, înșelăciunea și amăgirea pe care le întâmpini în societate și printre oameni, încurcăturile emoționale și conflictele interpersonale și fiecare lucru asemănător prin care ai trecut, vor trece și ei prin acestea. La fel ca tine, și ei sunt ființe umane corupte, purtate de curenții răului, corupte de Satana; nu poți scăpa de asta și nici ei nu pot scăpa. În consecință, dorința de a-i ajuta să evite toate suferințele și să se bucure de toate binecuvântările din lume este o iluzie stupidă și o idee prostească. Oricât de lungi ar fi aripile unui vultur, tot nu-i pot proteja puiul pe durata întregii sale vieți. În cele din urmă, puiul de vultur va ajunge în punctul în care va trebui să crească și să-și ia zborul. Când puiul va decide să-și ia zborul, nimeni nu știe unde va fi bucățica lui de cer sau unde va alege să zboare. Prin urmare, cea mai rațională atitudine pentru părinți, după ce le cresc copiii, este să le dea drumul, să-i lase să cunoască viața pe cont propriu, să-i lase să trăiască independent și să se confrunte cu diversele provocări din viață, să se ocupe de acestea și să le rezolve singuri. Dacă îți cer ajutorul și ai posibilitatea și condițiile, desigur că poți să le dai o mână de ajutor și să le oferi sprijinul necesar. Cu toate acestea, condiția prealabilă este ca, indiferent ce ajutor le oferi, fie că este financiar sau psihologic, acesta poate fi doar temporar și nu poate schimba niciun aspect esențial. Copiii trebuie să meargă pe propriul drum în viață, iar tu n-ai nicio obligație să-ți asumi vreo problemă sau consecință de-a lor. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți.

După ce au înțeles atitudinea pe care ar trebui să o aibă față de copiii lor adulți, oare ar trebui, de asemenea, ca părinții să renunțe la așteptările de la aceștia? Unii părinți ignoranți nu pot înțelege viața sau destinul, nu recunosc suveranitatea lui Dumnezeu și au tendința de a face lucruri ignorante în privința copiilor lor. De exemplu, după ce copiii lor devin independenți, pot întâmpina anumite situații speciale, greutăți sau incidente majore; unii se confruntă cu boli, unii sunt implicați în procese, unii divorțează, unii sunt păcăliți și escrocați și alții sunt răpiți, vătămați, bătuți crunt sau riscă să moară. Unii chiar ajung să ia droguri și așa mai departe. Ce ar trebui să facă părinții în aceste situații speciale și importante? Care este reacția tipică a celor mai mulți părinți? Oare fac ce ar trebui să facă în calitate de ființe create și de părinți? Foarte rar se întâmplă ca părinții să audă astfel de vești și să reacționeze la fel ca în cazul unui străin. Cei mai mulți părinți stau treji toată noaptea până albesc, nu au somn noapte după noapte, își pierd pofta de mâncare în timpul zilei, își storc creierii gândindu-se și unii chiar plâng amarnic, până li se înroșesc ochii și le seacă lacrimile. Se roagă fierbinte lui Dumnezeu, pentru ca El să le ia în considerare credința și să le protejeze copiii, să-i favorizeze și binecuvânteze, să le arate milă și să le cruțe viețile. Ca părinți aflați într-o astfel de situație, toate slăbiciunile, vulnerabilitățile și sentimentele lor omenești față de copiii lor sunt date în vileag. Ce mai este dat în vileag? Răzvrătirea lor față de Dumnezeu. Îl imploră pe Dumnezeu și se roagă Lui, insistând să le protejeze copiii de calamitate. Chiar dacă are loc un dezastru, se roagă să nu le moară copiii, să poată scăpa de pericol, să nu fie vătămați de răufăcători, să nu li se agraveze boala, ci să se amelioreze și așa mai departe. Pentru ce se roagă ei, de fapt? (Dumnezeule, prin aceste rugăciuni, Îi cer lucruri lui Dumnezeu, plângându-se subtil.) Într-o privință, sunt extrem de nemulțumiți de nenorocirea copiilor lor, plângându-se că Dumnezeu n-ar fi trebuit să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple. Nemulțumirea lor se amestecă cu plângeri și ei Îi cer lui Dumnezeu să Se răzgândească, să nu acționeze așa, să le salveze copiii din pericol, să-i țină în siguranță, să le vindece boala, să-i ajute să scape de procese, să evite calamitatea când are loc și așa mai departe – pe scurt, să îndepărteze toate obstacolele. Rugându-se astfel, într-o privință, se plâng lui Dumnezeu și, în alta, au cerințe de la El. Nu este aceasta o manifestare a răzvrătirii? (Ba da.) În mod implicit, spun că faptele lui Dumnezeu nu sunt corecte sau bune, că El n-ar trebui să Se poarte așa. Fiindcă este vorba de copiii lor și fiindcă sunt credincioși, consideră că Dumnezeu n-ar trebui să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple copiilor lor. Copiii lor sunt diferiți de alții; ar trebui să primească binecuvântări preferențiale de la Dumnezeu. Datorită credinței lor în Dumnezeu, El ar trebui să le binecuvânteze copiii și, în caz contrar, se supără, plâng, fac crize de nervi și nu mai vor să-L urmeze pe Dumnezeu. Dacă le moare copilul, simt că nici ei nu mai pot continua să trăiască. Este acesta sentimentul pe care îl nutresc? (Da.) Nu este aceasta o formă de protest împotriva lui Dumnezeu? (Ba da.) E un protest față de Dumnezeu. Seamănă cu câinii care cer să fie hrăniți la ora mesei și fac urât dacă masa întârzie chiar și puțin. Apucă bolul de mâncare în bot și îl trântesc pe podea – nu este irezonabil? (Ba da.) Uneori, dacă le dai carne câteva zile la rând, dar ocazional nu primesc o zi carne, cu temperamentul lor de animale, câinii ar putea să-și arunce mâncarea pe podea sau să ia bolul de mâncare în bot și să-l trântească pe jos, cerând carne, deoarece consideră că asta trebuie să primească și este inacceptabil să nu li se dea. Oamenii pot fi exact la fel de irezonabili. Când copiii lor se confruntă cu necazuri, părinții se plâng lui Dumnezeu, au cerințe de la El și protestează împotriva Lui. Nu este mai mult sau mai puțin comportamentul animalelor? (Ba da.) Animalele nu înțeleg adevărul sau așa-zisele doctrine ale oamenilor și sentimentele umane. Când fac urât sau se poartă neadecvat, este oarecum de înțeles. Dar când oamenii protestează astfel împotriva lui Dumnezeu, sunt oare rezonabili? Pot fi iertați? Dacă animalele s-ar purta așa, oamenii ar putea spune: „Micuțul ăsta are ceva temperament. Știe chiar și să protesteze; e destul de deștept. Cred că n-ar trebui să-l subestimăm.” Li se pare amuzant și cred că acest animal nu e în niciun caz obișnuit. Prin urmare, când un animal face o criză, oamenii îl apreciază mai mult. Dacă un om ar protesta împotriva lui Dumnezeu, ar trebui Dumnezeu să aibă aceeași considerație față de el și să spună: „Individul ăsta are cerințe foarte mari; nu e în niciun caz obișnuit!”? Te-ar stima Dumnezeu în acest mod? (Nu.) Așadar, cum definește El acest comportament? Nu este răzvrătire? (Ba da.) Oare oamenii care cred în Dumnezeu nu știu că acest comportament este greșit? Nu a trecut de mult timp epoca în care „Credința unei persoane în Domnul aduce binecuvântări întregii familii”? (Ba da.) Atunci, de ce mai țin post și se roagă oamenii astfel, pledând fără rușine ca Dumnezeu să le protejeze și să le binecuvânteze copiii? De ce mai îndrăznesc să protesteze și să rivalizeze cu Dumnezeu, spunând: „Dacă nu procedezi așa, o să mă rog în continuare; o să țin post!” Ce înseamnă postul? Înseamnă că faci greva foamei, care, pe de altă parte, înseamnă că te porți cu nerușinare și ai o criză de nervi. Când oamenii se poartă cu nerușinare față de alții, ar putea să bată din picioare, spunând: „Copilul meu s-a dus; nu mai vreau să trăiesc, nu pot continua!” Nu fac asta când sunt înaintea lui Dumnezeu; vorbesc destul de elegant, spunând: „Dumnezeule, Te implor să-mi protejezi copilul și să-i vindeci boala. Dumnezeule, Tu ești marele doctor care salvează oameni – poți face orice. Te implor să veghezi asupra lui și să-l protejezi. Duhul Tău este peste tot, Tu ești drept, ești un Dumnezeu care le arată oamenilor milă. Ai grijă de ei și îi prețuiești.” Ce înseamnă asta? Nimic din ceea ce spun nu este greșit, doar că nu e momentul potrivit să spună astfel de lucruri. Implicația este că, dacă Dumnezeu nu-ți salvează și nu-ți protejează copilul, dacă nu-ți împlinește dorințele, nu este un Dumnezeu iubitor, este lipsit de iubire, nu este un Dumnezeu milos și nu este Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? Nu este nerușinat acest comportament? (Ba da.) Îl venerează pe Dumnezeu și Îl consideră măreț oamenii care se poartă nerușinat? Au inimi cu frică de Dumnezeu? (Nu.) Cei care se poartă nerușinat sunt exact ca niște canalii – nu au inimi cu frică de Dumnezeu. Îndrăznesc să rivalizeze cu El și să protesteze împotriva Lui și chiar să se poarte nerezonabil. Nu e ca și cum ar căuta moartea? (Ba da.) De ce sunt copiii tăi atât de speciali? Când Dumnezeu orchestrează sau decide soarta altcuiva, crezi că este în regulă atât timp cât n-are legătură cu tine, dar crezi că n-ar trebui să poată decide soarta copiilor tăi? În ochii lui Dumnezeu, întreaga omenire este sub suveranitatea Lui și nimeni nu poate scăpa de suveranitatea și rânduielile făcute de mâinile Sale. De ce ar fi copiii tăi o excepție? Suveranitatea lui Dumnezeu este poruncită și planificată de El. Este în regulă faptul că vrei să o schimbi? (Nu.) Nu este în regulă. Așadar, oamenii nu trebuie să facă lucruri nesăbuite sau irezonabile. Orice face Dumnezeu se bazează pe cauze și efecte predeterminate – ce legătură are cu tine? Dacă te împotrivești suveranității Lui, cauți moartea. Dacă nu vrei ca ai tăi copii să experimenteze aceste lucruri, cauza este emoția, nu dreptatea, mila sau bunătatea – este doar rezultatul unui efect emoțional. Emoția este purtătorul de cuvânt al egoismului. Acea emoție pe care o simți nu merită expusă; nu o poți justifica nici față de tine și, totuși, vrei să o folosești ca să-L șantajezi pe Dumnezeu. Unii chiar spun: „Copilul meu e bolnav și, dacă moare, n-o să-mi continui viața!” Chiar ai neobrăzarea să mori? Încearcă atunci să mori! Este sinceră credința unor astfel de oameni? Chiar n-o să mai crezi în Dumnezeu dacă îți moare copilul? Ce-ar putea să schimbe moartea lui? Dacă nu crezi în Dumnezeu, nici identitatea Lui și nici statutul Lui nu se vor schimba. Dumnezeu este tot Dumnezeu. Nu este Dumnezeu deoarece crezi tu în El, nici nu încetează să fie Dumnezeu din cauza lipsei tale de credință. Chiar dacă întreaga omenire n-ar crede în Dumnezeu, identitatea și esența Lui ar rămâne neschimbate. Statutul Lui ar rămâne neschimbat. Va fi mereu Cel care este suveran peste soarta întregii omeniri și a universului-lume. N-are nicio legătură cu credința ta. În cazul în care crezi, ți se va arăta îngăduință. Dacă nu crezi, nu vei avea șansa la mântuire și nu o vei obține. Îți iubești și îți protejezi copiii, ai sentimente față de ei, nu poți renunța la ei și, astfel, nu-I permiți lui Dumnezeu să facă nimic. Are sens acest lucru? Este conform cu adevărul, cu moralitatea sau cu umanitatea? Nu este conform cu nimic, nici măcar cu moralitatea, nu-i așa? Nu îți prețuiești copiii, îi ocrotești – te afli sub influența sentimentelor tale. Spui chiar că nu-ți vei mai continua viața dacă îți moare copilul. Întrucât ești atât de iresponsabil față de propria viață și nu prețuiești viața pe care ți-a dăruit-o Dumnezeu, dacă vrei să trăiești pentru copiii tăi, atunci n-ai decât să mori împreună cu ei. Indiferent de ce se îmbolnăvesc aceștia, ar trebui să te infectezi rapid cu aceeași boală și să muriți împreună; sau fă rost pur și simplu de o frânghie cu care să te spânzuri, n-ar fi ușor? După ce vei muri, tu și copiii tăi veți fi la fel? Veți mai avea aceeași relație fizică? Veți mai avea sentimente unii față de ceilalți? Când te vei întoarce pe lumea cealaltă, te vei schimba. Nu va fi așa? (Ba da.) Când oamenii privesc lucrurile cu ochii lor și judecă dacă sunt bune sau rele și care este natura lor, pe ce se bazează ei? Pe gândurile lor. Doar privind lucrurile cu ochii lor, nu pot vedea dincolo de lumea materială; nu pot vedea în lumea spirituală. Ce vor gândi oamenii în mințile lor? „În lumea aceasta, oamenii care mi-au dat naștere și m-au crescut îmi sunt cei mai apropiați și mai dragi. Și eu îi iubesc pe cei care mi-au dat naștere și m-au crescut. În orice moment, copilul meu este mereu cel mai apropiat de mine și-mi prețuiesc mereu copilul cel mai mult.” Aceasta este întinderea peisajului și orizontului lor mental; atât de „vast” este peisajul lor mental. Este acesta un lucru nesăbuit sau nu? (Este nesăbuit.) Nu este infantil? (Este infantil.) Atât de infantil! Copiii tăi sunt legați de tine doar prin sânge în această viață; cum rămâne cu viața lor anterioară, cum s-au înrudit cu tine atunci? Unde vor merge după ce vor muri? Odată ce mor, trupul lor își dă ultima suflare, sufletul lor pleacă și ei își iau rămas-bun de la tine. Nu te vor mai recunoaște, nici măcar nu vor rămâne o secundă, pur și simplu se vor întoarce pe lumea cealaltă. Când se întorc pe lumea cealaltă, tu plângi, îți este dor de ei și te simți nefericit și îndurerat, spunând: „Copilul meu s-a dus și n-o să-l mai pot vedea niciodată!” Oare un mort este conștient de ceva? Nu este conștient de tine, nu-i este câtuși de puțin dor de tine. Odată ce-și părăsește trupul, devine imediat o terță parte și nu mai are nicio relație cu tine. Cum te privește? Spune: „Bătrâna aceea, bătrânul acela – pe cine plâng ei? Ah, plâng pentru un trup. Simt că tocmai am fost separat de acel trup: nu sunt la fel de greu acum și nu mai sufăr de durerea bolii – sunt liber.” Așa se simte. După ce moare și își părăsește corpul, continuă să existe în lumea cealaltă, apărând într-o formă diferită, și nu mai are nicio relație cu tine. Tu plângi și tânjești după el aici, suferind din cauza lui, dar el nu simte nimic, nu știe nimic. După mulți ani, din cauza sorții sau a unei coincidențe, îți poate deveni coleg ori conațional sau poate trăi la mare distanță de tine. Deși trăiți în aceeași lume, veți fi două persoane diferite, fără nicio legătură între voi. Deși unii oameni pot recunoaște că au fost cutare sau cutare în viața anterioară din cauza unor circumstanțe speciale sau fiindcă s-a spus ceva special, totuși nu simt nimic când te văd și tu nu simți nimic când îi vezi. Chiar dacă a fost copilul tău în viața anterioară, nu simți nimic pentru el acum – te gândești doar la copilul tău mort. Nici el nu simte nimic pentru tine: are proprii părinți, propria familie și alt nume – nu are nicio relație cu tine. Dar tu ești tot acolo, fiindu-ți dor de el – de ce anume îți este dor? Îți este dor numai de corpul fizic și de numele care a fost cândva legat de tine prin sânge; este doar o imagine, o umbră care dăinuie în gândurile sau mintea ta – nu are nicio valoare reală. S-a reîncarnat, s-a transformat într-un om sau în orice altă ființă vie – nu are nicio relație cu tine. Prin urmare, când unii părinți spun: „Dacă îmi moare copilul, nici eu n-o să mai trăiesc!” este pur și simplu ignoranță! Firul vieții sale a ajuns la sfârșit, dar tu de ce să nu mai trăiești? De ce vorbești atât de iresponsabil? Firul vieții sale a ajuns la sfârșit, Dumnezeu l-a tăiat, iar el are altă sarcină – ce te privește pe tine? Dacă vei avea o altă sarcină, Dumnezeu îți va tăia și ție firul, dar tu nu ai încă, așa că trebuie să trăiești în continuare. Dacă Dumnezeu vrea să trăiești, nu poți muri. Indiferent dacă este vorba de părinți, de copii sau de orice alte rude sau persoane legate prin sânge în viața lor, în ceea ce privește sentimentele, oamenii ar trebui să aibă următoarea opinie și înțelegere: referitor la sentimentele care există între oameni, dacă aceștia sunt rude de sânge, este suficient să-și îndeplinească responsabilitatea. În afară de a-și îndeplini responsabilitățile, oamenii nu au nici obligația și nici capacitatea de a schimba ceva. Prin urmare, este iresponsabil din partea părinților să spună: „Dacă ai noștri copii s-au dus, dacă noi, ca părinți, trebuie să ne îngropăm copiii, atunci nu vom continua să trăim.” Dacă într-adevăr copiii sunt îngropați de părinții lor, se poate spune doar că timpul lor pe această lume a fost doar atât de lung și că au trebuit să plece. Dar părinții lor sunt încă aici, așa că ar trebui să continue să trăiască bine. Desigur, în funcție de umanitatea lor, este normal ca oamenii să se gândească la copiii lor, dar n-ar trebui să irosească timpul care le-a rămas fiindu-le dor de copiii lor decedați. Este nesăbuit. Așadar, când abordează această chestiune, într-o anumită privință, oamenii ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru propria viață și, în alta, se cuvine să înțeleagă pe deplin relațiile familiale. Relația care există cu adevărat între oameni nu se bazează pe legăturile trupului și ale sângelui, ci este o relație între o ființă vie și o alta creată de Dumnezeu. Acest tip de relație nu cunoaște legături ale trupului și sângelui; este doar între două ființe vii independente. Dacă privești lucrurile din această perspectivă, ca părinte, când ai tăi copii au neșansa de a se îmbolnăvi sau dacă viețile lor sunt în pericol, se cuvine să înfrunți corect aceste probleme. N-ar trebui să renunți la timpul care ți-a rămas, la calea pe care se cuvine să mergi sau la responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești din cauza nenorocirilor sau a decesului copiilor tăi – ar trebui să înfrunți corect această situație. Dacă ai gândurile și punctele de vedere corecte și îți poți da seama de aceste lucruri, vei fi în stare să depășești rapid disperarea, mâhnirea și dorul, dar dacă nu-ți poți da seama de ele? Atunci te-ar putea bântui tot restul vieții, până în ziua în care vei muri. Însă dacă îți poți da seama de această circumstanță, va exista o limită a acestei perioade din viața ta. Nu va dura la nesfârșit, nici nu te va însoți în ultima parte a vieții tale. Dacă îți poți da seama de aceste lucruri, te poți elibera de o parte din ele, ceea ce este bine pentru tine. Dacă însă nu-ți poți da seama de legăturile familiale dintre tine și copiii tăi, atunci nu vei fi în stare să te eliberezi și aceasta va fi o problemă chinuitoare pentru tine. Niciun părinte nu este lipsit de emoție când îi mor copiii. Când orice părinte este nevoit să-și îngroape copiii sau când își vede copiii într-o situație nefericită, își va petrece restul vieții gândindu-se la ei și făcându-și griji pentru ei, incapabil să scape de durere. Nimeni nu poate scăpa: este o cicatrice și o rană de neșters de pe suflet. Oamenilor nu le este ușor să renunțe la acest atașament emoțional cât timp trăiesc în trup și, prin urmare, suferă din cauza lui. Totuși, dacă îți poți da seama de acest atașament emoțional față de copiii tăi, va deveni mult mai puțin intens. Desigur, vei suferi într-o măsură mult mai mică; este imposibil să nu suferi deloc, dar suferința ta va fi mult redusă. Dacă nu-ți poți da seama de această problemă, va fi chinuitoare pentru tine. Dacă poți, va fi fost o experiență specială care ți-a provocat o traumă emoțională gravă, făcându-te să apreciezi și să înțelegi mai profund viața, legăturile familiale și umanitatea și îmbogățindu-ți experiența de viață. Bineînțeles, nimeni nu vrea să aibă sau să cunoască acest tip anume de îmbogățire. Nimeni nu vrea să se confrunte cu aceasta, dar dacă apare această situație, trebuie să o tratezi corect. Ca să nu fii crud cu tine însuți, ar trebui să renunți la gândurile și punctele de vedere tradiționale, putrede și greșite pe care le-ai avut anterior. Ar trebui să-ți înfrunți legăturile emoționale și de sânge așa cum trebuie și să privești corect moartea copiilor tăi. Odată ce vei înțelege cu adevărat acest lucru, vei fi capabil să renunți complet, iar această chestiune nu te va mai tortura. Mă înțelegi, nu-i așa? (Da.)

Unii oameni spun: „Copiii sunt bunuri dăruite părinților de Dumnezeu și, prin urmare, reprezintă proprietatea privată a părinților.” Este corectă această afirmație? (Nu.) Unii părinți, auzind aceasta, spun: „Este o afirmație corectă. Nimic altceva nu ne aparține, doar copiii noștri, care sunt sânge din sângele nostru. Sunt cei mai dragi nouă.” Este corectă această afirmație? (Nu.) Ce este incorect la ea? Vă rog să vă explicați raționamentul. Este adecvat să-i tratăm pe copii ca pe proprietatea noastră privată? (Nu, nu este.) De ce nu este adecvat? (Pentru că proprietatea privată ne aparține nouă, și nu altora. Însă relația dintre copii și părinții este, de fapt, doar o relație trupească. Viața umană vine de la Dumnezeu, este suflarea dăruită de El. Dacă cineva crede că a dat viață copiilor săi, perspectiva și poziția sa sunt incorecte și, în plus, nu crede deloc în suveranitatea și rânduirea lui Dumnezeu.) Nu așa stau lucrurile? În afară de relația fizică, în ochii lui Dumnezeu, viețile copiilor și ale părinților sunt independente. Ei nu aparțin unii altora, nici nu au o relație ierarhică. Bineînțeles, relația dintre ei nu este, în niciun caz, cea dintre un proprietar și proprietatea lui. Viețile lor vin de la Dumnezeu și El este suveran peste destinele lor. Pur și simplu, copiii se nasc din părinții lor, părinții sunt mai în vârstă decât copiii lor și copiii sunt mai tineri decât părinții; însă, din cauza acestei relații, acestui fenomen superficial, oamenii îi consideră pe copii accesoriile și proprietatea privată a părinților lor. Situația nu este abordată astfel de la rădăcinile sale, ci pe baza nivelului superficial, a trupului și afecțiunii. Prin urmare, această manieră de observare este în sine greșită, la fel și această perspectivă. Nu este așa? (Ba da.) Întrucât copiii nu sunt accesoriile sau proprietatea privată a părinților lor, ci oameni independenți, indiferent ce fel de așteptări au părinții de la copiii lor după ce cresc, aceste așteptări trebuie să rămână niște idei în mințile lor – nu se pot transforma în realitate. Firește, chiar dacă părinții au așteptări de la copiii lor adulți, n-ar trebui să încerce să le realizeze, nici să le folosească pentru a-și îndeplini promisiunile, pentru a face sacrificii sau a plăti vreun preț pentru ei. Deci ce ar trebui să facă părinții? Ar trebui să le dea drumul copiilor lor adulți după ce aceștia și-au creat vieți independente și au dobândit capacitatea de a supraviețui. Eliberarea este singura modalitate adevărată de a le arăta respect și de a fi responsabili pentru ei. A-și domina mereu copiii, a-i controla sau a-și dori să se amestece și să participe în viețile și supraviețuirea lor este un comportament ignorant și lipsit de sens din partea părinților, dar și un mod copilăresc de a face lucrurile. Oricât de mari ar fi așteptările pe care părinții le au de la copiii lor, ele nu pot schimba nimic și nu se vor transforma niciodată în realitate. Prin urmare, dacă părinții sunt înțelepți, ar trebui să renunțe la toate aceste așteptări realiste sau nerealiste, să adopte o perspectivă și o atitudine corectă din care să se ocupe de relația cu copiii lor și din care să abordeze fiecare acțiune întreprinsă de copiii lor adulți sau fiecare eveniment care se întâmplă în viața lor. Acesta este principiul. Este adecvat? (Da, este adecvat.) Dacă îl poți realiza, asta dovedește că accepți aceste adevăruri. Dacă nu poți și insiști să faci lucrurile după bunul plac, gândind că afecțiunea față de familie este cel mai măreț și mai important lucru, precum și cel mai semnificativ din lume, de parcă ai putea să controlezi soarta copiilor tăi și să le ții destinul în mâinile tale, atunci n-ai decât să încerci – vei vedea care va fi rezultatul final. Se înțelege de la sine că se poate sfârși doar printr-o înfrângere lamentabilă, fără un final bun.

Pe lângă aceste așteptări de la copiii lor adulți, părinții au și o cerință pentru proprii copii, o cerință comună tuturor părinților din lume, și anume speranța că pot fi copii respectuoși și care își tratează părinții bine. Desigur, anumite grupuri etnice și regiuni au cerințe mai precise de la copii. De exemplu, pe lângă respectul față de părinții lor, trebuie și să aibă grijă de ei până când mor și să le organizeze înmormântarea, să locuiască împreună cu părinții după ce ajung la vârsta adultă și să-și asume responsabilitatea pentru mijloacele de trai ale părinților. Acesta este ultimul aspect al așteptărilor părintești de la urmași pe care îl vom discuta acum – cerința ca ai lor copii să fie respectuoși și să aibă grijă de ei la bătrânețe. Nu este aceasta intenția inițială a tuturor părinților atunci când au copii, precum și o cerință de bază de la copiii lor? (Ba da.) Părinții își întreabă copiii când sunt încă mici și nu înțeleg lucrurile: „Când o să fii mare și o să câștigi bani, pentru cine o să-i cheltui? O să-i cheltui pentru mami și tati?” „Da.” „O să-i cheltui pentru părinții lui tati?” „Da.” „O să-i cheltui pentru părinții mamei?” „Da.” Câți bani poate câștiga un copil în total? Trebuie să-și întrețină părinții, bunicii din ambele părți și chiar rudele îndepărtate. Spuneți-Mi, nu este o povară grea pentru un copil, nu este lipsit de noroc? (Ba da.) Chiar dacă vorbește în felul inocent, naiv, în care vorbesc copiii, și nu știe ce spune de fapt, acest lucru reflectă o anumită realitate, și anume că părinții își cresc copiii cu un scop și că acel scop nu este nici pur, nici simplu. Când copiii sunt încă foarte mici, părinții încep deja să le impună cerințe și îi testează mereu, întrebând: „Când o să te faci mare, o să-i sprijini pe mami și tati?” „Da.” „O să-i sprijini pe părinții lui tati?” „Da.” „O să-i sprijini pe părinții mamei?” „Da.” „De cine îți place mai mult?” „De mami.” Atunci tatăl devine gelos: „Dar de tati?” „Îmi place de tati mai mult.” Mama devine geloasă: „De cine îți place mai mult, de fapt?” „De mami și de tati.” Atunci ambii părinți sunt mulțumiți. Fac eforturi astfel încât copiii lor să fie respectuoși încă de când învață să vorbească și speră ca aceștia să-i trateze bine când se fac mari. Deși acești copii mici nu se pot exprima clar și nu înțeleg multe, părinții tot vor să audă o promisiune în răspunsurile lor. În același timp, vor și să-și vadă propriul viitor în copiii lor și speră ca acești copii pe care-i cresc să nu fie nerecunoscători, ci copii respectuoși care-și vor asuma răspunderea pentru ei și, chiar mai mult, pe care vor putea să se bazeze și care îi vor întreține la bătrânețe. Deși le pun aceste întrebări de când copiii lor erau mici, nu sunt întrebări simple. Sunt pe deplin cerințe și speranțe care izvorăsc din adâncul inimii acestor părinți, cerințe și speranțe reale. Așadar, imediat ce copiii încep să înțeleagă lucrurile, părinții speră ca aceștia să-și arate preocuparea când se îmbolnăvesc, să-i vegheze la căpătâiul patului și să aibă grijă de ei, fie și numai turnându-le apă să bea. Chiar dacă nu pot face multe, nu pot oferi un ajutor financiar sau mai practic, copiii ar trebui cel puțin să dea dovadă de acest respect filial. Părinții vor să vadă acest respect filial cât timp copiii lor sunt mici și îl verifică din când în când. De exemplu, când nu se simt bine sau sunt obosiți din cauza muncii, părinții caută să vadă dacă ai lor copii știu să le aducă băuturi, să le aducă încălțările, să le spele hainele sau să le pregătească o mâncare simplă, fie și numai omletă cu orez, sau dacă își vor întreba părinții: „Ești obosit? Dacă da, dă-mi voie să-ți fac ceva de mâncare.” Unii părinți ies în oraș de sărbători și nu se întorc intenționat la ora mesei să facă de mâncare, doar ca să vadă dacă ai lor copii au crescut și au devenit chibzuiți, dacă știu să-și gătească singuri, dacă știu să fie respectuoși și grijulii, dacă pot să le împărtășească greutățile sau dacă sunt niște nerecunoscători lipsiți de inimă, pe care i-au crescut degeaba. Cât timp copiii cresc și chiar în timp ce sunt adulți, părinții lor îi testează constant și investighează această chestiune și, totodată, au mereu cerințe de la ei: „N-ar trebui să fii un nerecunoscător atât de lipsit de inimă. La ce bun te-am crescut noi, părinții tăi? Ca să ai grijă de noi când o să îmbătrânim. Te-am crescut degeaba? N-ar trebui să ne sfidezi. Nu ne-a fost ușor să te creștem. A fost o muncă grea. Ar trebui să fii grijuliu și să știi aceste lucruri.” Mai ales în timpul așa-numitei etape de răzvrătire, adică în timpul tranziției de la adolescență la vârsta adultă, unii copii nu sunt foarte chibzuiți sau înzestrați cu discernământ, sfidându-și adesea părinții și provocând necazuri. Părinții lor plâng, fac scandal și îi cicălesc, spunând: „Nu știi cât de mult am suferit ca să avem grijă de tine când erai mic! Nu ne-am așteptat să devii așa, câtuși de puțin respectuos, fără să știi cum să împarți povara treburilor casei sau greutățile noastre. Nu știi cât de grele sunt toate astea pentru noi. Nu ești respectuos, ești obraznic și nu ești o persoană bună!” Pe lângă faptul că se enervează pe copiii lor din cauză că sunt neascultători sau dau dovadă de un comportament radical în studiile sau în viața lor zilnică, un alt motiv al mâniei lor este că nu-și pot vedea viitorul în copiii lor sau văd că aceștia nu vor fi respectuoși în viitor, nu sunt nici grijulii, nici nu le pare rău pentru părinți, nu-i poartă în inimile lor sau, mai exact, nu știu să fie respectuoși față de părinții lor. Așadar, din punctul de vedere al părinților, nu-și pot pune speranțele în astfel de copii: ar putea fi nerecunoscători sau sfidători, iar părinții au inima frântă, simțind că investițiile și cheltuielile făcute de dragul copiilor au fost în zadar, că au făcut o afacere rea, că nu a meritat și o regretă, fiind triști, mâhniți și îndurerați. Dar nu pot recupera ce au cheltuit și, cu cât nu pot recupera mai mult, cu atât regretă mai mult și cu atât vor mai mult să le ceară copiilor să fie respectuoși, spunând: „Nu poți să fii puțin mai respectuos? Nu poți să fii mai chibzuit? Nu putem să ne bazăm pe tine când o să crești?” De exemplu, să spunem că părinții au nevoie de bani și că nu scot niciun cuvânt în această privință, dar copiii le aduc acasă acei bani. Să presupunem că părinții vor să mănânce carne sau ceva delicios și hrănitor și nu spun nimic despre asta, dar copiii lor le aduc acea mâncare acasă. Acei copii sunt deosebit de grijulii față de părinții lor – oricât de ocupați ar fi cu munca sau cât de grele ar fi poverile din propria familie – nu-și uită niciodată părinții. Atunci părinții își vor spune: „Pot să mă bazez pe copilul meu, în sfârșit a crescut, toate energia pe care am folosit-o pentru creșterea lui a meritat, banii cheltuiți pentru el au meritat, investiția noastră a dat roade.” Dacă însă acei copii fac orice puțin sub așteptările părinților lor, aceștia vor judeca acel lucru în funcție de cât de respectuoși sunt, ajungând la concluzia că sunt nerespectuoși, de neîncredere, nerecunoscători și că i-au crescut degeaba.

Există și unii părinți care sunt ocazional ocupați cu munca sau făcând comisioane și, când ajung puțin mai târziu acasă, constată că ai lor copii au pregătit cina și nu le-au păstrat nimic. Acești tineri n-au ajuns încă la vârsta respectivă, poate că nu s-au gândit la asta sau nu au obiceiul de a proceda așa sau, pur și simplu, unii oameni nu au acea umanitate și nu sunt capabili să dea dovadă de atenție sau grijă față de alții. De asemenea, ar putea fi influențați de părinții lor sau este posibil ca umanitatea lor să fie în sine egoistă și, prin urmare, gătesc și mănâncă singuri, fără să lase nimic pentru părinții lor sau să facă o porție în plus. Când ajung acasă și văd acest lucru, părinții pun la suflet și se supără. De ce se supără? Cred că ai lor copii nu sunt nici respectuoși, nici chibzuiți. Mamele singure, în special, când își văd copiii purtându-se astfel, se supără chiar mai mult. Încep să plângă și să țipe: „Crezi că mi-a fost ușor să te cresc atâția ani? Ți-am fost și tată, și mamă când te-am crescut în tot acest timp. Muncesc atât de mult și, când vin acasă, nici măcar nu-mi pregătești ceva de mâncare. Chiar dacă ar fi doar un bol de terci și n-ar fi nici măcar cald, tot ar fi un gest frumos care să-ți arate dragostea. Cum poți să nu înțelegi asta la vârsta ta?” Nu înțeleg și nu se poartă adecvat, dar dacă n-ai avea această așteptare de la ei, ai mai fi atât de mânioasă? Ai mai lua această chestiune atât de în serios? Ai considera-o un criteriu de respect filial? Dacă nu-ți pregătesc mâncare, tot poți să gătești singură. Dacă ei n-ar exista, tu n-ar trebui să-ți trăiești totuși viața? Dacă nu sunt respectuoși față de tine, n-ar fi trebuit pur și simplu să nu le dai naștere? Dacă într-adevăr nu învață niciodată în toată viața lor să te prețuiască și să aibă grijă de tine, ce ar trebui să faci? Ar trebui să tratezi corect această situație sau să te enervezi, să te superi și să ai regrete, intrând mereu în conflict cu ei? Care este lucrul corect de făcut? (Să abordăm corect situația.) Până la urmă, tot nu știi ce să faci. Într-un final, doar le spui altora: „Să nu faci copii. Ai regrete pentru fiecare copil pe care-l naști. Nu-i nimic bun în a avea sau a crește copii. Mereu devin niște nerecunoscători fără inimă când se fac mari! E mai bine să fii bun cu tine însuți și să nu-ți pui speranțele în nimeni. Nu poți conta pe nimeni! Toți spun că te poți baza pe copii, dar pe cine te poți baza? Mai degrabă ei se pot baza pe tine. Îi tratezi bine în sute de moduri diferite, dar, în schimb, ei cred că este o bunătate imensă când sunt puțin mai drăguți față de tine și că asta înseamnă că te tratează corect.” Este greșită această afirmație? Este acesta un tip de opinie, un tip de gând și un punct de vedere care există în societate? (Da.) „După cum spun toți, creșterea copiilor te ajută să-ți asiguri traiul la bătrânețe. Nu-i ușor să-i convingi nici măcar să-ți facă de mâncare, cu atât mai puțin să se ocupe de tine la bătrânețe. Nu te baza pe asta!” Ce fel de afirmație este aceasta? Nu sunt doar o mulțime de nemulțumiri? (Ba da.) Cum apare această nemulțumire? Nu este din cauză că așteptările părinților de la copiii lor sunt prea mari? Au standarde și cerințe de la ei, cerându-le să fie respectuoși, grijulii, ascultători față de orice cuvânt rostesc, să facă tot ce este necesar pentru a fi respectuoși și tot ce trebuie copiii să facă. Odată ce impui aceste cerințe și standarde, orice ar face, copiilor tăi le este imposibil să le atingă, iar tu vei fi plin de nemulțumiri și vei avea o mulțime de plângeri. Indiferent ce fac copiii tăi, vei regreta că le-ai dat naștere, simțind că pierderile depășesc câștigurile și că investiția ta nu dă randament. Nu așa este? (Ba da.) Nu este din cauză că scopul tău în ceea ce privește creșterea copiilor este greșit? (Ba da.) Este corect sau greșit să atragi astfel de consecințe? (Este greșit.) Cauzarea unor astfel de consecințe este greșită și, în mod clar, scopul tău inițial în creșterea copiilor a fost și el greșit. Creșterea copiilor este în sine o responsabilitate și o obligație a ființelor umane. Inițial, a fost un instinct uman și mai târziu a devenit o obligație și o responsabilitate. Copiii nu sunt obligați să fie respectuoși față de părinții lor sau să-și întrețină părinții la bătrânețe și nu e ca și cum oamenii ar trebui să aibă copii doar dacă aceștia sunt respectuoși. Originea acestui scop este în sine impură, așadar, în cele din urmă, îi conduce pe oameni să dea glas acestui tip de gând și punct de vedere eronat: „Vai de mine, în niciun caz să nu crești copii.” Întrucât scopul este impur, gândurile și punctele de vedere care decurg din el sunt și ele incorecte. Așadar, nu trebuie corectate și abandonate? (Ba da.) Cum ar trebui să fie corectate și abandonate? Ce tip de scop este pur? Ce tip de gând și punct de vedere este corect? Cu alte cuvinte, care este modul corect de a gestiona relația dintre o persoană și copiii săi? Mai întâi, creșterea copiilor este alegerea ta, le-ai dat naștere de bunăvoie, iar ei n-au avut niciun cuvânt de zis. Pe lângă sarcina și responsabilitatea de a produce urmași, dată oamenilor de către Dumnezeu, și pe lângă porunca Lui, motivul subiectiv și punctul de plecare al părinților sunt că au fost dispuși să dea naștere copiilor. Dacă ești dispus să ai copii, ar trebui să-i crești și să-i educi până devin adulți, îngăduindu-le să devină independenți. Ești dispus să ai copii și deja ai câștigat multe din creșterea lor – ai beneficiat din plin. În primul rând, te-ai bucurat de o perioadă plină de veselie trăind împreună cu ei și, de asemenea, te-ai bucurat de procesul de creștere a lor. Deși acest proces a avut suișuri și coborâșuri, a fost plin în mare parte de bucuria de a-ți însoți copiii și de a fi însoțit de ei, acesta fiind un proces necesar pentru umanitate. Te-ai bucurat de aceste lucruri și ai câștigat deja multe de la copiii tăi, nu-i așa? Copiii le aduc fericire și tovărășie părinților, care, prin faptul că plătesc prețuri și își investesc timpul și energia, au ocazia de a vedea aceste mici vieți transformându-se treptat în adulți. Începând ca niște ființe neștiutoare și tinere care n-au habar de nimic, copiii învață treptat să vorbească, deprind abilitatea de a lega cuvinte, de a învăța și a diferenția între diverse tipuri de cunoștințe, de a comunica și purta conversații cu părinții și de a privi lucrurile corect. Acesta este tipul de proces prin care trec părinții. Pentru ei, acest proces nu poate fi înlocuit de niciun alt eveniment sau rol. Părinții s-au bucurat deja și au câștigat aceste lucruri de la copiii lor, ceea ce este o mare alinare și recompensă pentru ei. De fapt, doar dând naștere copiilor și crescându-i ai câștigat deja multe de la ei. Dacă aceștia vor fi respectuoși față de tine, dacă te vei putea baza pe ei înainte să mori și ce poți obține de la ei sunt lucruri care depind de destinul vostru de a locui sau nu împreună și țin de porunca lui Dumnezeu. În altă privință, tipul de mediu în care trăiesc copiii tăi, condițiile lor de trai, dacă au condițiile necesare pentru a avea grijă de tine, dacă au un confort financiar și dacă au bani în plus pentru a-ți oferi bucurii și sprijin material sunt lucruri care depind tot de porunca lui Dumnezeu. În plus, în mod subiectiv, ca părinte, tot de porunca Lui depinde dacă soarta ta este să te bucuri de lucruri materiale, de bani sau de confortul emoțional pe care ți-l dau copiii tăi. Nu este așa? (Ba da.) Acestea nu sunt lucruri care pot fi cerute de oameni. Vezi tu, unii copii nu sunt pe placul părinților lor, iar aceștia nu sunt dispuși să locuiască împreună cu ei, dar Dumnezeu a poruncit să locuiască împreună, prin urmare, copiii nu pot să călătorească departe sau să-și părăsească părinții. Rămân cu părinții toată viața lor – nu i-ai putea goni nici dacă ai încerca. Pe de altă parte, unii copii au părinți care sunt foarte dispuși să stea cu ei; sunt inseparabili și le este mereu dor, însă, din diverse motive, nu pot locui în același oraș ca părinții sau chiar în aceeași țară. Le este greu să se vadă la față și să vorbească între ei; deși metodele de comunicare s-au dezvoltat foarte mult și există posibilitatea discuțiilor video, tot este diferit de a locui împreună în fiecare zi. Indiferent din ce motiv, copiii lor pleacă în străinătate, lucrează sau locuiesc în alt loc după căsătorie etc., fiind separați de părinții lor printr-o distanță foarte mare. Nu este ușor să se întâlnească nici măcar o dată, iar apelurile telefonice sau video depind de timp. Din cauza diferenței de fus orar sau a altor inconveniente, nu pot să comunice foarte des cu părinții lor. De ce sunt legate aceste aspecte importante? Nu sunt toate legate de porunca lui Dumnezeu? (Ba da.) Nu este ceva ce poate fi decis de dorințele subiective ale părinților sau copiilor; înainte de toate, depinde de porunca lui Dumnezeu. În altă privință, părinții își fac griji dacă se pot baza pe copiii lor în viitor. Pentru ce anume vrei să te bazezi pe ei? Să aducă un ceai și să toarne apă? Ce fel de dependență este aceasta? Nu poți să faci asta singur? Dacă ești sănătos și poți să te miști și să ai grijă de tine, să faci totul de unul singur, nu este minunat? De ce trebuie să te bazezi pe alții ca să te slujească? Chiar este o fericire să te bucuri de grija și tovărășia copiilor tăi, precum și de faptul că te servesc la masă și în alte situații? Nu neapărat. Dacă nu te poți mișca și chiar sunt nevoiți să te servească la masă și în alte situații, este aceasta o fericire pentru tine? Dacă ai avea de ales, ai alege să fii sănătos și să n-ai nevoie de grija copiilor tăi sau ai alege să fii paralizat la pat, având copiii lângă tine? Ce ai alege? (Să fiu sănătos.) E mult mai bine să fii sănătos. Indiferent dacă trăiești până la 80, 90 sau chiar până la 100 de ani, poți să ai grijă de tine în continuare. Aceasta este o calitate bună a vieții. Chiar dacă s-ar putea să îmbătrânești, să fii lent în gândire, să ai o memorie slabă, să mănânci mai puțin, să faci lucrurile mai încet sau nu la fel de bine, iar ieșirile din casă să nu fie la fel de comode, tot este minunat că poți să-ți asiguri nevoile de bază. Este suficient ca ai tăi copii să te salute ocazional la telefon sau să vină acasă și să stea cu tine de sărbători. De ce să le ceri mai mult? Te bazezi mereu pe copiii tăi; oare vei fi fericit doar când îți vor deveni sclavi? Nu este un mod egoist de a gândi? Ceri mereu să fie respectuoși și să te poți baza pe ei – pentru ce anume să te bazezi? Părinții tăi s-au bazat pe tine? Dacă părinții tăi nici măcar nu s-au bazat pe tine, tu de ce crezi că ar trebui să te bazezi pe proprii copii? Nu înseamnă asta că ești irezonabil? (Ba da.)

Referitor la așteptarea ca ai lor copii să fie respectuoși față de ei, într-o privință, părinții trebuie să știe că totul este orchestrat de Dumnezeu și depinde de porunca Lui. În altă privință, oamenii trebuie să fie rezonabili și, dând naștere copiilor lor, părinții experimentează în mod firesc ceva special în viață. Deja au dobândit multe de la copiii lor și au ajuns să aprecieze tristețile și bucuriile de a fi părinte. Acest proces este o experiență bogată în viețile lor și, desigur, este și unul memorabil. Acesta compensează neajunsurile și ignoranța care există în umanitatea lor. Ca părinți, deja au dobândit ce se cuvine să dobândească din creșterea copiilor lor. Dacă nu sunt mulțumiți și cer ca ai lor copii să-i slujească asemenea unor îngrijitori sau sclavi și se așteaptă ca aceștia să-i răsplătească pentru că i-au crescut, dând dovadă de respect filial față de părinți, având grijă de ei la bătrânețe, organizându-le înmormântarea, așezându-i în sicriu, având grijă ca trupul lor să nu putrezească în casă, plângând amarnic după ei când se duc, ținând doliu și jelindu-i trei ani etc., lăsându-și copiii să folosească aceste căi pentru a-și plăti datoria, atunci devine irezonabil și inuman. Vezi tu, în ceea ce privește modul în care Dumnezeu îi învață pe oameni să-și trateze părinții, El le cere doar să fie respectuoși față de părinții lor, în niciun caz să-i întrețină până la moarte. Dumnezeu nu le dă oamenilor această responsabilitate și obligație – nu a spus niciodată nimic de acest fel. El doar îi sfătuiește pe copii să fie respectuoși față de părinții lor. A da dovadă de respect filial față de părinți este o afirmație generală, cu un domeniu larg de aplicare. Vorbind în termeni preciși în zilele noastre, înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile în sfera posibilităților și condițiilor tale – este suficient. Este atât de simplu, aceasta e singura cerință de la copii. Așadar, cum ar trebui să înțeleagă părinții acest lucru? Dumnezeu nu le cere copiilor „să fie respectuoși față de părinții lor, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul drum.” Prin urmare, părinții ar trebui să renunțe la egoismul lor și să nu se aștepte ca totul în viața copiilor să se învârtă în jurul lor, doar pentru că le-au dat naștere. Dacă viața copiilor nu se învârte în jurul părinților și ei nu-i consideră centrul universului lor, nu este corect ca părinții să-i certe constant, să-i bată la cap și să spună lucruri precum: „Ești nerecunoscător, nerespectuos și neascultător. Chiar și după ce te-am crescut atât de mult timp, tot nu pot conta pe tine”, certându-și mereu copiii în acest fel și împovărându-i. A cere de la copii să fie respectuoși și să le țină companie, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i îngroape și a se gândi mereu la ei, oriunde ar merge, este în sine o modalitate greșită de acțiune, un gând și o idee inumană. Acest tip de gândire poate exista într-o măsură mai mare sau mai mică în diferite țări sau în diferite grupuri etnice, dar analizând cultura chineză tradițională, chinezii pun un accent deosebit pe respectul filial. Din vremuri străvechi și până în prezent, acesta a fost mereu discutat și subliniat drept parte din umanitatea oamenilor și standard față de care se stabilește dacă cineva este bun sau rău. Desigur, în societate există și practica obișnuită și opinia publică potrivit căreia, atunci când copiii nu sunt respectuoși, părinții vor fi la rândul lor rușinați, iar copiii nu vor putea suporta această pată asupra reputației lor. Sub influența diverșilor factori, părinții sunt de asemenea profund otrăviți de această gândire tradițională, cerând, fără să gândească sau să aibă discernământ, respect din partea copiilor lor. Ce rost are creșterea copiilor? Nu este pentru scopurile tale, ci este o responsabilitate și o obligație de la Dumnezeu. Un aspect este că a crește copii face parte din instinctul uman, iar un alt aspect este că face parte din responsabilitatea umană. Alegi să dai naștere copiilor datorită instinctului și responsabilității, nu de dragul de a te pregăti pentru bătrânețe și a fi îngrijit când vei fi bătrân. Nu este corect acest punct de vedere? (Ba da.) Pot evita oamenii fără copii să devină bătrâni? Oare îmbătrânirea înseamnă neapărat că omul va fi nefericit? Nu neapărat, nu-i așa? Oamenii fără copii pot totuși să ajungă la vârste înaintate și unii sunt chiar sănătoși, se bucură de ultimii lor ani și se duc împăcați. Oare oamenii cu copii pot să se bucure în mod sigur de ultimii lor ani, fiind fericiți și sănătoși? (Nu neapărat.) Așadar, sănătatea, fericirea și condițiile de trai ale părinților care ajung la vârste înaintate, precum și calitatea vieții lor materiale, nu au de fapt mare legătură cu respectul demonstrat de copiii lor și nu există o relație directă între cele două. Condițiile de trai, calitatea vieții și starea ta fizică de la bătrânețe au legătură cu ceea ce a poruncit Dumnezeu pentru tine și cu mediul de viață pe care îl rânduiește pentru tine, neavând o relație directă cu respectul arătat de copiii tăi. Aceștia nu sunt obligați să suporte responsabilitatea pentru condițiile tale de trai din ultimii ani. Nu este așa? (Ba da.) Prin urmare, indiferent de atitudinea pe care o au copiii față de părinții lor, fie că sunt dispuși să aibă grijă de ei, fie că fac lucrurile cu jumătate de măsură sau nu vor deloc să aibă grijă de ei, este atitudinea lor în calitate de copii. Să lăsăm momentan deoparte discuția din perspectiva copiilor și să vorbim, în schimb, doar din perspectiva părinților. Aceștia n-ar trebui să le ceară copiilor respect filial, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să poarte povara ultimilor ani ai lor – nu este nevoie de așa ceva. Într-o privință, este o atitudine pe care părinții ar trebui să o aibă față de copiii lor și, în alta, este demnitatea pe care ar trebui să o aibă părinții. Firește, există și un aspect mai important, și anume principiul pe care părinții, ca ființe create, ar trebui să-l respecte în privința modului în care își tratează copiii. Dacă ai tăi copii sunt atenți, respectuoși și dispuși să aibă grijă de tine, nu-i nevoie să-i refuzi; dacă nu sunt dispuși, nu-i nevoie să oftezi și să suspini cât e ziua de lungă, să fii stânjenit sau nemulțumit în inima ta sau să le porți pică. Ar trebui să-ți asumi responsabilitatea și să porți povara propriei vieți și supraviețuiri atât cât poți, fără să le-o pasezi altora, în special copiilor tăi. Ar trebui să te aștepți în mod proactiv și corect la o viață fără compania sau ajutorul copiilor tăi și, chiar dacă te afli la distanță de ei, tot poți înfrunta pe cont propriu orice îți aduce viața. Desigur, dacă ai nevoie de ajutor esențial din partea copiilor, îl poți cere, dar n-ar trebui să te bazezi pe ideea că aceștia trebuie să fie respectuoși față de tine sau că trebuie să contezi pe ei. În schimb, ambele părți ar trebui să abordeze serviciile reciproce din perspectiva îndeplinirii responsabilităților lor, astfel încât să gestioneze în mod rațional relația dintre părinte și copil. Firește, dacă ambele părți sunt raționale, își acordă libertate una alteia și se respectă reciproc, în cele din urmă, vor fi cu siguranță capabile să se înțeleagă mai bine și mai armonios, să prețuiască această afecțiune familială și să-și prețuiască grija, preocuparea și dragostea dintre ele. Realizarea acestor lucruri pe baza respectului și a înțelegerii reciproce este, desigur, mai umană și mai adecvată. Nu este așa? (Ba da.) Când copiii își pot aborda și îndeplini responsabilitățile corect, iar tu, în calitate de părinte, nu mai ai cerințe excesive sau neesențiale de la copiii tăi, vei descoperi că tot ceea ce fac aceștia este destul de natural și de normal și vei considera că este un lucru destul de bun. Nu-i vei trata cu aceeași privire critică de dinainte, considerând că tot ceea ce fac este neplăcut, greșit sau insuficient pentru a răsplăti datoria de a-i fi crescut. Dimpotrivă, vei aborda totul cu atitudinea corectă, Îi vei fi recunoscător lui Dumnezeu pentru compania și respectul filial pe care ți le oferă copiii tăi și vei gândi că aceștia sunt umani și destul de cuviincioși. Chiar și fără compania și respectul filial al copiilor tăi, nu-L vei învinovăți pe Dumnezeu, nici nu vei regreta că i-ai crescut, cu atât mai puțin să-i urăști. Pe scurt, este esențial ca părinții să abordeze corect atitudinea copiilor lor față de ei. Abordarea corectă înseamnă să nu aibă cerințe excesive de la ei, să nu se comporte în mod extrem față de ei și, desigur, să nu exprime nicio critică sau judecată inumană sau negativă față de nimic din ce fac. Astfel, vei începe să trăiești cu demnitate. Ca părinte, în funcție de abilitatea, de condițiile și, desigur, de porunca lui Dumnezeu, ar trebui să te bucuri de orice îți dăruiește El și, dacă El nu-ți dăruiește ceva, ar trebui și atunci să-I mulțumești și să te supui Lui. N-ar trebui să te compari cu alții, spunând: „Uită-te la familia lui cutare, copilul lor este atât de respectuos! Își scoate mereu părinții la plimbare și merg în vacanțe în sud. De fiecare dată când se întorc, sunt încărcați cu genți de toate mărimile. Acel copil e atât de respectuos! Uită-te la el, e un copil pe care se pot baza. Ar trebui să crești un fiu ca acesta ca să ai pe cineva care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Acum uită-te la fiul nostru: vine acasă cu mâna goală și nu ne cumpără nimic; nu doar că n-aduce nimic, dar de-abia dacă mai trece pe acasă. Dacă nu-l sun, nu vine acasă, dar odată ce vine, nu vrea decât mâncare și băutură și nici nu vrea să muncească.” Întrucât așa stau lucrurile, pur și simplu nu-l chema acasă. Dacă îl chemi acasă, nu ceri să fii nefericit? Știi că atunci când vine acasă, doar mănâncă și bea gratis, așa că de ce îl chemi? Dacă n-ai avea niciun motiv să faci asta, tot l-ai chema acasă? Nu e doar fiindcă te înjosești singur și ești egoist? Vrei mereu să te bazezi pe el, sperând că nu l-ai crescut în zadar, sperând ca acel copil pe care l-ai crescut să nu fie un nerecunoscător fără inimă. Vrei mereu să demonstrezi că acela pe care l-ai crescut nu este un nerecunoscător fără inimă, că ai un copil respectuos. Ce rost are să dovedești asta? Nu-ți poți trăi viața bine? Nu poți trăi fără copii? (Ba da.) Poți continua să trăiești. Sunt prea multe exemple de acest fel, nu-i așa?

Unii oameni se agață de o noțiune putredă și depășită, spunând: „Nu contează dacă oamenii au copii care să fie respectuoși față de ei și dacă aceștia sunt respectuoși cât timp părinții sunt încă în viață, dar când mor, copiii lor trebuie să-i scoată afară în sicriu. Dacă nu-și au copiii lângă ei, nimeni nu va ști când mor și trupul lor va putrezi în casă.” Și ce dacă nu va ști nimeni? Când mori, ești mort și nu mai ești conștient de nimic. Când trupul tău moare, sufletul îl părăsește imediat. Indiferent unde se află trupul sau cum arată după moarte, nu este oricum mort? Chiar dacă este purtat afară în sicriu în cadrul unei înmormântări fastuoase și este îngropat în pământ, corpul tot va putrezi, nu-i așa? Oamenii își spun: „Să ai copiii alături de tine, ca să te pună în sicriu, să poarte haine de doliu pentru tine, să te machieze și să organizeze o înmormântare fastuoasă este un lucru minunat. Dacă mori fără să-ți organizeze cineva înmormântarea sau să te trimită pe ultimul drum, e ca și cum întreaga ta viață n-ar avea un final adecvat.” Este corectă această idee? (Nu.) În zilele noastre, tinerii nu acordă multă atenție acestor lucruri, dar în zonele izolate încă există oameni și vârstnici cu înțelegere limitată care nutresc în adâncul inimii gândul și punctul de vedere potrivit căruia copiii trebuie să-și îngrijească părinții bătrâni și să-i trimită pe ultimul drum. Oricum ai avea părtășie despre adevăr, ei nu-l acceptă – care este consecința finală a acestui lucru? Consecința este că suferă enorm. Această tumoare a stat ascunsă mult timp în ei și îi va otrăvi. Când o vor scoate la iveală și o vor înlătura, nu vor mai fi otrăviți de ea, iar viețile lor vor fi libere. Orice acțiune greșită este cauzată de gânduri greșite. Dacă se tem să moară și să putrezească în casă, își vor spune mereu: „Trebuie să cresc un fiu. Când fiul meu o să crească, nu-l pot lăsa să meargă foarte departe. Dacă n-o să-mi fie alături când o să mor? Să nu am pe nimeni care să mă îngrijească la bătrânețe sau care să mă trimită pe ultimul drum ar fi cel mai mare regret al vieții mele! Dacă am pe cineva care să facă asta pentru mine, viața mea nu va fi fost în zadar. Ar fi o viață perfectă. Orice-ar fi, nu pot să mă fac de râs în fața vecinilor.” Nu este o ideologie putredă? (Ba da.) Este mărginită și degenerată, acordând prea multă importanță trupului fizic! În realitate, trupul fizic este lipsit de valoare: după ce trece prin naștere, bătrânețe, boală și moarte, nu mai rămâne nimic. Doar dacă oamenii au câștigat adevărul cât timp sunt în viață, când vor fi mântuiți, vor trăi veșnic. Dacă n-ai câștigat adevărul, când corpul tău va muri și se va descompune, nu va rămâne nimic; oricât de respectuoși ar fi copiii tăi față de tine, nu vei putea să te bucuri de asta. Când o persoană moare și copiii ei o îngroapă într-un sicriu, poate acel trup bătrân să simtă ceva? Poate să perceapă ceva? (Nu, nu poate.) Nu are deloc percepție. Însă, în timpul vieții, oamenii acordă o mare importanță acestei chestiuni, cerând multe de la copii în ceea ce privește capacitatea lor de a-i trimite pe ultimul drum – ceea ce este absurd, nu-i așa? (Da.) Unii copii le spun părinților: „Credem în Dumnezeu. Cât timp sunteți în viață, vom fi respectuoși față de voi, vă vom îngriji și sluji, dar nu vă vom organiza o înmormântare când veți muri.” Părinții se supără când aud acestea. Nu-i supără nimic altceva din ce spui, dar imediat ce menționezi acest lucru, explodează și spun: „Ce-ai zis? N-ai pic de respect, am să-ți rup picioarele! Îmi pare rău că te-am născut – am să te omor!” Nimic altceva din ce spui nu-i deranjează, doar acest lucru. Copiii au avut multe ocazii de a-și trata bine părinții în timpul vieții lor, dar aceștia au insistat să fie trimiși pe ultimul drum. Deoarece au început să creadă în Dumnezeu, copiii le-au spus: „Când vei muri, nu vom organiza o ceremonie pentru tine. Te vom incinera și vom găsi un loc unde să păstrăm urna. Cât timp ești în viață, te vom lăsa să te bucuri de binecuvântarea de a ne avea în preajmă, îți vom da mâncare și haine și vom evita să fii nedreptățit.” Nu este realist? Părinții răspund: „Nu contează nimic din acestea. Ce vreau este să-mi organizați înmormântarea după ce mor. Dacă nu mă îngrijiți la bătrânețe și nu mă trimiteți pe ultimul drum, n-o să trec niciodată cu vederea!” Când o persoană este atât de absurdă, nu poate să înțeleagă un raționament atât de simplu și, indiferent cum îi explici, tot nu înțelege – este ca un animal. Așadar, dacă urmărești adevărul, ca părinte, ar trebui în primul rând să renunți la gândurile și punctele de vedere tradiționale, putrede și degenerate în legătură cu respectul copiilor, dacă aceștia te îngrijesc la bătrânețe și te trimit pe ultimul drum organizându-ți înmormântarea și să abordezi corect această chestiune. În cazul în care copiii tăi sunt într-adevăr respectuoși față de tine, acceptă corect acest lucru din partea lor. Dacă însă nu au condițiile, energia sau dorința de a fi respectuoși față de tine și, când îmbătrânești, nu pot să te îngrijească, să-ți stea alături sau să te trimită pe ultimul drum, nu-i nevoie să le ceri asta sau să te întristezi. Totul este în mâinile lui Dumnezeu. Nașterea are timpul ei, moartea are locul ei, iar Dumnezeu a poruncit unde se nasc și unde mor oamenii. Chiar dacă ți-ar face promisiuni copiii, spunând: „Când o să mori, o să fiu în mod sigur lângă tine; n-o să te dezamăgesc niciodată”, Dumnezeu nu a orchestrat aceste circumstanțe. Când vei fi în pragul morții, s-ar putea să nu ai copiii alături de tine și, oricât s-ar grăbi ei să se întoarcă, s-ar putea să nu ajungă la timp – nu vor apuca să te vadă pentru ultima dată. S-ar putea să treacă între trei și cinci zile de când ți-ai dat ultima suflare, de când corpul tău aproape a intrat în putrefacție și doar atunci vor ajunge ei înapoi. Ajută la ceva promisiunile lor? Nu pot să fie nici măcar stăpânii propriilor vieți. Deja ți-am spus asta, dar pur și simplu nu crezi. Insiști să le ceri să-ți promită. Ajută la ceva promisiunile lor? Te mulțumești cu iluzii și crezi că ai tăi copii își pot ține promisiunile. Chiar crezi că pot? Nu pot. Locul unde se vor afla și ce anume vor face în fiecare zi, precum și ce anume le rezervă viitorul – nici ei înșiși nu știu aceste lucruri. De fapt, promisiunile lor sunt menite să te amăgească, să-ți dea o senzație falsă de siguranță, iar tu le crezi. Tot nu poți să înțelegi că soarta unei persoane este în mâinile lui Dumnezeu.

Cât de mult timp sunt sortiți părinții și copiii lor să fie împreună și câte pot dobândi ei de la copiii lor – necredincioșii numesc aceste lucruri „a primi sprijin” sau „a nu primi sprijin”. Nu știm ce înseamnă. În cele din urmă, dacă o persoană se poate baza pe copiii săi este, în termeni simpli, predestinat și poruncit de Dumnezeu. Nu e ca și cum totul ar decurge exact cum îți dorești. Desigur, toți vor ca lucrurile să meargă bine și să obțină beneficii de la copiii lor, dar de ce nu te-ai gândit niciodată dacă acest lucru îți este sortit, dacă este scris în destinul tău? Cât timp va dura legătura dintre tine și copiii tăi, dacă vreo meserie pe care o practici în timpul vieții va avea o legătură cu copiii tăi, dacă Dumnezeu a rânduit ca aceștia să participe la evenimentele importante din viața ta și dacă ei se vor număra printre cei implicați atunci când vei trece printr-un eveniment important din viață – toate acestea depind de porunca lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu a poruncit acest lucru, după ce îți crești copiii până devin adulți, chiar dacă nu-i alungi de acasă, vor pleca singuri când va sosi timpul. Este ceva ce oamenii trebuie să înțeleagă. Dacă nu poți înțelege această chestiune, te vei agăța mereu de dorințele și cerințele personale, vei stabili diverse reguli și vei accepta diferite ideologii de dragul desfătării tale fizice. Ce se va întâmpla în cele din urmă? Vei afla când vei muri. Ai făcut multe lucruri nesăbuite în timpul vieții tale și te-ai gândit la multe lucruri nerealiste, care nu se conformează faptelor sau poruncii lui Dumnezeu. Nu va fi prea târziu să-ți dai seama de toate acestea pe patul de moarte? Nu este așa? (Ba da.) Profită cât ești încă în viață și mintea ta nu este încă încețoșată, cât timp poți încă să accepți anumite lucruri pozitive și acceptă-le rapid. Acceptarea lor nu înseamnă să le transformi într-o teorie ideologică sau într-un slogan, ci înseamnă că încerci să faci aceste lucruri și să le pui în practică. Renunță treptat la ideile și dorințele tale egoiste și nu gândi că orice faci ca părinte este corect și acceptabil sau că ai tăi copii ar trebui să accepte acest lucru. Tipul acesta de raționament nu există nicăieri în lume. Părinții sunt ființe umane – oare copiii lor nu sunt? Copiii nu sunt accesoriile sau sclavii tăi; sunt ființe create independente – ce legătură are cu tine dacă aceștia sunt respectuoși sau nu? Așadar, indiferent ce tip de părinte ești, ce vârstă au copiii tăi, dacă aceștia au ajuns la vârsta la care trebuie să-și arate respectul față de tine sau la vârsta de a trăi independent, ca părinte, ar trebui să adopți aceste idei și să ai gândurile și punctele de vedere corecte privind modul în care îți tratezi copiii. N-ar trebui să mergi la extreme, nici să evaluezi totul în funcție de acele gânduri și puncte de vedere greșite, decadente sau depășite. Acele gânduri și puncte de vedere pot fi conforme cu noțiunile umane, cu interesele umane și nevoile fizice și emoționale ale oamenilor, dar nu sunt adevărul. Indiferent dacă le consideri corecte sau incorecte, aceste lucruri nu pot decât să-ți atragă diverse necazuri și greutăți în cele din urmă, să te blocheze în diverse situații dificile și să te facă să-ți arăți impulsivitatea față de copiii tăi. Îți vei expune argumentele, ei și le vor expune pe ale lor și, în cele din urmă, vă veți urî și învinovăți reciproc. Familia nu va mai funcționa ca o familie: vă veți ataca între voi și veți deveni inamici. Dacă toți acceptă adevărul, precum și gândurile și punctele de vedere corecte, aceste probleme vor fi ușor de înfruntat, iar contradicțiile și disputele care iau naștere din ele vor fi rezolvate. Totuși, dacă insistă asupra noțiunilor tradiționale, aceste probleme nu doar vor rămâne nerezolvate, dar contradicțiile lor se vor adânci. Cultura tradițională nu este în sine un criteriu pentru evaluarea lucrurilor. Are legătură cu umanitatea și în ea sunt amestecate lucruri trupești, cum ar fi afecțiunile, dorințele egoiste și impulsivitatea oamenilor. Desigur, mai există ceva ce este cel mai important aspect al culturii tradiționale, și anume ipocrizia. Oamenii se folosesc de sentimentele filiale ale copiilor lor pentru a demonstra că i-au educat bine și că aceștia au umanitate; în mod similar, copiii se folosesc de sentimentele filiale față de părinții lor pentru a demonstra că nu sunt oameni nerecunoscători, ci doamne și domni smeriți și modești, câștigându-și astfel locul printre diversele rase și grupuri din societate și transformând acest lucru în mijloacele lor de supraviețuire. Acesta este în sine aspectul esențial și cel mai ipocrit din cultura tradițională, nefiind un criteriu pentru evaluarea lucrurilor. Prin urmare, părinții ar trebui să renunțe la aceste cerințe de la copiii lor și să folosească gândurile și punctele de vedere corecte pentru a-și trata copiii și a privi atitudinea copiilor față de ei înșiși. Dacă nu deții sau nu înțelegi adevărul, ar trebui măcar să-l privești din perspectiva umanității. Cum îl privește cineva din perspectiva umanității? Copiii care trăiesc în această societate, din diverse grupuri, locuri de muncă și clase sociale, nu duc o viață ușoară. Au probleme pe care trebuie să le înfrunte și să le abordeze în numeroase medii diferite. Au propria viață și un destin stabilit de Dumnezeu. De asemenea, au propriile metode de supraviețuire. Desigur, în societatea modernă, presiunile exercitate asupra oricărei persoane independente sunt foarte mari. Oamenii se confruntă cu probleme de supraviețuire, cu relațiile dintre superiori și subordonați și cu probleme legate de copii etc. – presiunea tuturor acestora este uriașă. Ca să fim cinstiți, nimănui nu-i este ușor. Mai ales în mediul de viață haotic și alert din zilele noastre, plin de competiție și de conflicte sângeroase peste tot, viața nimănui nu este ușoară – toți au o viață mai degrabă dificilă. Nu voi intra în detalii despre cum s-a întâmplat asta. Trăind într-un astfel de mediu, dacă o persoană nu crede în Dumnezeu și nu-și îndeplinește datoria, nu-i rămâne nicio cale pe care să meargă. Singura ei cale este să urmărească lumea, să rămână în viață, să se adapteze permanent la această lume și să lupte pentru viitorul și pentru supraviețuirea ei cu orice cost, ca să o scoată la capăt în fiecare zi. De fapt, fiecare zi este dureroasă pentru acea persoană și cu greu răzbește zi de zi. Așadar, dacă părinții le cer în plus copiilor lor să facă una sau alta, vor pune cu siguranță paie pe foc, distrugându-le și chinuindu-le trupul și mintea. Părinții au propriile cercuri sociale, stiluri și medii de viață, iar copiii au propriile medii, spații și situații de viață. Dacă părinții intervin prea mult sau au cerințe excesive de la copiii lor, cerându-le să facă una sau alta ca să le răsplătească eforturile pe care le-au depus în trecut de dragul copiilor lor și dacă privești totul din această perspectivă, este destul de inuman, nu-i așa? Indiferent cum trăiesc sau supraviețuiesc copiii lor sau ce dificultăți întâlnesc în societate, părinții nu au nicio responsabilitate sau obligație de a face ceva pentru ei. Acestea fiind spuse, la rândul lor, părinții ar trebui să se abțină să adauge necazuri sau poveri la viețile complicate sau la condițiile de viață dificile ale copiilor lor. Asta se cuvine să facă părinții. Nu cereți prea multe de la copiii voștri și nu-i învinovățiți prea mult. Ar trebui să-i tratați cinstit și egal și să vă gândiți la situația lor cu empatie. Este de la sine înțeles că părinții ar trebui să se ocupe și de propriile vieți. Copiii vor respecta astfel de părinți, iar ei vor fi demni de respect. Ca părinte, dacă ai credință în Dumnezeu și îți îndeplinești îndatoririle, indiferent ce îndatoriri îndeplinești în casa lui Dumnezeu, nu vei avea timp să te gândești la unele lucruri, cum ar fi să le ceri copiilor tăi să fie respectuoși și să te bazezi pe ei ca să te întrețină la bătrânețe. Dacă încă există oameni de acest fel, nu sunt credincioși adevărați și, cu siguranță, nu urmăresc adevărul. Toți sunt doar niște neghiobi și non-credincioși. Nu este adevărat? (Ba da.) Dacă părinții sunt ocupați, dacă au îndatoriri de îndeplinit și sunt ocupați cu lucrarea, desigur că n-ar trebui să aducă în discuție dacă ai lor copii sunt respectuoși sau nu. Dacă părinții aduc mereu acest lucru în discuție, spunând: „Copiii mei nu sunt respectuoși: nu pot să mă bazez pe ei și nu vor fi în stare să mă întrețină la bătrânețe”, atunci sunt pur și simplu indolenți și leneși, căutând necazuri fără motiv. Nu este așa? Ce ar trebui să faceți dacă întâlniți astfel de părinți? Să le dați o lecție. Cum ar trebui să procedați? Trebuie doar să spuneți: „Ești incapabil să trăiești pe cont propriu? Ai ajuns în punctul în care nu mai poți să mănânci sau să bei? Ai ajuns în punctul în care nu mai poți supraviețui? Dacă poți să trăiești, n-ai decât să trăiești; dacă nu, mori!” Îndrăzniți să spuneți așa ceva? Spuneți-Mi, este inuman să o spuneți? (Nu îndrăznesc să zic asta.) Nu ești capabil să o spui, nu-i așa? Nu suporți să o spui. (Așa este.) Când veți mai îmbătrâni puțin, veți fi în stare să o spuneți. Dacă părinții tăi au făcut prea multe lucruri exasperante, vei fi în stare să o spui. Au fost foarte buni cu tine și nu ți-au făcut niciodată rău; dacă îți vor face rău, vei fi în stare să o spui. Nu este așa? (Ba da.) Dacă îți cer mereu să vii acasă, spunând: „Vino acasă și adu-mi bani, copil nerecunoscător ce ești!”, dacă te ceartă și te blestemă în fiecare zi, atunci vei fi în stare să o spui. Vei zice: „Dacă poți să trăiești, n-ai decât să trăiești; dacă nu, mori! Nu poți continua să trăiești fără copii? Uită-te la acei vârstnici care nu au copii, nu trăiesc ei destul de bine și de fericiți? Au grijă de propriile vieți în fiecare zi și, dacă au puțin timp liber, ies la plimbare și fac mișcare. Viețile lor par destul de împlinite în fiecare zi. Uită-te la tine – nu-ți lipsește nimic, așa că de ce nu-ți poți continua viața? Te înjosești și meriți să mori! Ar trebui să fim respectuoși față de tine? Nu suntem sclavii tăi, nici proprietatea ta privată. Trebuie să mergi pe calea ta, iar noi nu suntem obligați să purtăm această responsabilitate. Ți-am dat destulă mâncare, haine și lucruri de folosit. De ce ne dai bătăi de cap? Dacă ne dai în continuare bătăi de cap, o să te trimitem la un azil!” Așa ar trebui să te ocupi de astfel de părinți, nu-i așa? Nu-i poți răsfăța. Dacă nu au copiii alături să aibă grijă de ei, plâng și suspină toată ziua, de parcă le-ar cădea cerul în cap, de parcă nu și-ar putea continua viața. Dacă nu-și pot continua viața, lasă-i să moară și se vor convinge singuri, dar nu vor muri, își prețuiesc prea mult viața. Filosofia lor de viață este să depindă de alții pentru a trăi mai bine, pentru a fi mai liberi și mai încăpățânați. Trebuie să-și clădească fericirea și veselia pe suferința copiilor lor. N-ar trebui să moară acești părinți? (Ba da.) Dacă ai lor copii le oferă companie și îi slujesc în fiecare zi, se simt fericiți, veseli și mândri, în timp ce copiii trebuie să sufere și să suporte. N-ar trebui să moară acești părinți? (Ba da.)

Să încheiem aici părtășia noastră de astăzi despre ultimul aspect privind așteptările părinților de la urmașii lor. A fost clarificată problema privind așteptarea părinților ca ai lor copii să fie respectuoși și de încredere, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul lor drum? (Da.) Ca părinte, nu ar trebui să ai astfel de cerințe, astfel de gânduri și puncte de vedere sau să-ți pui astfel de speranțe în copiii tăi. Aceștia nu-ți datorează nimic. Este responsabilitatea ta să-i crești; dacă faci acest lucru bine sau nu este o altă problemă. Ei nu-ți datorează nimic: sunt buni cu tine și au grijă de tine doar pentru a îndeplini o responsabilitate, nu pentru a plăti vreo datorie, deoarece nu-ți datorează nimic. Prin urmare, nu sunt obligați să fie respectuoși față de tine sau să fie persoane de care să depinzi și pe care să te bazezi. Înțelegi? (Da.) Au grijă de tine, sunt persoane pe care poți conta și îți dau puțini bani de cheltuială – aceasta este doar responsabilitatea lor de copii, nu constituie o obligație filială. Am menționat anterior metafora ciorilor care își hrănesc părinții și a mieilor care îngenunchează când sunt alăptați. Chiar și animalele înțeleg această doctrină și o pot aplica, firește că și oamenii ar trebui să o facă! Oamenii sunt cele mai avansate ființe create dintre toate ființele vii și au fost creați de Dumnezeu cu gânduri, umanitate și emoții. Ca atare, înțeleg acest lucru fără a fi nevoie să-i învețe cineva. Capacitatea copiilor de a fi sau nu respectuoși depinde în mare de un fapt, și anume dacă Dumnezeu a poruncit să existe un destin între voi, să existe o relație de sprijin complementar și reciproc între voi și dacă te poți bucura de această binecuvântare; mai exact, depinde de umanitatea copiilor tăi. Dacă aceștia au cu adevărat conștiință și rațiune, nu ai nevoie să-i educi – vor înțelege de la o vârstă fragedă. Dacă înțeleg totul de la o vârstă fragedă, nu crezi că vor înțelege chiar mai mult pe măsură ce cresc? Nu este așa? (Ba da.) Înțeleg de la o vârstă fragedă unele doctrine precum: „Copiii buni câștigă bani pe care îi cheltuie pentru mama și tatăl lor”, deci nu vor înțelege oare chiar mai mult când se vor face mari? Mai este nevoie să fie educați? Mai este nevoie ca părinții să-i învețe astfel de lecții ideologice? Nu este nevoie. Prin urmare, este un plan de acțiune nechibzuit ca părinții să le ceară copiilor să fie respectuoși, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul lor drum. Oare copiii cărora le dai naștere nu sunt oameni? Sunt copaci sau flori de plastic? Chiar nu înțeleg, chiar trebuie să-i educi? Până și câinii înțeleg asta. Privește, când doi cățeluși sunt cu mama lor, dacă alți câini încep să alerge spre mama lor și să latre, ei nu acceptă: își protejează mama din spatele gardului și nu permit ca alți câini să latre la ea. Până și câinii înțeleg asta, firește că și oamenii ar trebui să înțeleagă! Nu este nevoie să-i înveți: oamenii sunt capabili să-și îndeplinească responsabilitățile și nu este nevoie ca părinții să le insufle copiilor astfel de gânduri – o vor face pe cont propriu. Dacă nu au umanitate, nu o vor face nici în condițiile corespunzătoare; dacă au umanitate și condiții corespunzătoare, o vor face de la sine. Prin urmare, nu este nevoie ca părinții să aibă cerințe de la copii, să-i îndemne sau să dea vina pe ei în ceea ce privește respectul filial de care dau sau nu dovadă. Toate acestea sunt inutile. Dacă te poți bucura de respectul copiilor tăi, poate fi considerată o binecuvântare. Dacă nu te poți bucura de el, nu poate fi considerată pierderea ta. Totul este poruncit de Dumnezeu, nu-i așa? Bine, să încheiem aici părtășia noastră de astăzi. La revedere!

27 mai 2023