La ultima noastră adunare, am avut părtășie despre renunțarea la poverile care provin din familie. Aceasta a abordat subiectul renunțării la așteptările părinților. Aceste așteptări exercită un fel de presiune invizibilă asupra fiecăruia, nu-i așa? (Așa e.) Reprezintă una dintre poverile care provin din familii. Să renunți la așteptările părinților tăi înseamnă să renunți la presiunea și la poverile pe care părinții le pun asupra vieții și existenței tale și asupra căii pe care mergi. Adică, atunci când așteptările părinților tăi afectează calea pe care o alegi în viață, îndeplinirea datoriei tale, călătoria pe calea corectă și libertatea, drepturile și instinctele tale, așteptările lor pun un fel de presiune și o povară asupra ta. Aceste poveri sunt lucruri la care oamenii ar trebui să renunțe în decursul vieților, existențelor și credinței lor în Dumnezeu. Nu este acesta un conținut despre care am mai avut părtășie? (Ba da.) Firește, așteptările părinților abordează foarte multe lucruri, de exemplu, studiile, slujba, căsătoria, familia și chiar cariera, perspectivele, viitorul unui om și așa mai departe. Din perspectiva unui părinte, fiecare așteptare pe care o are de la copilul său este logică, rezonabilă și corectă. Nu există nici măcar un părinte care nu are așteptări de la copilul lui. S-ar putea să aibă mai multe sau mai puține, s-ar putea ca așteptările să fie mai mari sau mai mici sau s-ar putea să aibă așteptări diferite de la copilul lui, în anumite perioade. Speră că acesta va avea note bune, că îi va merge bine la slujbă, că va avea un venit bun și că totul va merge ca pe roate și va fi fericit în căsnicie. Părinții au până și așteptări diferite cu privire la familia, cariera, perspectivele copilului lor și așa mai departe. Din perspectiva unui părinte, aceste așteptări sunt toate foarte legitime, dar, din perspectiva copilului său, aceste diverse așteptări îi afectează, în mare măsură, capacitatea de a face alegeri corecte și chiar libertatea, drepturile sau interesele pe care le are ca persoană normală. În același timp, aceste așteptări îi afectează și modul normal în care își folosește calibrul. În concluzie, indiferent din ce perspectivă privim acest lucru, fie că este din perspectiva unui părinte, fie din perspectiva copilului său, dacă așteptările părintești depășesc sfera a ceea ce o persoană cu umanitate normală poate suporta, dacă depășesc sfera a ceea ce instinctele unei persoane cu umanitate normală pot realiza, sau dacă depășesc drepturile omului pe care o persoană cu umanitate normală ar trebui să le aibă, sau îndatoririle și obligațiile pe care Dumnezeu le dă oamenilor, și așa mai departe, atunci aceste așteptări sunt nepotrivite și absurde. Desigur, se poate spune și că părinții nu ar trebui să aibă aceste așteptări și că ele nu ar trebui să existe. Pe baza acestui lucru, copiii ar trebui să renunțe la aceste așteptări părintești. Adică, atunci când părinții își asumă perspectiva sau poziția unui părinte, li se pare că au dreptul să aștepte de la copilul lor să facă una sau alta, să urmeze o anumită cale și să aleagă un anumit tip de viață, un anumit mediu de studii, un anumit loc de muncă, o anumită căsnicie, o anumită familie și așa mai departe. Totuși, ca oameni normali, părinții nu ar trebui să adopte perspectiva sau poziția unui părinte, nu ar trebui să-și folosească identitatea de părinte ca să-i ceară copilului să facă lucruri din afara sferei obligațiilor lui filiale sau din afara limitelor abilităților umane. Nu ar trebui nici măcar să se amestece în diversele alegeri pe care le face copilul lor și nu ar trebui să își impună așteptările, preferințele, neajunsurile și nemulțumirile sau interesele asupra copilului lor. Acestea sunt lucruri pe care părinții nu ar trebui să le facă. Când părinții au așteptări pe care nu ar trebui să le aibă, copilul lor trebuie să le abordeze cum se cuvine. Mai important, copilul lor ar trebui să fie capabil să discearnă natura acestor așteptări. Dacă poți vedea clar că așteptările părinților tăi te privează de drepturile tale ca om și că acestea sunt un fel de interferență și tulburare, când vine vorba să alegi lucruri pozitive și calea corectă, atunci ar trebui să renunți la aceste așteptări și să le ignori. Ar trebui să faci asta pentru că este dreptul tău, este dreptul pe care Dumnezeu l-a dat fiecărui om creat și părinții tăi nu ar trebui să creadă că sunt îndreptățiți să intervină în calea vieții tale și în drepturile pe care le ai ca om, numai pentru că ți-au dat viață și sunt părinții tăi. Prin urmare, fiecare ființă creată are dreptul de a spune „nu” oricărei așteptări absurde, nepotrivite sau deplasate din partea părinților. Poți categoric să refuzi asumarea oricăror așteptări din partea părinților tăi. Refuzul de a accepta sau de a-ți asuma orice așteptare a părinților tăi este calea de a practica renunțarea la așteptările lor deplasate.

Când vine vorba despre renunțarea la așteptările părinților, ce adevăruri ar trebui să înțeleagă oamenii? Adică, știi pe ce adevăruri se bazează renunțarea la așteptările părinților sau la ce adevăruri-principii aderă? Dacă tu crezi că părinții tăi îți sunt cei mai apropiați oameni din lume, că sunt șefii și liderii tăi, că sunt oamenii care ți-au dat viață și te-au crescut, care ți-au oferit hrană, îmbrăcăminte, un cămin, transport, care au avut grijă de tine până la maturitate și că ei sunt binefăcătorii tăi, oare îți va fi ușor să renunți la așteptările lor? (Nu.) Dacă tu crezi aceste lucruri, este foarte posibil să abordezi așteptările părinților tăi dintr-o perspectivă trupească și îți va fi greu să renunți la oricare dintre așteptările lor nepotrivite și absurde. Vei fi legat și suprimat de așteptările lor. Chiar dacă te simți nemulțumit și refractar în inima ta, nu vei avea puterea să te eliberezi de aceste așteptări și nu vei avea de ales decât să le lași să-și urmeze cursul firesc. De ce va trebui să le lași să-și urmeze cursul firesc? Pentru că dacă ai renunța la așteptările părinților tăi și le-ai ignora sau le-ai respinge, ai simți că ești un copil nefilial, că ești nerecunoscător, că ți-ai dezamăgit părinții și că nu ești o persoană bună. Dacă adopți o perspectivă trupească, vei face tot ce-ți stă în putință să-ți folosești conștiința ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, să te asiguri că suferința pe care au îndurat-o de dragul tău nu a fost în zadar și vrei vrea și să le adeverești așteptările. Vei încerca din greu să realizezi tot ce ți-au cerut să faci, să eviți să-i dezamăgești, să faci ce este corect față de ei și vei lua decizia de a avea grijă de ei la bătrânețe și chiar te vei gândi puțin mai departe, să te ocupi de înmormântările lor, mulțumindu-i și pe ei și satisfăcându-ți și dorința de a fi un copil filial. Cât timp trăiesc în lumea asta, oamenii sunt influențați de diverse feluri de opinii publice și de climate sociale, precum și de diferite gânduri și păreri care sunt populare în societate. Dacă oamenii nu înțeleg adevărul, pot privi aceste lucruri numai din perspectiva sentimentelor trupești și, în același timp, le pot gestiona numai din acea perspectivă. În această perioadă, vei crede că părinții tăi fac multe lucruri pe care un părinte nu ar trebui să le facă, până într-acolo încât, în adâncul inimii, vei simți chiar dispreț și aversiune față de anumite acțiuni și comportamente ale părinților tăi, precum și față de umanitatea, caracterul și metodele lor de a face lucrurile, dar tot vei vrea să fii un copil filial, pentru a-i onora și a-i mulțumi și nu vei îndrăzni să-i neglijezi în niciun fel. Pe de o parte, vei face asta ca să eviți să fii disprețuit de societate și, pe de altă parte, ca să satisfaci nevoile conștiinței tale. Toate aceste păreri ți-au fost inoculate de omenire și de societate, așa că îți va fi foarte greu să gestionezi așteptările părinților tăi și relația ta cu ei într-un mod rațional. Vei fi forțat să îi abordezi ca un copil filial, să nu protestezi împotriva niciuneia dintre acțiunile lor; nu vei avea de ales, vei fi capabil doar să faci asta și, astfel, îți va fi și mai greu să renunți la așteptările părinților tăi. Dacă renunți cu adevărat la ele în inima ta, atunci tot va trebui să duci altă povară sau presiune, și anume condamnarea din partea societății, a rudelor tale îndepărtate și a celor apropiate. Va trebui chiar să suporți condamnarea, denunțarea, blestemele și disprețul care provin din adâncul inimii tale, care spun că ești un nimic, că nu ești un copil filial, că ești nerecunoscător sau chiar lucruri precum: „Ești un ingrat nepăsător, ești un lucru neascultător, mama ta nu te-a crescut cum trebuie”, pe care oamenii din societatea laică le spun – cu alte cuvinte, tot felul de lucruri neplăcute. Dacă nu înțelegi adevărul, vei ajunge în această situație dificilă. Adică, atunci când, în adâncul sufletului, renunți în mod rațional la așteptările părinților tăi sau când renunți la ele fără tragere de inimă, un alt fel de povară sau de presiune va apărea în adâncul inimii tale; această presiune provine din societate și din efectul conștiinței tale. Aladar, cum poți să renunți la așteptările părinților tăi? Există o cale de a rezolva această problemă. Nu este dificil – oamenii trebuie să depună eforturi pentru adevăr și să vina înaintea lui Dumnezeu pentru a căuta și a înțelege adevărul și apoi problema va fi rezolvată. Așadar, ce aspect al adevărului trebuie să înțelegeți ca să nu vă fie frică să fiți împovărați cu condamnarea opiniei publice sau condamnarea conștiinței voastre, în adâncul inimii, sau cu denunțarea și abuzul verbal din partea părinților voștri, atunci când renunțați la așteptările lor? (Acela că suntem doar ființe create înaintea lui Dumnezeu. În lumea aceasta, nu ar trebui să ne îndeplinim doar responsabilitățile față de părinții noștri; mai important, trebuie să ne facem bine îndatoririle și să ne îndeplinim obligațiile. Dacă putem înțelege acest lucru, poate că nu vom fi influențați prea mult de părinții noștri sau de condamnarea opiniei publice, atunci când, în viitor, vom renunța la așteptările părinților noștri.) Vrea să mai vorbească cineva despre asta? (Data trecută, Dumnezeu a avut părtășie despre faptul că, atunci când ne părăsim casele pentru a ne îndeplini îndatoririle, o facem din cauza circumstanțelor obiective – trebuie să ne părăsim părinții ca să ne facem îndatoririle, așa că nu putem avea grijă de ei – nu este vorba că alegem să-i părăsim, pentru că ne evităm responsabilitățile. Pe de altă parte, ne părăsim casele pentru că Dumnezeu ne-a chemat să ne îndeplinim îndatoririle, așa că nu le putem fi alături părinților noștri, dar tot ne facem griji pentru ei – asta nu înseamnă că nu vrem să ne îndeplinim responsabilitățile față de ei și că nu suntem filiali.) Aceste două motive sunt adevăruri și realități pe care oamenii ar trebui să le înțeleagă. Dacă oamenii înțeleg aceste lucruri, atunci când renunță la așteptările părinților lor, se vor simți puțin mai calmi și împăcați în adâncul inimilor lor, dar poate asta să rezolve această problemă de la rădăcină? Dacă nu ar exista influența unor circumstanțe externe mai mari, oare soarta ta ar fi legată de cea a părinților tăi? Dacă nu ai crede în Dumnezeu și ai lucra și ți-ai petrece zilele într-un mod normal, ai putea cu siguranță să le fii alături părinților tăi? Ai putea cu siguranță să fii un copil filial? Ai putea cu siguranță să stai alături de ei și să le răsplătești bunătatea? (Nu neapărat.) Există vreo persoană care acționează, de-a lungul întregii vieți, doar ca să răsplătească bunătatea părinților ei? (Nu.) Nu există oameni care sunt așa. Prin urmare, ar trebui să ajungi să înțelegi această chestiune și să vezi care este esența ei, dintr-o perspectivă diferită. Acesta este adevărul mai profund pe care se cuvine să-l înțelegi în această chestiune. De asemenea, este o realitate și, mai mult decât atât, este esența acestor lucruri. Care sunt adevărurile pe care ar trebui să le înțelegi despre renunțarea la așteptările părinților tăi? Pe de o parte, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi; pe de altă parte, ar trebui să înțelegi că părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale. Nu acesta este adevărul? (Ba da.) Dacă înțelegi aceste două adevăruri, oare nu îți va fi mai ușor să renunți la așteptările părinților tăi? (Ba da.)

Mai întâi, vom vorbi despre acest aspect al adevărului: „Părinții nu sunt creditorii tăi.” Părinții nu sunt creditorii tăi – la ce se referă acest lucru? Nu se referă la bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții tăi crescându-te? (Ba da.) Părinții tăi ți-au arătat bunătate crescându-te, așa că îți este foarte greu să renunți la relația cu ei. Crezi că trebuie să le răsplătești bunătatea, altfel ai fi un copil nefilial; crezi că trebuie să le arăți pietate filială, că trebuie să asculți de fiecare vorbă a lor, că trebuie să le satisfaci fiecare dorință și cerință și, în plus, să nu-i dezamăgești – după părerea ta, asta înseamnă să le răsplătești bunătatea. Desigur, unii au slujbe bune și câștigă salarii mari și le oferă părinților câteva plăceri materiale și o viață materială grozavă, permițându-le să se încălzească în lumina lor și să ducă vieți mai bune. De exemplu, să spunem că le cumperi părinților tăi o casă și o mașină, îi duci la restaurante de lux să mănânce tot felul de delicatese și îi duci în excursii, în destinații turistice și le faci rezervare la hoteluri de lux, ca să-i faci fericiți și să le permiți să se bucure de aceste lucruri. Faci toate acestea ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, să-i faci să simtă că au primit ceva în schimb pentru că te-au crescut și te-au iubit și că nu i-ai dezamăgit. Pe de o parte, faci asta ca să vadă părinții tăi, pe de altă parte, procedezi așa ca să vadă oamenii din jurul tău, societatea și, în același timp, te străduiești să satisfaci nevoile conștiinței tale. Indiferent cum privești lucrurile, indiferent ce încerci să satisfaci, în orice caz, toate aceste acțiuni sunt făcute, în mare măsură, ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, iar esența acestor acțiuni este de a răsplăti bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții tăi crescându-te. Așadar, de ce ai această idee de a răsplăti bunătatea părinților tăi? Pentru că tu crezi că ei ți-au dat viață și că nu le-a fost ușor să te crească; în felul acesta, părinții tăi devin, în mod imperceptibil, creditorii tăi. Crezi că le ești dator și că trebuie să-i răsplătești. Crezi că numai răsplătindu-i vei avea umanitate și vei fi cu adevărat un copil filial și că a-i răsplăti este standardul moral pe care ar trebui să-l aibă un om. Așadar, aceste idei, păreri și acțiuni apar, în esență, pentru că tu crezi că le ești dator părinților tăi și că trebuie să-i răsplătești; într-o mare măsură, părinții sunt creditorii tăi, adică tu crezi că ai o datorie la ei pentru bunătatea pe care ți-au arătat-o. Acum că ai capacitatea de a-i răsplăti și a-i recompensa, o faci – conform abilităților tale, folosești banii și afecțiunea ca să-i recompensezi. Așadar, este aceasta o manifestare a adevăratei umanități? Este un adevărat principiu de practică? (Nu este.) De ce spun că părinții nu sunt creditorii tăi? Întrucât faptul că „părinții nu sunt creditorii tăi” este adevărul; dacă-ți privești părinții ca pe binefăcătorii și creditorii tăi și dacă tot ce faci are scopul de a-i recompensa pentru bunătatea lor, oare această idee și această părere sunt corecte? (Nu.) Nu cumva acel „nu” a fost rostit cu multă reticență? Care din aceste afirmații este adevărul: „Părinții nu sunt creditorii tăi” sau „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi”? („Părinții nu sunt creditorii tăi” este adevărul.) Întrucât faptul că „părinții nu sunt creditorii tăi” este adevărul, atunci afirmația: „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi” este adevărul? (Nu.) Nu este în contradicție cu afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi”? (Ba da.) Nu este important care din aceste afirmații îți face conștiința să se simtă vinovată – ce este important? Important este care din aceste afirmații e adevărul. Trebuie să accepți afirmația care este adevărul, chiar dacă îți face conștiința să se simtă inconfortabil și acuzată, pentru că este adevărul. Deși afirmația: „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi” este conform standardelor morale ale omenirii și conștiinței omului, ea nu este adevărul. Deși această afirmație îți face conștiința să se simtă mulțumită și confortabil, trebuie să renunți la ea. Aceasta este atitudinea pe care trebuie s-o ai când vine vorba despre acceptarea adevărului. Așadar, dintre „Părinții nu sunt creditorii tăi” și „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi”, care afirmație sună mai confortabil, mai în concordanță cu umanitatea și cu simțul conștiinței tale și mai în concordanță cu standardele morale ale omenirii? (Cea de-a doua afirmație.) De ce cea de-a doua afirmație? Pentru că răspunde nevoilor emoționale ale omului și le satisface. Totuși, nu este adevărul și este detestată de Dumnezeu. Așadar, afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi” îi face pe oameni să se simtă inconfortabil? (Da.) Ce simt și ce percep oamenii după ce aud această afirmație? (Că îi lipsește puțin conștiința.) Simt că îi lipsește puțin sentiment omenesc, nu-i așa? (Așa e.) Unii spun: „Dacă un om nu are sentimente umane, oare mai este om?” – dacă oamenii nu au sentimente umane, sunt ei oameni? Afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi” pare lipsită de sentimente umane, dar este o realitate. Dacă abordezi relația cu părinții tăi într-o manieră rațională, vei descoperi că afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi” a explicat limpede, chiar de la rădăcină, relația pe care fiecare persoană o are cu părinții săi și esența și rădăcina relațiilor interpersonale. Deși îți stingherește conștiința și nu-ți satisface nevoile emoționale, este în continuare un fapt și este în continuare adevărul. Acest adevăr îți poate permite să abordezi rațional și corect bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții crescându-te. De asemenea, îți poate permite să abordezi rațional și corect orice așteptare din partea părinților tăi. Firește, poate și mai mult să-ți permită să abordezi rațional și corect relația pe care o ai cu părinții tăi. Dacă poți aborda astfel relația cu părinții tăi, atunci o poți gestiona într-un mod rațional. Unii oameni spun: „Aceste adevăruri sunt foarte bine spuse și sună foarte pasionant, dar de ce atunci când oamenii le aud, li se par imposibil de realizat? Mai ales «Părinții nu sunt creditorii tăi» – de ce, după ce aud acest adevăr, simt ei că relația cu părinții lor este din ce în ce mai distantă și mai înstrăinată? De ce simt că nu există deloc afecțiune între ei și părinții lor?” Oare adevărul încearcă, în mod deliberat, să-i îndepărteze pe oameni unii de ceilalți? Oare adevărul încearcă, intenționat, să rupă legăturile dintre oameni și părinții lor? (Nu.) Așadar, ce rezultat poate fi obținut din înțelegerea acestui adevăr? (Înțelegerea acestui adevăr ne poate permite să vedem relația cu părinții noștri așa cum este ea în realitate – acest adevăr ne spune reala natură a acestei chestiuni.) Corect, îți permite să vezi adevărata natură a acestei chestiuni, să abordezi și să gestionezi rațional aceste lucruri și să nu trăiești stăpânit de afecțiunile tale sau de relațiile interpersonale trupești, nu-i așa?

Să vorbim despre felul în care ar trebui să fie interpretată afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi.” Părinții nu sunt creditorii tăi – nu este o realitate? (Ba este.) Întrucât este o realitate, se cuvine să explicăm chestiunile implicate în această afirmație. Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Adică, ei pot avea propriile așteptări. Tu ai propriile alegeri și calea în viață și destinul pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru tine, lucru care nu are nicio legătură cu părinții tăi. Așadar, când unul din părinții tăi spune: „Ești un copil nefilial. Nu te-ai întors să mă vezi de atât de mulți ani și au trecut atât de multe zile de când m-ai sunat ultima oară. Sunt bolnav și nu există nimeni care să aibă grijă de mine. Chiar te-am crescut degeaba. Ești într-adevăr un ingrat nepăsător și un copil nerecunoscător!”, dacă nu înțelegi adevărul că „Părinții nu sunt creditorii tăi”, să auzi aceste cuvinte va fi la fel de dureros ca un cuțit care îți străpunge inima, iar tu te vei simți vinovat. Fiecare dintre aceste cuvinte se va întipări în inima ta și te va face să te simți rușinat în fața părintelui tău, îndatorat și plin de vinovăție față de el. Când părintele tău spune că ești un ingrat nepăsător, tu chiar vei crede: „Are completă dreptate. M-a crescut până la vârsta aceasta și nu a fost capabil să se încălzească deloc în lumina mea. Acum e bolnav și a sperat că aș putea să stau la căpătâiul său, să-l servesc și să-i țin de urât. A avut nevoie să-i răsplătesc bunătatea, iar eu nu am fost acolo. Chiar sunt un ingrat nepăsător!” Te vei cataloga drept un ingrat nepăsător – este acesta un lucru rezonabil? Ești un ingrat nepăsător? Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești, tot ce poți realiza este să le reduci puțin suferința și poverile trupești, dar au vreo legătură cu tine momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua cu ei, veghindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect? Dacă părinții tăi ar fi spus că ești un ingrat nepăsător, că nu ai conștiință și că ești un copil nerecunoscător, te-ai fi supărat? (Da.) Dar acum? (Acum nu m-aș supăra.) Așadar, cum s-a rezolvat această problemă? (Dumnezeu a avut părtășie cu noi, zicându-ne că dacă părinții noștri se îmbolnăvesc sau nu și dacă trăiesc sau mor nu are nimic de-a face cu noi, totul este predestinat de Dumnezeu. Dacă rămânem alături de ei, nu am putea face nimic, așadar, dacă spun că suntem ingrați nepăsători, asta nu are nicio legătură cu noi.) Indiferent dacă părinții te numesc un ingrat nepăsător, cel puțin îți îndeplinești datoria de ființă creată înaintea Creatorului. Cât timp nu ești un ingrat nepăsător în ochii lui Dumnezeu, este suficient. Nu contează ce spun oamenii. Ce zic părinții tăi despre tine nu este neapărat adevărat și ce afirmă nu este folositor. Trebuie să iei cuvintele lui Dumnezeu drept fundament. Dacă Dumnezeu spune că ești o ființă creată corespunzătoare, atunci nu contează dacă oamenii te numesc un ingrat nepăsător, ei nu pot realiza nimic. Este vorba doar că oamenii vor fi afectați de aceste insulte, din cauza efectului conștiințelor lor sau atunci când nu înțeleg adevărul și statura lor este mică și vor fi într-o dispoziție cam proastă și puțin deprimați, dar când se întorc înaintea lui Dumnezeu, toate acestea se vor rezolva și nu vor mai fi o problemă pentru ei. Nu s-a rezolvat problema răsplătirii bunătății din partea părinților? Înțelegi această chestiune? (Da.) Ce fapt trebuie să înțeleagă oamenii aici? Este responsabilitatea părinților tăi să te crească. Ei au ales să-ți dea viață, așa că au o responsabilitate și o obligație să te crească. Crescându-te până la maturitate, își îndeplinesc responsabilitatea și obligația. Nu le datorezi nimic, așa că nu este nevoie să-i recompensezi. Nu trebuie să-i recompensezi – asta arată clar că părinții nu sunt creditorii tăi și că nu trebuie să faci nimic pentru ei, în schimbul bunătății lor. În cazul în care circumstanțele îți permit să îndeplinești o parte din responsabilitatea față de ei, atunci fă-o. Dacă mediul și circumstanțele tale obiective nu-ți permit să-ți îndeplinești obligația față de ei, atunci nu e nevoie să te gândești prea mult la asta și nu ar trebui să crezi că le ești îndatorat, pentru că părinții nu sunt creditorii tăi. Nu contează dacă dai dovadă de pietate filială față de părinții tăi sau dacă îți îndeplinești responsabilitatea față de ei, tu doar îți asumi perspectiva unui copil și îți îndeplinești o parte din responsabilitatea față de cei care, cândva, ți-au dat viață și te-au crescut. Cu siguranță însă nu poți face acest lucru din perspectiva recompensării lor sau din perspectiva potrivit căreia „Părinții tăi sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi, trebuie să le răsplătești bunătatea.”

În lumea necredincioșilor, există o zicală: „Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.” Mai există și zicala: „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”. Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea animalelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare și pe care o respectă tot toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii. Faptul că toate felurile de viețuitoare respectă această lege demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea animalelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai prejos decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine când te-au crescut și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. Priviți păsările: cu mai mult de o lună înainte de sezonul de împerechere, ele caută constant un loc sigur pentru a-și face cuiburile. Masculii și femelele pleacă în schimburi, cărând diferite tipuri de plante, pene și crenguțe ca să înceapă a-și construi cuiburile în copaci cu ramuri relativ dese. Micile cuiburi construite de diverse tipuri de păsări sunt toate incredibil de rezistente și complexe. De dragul puilor, păsările fac tot acest efort construind cuiburi și adăposturi. După ce-și construiesc cuiburile și vine vremea clocirii, în fiecare cuib există tot timpul o pasăre; masculii și femelele sunt în schimburi alternative timp de 24 de ore pe zi și sunt incredibil de atenți – când unul dintre ei se întoarce, celălalt zboară curând după aceea. La scurt timp, câțiva pui ies din găoace și-și scot capetele, iar tu îi poți auzi ciripind în copacii lor. Păsările adulte zboară încoace și încolo, întorcându-se acum ca să-și hrănească puii cu viermi, mai târziu pentru a-i hrăni cu altceva, dând dovadă de o atenție incredibilă. După două luni, câțiva pui au crescut puțin și pot sta pe marginea cuibului și dau din aripi; părinții lor zboară încoace și încolo, hrănindu-i și păzindu-i cu rândul. Într-un an, am văzut o cioară în văzduh, ținând un pui în cioc. Puiul țipa jalnic, strigând, mai mult sau mai puțin, după ajutor. Cioara era în față, zburând cu puiul în cioc, iar în urma ei era o pereche de păsări adulte, care o urmăreau. Acele două păsări țipau și ele jalnic și, în cele din urmă, cioara a zburat departe. Probabil că puiul ar fi murit oricum, indiferent dacă părinții ar fi reușit să ajungă cioara. Acele două păsări adulte care o urmăreau au țipat și au cârâit atât de mult încât i-au alarmat pe oamenii de la sol – cât de jalnice crezi că au fost țipetele lor? De fapt, sigur nu aveau un singur pui. Probabil că aveau trei sau patru pui în cuib, dar când unul a fost luat, l-au urmărit, țipând și cârâind. Așa este lumea animală și biologică – viețuitoarele sunt capabile să-și crească neobosite puii. Păsările se întorc și construiesc cuiburi noi în fiecare an, fac aceleași lucruri în fiecare an; își clocesc ouăle, își hrănesc puii și îi învață să zboare. Cât timp puii exersează zborul, ei nu zboară foarte sus și uneori cad pe pământ. Chiar i-am salvat de câteva ori și ne-am grăbit să-i punem înapoi în cuiburile lor. Părinții lor îi învață în fiecare zi și, într-o bună zi, toți acei pui își vor părăsi cuiburile și vor zbura departe, lăsând în urmă cuiburi goale. În anul următor, noi perechi de păsări vor veni pentru a construi cuiburi, a-și cloci ouăle și a-și crește puii. Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt foarte afectuoase și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor lor așa ca oamenii, spunând: „Trebuie să le răsplătesc bunătatea, trebuie să-i recompensez – trebuie să-mi ascult părinții. Dacă nu le arăt pietate filială, alți oameni mă vor condamna, mustra și critica pe la spate. N-aș putea suporta asta!” Astfel de lucruri nu se spun în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și consensuri greșite. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața și se cred nevrednici de bunătatea părinților lor, din cauza unui lucru pe care l-au făcut și care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente. Oamenii trăiesc într-un mediu influențat de ideologia omenirii corupte, așadar sunt invadați și tulburați de diverse idei greșite, lucru care le face viața epuizantă și mai puțin simplă decât cea a altor viețuitoare. Cu toate acestea, în prezent, întrucât Dumnezeu lucrează și exprimă adevărul, pentru a le spune oamenilor care este adevărata natură a tuturor faptelor și pentru a le permite să înțeleagă adevărul, după ce ajungi să înțelegi adevărul, aceste idei și păreri greșite nu te vor mai împovăra și nu-ți vor mai servi drept ghid pentru felul în care îți gestionezi relația cu părinții. În acest punct, viața ta va deveni mai relaxată. Să duci o viață relaxată nu înseamnă că nu vei ști care sunt responsabilitățile și obligațiile tale – vei ști în continuare aceste lucruri. Depinde doar de perspectiva și metodele pe care le alegi pentru a-ți aborda responsabilitățile și obligațiile. O cale este de a lua drumul sentimentelor și de a gestiona aceste lucruri prin mijloace emoționale și prin metodele, ideile și părerile spre care Satana îl îndrumă pe om. Cealaltă calea este de a trata aceste lucruri pe baza cuvintelor pe care omul le-a învățat de la Dumnezeu. Când ei tratează aceste chestiuni conform ideilor și părerilor greșite ale Satanei, nu pot decât să trăiască în încurcătura sentimentelor lor și nu vor fi niciodată capabili să distingă ce este corect de ce este greșit. În aceste circumstanțe, nu au de ales decât să trăiască într-o capcană, prinși mereu în chestiuni precum: „Ai dreptate, eu greșesc. Tu mi-ai oferit mai mult; eu ți-am oferit mai puțin. Ești nerecunoscător. Ai făcut prea mult pentru mine.” Prin urmare, ei nu vorbesc niciodată clar. Totuși, după ce oamenii înțeleg adevărul și când scapă din această plasă de idei, păreri și sentimente greșite, aceste chestiuni devin simple pentru ei. Dacă respecți un adevăr-principiu, o idee sau o părere care este corectă și provine de la Dumnezeu, viața ta va deveni foarte relaxată. Nici opinia publică, nici conștiința ta trează și nici povara sentimentelor tale nu-ți vor mai obstrucționa felul în care gestionezi relația cu părinții tăi; dimpotrivă, aceste lucruri îți vor permite să înfrunți această relație într-un mod corect și rațional. Dacă acționezi conform adevărurilor-principii pe care Dumnezeu le-a dat omului, chiar dacă oamenii te critică pe la spate, tot te vei simți împăcat și calm în adâncul sufletului și acest lucru nu va avea niciun efect asupra ta. Cel puțin nu te vei mustra aspru pentru că ești un ingrat nerecunoscător sau, în adâncul inimii, nu vei mai simți că te acuză conștiința. Asta pentru că vei ști că toate acțiunile tale sunt realizate conform metodelor pe care le-ai învățat de la Dumnezeu și că auzi și asculți cuvintele lui Dumnezeu și-I urmezi calea. Să asculte cuvintele lui Dumnezeu și să-I urmeze calea este simțul rațiunii pe care oamenii se cuvine să-l aibă cel mai mult. Vei fi o persoană adevărată numai când vei face aceste lucruri. Dacă nu ai realizat aceste lucruri, atunci ești un ingrat nepăsător. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Acum vezi clar această chestiune? Să o vezi clar este un aspect al acestui lucru; dacă oamenii pot vedea treptat această chestiune așa cum este ea și pot practica adevărul, acesta este alt aspect. Pentru a vedea limpede această chestiune, oamenii trebuie să experimenteze un timp aceste lucruri. Dacă oamenii-și doresc să vadă clar acest fapt și această esență și să ajungă la punctul în care să gestioneze chestiunile principial, asta nu se poate face în scurt timp, pentru că trebuie mai întâi să se lepede de influența tuturor felurilor de idei și păreri greșite. Un alt aspect, mai important, al acestui lucru este acela că trebuie să poată înlătura constrângerile și influența propriei conștiințe și a propriilor sentimente; în special, trebuie să treacă peste obstacolul propriilor sentimente. Să spunem că, în teorie, conștientizezi cum cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și este corect și, în teorie, știi că ideile și părerile eronate pe care Satana le insuflă oamenilor sunt greșite, dar pur și simplu nu poți trece peste obstacolele sentimentelor tale și mereu îți pare rău de părinții tăi, crezând că ți-au arătat prea multă bunătate, că s-au sacrificat, au făcut și au suferit prea mult pentru tine, că umbra a tot ceea ce au făcut pentru tine, tot ce au spus și chiar fiecare preț pe care l-au plătit pentru tine sunt încă vii în mintea ta. Fiecare dintre aceste obstacole va fi un moment foarte important pentru tine și nu îți va fi ușor să îl depășești. De fapt, tu însuți vei fi cel mai mare obstacol de depășit. Dacă vei putea depăși obstacol după obstacol, atunci vei fi capabil să renunți complet la sentimentele pe care le ai, în adâncul inimii, față de părinții tăi. Nu am părtășie despre asta ca să te fac să-ți trădezi părinții și cu siguranță nu ca să te determin să trasezi limite între tine și părinții tăi – nu dăm startul unei mișcări, nu este nevoie să trasezi limite. Am părtășie despre asta doar ca să-ți împărtășesc o înțelegere corectă a acestor chestiuni și să te ajut să accepți o idee și o părere corectă. În plus, am părtășie despre asta ca, atunci când ți se vor întâmpla aceste lucruri, să nu fii tulburat sau legat de mâini și de picioare de ele și, mai important, când vei întâlni aceste lucruri, ele să nu-ți afecteze modul în care îți îndeplinești datoria de ființă creată. În felul acesta, părtășia Mea își va îndeplini scopul. Desigur, pot oamenii care trăiesc în trup să ajungă în punctul în care nu au niciunul dintre aceste lucruri în mințile lor și în care nu există nicio încurcătură emoțională între ei și părinții lor? Ar fi imposibil. În lumea aceasta, în afară de părinții lor, oamenii au și copii – acestea două sunt cele mai apropiate relații trupești dintre oameni. E imposibil să rupi complet legăturadintre un părinte și copil. Nu încerc să te fac să treci prin formalitatea de a declara că vei rupe legăturile cu părinții tăi și că nu veți mai fi împreună niciodată. Încerc să te ajut să-ți abordezi corect relația cu ei. Aceste lucruri sunt dificile, nu-i așa? Pe măsură ce înțelegi mai profund adevărul și pe măsură ce îmbătrânești, dificultatea acestor lucruri se va reduce și va scădea treptat. Când oamenii au 20 de ani, simt atașamentul față de părinții lor ca fiind la un nivel diferit decât la 30 sau la 40 de ani. Acest atașament devine și mai discret după ce împlinesc 50 de ani și nu este nevoie să vorbim despre momentul în care oamenii ajung la 60 sau 70 de ani. Până atunci, atașamentul este și mai ușor – se schimbă pe măsură ce oamenii îmbătrânesc.

Adevărul: „Părinții nu sunt creditorii tăi” este principiul corect de practică pe care oamenii ar trebui să-l înțeleagă atunci când vine vorba despre felul în care își abordează părinții. Care este celălalt principiu de practică? (Părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale.) Nu este mai ușor să înțelegi și să renunți la zicala: „Părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale” decât la aceea că „Părinții nu sunt creditorii tăi”? Din afară, se pare că părinții au dat naștere vieții tale trupești și ei sunt cei care ți-au dat viață. Dacă însă privim asta din perspectiva lui Dumnezeu și de la rădăcina problemei, viața trupească nu ți-a fost dată de părinții tăi, pentru că oamenii nu pot crea viață. Mai simplu spus, nicio persoană nu poate crea răsuflarea omului. Motivul pentru care trupul fiecărei persoane este capabil să devină o persoană este pentru că are acea suflare. Viața omului constă în această suflare și este semnul unei persoane vii. Oamenii au această suflare și această viață, iar sursa și originea acestor lucruri nu sunt părinții lor. Doar că oamenii au apărut fiindcă părinții le-au dat viață – la rădăcină, Dumnezeu este Cel care dă oamenilor aceste lucruri. Prin urmare, părinții nu sunt stăpânii vieții tale, Stăpânul vieții tale este Dumnezeu. El a creat omenirea, a creat viețile omenirii și i-a dat acesteia suflarea vieții, care este originea vieții omului. Prin urmare, este ușor de înțeles că „Părinții nu sunt stăpânii vieții tale”? Suflarea nu ți-a fost dată de părinții tăi și cu atât mai puțin ceea ce urmează nu-ți este dat de părinți. Dumnezeu veghează și guvernează fiecare zi a vieții tale. Părinții tăi nu pot decide cum va decurge fiecare zi a vieții tale, dacă va fi fericită și va merge ca pe roate, cu cine te vei întâlni sau în ce mediu vei trăi în fiecare zi. Pur și simplu Dumnezeu are grijă de tine prin intermediul părinților tăi – ei sunt doar oamenii pe care El i-a trimis să aibă grijă de tine. Când te-ai născut, nu părinții tăi au fost cei care ți-au dat viață, așadar ei au fost cei care ți-au dat viața care ți-a permis să trăiești până acum? Tot nu. Originea vieții tale este tot Dumnezeu și nu părinții tăi. Să spunem că părinții tăi ți-au dat viață, dar la un an sau la cinci ani, Dumnezeu ar decide să-ți ia viața. Ar putea părinții tăi să facă, în privința asta, ceva? Ce ar face? Cum ți-ar salva viața? Te-ar trimite la spital și te-ar încredința doctorilor, care ar încerca să-ți vindece boala și să-ți salveze viața. Asta este responsabilitatea părinților tăi. Totuși, dacă Dumnezeu ar spune că această viață și această persoană nu ar trebui să trăiască și că ar trebui să te reîncarnezi în altă familie, atunci părinții tăi nu ar avea nicio putere sau mijloacele să-ți salveze viața. N-ar putea decât să privească în timp ce mica ta viață ar pleca din lumea aceasta. Când se pierde o viață, ei sunt neputincioși – tot ce pot face este să-și îndeplinească responsabilitatea de părinți și să te încredințeze doctorilor, care ar încerca să-ți vindece boala și să-ți salveze viața, dar nu părinții tăi decid dacă viața ta continuă sau nu. Dacă Dumnezeu spune că poți continua să trăiești, atunci viața ta există. Dacă spune că viața ta nu ar trebui să existe, atunci o vei pierde. E ceva ce pot face părinții în privința asta? Pot doar să se resemneze cu soarta ta. Mai clar, ei sunt doar ființe create obișnuite. Doar că, din perspectiva ta, ei au o identitate specială – ți-au dat viață și te-au crescut, sunt șefii și părinții tăi. Însă, din perspectiva lui Dumnezeu, ei sunt doar oameni obișnuiți, sunt membri ai omenirii corupte și nu au nimic special. Nu sunt nici măcar stăpânii propriilor vieți, deci cum ar putea să fie stăpânii vieții tale? Deși ți-au dat viață, ei nu știu de unde a provenit viața ta și nu au putut decide când, la ce oră și în ce loc va sosi viața ta sau cum va fi ea. Ei nu știu niciunul dintre aceste lucruri. În ceea ce-i privește, doar așteaptă pasiv, așteptând suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Indiferent că le place sau nu, indiferent dacă ei cred sau nu, oricum toate acestea sunt orchestrate și apar în mâinile lui Dumnezeu. Părinții nu sunt stăpânii vieții tale – nu este aceasta o chestiune ușor de înțeles? (Ba da.) Părinții tăi au dat naștere trupului tău, dar nu și vieții lui. Aceasta este o realitate. Pot părinții tăi să controleze chestiuni precum cât ești de înalt, ce constituție fizică ai, ce culoare sau cât de des îți este părul, ce hobbyuri ai și așa mai departe? (Nu.) Părinții tăi nu pot decide dacă tenul tău este frumos sau nu, sau ce trăsături ai. Unii părinți sunt grași și dau naștere unor copii care sunt slabi și scunzi, cu nasuri și ochi mici. Când oamenii îi văd, se gândesc: „Cu cine seamănă acești copii? Cu siguranță nu arată ca părinții lor.” Părinții nu pot decide nici măcar cu cine seamănă copiii lor, nu-i așa? Unii părinți au trupuri robuste și fac copii foarte uscățivi și slabi; unii părinți au trupuri foarte uscățive și slabe și au copii incredibil de robuști, puternici precum un taur. Unii părinți sunt timizi ca șoriceii și dau naștere unor copii foarte îndrăzneți. Unii părinți sunt prudenți și precauți și dau naștere unor copii care sunt foarte ambițioși și, în cele din urmă, unii dintre ei devin împărați, unii devin președinți, iar alții devin lideri ai unor bande de bandiți și de pungași. Unii părinți sunt fermieri, dar copiii pe care îi fac devin oficiali de rang înalt. Există, de asemenea, unii părinți care sunt înșelători, dar dau naștere unor copiii care sunt bine-crescuți și neprihăniți. Unii părinți sunt non-credincioși sau pot chiar să venereze idoli sau diavoli și dau viață unor copii care vor să creadă în Dumnezeu, care nu pot trăi fără credința lor în Dumnezeu. Unii părinți le spun copiilor lor: „Te voi trimite la facultate”, iar copiii lor zic: „Nu, sunt o ființă creată, trebuie să-mi îndeplinesc datoria!” Apoi părinții le spun copiilor: „Ești tânăr, nu ai nevoie să îndeplinești o datorie. Noi ne îndeplinim o parte din îndatoriri pentru că sunt bătrâni și nu avem perspective; pe viitor, vom câștiga câteva binecuvântări pentru familia noastră, așa că tu nu trebuie s-o faci. Ar trebui să înveți pe brânci și, după ce absolvi facultatea, trebuie să pleci și să devii un oficial de rang înalt, ca să mă pot scălda în lumină împreună cu tine.” Copiii lor răspund: „Nu. Sunt o ființă creată, îndeplinirea datoriei mele este cel mai important lucru.” Desigur, există unii părinți care cred în Dumnezeu și renunță la familiile și la carierele lor, dar copiii lor refuză să creadă vreodată în Dumnezeu. Copiii lor sunt necredincioși și, oricum ai privi acești copii și pe părinții lor, ei nu seamănă cu o familie. Deși arată ca o familie după înfățișare, obiceiuri de viață și chiar unele aspecte ale caracterelor lor, după hobbyuri, interese, lucrurile pe care le urmăresc și căile pe care merg, sunt complet diferiți. Pur și simplu sunt două tipuri diferite de oameni care merg pe două căi diferite. Așadar, există diferențe între viețile oamenilor și acestea nu sunt determinate de părinții lor. Părinții nu pot decide ce fel de vieți au copiii lor sau în ce fel de medii se nasc. Părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale. Viața nu le este dată oamenilor de către părinții lor – soarta unei persoane este o chestiune mai importantă sau mai puțin importantă decât viața sa? Pentru oameni, amândouă sunt chestiuni importante. De ce? Pentru că acestea nu sunt lucruri pe care oamenii le pot înțelege, realiza sau controla folosindu-și instinctele, abilitățile sau calibrul. Sorțile oamenilor și traiectoriile vieții lor sunt decise și guvernate de Dumnezeu. Nicio persoană nu poate face nicio alegere în privința acestor două chestiuni. Nici tu, nici părinții tăi nu alegeți în ce familie te naști sau ce părinți vei avea în viața asta. Părinții tăi au fost și ei pasivi în nașterea ta. Așadar, părinții tăi nu pot decide ce traiectorie va avea soarta ta, nu pot decide dacă vei fi avut sau bogat în viață, sărac și umil sau doar o persoană obișnuită; nu pot decide unde vei merge în viața aceasta, unde vei locui sau cum va fi căsnicia ta, cum vor fi copiii tăi sau în ce fel de mediu material vei trăi și așa mai departe. Există unii oameni ale căror familii au prosperat, au avut îmbrăcăminte și hrană și mai mulți bani decât puteau cheltui înainte să aibă un copil, dar după ce a crescut, copilul a risipit averea familiei și, indiferent câți bani au câștigat părinții lui, nu au putut să compenseze toți banii pe care copilul lor cheltuitor i-a risipit. De asemenea, există niște oameni care au fost săraci, dar la câțiva ani după ce au avut un copil, afacerea lor de familie a început să prospere, viețile lor s-au îmbunătățit, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine, iar mediul în care trăiau s-a îmbunătățit și el. Vezi tu, toate acestea sunt lucruri la care acești părinți nu s-au așteptat, nu-i așa? Părinții nu pot decide sorțile copiilor lor și, firește, nici nu au nicio legătură cu sorțile copiilor. Calea pe care mergi, unde mergi și ce oameni întâlnești în viața asta, câte dezastre înfrunți, câte lucruri grozave și câtă bogăție îți vor apărea în cale – toate aceste lucruri nu au nicio legătură cu părinții tăi sau cu așteptările lor. Fiecare părinte își dorește să aibă un copil care să se ridice în lume, dar oare această dorință se adeverește întotdeauna? Nu neapărat. Unii copii se ridică în lume, așa cum au vrut părinții lor și devin oficiali de rang înalt, se îmbogățesc și trăiesc bine, dar părinții lor se îmbolnăvesc și mor în decursul a câțiva ani și nu apucă să se bucure deloc de acest noroc sau să se încălzească în această lumină. Are soarta unui om vreo legătură cu părinții lui? Nu. Nu este ca și cum poți realiza tot ce se așteaptă părinții tăi să realizezi. Soarta unei persoane nu are nicio legătură cu părinții ei și părinții unei persoane nu îi pot decide soarta. Deși părinții tăi ți-au dat viață și deși au făcut multe lucruri ca să pună baza pentru perspectivele, idealurile și soarta ta viitoare, ei nu pot decide cum va fi soarta ta sau viitoarea ta cale în viață – aceste lucruri nu au nicio legătură cu ei. Prin urmare, părinții nu sunt stăpânii sorții tale și nu pot schimba nimic la tine. Dacă îți este sortit să fii bogat, atunci indiferent cât de săraci sau incapabili sunt părinții tăi, tu vei acumula averea care ți se cuvine. Dacă îți este sortit să fii o persoană săracă, obișnuită sau umilă, atunci, indiferent cât de capabili sunt părinții tăi, ei nu vor putea să te ajute. Dacă ești ales de Dumnezeu și ești unul dintre aleșii Lui, adică, dacă ai fost predestinat de El, atunci oricât de puternici sau capabili sunt părinții tăi, ei nu vor putea să te împiedice să crezi în Dumnezeu, chiar dacă ar vrea s-o facă. Întrucât îți este sortit să fii un membru al casei lui Dumnezeu și unul dintre aleșii Lui, nu poți să scapi de acest lucru. Soarta unei persoane are legătură numai cu suveranitatea și predestinarea lui Dumnezeu; nu are nicio legătură cu dorințele sau cu așteptările părinților ei. Firește, nu are nicio legătură nici cu interesele, hobby-urile, caracterul, aspirațiile, calibrul sau abilitățile acelui individ. Prin urmare, pe baza adevărului: „Părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale”, cum ar trebui să abordezi așteptările părinților tăi? Oare ar trebui să le accepți întru totul, să le ignori sau să le abordezi rațional? Când vine vorba de chestiunea vieții sau a sorții tale, părinții tăi sunt doar oameni normali, pot aștepta și pot spune orice vor. Lasă-i să spună orice doresc, tu doar vezi-ți de treabă. Nu este nevoie să te cerți cu ei, pentru că oricum sunt lucrurile cu adevărat, așa vor fi. Acest lucru nu apare în urma unei dezbateri și nu se schimbă în funcție de voința omului. Nu-ți poți decide soarta și cu atât mai puțin pot părinții tăi să o facă! Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Deși părinții sunt înaintașii tăi, tot nu au nicio legătură sau conexiune cu soarta ta. Ei nu ar trebui să încerce să-ți dicteze soarta doar pentru că sunt cu atâția ani mai în vârstă decât tine și pentru că sunt cu o generație mai în vârstă decât tine. Este un lucru irațional și detestabil. Prin urmare, oricând părinții tăi au ceva de spus despre calea pe care mergi în viață sau despre așteptările lor de la tine, ar trebui să abordezi acest lucru calm și rațional, pentru că ei nu sunt stăpânii sorții tale. Spune-le: „Soarta mea este în mâinile lui Dumnezeu – nicio persoană nu o poate schimba.” Nicio persoană nu-și poate controla propria soartă sau pe cea a unei alte persoane și nici părinții tăi nu sunt calificați să facă asta. Strămoșii tăi nu sunt calificați să facă asta, cu atât mai puțin părinții tăi. Cine este singurul care este calificat? (Doar Dumnezeu.) Doar Dumnezeu este calificat să stăpânească asupra sorților oamenilor.

Unii oameni admit, în teorie, că: „Părinții mei nu se pot amesteca în soarta mea. Deși m-au adus pe lume, viața nu mi-a fost dată de părinții mei, ci de Dumnezeu. Tot ce am mi-a fost dat de Dumnezeu. El m-a crescut până la maturitate, prin intermediul lor, și mi-a permis să trăiesc până acum. De fapt, Dumnezeu este Cel care m-a crescut.” Ei rostesc aceste cuvinte destul de bine și clar, dar, în circumstanțe speciale, nu-și pot depăși afecțiunile sau nu pot admite afirmația: „Părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale”. În împrejurări speciale, oamenii vor fi dominați de sentimentele lor și vor cădea în anumite ispite sau vor deveni slabi. Pentru că au suferit persecuția și condamnarea din partea guvernului și a lumii religioase și au fost arestați și trimiși la închisoare, anumiți credincioși în Dumnezeu hotărăsc să nu se transforme niciodată în iude și să nu trădeze niciodată pe niciunul dintre frații și surorile lor sau să ofere vreo informație despre biserică, indiferent ce fel de tortură ar îndura – ar prefera să moară decât să devină iude. Ca atare, sunt torturați și chinuiți până nu mai seamănă cu oamenii, ochii le sunt atât de umflați încât devin ca niște crăpături și nu pot vedea clar, urechile le asurzesc, dinții le sunt scoși, colțurile gurii crapă și sângerează, nu se mai țin bine pe picioare, întregul trup le este umflat și acoperit de vânătăi. Însă, indiferent cum sunt chinuiți, ei nu recurg la trădare – sunt hotărâți să nu se transforme în iude și să rămână fermi în mărturia lor pentru Dumnezeu. Până acum, par să fie destul de puternici și să aibă mărturie, nu-i așa? Au trecut prin tortură și intimidare fără să se transforme în iude și au fost chinuiți astfel timp de multe zile și nopți. Când un diavol vede un astfel de om, se gândește: „Tipul acesta este foarte dur, a fost otrăvit destul de profund. Chiar a fost îndumnezeit. Este atât de tânăr și a fost chinuit într-un asemenea hal, fără să scape nici măcar o vorbă. Ce voi face în privința asta? Se pare că tipul este un personaj important, probabil că știe multe despre biserică. Dacă pot să-i smulge câteva informații de pe buze, putem să arestăm mulți oameni și să facem mulți bani!” Apoi diavolul începe să se gândească mult la asta: „Cum pot să-l fac să deschidă gura, să dea niște informații și să toarne câțiva oameni? Toți oamenii puternici au puncte slabe – la fel ca oamenii care practică kung fu. Indiferent cât de bine se pricepe cineva la kung fu, până la urmă tot are o vulnerabilitate. Fiecare om are un punct slab, așa că hai să-l atacăm în mod special pe al lui. Care este punctul lui slab? Am auzit că este singur la părinți și că aceștia l-au răsfățat de când era mic. Am auzit că au mare grijă de el, că îl iubesc mult și că el este foarte filial față de ei. Dacă îi aduc părinții și îi pun să-l «lucreze» psihologic, poate cuvintele lor vor avea vreun folos.” Apoi diavolul îi aduce părinții. Ghicește ce se întâmplă imediat ce își vede părinții. Înainte să-i vadă, s-a gândit: „O, Dumnezeule, sunt hotărât să rămân ferm în mărturia mea. Categoric nu mă voi transforma în Iuda!” Însă imediat ce își vede părinții, inima aproape că i se frânge. Primul lucru pe care îl simte este: „Mi-am dezamăgit părinții, probabil că pentru ei este foarte dureros să mă vadă așa” și apoi clachează. În inima lui, continuă să insiste: „Nu mă voi transforma în Iuda, trebuie să rămân ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu. Nu am mers pe calea greșită, urmez calea corectă în viață. Trebuie să-l umilesc pe Satana și să fiu martor pentru Dumnezeu!” În inima lui, este ferm și tot insistă pe asta, dar emoțional nu poate suporta și, într-o clipă, inima îi este pe punctul de a se frânge. Cum crezi că se simt părinții lui când își văd copilul chinuit într-un asemenea hal? Nu voi vorbi despre tatăl lui, dar inima mamei lui se frânge. Când își vede copilul chinuit până nu mai seamănă cu un om, este foarte tulburată, simte un mare disconfort și durere și tremură în timp ce se îndreaptă spre el. Într-un astfel de moment, tu cum ai reacționa? N-ai îndrăzni să te uiți, nu-i așa? Vezi tu, nu ai spus nimic, părinții tăi nu au spus nimic, dar deja ai clacat, incapabil să-ți depășești sentimentele. Ți-ai zice: „Părinții mei sunt bătrâni, nu se simt prea bine fizic și depind unul de celălalt ca să se descurce. Au adus pe lume un copil ca mine și, până acum, nu le-am îndeplinit nicio așteptare și acum le-am provocat foarte multe necazuri, i-am făcut de rușine și chiar au fost nevoiți să vină și să mă vadă suferind în halul acesta.” Pe nesimțite, în adâncul inimii tale, ai simți că ești un copil nefilial, că ți-ai rănit și ți-ai dezamăgit părinții și că i-ai făcut să se îngrijoreze și i-ai dezamăgit. Atât tu, cât și părinții tăi ați fi în agonie, din motive diferite. În cazul părinților tăi, ar fi din cauză că ar suferi pentru tine și nu ar suporta să te vadă suferind în felul acela. În cazul tău, ar fi din cauză că ai vedea cât de triști și de tulburați sunt părinții tăi și nu ai suporta să-i vezi triști și îngrijorați pentru tine. Nu sunt ambele lucruri efectele sentimentelor tale? Până în acest moment, toate acestea pot fi considerate normale și nu-ți vor fi afectat încă fermitatea mărturiei. Să spunem că atunci părinții tăi ar spune: „Înainte, erai atât de sănătos și puternic și acum ai fost bătut într-un asemenea hal. De când erai mic, te-am tratat ca pe lumina ochilor noștri. Nu te-am atins niciodată, nici măcar cu un deget. Cum ai putut permite să ți se întâmple asta? Nu am vrut niciodată să te lovim; tot timpul te-am prețuit și te-am iubit – «te purtam în gură, de frică să nu te topești, te purtam pe palme, de teamă să nu te rupi». Te prețuim atât de mult, dar nu este suficient. E în regulă dacă nu vrei să ai grijă de noi, dar acum refuzi să oferi informații, suferi prea mult și nu renunți, deși ești chinuit într-un asemenea hal, pentru că tu crezi în Dumnezeu și vrei să fii martor pentru El. Cum poți fi atât de încăpățânat? De ce insiști să crezi în Dumnezeu? «Trupul ți-a fost dat de părinții tăi.» Ne tratezi corect lăsând să ți se întâmple asta? Dacă într-adevăr ți s-ar întâmpla ceva, cum te aștepți ca noi doi să continuăm să trăim? Nu ne așteptăm să ai grijă de noi la bătrânețe sau să ne organizezi înmormântările, vrem doar ca tu să fii bine. Ești totul pentru noi; dacă nu ești bine, dacă mori, cum am putea continua să ne trăim restul vieții? Pe cine altcineva avem, în afară de tine? Ce alte speranțe avem?” Fiecare cuvânt din acest discurs te-ar lovi unde doare cu adevărat, satisfăcându-ți nevoile emoționale și stimulându-ți, în același timp, sentimentele și conștiința. Înainte să spună părinții tăi aceste lucruri, încă te țineai de convingerea și de atitudinea ta în adâncul inimii, dar după ce au rostit aceste cuvinte de reproș, oare linia de apărare din inima ta nu se va prăbuși? „«Trupul ți-a fost dat de părinții tăi». Ți-ai dat demisia de la o slujbă bună, ți-ai abandonat perspectivele grandioase și ai renunțat la o viață bună. Insiști să crezi în Dumnezeu și ți-ai permis să fii ruinat în felul acesta – te porți corect față de noi?” Ar putea cineva să nu plângă auzind acest discurs? Ar putea cineva să nu se mustre auzind aceste cuvinte? Ar putea cineva să evite să simtă că și-a dezamăgit părinții? Ar putea cineva să simtă că acesta era Satana, care îl ispitea? Ar putea cineva să fie afectat de asta numai emoțional, dar să gestioneze situația tot rațional? Ar putea cineva să-și mențină credința în afirmația: „Părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale și nu sunt creditorii tăi”, după ce aude acest discurs? Ar putea cineva, deși se simte slab emoțional, să se abțină să-și abandoneze datoria și obligația și mărturia fermă pe care ar trebui s-o aibă o ființă creată? Pe care dintre aceste lucruri l-ați putea realiza? Dacă, în privința sentimentelor tale, ai fi doar puțin supărat, chiar vărsând câteva lacrimi și părându-ți rău pentru părinții tăi, dar tot ai avea credință în cuvântul lui Dumnezeu și încă te-ai ține de mărturia pe care se cuvine să o oferi cu fermitate și încă ți-ai face datoria pe care se cuvine s-o îndeplinești, fără să pierzi mărturia, responsabilitatea și datoria pe care o ființă creată le are înaintea Domnului creației, atunci ai rămâne ferm. Însă dacă atunci când ți-ai vedea mama făcându-ți reproșuri în lacrimi, te-ai lăsa copleșit de sentimentele tale, crezând că ești nefilial, că ai făcut alegerea greșită, având regrete și nefiind dispus să continui, vrând să abandonezi mărturia pe care se cuvine să o aibă o ființă creată, datoria, responsabilitatea și obligația pe care o ființă creată se cuvine să le îndeplinească și te-ai întoarce alături de părinții tăi, le-ai răsplăti bunătatea și nu i-ai lăsa să sufere sau să-și mai facă griji de dragul tău, atunci nu ai avea nicio mărturie și ai fi nedemn să-L urmezi pe Dumnezeu. Ce le-a spus Dumnezeu celor care Îl urmează? (Nu a spus El: „Dacă vine cineva la Mine și nu-și urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații, surorile, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26)? Acest verset este în Biblie.) Dacă iubirea pentru părinții tăi este mai mare decât cea pentru Dumnezeu, atunci nu ești vrednic să-L urmezi pe Dumnezeu și nu ești unul dintre discipolii Lui. Dacă nu ești unul dintre discipolii Lui, atunci se poate spune că nu ești un biruitor, iar Dumnezeu nu te vrea. Prin această încercare, ai fost dat în vileag, nu ai rămas ferm în mărturia ta. Nu ai cedat torturii Satanei, dar câteva cuvinte de reproș din partea părinților tăi au fost suficiente ca să te facă să cedezi. Nu ai coloană vertebrală și L-ai trădat pe Dumnezeu. Nu ești vrednic să-L urmezi pe Dumnezeu și nu ești discipolul Său. Părinții spun adesea: „Nu-ți voi cere nimic altceva, nu-ți vor cere să devii foarte avut, sper doar să fii sănătos și în siguranță în viața asta. E suficient doar să te văd fericit.” Așadar, când vei fi torturat, vei simți că ți-ai dezamăgit părinții: „Părinții nu-mi cer mult, dar tot i-am dezamăgit.” Este corect acest gând? Chiar i-ai dezamăgit? (Nu.) Este vina ta că Satana te-a persecutat? Este vina ta că ai fost grav bătut, torturat și persecutat brutal? (Nu.) Satana este cel care te-a persecutat, nu tu te-ai distrus. Mergi pe calea corectă și ești o persoană sinceră. Alegerile și toate acțiunile tale au fost mărturie pentru Dumnezeu și au reprezentat îndeplinirea datoriei unei ființe create. Acestea sunt alegerile pe care fiecare ființă creată se cuvine să le facă și calea pe care se cuvine să meargă fiecare ființă creată. Este calea corectă; nu înseamnă că te distrugi. Deși trupul tău a fost torturat și supus latratamente brutale, inumane, totul este pentru o cauză dreaptă. Nu înseamnă că mergi pe calea greșită sau că te distrugi. Faptul că trupul tău a suferit, a fost supus torturii și chinuit până în punctul în care nu mai semeni cu o persoană nu înseamnă că ți-ai dezamăgit părinții. Nu trebuie să le dai o explicație. Asta este alegerea ta. Ești pe calea corectă în viață, ei pur și simplu nu înțeleg, asta-i tot. Ei doar adoptă perspectiva unui părinte, vrând mereu să te protejeze de dragul sentimentelor lor, nedorindu-și ca tu să suferi dureri fizice. Ce poate realiza dorința lor de a te proteja? Pot fi martori în locul tău? Pot îndeplini datoria unei ființe create în locul tău? Pot să urmeze calea lui Dumnezeu în locul tău? (Nu.) Ai făcut alegerea corectă și ar trebui să rămâi la ea. Nu ar trebui să fii fermecat sau indus în eroare de cuvintele părinților tăi. Nu te distrugi; mergi pe calea corectă. În perseverența și în toate acțiunile tale te ții de adevăr, te supui orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și ești martor pentru El înaintea Satanei, aducând glorie pentru numele lui Dumnezeu. Ai îndurat doar suferința persecuției brutale a trupului tău, atâta tot. Aceasta este suferința pe care oamenii ar trebui s-o îndure; asta se cuvine să ofere oamenii Domnului creației și prețul pe care ar trebui să-l plătească. Viața ta nu a venit de la părinții tăi, iar aceștia nu au dreptul de a alege calea pe care să mergi. Nu au niciun drept să decidă cum îți tratezi trupul sau ce preț plătești ca să fii ferm în mărturia ta. Ei doar nu-și doresc să suferi fizic din cauza sentimentelor trupești pe care le au și din cauza faptului că privesc lucrurile din perspectiva sentimentelor trupești, asta-i tot, dar, în calitate de ființă creată, oricât de mult ți-ar suferi trupul, este un lucru pe care se cuvine să-l înduri. Oamenii trebuie să plătească numeroase prețuri pentru a obține mântuirea și a-și îndeplini bine datoria de ființă creată. Aceasta este obligația și responsabilitatea omului și este ceea ce o ființă creată se cuvine să dedice Domnului creației. Întrucât viețile oamenilor provin de la Dumnezeu, iar trupurile lor provin și ele de la Dumnezeu, aceasta este suferința pe care oamenii ar trebui s-o îndure. Prin urmare, când vine vorba de suferința pe care ar trebui să o îndure, oamenii indiferent ce fel de durere fizică îndură corpul tău, nu trebuie să le explici nimic părinților tăi. Părinții tăi spun: „Trupul ți-a fost dat de părinții tăi”. Și ce-i cu asta? Deși oamenii sunt aduși pe lume și crescuți de părinții lor, nu este ca și cum tot ce au le este dat de părinții lor. Nu înseamnă că ar trebui să fie supuși coerciției și constrângerii din partea părinților lor, atunci când vine vorba de calea pe care merg și de prețurile pe care le plătesc. Nu înseamnă că oamenii trebuie să primească permisiunea părinților ca să meargă pe calea urmăririi adevărului sau ca îndeplinească datoria unei ființe create înaintea Domnului creației. Prin urmare, nu este nevoie să le dai o explicație părinților tăi. Cel căruia ar trebui să Îi dai o explicație este Dumnezeu. Indiferent dacă suferi sau nu, ar trebui să-I încredințezi totul lui Dumnezeu. În plus, dacă urmezi calea corectă, atunci Dumnezeu va accepta și Își va aminti toate prețurile pe care le-ai plătit. Întrucât Și le va aminti și le va recunoaște, acele prețuri vor fi meritat să fie plătite. Trupul tău va suferi puțină durere fizică, dar aceste prețuri îți vor permite, în final, să rămâi ferm în mărturia ta, să obții aprobarea lui Dumnezeu și mântuirea, iar Dumnezeu Își va aminti de ele. Nimic altceva nu poate fi dat la schimb pentru asta. Așa-zisele așteptări ale părinților tăi sau cuvintele de critică pe care ți le adresează sunt nesemnificative și nu merită să fie menționate când sunt comparate cu mărturia pe care se cuvine s-o ai înaintea lui Dumnezeu, pentru că suferința pe care o înduri este atât de valoroasă și plină de însemnătate! Din perspectiva unei ființe create, acesta este cel mai însemnat și mai valoros lucru în viață. Prin urmare, oamenii nu ar trebui să devină slabi și deprimați sau să cadă în ispită din cauza cuvintelor spuse de părinții lor și, cu siguranță, nu ar trebui să simtă regret, vină sau că și-au dezamăgit părinții din cauza cuvintelor acestora. Oamenii ar trebui să se simtă onorați de suferința pe care au îndurat-o și să spună: „Dumnezeu m-a ales și i-a permis trupului meu să plătească acest fel de preț și să fie abuzat violent de Satana, ca să pot avea ocazia să fiu martor pentru Dumnezeu.” Este o onoare pentru tine să fi fost selectat de Dumnezeu dintre numeroșii Lui aleși. Nu ar trebui să fii trist din cauza asta. Dacă rămâi ferm în mărturia ta și-l umilești pe Satana, atunci aceasta este cea mai mare onoare în viață pentru o ființă creată. Indiferent ce fel de afecțiuni sau efecte secundare suferă trupul tău după ce a fost persecutat brutal sau cât de mult îi doare pe membrii familiei și părinții tăi să te vadă în halul acela, nu ar trebui să fii rușinat sau supărat, sau nu ar trebui să simți că ți-ai dezamăgit părinții din cauza asta, pentru că nu ai făcut decât să plătești prețul pentru o cauză dreaptă, iar aceasta este o faptă bună. Nicio persoană nu este calificată să îți critice faptele bune, nicio persoană nu este calificată sau nu are dreptul să facă remarci sau judecăți iresponsabile și critice cu privire la credința ta în Dumnezeu, la faptul că Îl urmezi și îți îndeplinești datoria. Doar Domnul creației este calificat să-ți judece comportamentul, prețurile pe care le-ai plătit și alegerile pe care le-ai făcut. Nimeni altcineva nu este calificat să judece – niciunul dintre ei, inclusiv părinții tăi, nu este calificat să te critice. Dacă sunt oamenii cei mai apropiați de tine, ar trebui să te înțeleagă, să te încurajeze și să te aline. Ar trebui să te sprijine ca să perseverezi, să rămâi ferm în mărturia ta și să te stăpânești ca să nu-i cedezi sau să te supui Satanei. Ar trebui să fie mândri și fericiți pentru tine. Întrucât ai fost capabil să perseverezi până acum și nu ai cedat în fața Satanei, ca să poți rămâne ferm în mărturia ta, ar trebui să te încurajeze. Nu ar trebui să te împiedice și cu siguranță nu ar trebui să-ți facă reproșuri. Dacă ai face ceva greșit, ar fi calificați să te critice. Dacă ai merge pe calea greșită, L-ai umili pe Dumnezeu, ai trăda lucrurile pozitive și adevărul, atunci ar fi calificați să te critice. Însă de vreme ce toate acțiunile tale au fost pozitive, iar Dumnezeu le acceptă și Își amintește de ele, dacă te critică, este pentru că nu pot discerne între bine și rău. Ei sunt cei care greșesc. Sunt supărați că tu crezi în Dumnezeu, mergi pe calea corectă și ești o persoană bună – de ce, atunci când Satana te persecută, ei nu îl critică pe el în schimb? Te critică din cauza propriilor sentimente – ce ai făcut greșit? Nu doar te-ai stăpânit să nu te transformi în Iuda? Nu te-ai transformat în Iuda, ai refuzat să cooperezi și să faci compromisuri cu Satana și ai suferit această tortură și tratament inuman ca să rămâi ferm în mărturia ta – ce este greșit în asta? Nu ai făcut nimic greșit. Din perspectiva lui Dumnezeu, El Se bucură pentru tine, Se simte mândru de tine. Și totuși, părinților tăi le este rușine cu tine și îți critică faptele bune – nu confundă albul cu negrul? Sunt aceștia părinți buni? De ce nu îl critică pe Satana, pe oamenii răi și diavolii care te persecută? Nu numai că nu primești deloc alinare, încurajări sau sprijin de la părinții tăi, din contră, ești criticat și certat de ei, în timp ce nu condamnă și nu blestemă nimic din ce face Satana. Nu îndrăznesc să spună niciun cuvânt de abuz verbal sau să-i facă reproșuri. Ei nu spun: „Cum ai putut să chinui o persoană bună într-un asemenea hal? Nu a făcut decât să creadă în Dumnezeu și să meargă pe calea corectă, nu-i așa? Nu a furat nimic și nu a jefuit pe nimeni, nu a încălcat nicio lege, deci de ce ai chinuit-o în felul acesta? Ar trebui să încurajați astfel de oameni. Dacă fiecare om din societate ar crede în Dumnezeu și ar merge pe calea corectă, atunci această societate nu ar avea nevoie de legi și nu ar exista nelegiuiri.” De ce nu-l critică în felul acesta? De ce nu îndrăznesc să critice satanele și diavolii care te-au persecutat? Îți fac reproșuri că mergi pe calea corectă, dar atunci când oameni răi comit fapte rele, ei doar îi aprobă tacit. Ce părere ai despre acești părinți? Oare ar trebui să-ți pară rău pentru ei? Oare ar trebui să le arăți pietate filială? Ar trebui să-i iubești în inima ta? Sunt ei vrednici de pietatea ta filială? (Nu.) Nu sunt. Nu pot distinge ce este corect de ce este greșit sau binele de rău. Sunt doi oameni confuzi. În afară de sentimente, ei nu înțeleg nimic. Nu înțeleg ce este dreptatea sau ce înseamnă să mergi pe calea corectă, nu știu ce sunt lucrurile negative sau forțele malefice, știu numai să-și protejeze sentimentele și trupul. În afară de acest nivel foarte superficial de relații trupești, inimile lor conțin numai ideea următoare: „Atât timp cât copiii mei sunt în siguranță și sunt bine, voi fi foarte fericit și recunoscător.” Asta-i tot. Când vine vorba de calea corectă în viață, de cauze drepte, sau de cel mai valoros și însemnat lucru pe care o persoană îl poate face în viața aceasta, ei nu înțeleg niciunul dintre aceste lucruri. Nu le înțeleg și te ceartă pentru că urmezi calea corectă – chiar sunt incredibil de confuzi. Ce părere ai despre acești părinți? Nu sunt doi diavoli bătrâni? Trebuie să te gândești în inima ta: „Acești doi diavoli bătrâni – până acum am suferit atât de multe bătăi și atâta tortură; în aceste zile m-am rugat lui Dumnezeu toată ziua și toată noaptea, iar El a vegheat asupra mea și m-a păzit, de aceea am reușit să supraviețuiesc până acum. Am rămas ferm în mărturia mea cu mare dificultate și, în câteva cuvinte, voi ați negat-o complet. Este greșit să merg pe calea corectă? Este greșit să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată? Cu siguranță nu este greșit că nu m-am transformat în Iuda? Of, acești doi diavoli bătrâni! «Trupul ți-a fost dat de părinții tăi» – tot ce am a venit în mod clar de la Dumnezeu. Voi ați fost cei care mi-ați dat tot? Pur și simplu Dumnezeu a predestinat să mă aduceți pe lume și să mă creșteți, să o faceți cu mâinile voastre. Vă simțiți tulburați din cauza mea, vă doare și sunteți supărați numai ca să vă satisfaceți nevoile emoționale. Vă temeți că, dacă mor, nu va exista nimeni care să aibă grijă de voi când veți îmbătrâni sau care să vă organizeze înmormântările. Vă temeți că oamenii vor râde și vor crede că v-am făcut de râs.” Dacă ai merge la închisoare pentru că ai comis un delict, pentru că ai furat ceva sau ai jefuit, ai înșelat sau ai escrocat pe cineva, s-ar putea ca ei să lupte pentru tine, spunând: „Fiul meu este un copil bun, nu a făcut nimic rău. Nu are o natură rea, este bun și blând, doar că tendințele rele ale acestei lumi au avut o influență negativă asupra lui. Sper că guvernul va fi indulgent cu el.” Ar lupta pentru tine, dar pentru că mergi pe calea credinței în Dumnezeu, pentru că mergi pe calea corectă, te disprețuiesc din adâncul inimii. În ce fel te disprețuiesc? „Uită-te în ce hal ai ajuns, din cauza ta. Te porți corect față de noi?” Ar trebui să te gândești în inima ta: „Ce vreți să spuneți prin «Uită-te în ce hal ai ajuns, din cauza ta»? Merg pe calea corectă în viață – asta înseamnă să fii o persoană sinceră! Asta înseamnă să ai fapte bune și mărturie; asta e tărie. Doar astfel de oameni au într-adevăr conștiință și rațiune și nu sunt lași, buni de nimic sau iude. În ce hal am ajuns, din cauza mea? Aceasta este adevărata asemănare umană! Nu numai că nu vă bucurați pentru mine, dar îmi faceți reproșuri – ce fel de părinți sunteți voi? Nu sunteți vrednici să fiți părinți, ar trebui să fiți blestemați!” Dacă gândești așa, oare ai mai plânge când ți-ai auzi părinții spunând: „Trupul ți-a fost dat de părinții tăi, cum te-ai putut lăsa distrus în halul acesta?” (Nu.) Ce ai crede după ce ai auzi discursul acesta? „Ce prostii! Chiar sunt niște tonți bătrâni! «Trupul ți-a fost dat de părinții tăi» – nici măcar nu știți cine v-a dat trupurile și folosiți aceste cuvinte ca să-mi faceți reproșuri! Chiar sunteți confuzi! Este clar că diavolii și Satana sunt cei care mă persecută. Cum puteți să confundați albul cu negrul și să mă criticați pe mine în locul lor? Am încălcat legea? Am furat ceva sau am jefuit pe cineva, am înșelat sau am escrocat pe cineva? Ce legi am încălcat? Nu am încălcat niciuna. Am fost persecutat de Satana într-un asemenea hal pentru că urmez calea corectă. Nu am spus nicio vorbă până acum, nu m-am transformat în Iuda – cine mai are o astfel de tărie? Nu numai că nu mă lăudați sau încurajați, dar îmi faceți reproșuri. Sunteți diavoli!” Dacă gândești astfel, nu vei plânge sau nu deveni slab, nu-i așa? Părinții tăi nu știu ce este corect și ce este greșit, confundă albul cu negrul pentru că nu cred în Dumnezeu și nu înțeleg adevărul. Tu înțelegi adevărul, așa că nu ar trebui să fii influențat de acele cuvinte diavolești și de sofismele pe care le spun. În schimb, ar trebui să continui să te ții de adevăr. Astfel, vei rămâne cu adevărat ferm în mărturia ta. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.)

Spune-Mi, este ușor să rămâi ferm în mărturia ta? În primul rând, trebuie să te eliberezi de sentimentele tale și, în al doilea rând, trebuie să înțelegi adevărul. Abia atunci nu vei mai experimenta nicio slăbiciune, vei fi capabil să rămâi ferm în mărturia ta și vei fi recunoscut și acceptat de Dumnezeu, în aceste circumstanțe speciale; abia atunci Dumnezeu te va recunoaște ca biruitor și discipol al Lui. Când ai învins, când nu L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, în loc să nu-ți dezamăgești părinții, vei fi capabil să renunți la toate așteptările pe care le au părinții tăi de la tine, nu-i așa? Așteptările părinților tăi nu sunt importante, nu contează; să te ridici la nivelul așteptărilor lui Dumnezeu și să rămâi ferm în mărturia lui pentru El sunt cele mai importante lucruri, ele sunt atitudinea și ceea ce se cuvine să le urmărească o ființă creată. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Când te simți slab, când îți pierzi calea, mai ales când ești împresurat și persecutat de satane în timp ce urmezi calea corectă sau ești disprețuit, batjocorit și respins de oamenii din lumea laică, cei din jurul tău – rudele, prietenii și cunoștințele tale – vor crede că ai făcut un lucru rușinos și nimeni nu te va înțelege, încuraja, sprijini sau mângâia. Cu atât mai puțin te va ajuta cineva, îți va arăta direcția sau calea de practică, inclusiv părinții tăi. Din moment ce nu ești alături de ei, arătându-le pietate filială sau din moment ce nu ești capabil să-i ajuți să trăiască bine sau să le răsplătești bunătatea, pentru că tu crezi în Dumnezeu și îți îndeplinești datoria, ei nu te vor înțelege. Perspectiva lor va fi aceeași cu a oamenilor din lumea laică – vor crede că i-ai făcut de râs, că nu au primit nimic la schimb pentru că te-au crescut, că nu au primit niciun beneficiu de la tine, că nu le-ai îndeplinit așteptările, că i-ai dezamăgit și că ești un ingrat nepăsător. Părinții nu te vor înțelege și nu vor fi capabili să-ți ofere nicio îndrumare pozitivă, ca să nu mai vorbim de rudele și de prietenii tăi. În timp ce mergi pe calea corectă, doar Dumnezeu te încurajează, te ajută, te mângâie și te aprovizionează neobosit. Când vei fi torturat și chinuit în închisoare, numai cuvântul lui Dumnezeu și credința pe care El ți-a oferit-o te vor susține în fiecare secundă, minut și zi. Așadar, când vei îndura bătăi crunte, vei putea să vrei în continuare să rămâi ferm în mărturia ta pentru Dumnezeu, să te înfrânezi ca să nu te transformi în Iuda și să vrei să aduci glorie numelui lui Dumnezeu și să-l umilești pe Satana, datorită cuvântului Său și a credinței pe care El ți-a dat-o. Pe de o parte, vei fi capabil să faci aceste lucruri datorită hotărârii tale și, pe de altă parte, mai importantă, datorită îndrumării, păzirii și conducerii lui Dumnezeu. În timp ce părinții tăi, atunci când ai cea mai mare nevoie de mângâiere și de ajutor, se gândesc în continuare doar la ei înșiși, spunând că ești un ingrat nepăsător, că nu se pot baza niciodată pe tine în această viață și că te-au crescut degeaba. Ei tot nu uită că te-au crescut, că și-au dorit să conteze pe tine ca să-i ajuți să ducă o viață bună, să aduci glorie strămoșilor tăi și să-i faci capabili să țină capul sus și să se simtă mândri în fața rudelor și prietenilor lor. Părinții care nu cred în Dumnezeu nu se simt niciodată onorați și norocoși datorită credinței tale. Dimpotrivă, îți reproșează adesea că nu ți-ai făcut timp să-i vizitezi sau să ai grijă de ei, pentru că tu crezi în Dumnezeu și ești ocupat cu îndeplinirea datoriei. Nu numai că îți fac reproșuri, ci adesea te ceartă, numindu-te „ingrat nepăsător” și „copil nerecunoscător”. Nu crezi că este greu să mergi pe calea corectă sub povara acestor insulte? Nu te simți nedreptățit? Nu ai nevoie de sprijinul, încurajarea și înțelegerea părinților tăi, în timp ce experimentezi aceste lucruri? Nu simți adesea că ți-ai dezamăgit părinții? Prin urmare, unii oameni au chiar anumite gânduri nesăbuite: „În viața asta, nu mi-a fost sortit să le arăt părinților pietate filială sau să locuiesc împreună cu ei. Atunci le voi arăta pietate filială în următoarea mea viață!” Nu este nesăbuit acest gând? (Ba da.) Nu ar trebui să ai aceste gânduri; ar trebui să le înlături de la rădăcină. Mergi pe calea corectă, ai ales să îndeplinești datoria unei ființe create și să vii înaintea Domnului creației, pentru a accepta mântuirea lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale corectă din lumea aceasta. Ai făcut alegerea corectă. Oricât de greșit te-ar înțelege sau oricât de dezamăgiți de tine ar fi cei care nu cred, inclusiv părinții tăi, asta nu ar trebui să-ți afecteze alegerea de a merge pe calea credinței în Dumnezeu sau hotărârea de a-ți îndeplini datoria, și nici credința în El. Ar trebui să perseverezi, pentru că mergi pe calea corectă. Cu atât mai mult, ar trebui să renunți la așteptările părinților tăi. Ei nu ar trebui să devină poveri pentru tine, în timp ce mergi pe calea corectă. Urmezi calea corectă, ai făcut cea mai bună alegere în viață; dacă părinții nu te sprijină, dacă te ceartă mereu că ești un ingrat nepăsător, atunci cu atât mai mult se cuvine să ai discernământ în privința lor și să renunți la ei, la nivel emoțional, și să nu fii constrâns de ei. Dacă nu te sprijină, nu te încurajează sau nu te mângâie, vei fi bine – nu vei câștiga sau nu vei pierde nimic, cu sau fără aceste lucruri. Cele mai importante sunt așteptările lui Dumnezeu de la tine. Dumnezeu te încurajează, te aprovizionează și te îndrumă. Nu ești singur. Fără așteptările părinților tăi, totuși, încă poți îndeplini datoria unei ființe create și, pe această bază, vei fi în continuare o persoană bună. Să renunți la așteptările părinților tăi nu înseamnă că ți-ai pierdut principiile etice și morale și cu siguranță nu înseamnă că ți-ai lepădat umanitatea sau moralitatea și simțul dreptății. Motivul pentru care nu te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor părinților tăi este că ai ales lucruri pozitive și ai ales să îndeplinești datoria unei ființe create. Nu este nimic greșit în asta, este calea corectă. Ar trebui să perseverezi și să rămâi ferm în credința ta. Este posibil să nu primești sprijinul părinților tăi și cu siguranță nu vei primi binecuvântările lor, pentru că tu crezi în Dumnezeu și îndeplinești datoria unei ființe create, dar asta nu contează. Asta nu-i important, nu ai pierdut nimic. Cel mai important lucru este că, atunci când ai ales să mergi pe calea credinței în Dumnezeu și îndeplinirii datoriei unei ființe create, Dumnezeu a început să aibă așteptări și mari speranțe pentru tine. Cât timp trăiesc în lumea asta, dacă oamenii se îndepărtează de prietenii și de rudele lor, pot trăi bine în continuare. Desigur, pot trăi normal și după ce se îndepărtează de părinții lor. Ei se prăbușesc în întuneric doar atunci când se îndepărtează de călăuzirea și de binecuvântările lui Dumnezeu. Comparativ cu așteptările lui Dumnezeu de la oameni și cu îndrumarea Lui, așteptările părintești sunt pur și simplu nesemnificative și nu merită să fie menționate. Indiferent ce fel de persoană se așteaptă părinții tăi să fii sau ce fel de viață se așteaptă să trăiești, la nivel emoțional, ei nu te îndrumă pe calea corectă sau pe cea a mântuirii. Prin urmare, ar trebui să-ți schimbi punctul de vedere și să renunți, din adâncul inimii și la nivel emoțional, la așteptările părinților tăi. Nu ar trebui să-ți asumi în continuare o astfel de povară sau să te simți vinovat față de părinții tăi, pentru că ai ales să îndeplinești datoria unei ființe create. Nu ai făcut nimic care să dezamăgească pe cineva. Ai ales să-L urmezi pe Dumnezeu și să-I accepți mântuirea. Asta nu înseamnă să-ți dezamăgești părinții, dimpotrivă, ei ar trebui să se simtă mândri și onorați că ai ales să îndeplinești datoria unei ființe create și să accepți mântuirea Creatorului. Dacă nu pot face asta, nu sunt oameni buni. Nu sunt vrednici de respectul tău și cu atât mai puțin de pietatea ta filială și, desigur, sunt și mai puțin vrednici de grija ta. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.)

În lumea aceasta, ce fel de oameni sunt cei mai vrednici de respect? Nu cumva cei care merg pe calea corectă? Aici, la ce se referă „calea corectă”? Nu reprezintă urmărirea adevărului și acceptarea mântuirii lui Dumnezeu? Cei care merg calea corectă oare nu sunt oameni care Îl urmează pe Dumnezeu și ascultă de El? (Ba sunt.) Dacă ești acest fel de persoană sau te străduiești să fii, iar părinții tăi nu te înțeleg și chiar te blestemă tot timpul – dacă, atunci când ești slab, deprimat și pierdut, ei nu numai că nu reușesc să te sprijine, să te mângâie sau să te încurajeze, ci îți cer adesea să te întorci ca să le arăți pietate filială, să câștigi mulți bani și să ai grijă de ei, să nu-i dezamăgești, să le permiți să se scalde în lumină cu tine și să ducă o viață bună alături de tine – oare astfel de părinți nu ar trebui dați la o parte? (Ba da.) Merită respectul tău părinții ca aceștia? Sunt ei vrednici de pietatea ta filială? Merită să-ți îndeplinești responsabilitatea față de ei? (Nu.) De ce nu? Pentru că sunt sătui de lucruri pozitive, nu-i așa? (Așa e.) Pentru că-L urăsc pe Dumnezeu, nu-i așa? (Așa este.) Pentru că disprețuiesc faptul că tu mergi pe calea corectă, nu-i așa? (Așa e.) Disprețuiesc oamenii care luptă pentru cauze drepte; te disprețuiesc și te desconsideră pentru că-L urmezi pe Dumnezeu și-ți îndeplinești datoria. Ce fel de părinți sunt aceștia? Nu sunt părinți vrednici de dispreț și ticăloși? Nu sunt părinți egoiști? Nu sunt părinți răi? (Ba sunt.) În credința ta în Dumnezeu, ai fost urmărit și vânat de marele balaur roșu, ai fost un fugar, incapabil să te întorci acasă, iar unii oameni chiar au trebuit să plece în străinătate. Rudele, prietenii și colegii tăi spun cu toții că ai devenit un fugar și, din cauza acestor zvonuri și bârfe externe, părinții tăi cred că i-ai făcut să sufere pe nedrept și că i-ai făcut de râs. Nu numai că nu te înțeleg, nu te sprijină și nu empatizează cu tine, nu numai că nu le fac reproșuri acelor oameni care răspândesc acele zvonuri și pe cei care te disprețuiesc și te discriminează, dar părinții tăi te și urăsc, spun aceleași lucruri despre tine ca oamenii care nu cred în Dumnezeu și ca aceia care sunt la putere. Ce părere ai despre acești părinți? Sunt buni? (Nu.) Atunci mai credeți că le sunteți îndatorați? (Nu.) Dacă îți suni ocazional familia, va crede că e ca și cum ar primi un telefon de la un fugar. Va simți că aceasta este o mare umilință și că nu îndrăznești nici măcar să te întorci acasă, ca un șobolan vânat. Va simți că este o rușine să te aibă pe tine drept copil. Sunt astfel de părinți vrednici de respect? (Nu.) Nu sunt vrednici de respect. Așadar, care este natura așteptărilor pe care le au de la tine? Merită să vă amintiți de ele? (Nu.) Care este principalul scop al așteptărilor pe care le au de la tine? Oare vor cu adevărat ca tu să mergi pe calea corectă și să obții, în final, mântuirea? Ei speră că vei urma tendințele societății și te vei ridica în lume, îi vei face mândri cu realizările tale, le vei permite să înfrunte lumea cu demnitate și vei deveni mândria și bucuria lor. Ce altceva? Vor să fie capabili să se scalde în lumină alături de tine, să mănânce și să bea bine, să poarte haine de firmă și să fie plini de aur și argint. Vor să meargă pe nave de croazieră de lux și să călătorească în fiecare țară din lume. Dacă te-ai ridica în lume, dacă ai avea faimă și bani în lumea asta și le-ai permite să se scalde în lumină alături de tine, ți-ar menționa numele oriunde ar merge, spunând: „Fiul meu, fiica mea este cutare și cutate.” Îți menționează numele acum? (Nu.) Mergi pe calea corectă, dar ei nu-ți aduc numele în discuție. Cred că ești falit și nevoiaș, o rușine, și că a-ți menționa numele ar fi echivalent cu a se face singuri de rușine, așa că nu te pomenesc. Prin urmare, care este ținta așteptărilor părinților tăi? Este aceea de a scălda în lumină cu tine, nu este doar pentru binele tău. Vor fi fericiți doar atunci când se vor putea scălda în lumina ta. Acum te-ai întors înaintea Domnului creației și L-ai acceptat pe Dumnezeu, mântuirea și cuvintele Lui, acum ți-ai asumat datoria unei ființe create și ai pășit pe calea corectă în viață, ei nu profită sau nu au beneficii de la tine și simt că au avut de pierdut crescându-te. E ca și cum ar face afaceri și ar ieși în pierdere. Prin urmare, sunt plini de regrete. Unii părinți spun adesea: „Să te cresc pe tine este mai rău decât să cresc un câine. Când crești un câine, e foarte prietenos și știe să dea din coadă când își vede stăpânul. Ce pot aștepta, dacă te cresc pe tine? Îți petreci toată ziua crezând în Dumnezeu și îndeplinindu-ți datoria, nu faci afaceri, nu mergi la muncă, nici măcar nu vrei să-ți asiguri mijloace de trai și, în final, toți vecinii noștri au început să râdă de noi. Ce am câștigat de la tine? N-am primit nici măcar un singur lucru bun de la tine și nici nu m-am scăldat deloc în lumină.” Dacă ai urma tendințele rele ale lumii laice și te-ai strădui să ai succes acolo, părinții tăi probabil că te-ar sprijini, încuraja și mângâia, dacă ai suferi, te-ai îmbolnăvi sau te-ai întrista. Și totuși, ei nu sunt fericiți sau nu se bucură de faptul că tu crezi în Dumnezeu și ai o șansă să fii mântuit. Din contră, te urăsc și te blestemă. Pe baza esenței lor, acești părinți sunt vrăjmașii tăi și dușmanii tăi de moarte, nu sunt același tip de oameni ca tine și nu merg pe aceeași cale ca tine. Deși, la suprafață, păreți a fi o familie, pe baza esențelor voastre, a lucrurilor pe care le urmăriți, a preferințelor voastre, a căilor pe care le urmați și a diverselor atitudini cu care abordați lucrurile pozitive, pe Dumnezeu și adevărul, ei nu sunt același tip de oameni ca tine. Prin urmare, oricât de mult spui: „Am speranță la mântuire, am pășit pe calea corectă în viață”, ei vor rămâne impasibili și nu vor fi fericiți sau nu se vor bucura pentru tine. În schimb, se vor simți rușinați. La nivel emoțional, acești părinți sunt familia ta, dar pe baza naturilor-esențelor voastre, ei nu sunt familia ta, sunt dușmanii tăi. Gândește-te: în cazul în care copiii aduc cadouri și bani când merg acasă și le permit părinților lor să mănânce bine și să locuiască în locuri frumoase, aceștia din urmă vor fi nespus de bucuroși, vor fi atât de fericiți încât nu vor ști ce să spună. În inimile lor, vor tot spune: „Fiul meu este atât de grozav, fiica mea e atât de grozavă. Nu i-am crescut și iubit degeaba. Sunt sensibili, știu să ne arate pietate filială și avem un loc în inimile lor. Sunt copii buni.” Să spunem că te duci acasă cu mâna goală, fără să cumperi nimic, pentru că tu crezi în Dumnezeu și-ți îndeplinești datoria. Să presupunem că ai părtășie despre adevăr cu părinții tăi, vorbești despre cuvântul lui Dumnezeu și spui că ai pășit pe calea urmăririi adevărului. Părinții tăi vor gândi imediat: „Despre ce tot vorbești? Nu pot să te înțeleg. Te-am crescut toți acești ani și tu nu mi-ai îndeplinit nicio așteptare. Te-ai întors în sfârșit să ne vizitezi – puteai măcar să ne aduci o pereche de șosete sau câteva fructe. N-ai adus nimic, doar te-ai întors cu mâna goală.” Părinții tăi nu vor spune: „Auzindu-te spunând aceste lucruri, îmi pot da seama că te-ai schimbat mult. Înainte erai tânăr și arogant, dar acum chiar te-ai schimbat. Îmi pot da seama că toate lucrurile despre care vorbești sunt chestiuni adecvate. Ai făcut progrese. Ai perspective favorabile și există speranță pentru tine – ești capabil să mergi pe calea corectă, să-L urmezi pe Dumnezeu și să obții mântuirea. Ești un copil bun. Ai suferit acolo, afară, ar trebui să-ți gătesc ceva gustos. Creștem câteva găini și de obicei nu vrem să le sacrificăm, ci așteptăm să mâncăm ouă de la ele, dar acum ești acasă, voi tăia o găină și-ți voi face supă. Ai avut dreptate să alegi calea asta, vei fi capabil să obții mântuirea. Sunt atât de fericit pentru tine! Mi-a fost foarte dor de tine în ultimii ani. Deși nu am ținut legătura, acum te-ai întors să ne vizitezi și mă simt ușurat. Ai crescut. Ești mai matur și mai rațional decât înainte. Toate lucrurile pe care le spui și pe care le faci sunt adecvate.” Văzându-și copilul mergând pe calea cea bună și având gândurile și opiniile corecte, părinții pot, de asemenea, să beneficieze și să-și extindă cunoștințele. Întrucât copilul lor este capabil să îndeplinească o datorie și să urmărească adevărul, acești părinți ar trebui să-l sprijine. Dacă, în viitor, copilul lor va obține mântuirea și va intra în Împărăție și nu mai va mai fi rănit de firile lor satanice, corupte, acesta ar fi un lucru minunat. Deși acești părinți sunt bătrâni, pricep greu adevărul și nu înțeleg prea bine aceste chestiuni, ei cred: „Copilul meu poate merge pe calea corectă, asta-i grozav! Este un copil bun. Nicio funcție guvernamentală de rang înalt și nicio avere nu sunt la fel de bune sau la fel de valoroase ca acest lucru!” Spune-Mi, sunt aceștia părinți buni? (Da.) Sunt vrednici de respect? (Da.) Sunt vrednici de respectul tău. Așadar, cum ar trebui să le arăți respect? Ar trebui să te rogi pentru ei în inima ta. Dacă tu crezi în Dumnezeu, ar trebui să te rogi ca El să-i îndrume și să-i păzească, astfel încât să poată rămâne fermi în mărturia lor, în timpul încercărilor și al ispitelor. Dacă nu cred în Dumnezeu, tot ar trebui să le respecți decizia și să speri că viețile lor vor fi stabile, că ei nu vor face nimic rău și că vor comite mai puține fapte rele și, atunci, în cel mai bun caz, vor îndura o pedeapsă mai ușoară după ce mor; în plus, ar trebui să faci tot ce poți ca să ai părtășie cu ei despre câteva lucruri, gânduri și păreri pozitive. Acest lucru se numește respect și poate fi numit, de asemenea, cel mai bun tip de pietate filială și cel mai bun mod de a-ți îndeplini responsabilitățile. Poți realiza acest lucru? (Da.) La nivel spiritual și psihologic, oferă-le încurajare și sprijin. La nivel fizic, în timp ce le ții de urât acasă, fă tot ce poți ca să-i ajuți să facă puțină lucrare și ai părtășie despre câteva lucruri pe care le înțelegi și pe care părinții tăi le pot înțelege. Ajută-i să o ia ușor, să nu se obosească atât de mult, să nu facă prea mult tam-tam în legătură cu banii și cu tot felul de alte chestiuni și să lase lucrurile să-și urmeze cursul. Asta se numește respect. Tratează-ți părinții ca pe niște oameni buni, decenți, îndeplinește-ți câteva dintre responsabilitățile față de ei, arată-le puțină pietate filială și îndeplinește-ți câteva dintre obligațiile față de ei. Acesta se numește respect. Doar părinții care îți înțeleg și îți sprijină astfel credința în Dumnezeu sunt vrednici de respect. În afară de ei, niciun alt părinte nu este vrednic de respect. În afară de a te determina să câștigi bani, ei vor să te crească în lume, să devii cunoscut și să faci cutare sau cutare lucru. Aceștia sunt părinți care nu-și văd de treburile lor și nu sunt vrednici de respect.

Acum înțelegeți cu toții renunțarea la așteptările părinților și sunteți capabili să renunțați la așteptările părinților voștri. La ce alte lucruri sunteți incapabili să renunțați? Când vine vorba despre viețile părinților tăi sau despre înșiși părinții tăi, de ce lucruri îți pasă cel mai mult? Adică, de ce lucruri îți este cel mai greu să te desparți sau la care îți este cel mai greu să renunți, la nivel emoțional? „Părinții nu sunt creditorii tăi; părinții nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale” – nu am terminat, practic, părtășia despre acest subiect? Îl înțelegi? (Da.) Părinții nu sunt creditorii tăi – adică nu ar trebui să te gândești mereu cum trebuie să-i răsplătești, doar pentru că au petrecut atât de mult timp crescându-te. Dacă nu ești capabil să-i răsplătești, dacă nu ai ocazia sau circumstanțele adecvate ca să-i răsplătești, te vei simți mereu abătut și vinovat, până în punctul în care chiar te întristezi oricând vezi pe cineva că este alături de părinții săi, are grijă de ei sau face unele lucruri ca să le arate pietate filială. Dumnezeu nu a predestinat ca părinții tăi să te crească, permițându-ți să ajungi la maturitate, ca să-ți petreci viața răsplătindu-i. Ai responsabilități și obligații pe care trebuie să le îndeplinești în viața asta, o cale pe care trebuie să mergi și ai propria viață. În această viață, nu ar trebui să-ți investești toată energia în răsplătirea bunătății părinților tăi. Acesta este doar un lucru care te însoțește în viață și pe calea vieții tale. În ceea ce privește umanitatea și relațiile emoționale, este un lucru inevitabil. Însă în ceea ce privește tipul de relație pe care tu și părinții tăi sunteți sortiți s-o aveți, fie că veți fi capabili să locuiți împreună pentru tot restul vieții, fie că veți fi separați și nu vei împărtăși aceeași soartă, asta depinde de orchestrările și de rânduielile lui Dumnezeu. Dacă El a orchestrat și a rânduit că, în timpul acestei vieți, tu te vei afla într-un loc diferit de cel al părinților tăi, că vei fi foarte departe de ei și incapabil să locuiești cu ei, atunci, pentru tine, îndeplinirea responsabilităților tale față de ei este doar un fel de aspirație. Dacă Dumnezeu a rânduit să locuiești foarte aproape de părinții tăi în viața aceasta și să poți să le fii alături, atunci să-ți îndeplinești o parte dintre responsabilitățile față de ei și să dai dovadă de puțină pietate filială sunt lucruri pe care ar trebui să le faci în viața aceasta – nu există nimic care poate fi criticat în această privință. Dacă însă ești într-un loc diferit de cel al părinților tăi și nu ai ocazia sau circumstanțele potrivite ca să le arăți pietate filială, atunci nu trebuie să privești asta ca pe un lucru rușinos. Nu ar trebui să-ți fie rușine să dai ochii cu părinții tăi pentru că ești incapabil să le arăți pietate filială, pur și simplu circumstanțele nu permit acest lucru. Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Sunt multe pe care trebuie să le faci în viața asta și toate sunt lucruri pe care o ființă creată se cuvine să le facă, lucruri care ți-au fost încredințate de Domnul creației, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să insiști să faci acest lucru. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, acesta nu este un lucru îngrozitor, pur și simplu se împotrivește puțin conștiinței tale, moralității și noțiunilor umane. Însă cel puțin nu se împotrivește adevărului, iar Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. Când vei înțelege adevărul, nu vei mai avea mustrări de conștiință din cauza asta. Oare inimile voastre nu se simt neclintite, acum că ați înțeles acest aspect al adevărului? (Ba da.) Unii oameni spun: „Deși Dumnezeu nu mă va condamna, în conștiința mea, tot nu pot trece peste acest lucru și mă simt instabil.” Dacă așa stau lucrurile pentru tine, atunci statura ta este prea mică și nu ai înțeles sau nu ai pătruns esența acestei chestiuni. Nu înțelegi destinul omului, nu înțelegi suveranitatea lui Dumnezeu și nu ești dispus să Îi accepți suveranitatea și rânduielile. Ai mereu voință umană și propriile sentimente, iar aceste lucruri te conduc și te domină; au devenit viața ta. Dacă alegi voința umană și sentimentele tale, atunci nu ai ales adevărul, nu-l practici și nu i te supui. Dacă alegi voința umană și sentimentele tale, atunci trădezi adevărul. Este clar că mediul și circumstanțele tale nu-ți permit să le arăți pietate filială părinților tăi, dar te gândești mereu: „Am o datorie față de părinții mei. Nu le-am arătat pietate filială. Nu m-au văzut atât de mulți ani. M-au crescut degeaba.” În adâncul inimii tale, nu ești niciodată capabil să renunți la aceste lucruri. Asta dovedește un lucru: nu accepți adevărul. În ceea ce privește doctrina, recunoști că sunt corecte cuvintele lui Dumnezeu, dar nu le accepți ca fiind adevărul sau nu le iei drept principiile acțiunilor tale. Așadar, cel puțin, când vine vorba de chestiunea felului în care îți tratezi părinții, nu ești o persoană care urmărește adevărul. Asta pentru că, în această chestiune, nu acționezi pe baza adevărului, nu practici conform cuvintelor lui Dumnezeu ci, în schimb, îți satisfaci nevoile emoționale și pe cele ale conștiinței tale, vrând să le arăți pietate filială părinților tăi și să le răsplătești bunătatea. Deși Dumnezeu nu te condamnă pentru că ai făcut această alegere, și este alegerea ta, în cele din urmă, cel care va avea de pierdut, mai ales în ceea ce privește viața, ești tu. Ești mereu legat de chestiunea asta, crezând că îți este prea rușine ca să dai ochii cu părinții tăi, că nu le-ai răsplătit bunătatea. Într-o zi, când Dumnezeu va vedea că dorința ta de a-ți răsplăti părinții este prea mare, El va orchestra imediat un mediu pentru tine și, atunci, vei putea pur și simplu să mergi acasă. Nu crezi că părinții tăi sunt mai presus decât orice, mai presus decât adevărul? Pentru a le arăta pietate filială și pentru a-ți satisface nevoile conștiinței și ale sentimentelor, ai prefera să-L pierzi pe Dumnezeu, să abandonezi adevărul și șansa de a obține mântuirea. Ei bine, este în regulă, este alegerea ta. Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. El va orchestra un mediu pentru tine, te va șterge de pe lista Lui și va renunța la tine. Dacă alegi să mergi acasă, pentru a le arăta pietate filială părinților tăi, și să nu-ți îndeplinești datoria, atunci scapi de datoria pe care Dumnezeu ți-a încredințat-o și îi întorci spatele, renunți la însărcinarea și la așteptările lui Dumnezeu de la tine, la datoria pe care ți-a dat-o și abandonezi șansa de a îndeplini o datorie. Dacă mergi acasă pentru a te reuni cu părinții tăi, pentru a satisface nevoile conștiinței tale și așteptările părinților tăi, este în regulă, poți alege să mergi acasă. Dacă într-adevăr nu poți renunța la părinții tăi, poți lua inițiativa de a ridica mâna și a spune: „Îmi este prea dor de părinții mei. În fiecare zi mă mustră conștiința, sunt incapabil să-mi satisfac sentimentele, iar inima mă doare. Tânjesc după părinții mei și mă gândesc tot timpul la ei. Dacă nu mă întorc să le arăt pietate filială în viața aceasta, mă tem că nu voi mai avea niciodată ocazia, mă tem că voi regreta.” Atunci poți să mergi acasă. Dacă părinții sunt cerul și pământul pentru tine, dacă, pentru tine, sunt mai presus decât viața ta, dacă sunt totul pentru tine, atunci poți alege să nu renunți la ei. Nimeni nu te va forța s-o faci. Poți alege să mergi acasă, pentru a le arăta pietate filială și a le ține de urât, pentru a le permite să ducă o viață bună și a le răsplăti bunătatea. Însă trebuie să te gândești bine la asta. Dacă faci această alegere astăzi și, în cele din urmă, pierzi șansa de a obține mântuirea, atunci numai tu va trebui să duci în spate acest final. Nimeni altcineva nu poate suporta acest fel de consecință în locul tău, trebuie să o suporți singur. Înțelegi? (Da.) Dacă preferi să abandonezi șansa de a îndeplini o datorie și de a obține mântuirea, numai ca părinții să-ți poată fi creditori și ca să-ți plătești datoriile la ei, aceasta este alegerea ta. Nimeni nu te forțează. Să presupunem că o persoană din biserică are o cerință, spunând: „E prea greu să trăiesc departe de casă. Îmi este prea dor de părinții mei. În inima mea, sunt incapabil să renunț la ei. Îi visez adesea. În mintea și în inima mea, nu mă pot gândi decât la umbrele lor și mă simt tot mai vinovat pentru tot ce au făcut pentru mine. Acum că ei îmbătrânesc, simt și mai mult că părinților le este foarte greu să crească un copil și că ar trebui să îi răsplătesc, să le ofer puțină bucurie și să-i mângâi cu prezența mea, pentru tot restul vieții. Prefer să renunț la șansa mea de a fi mântuit, ca să pot merge acasă, pentru a le arăta pietate filială.” În acest caz, poate înainta o cerere, spunând: „Mă prezint la raport! Vreau să merg acasă pentru a le arăta pietate filială părinților mei, nu vreau să-mi îndeplinesc datoria.” Apoi, biserica ar trebui s-o aprobe și nimeni nu trebuie să lucreze asupra ei sau să aibă părtășie cu ea. Ar fi o nesăbuință să-i mai spună ceva. Când oamenii nu înțeleg absolut nimic, poți să le mai vorbești puțin și să ai părtășie despre adevăr până este clar. Dacă nu ai avut părtășie clar despre adevăr și, ca urmare, ei fac alegerea greșită, atunci ești responsabil pentru asta. Cu toate acestea, dacă, în ceea ce privește doctrina, ei înțeleg totul, atunci nimeni nu trebuie să lucreze asupra lor. E așa cum spun unii oameni: „Înțeleg totul, nu trebuie să-mi spui nimic.” E perfect, nu trebuie să-ți bați gura cu ei, te poți scuti de câteva probleme. Unor astfel de oameni ar trebui să le permiți să se întoarcă acasă imediat. În primul rând, nu-i împiedica; în al doilea rând, oferă-le sprijin; în al treilea rând, oferă-le puțină mângâiere și încurajare, spunând: „Du-te acasă și arată-le părinților tăi pietatea filială cuvenită. Nu-i înfuria sau nu-i supăra. Dacă vrei să le arăți pietate filială și să-i răsplătești, atunci trebuie să fii un copil filial. Însă atunci când, în final, nu vei putea obține mântuirea, să nu regreți. Drum bun, sper că totul va merge bine!” În regulă? (Da.) Dacă cineva vrea să meargă acasă pentru a le arăta părinților pietate filială, e în regulă, nu ar trebui să se abțină. Îndeplinirea unei datorii este voluntară și nimeni nu va insista să faci asta. Nu vei fi condamnat pentru că nu îndeplinești o datorie. Dacă îndeplinești o datorie, vei obține neapărat mântuirea? Nu neapărat. Aceasta este doar o chestiune legată de atitudinea pe care o ai față de îndeplinirea unei datorii. Atunci, vei fi distrus dacă nu îndeplinești o datorie? Nimeni n-a spus asta. În orice caz, speranța ta la mântuire probabil că va dispărea. Unii spun: „Este un lucru bun sau rău să le arăți pietate filială părinților?” Nu știu. Dacă vrei să le arăți pietate filială părinților, atunci fă asta. Nu vom evalua acest lucru, ar fi lipsit de sens. Aceasta este o chestiune care ține de umanitate și de sentimente. Asta ține de alegerea metodei tale de existență. Nu are nicio legătură cu adevărul. Oricine vrea să meargă acasă și să le arate pietate filială părinților poate alege liber să facă acest lucru. Casa lui Dumnezeu nu va insista ca el să rămână și nu se va amesteca. Conducătorii bisericii și oamenii din preajma lui nu ar trebui să-l împiedice să meargă acasă. Nu ar trebui să lucreze asupra unei astfel de persoane sau să aibă părtășie despre adevăr cu ea. Dacă vrei să mergi acasă, atunci mergi. Fiecare își va lua rămas bun de la tine, va mânca niște găluști cu tine și îți va ura drum bun.

Cele mai mari așteptări pe care părinții le au de la copiii lor sunt, pe de o parte, speranța că aceștia vor putea duce o viață bună și, pe de altă parte, speranța că le vor fi alături și îi vor veghea la bătrânețe. De exemplu, dacă un părinte se îmbolnăvește sau întâmpină unele dificultăți în viață, speră ca grijile și dificultățile să-i fie risipite de copiii lui și ca ei să-l ajute să ducă această povară. Speră ca ei să îi fie alături când va părăsi această lume, ca să-i poată vedea din nou, pentru ultima dată. De obicei, acestea sunt cele mai mari două așteptări pe care părinții le au de la copiii lor și este greu să renunțe la ele. Dacă părinții unui om se îmbolnăvesc sau întâmpină dificultăți, iar el nu află despre asta, este posibil ca aceste lucruri să se rezolve fără intervenția lui, dar dacă află despre aceste chestiuni, de obicei, i se pare foarte greu să le depășească, mai ales când părinții se îmbolnăvesc serios și grav. În acele momente, oamenilor le este și mai greu să renunțe. Când, în adâncul inimii, simți că părinții tăi au aceleași condiții fizice, de trai sau de lucru pe care le aveau acum 10 sau 20 de ani, că pot avea grijă de ei înșiși și pot trăi la fel de normal, că sunt încă sănătoși, tineri și viguroși și când ai impresia că nu au nevoie de tine, în inima ta, nu-ți vei face atât de multe griji pentru ei. Când însă afli că părinții tăi au ajuns la bătrânețe, că trupurile le-au devenit slabe și că au nevoie de cineva să aibă grijă de ei și să le țină de urât, dacă ești în altă parte, probabil că vei fi supărat și afectat de acest lucru. Unii oameni chiar își abandonează îndatoririle și vor să meargă acasă, pentru a-și vizita părinții. Unii oameni emotivi fac alegeri și mai iraționale, spunând: „Dacă aș putea, le-aș da 10 ani din viață părinților mei.” De asemenea, există unii care intenționează să caute binecuvântări pentru părinții lor. Ei cumpără tot felul de produse destinate sănătății și suplimente nutritive pentru părinții lor, iar când află că aceștia sunt grav bolnavi, nu se pot abține să nu devină prizonierii sentimentelor lor, dorindu-și să se grăbească și să ajungă imediat alături de părinții lor. Unii oameni spun: „Aș fi dispus până și să iau această boală de la părinții mei”, fără să țină cont de datoria pe care ar trebui s-o îndeplinească și de însărcinarea dată de Dumnezeu. Prin urmare, în aceste circumstanțe, oamenii sunt foarte înclinați să devină slabi și să cadă în ispită. Ați plânge dacă ați auzi vestea că părinții voștri s-au îmbolnăvit grav? Unii oameni, mai ales, primesc scrisori de acasă, în care scrie că doctorul deja le-a dat avertismentul final. Ce înseamnă că „le-a dat avertismentul final”? Această expresie este ușor de interpretat. Înseamnă că părinții acelor oameni vor muri în câteva zile. Într-un astfel de moment, te-ai gândi: „Părinții mei au doar 50 de ani. N-ar trebui să se întâmple așa ceva. Ce boală au făcut?” Iar când răspunsul este „cancer”, te-ai gândi imediat: „Cum au făcut cancer? Am fost plecat toți acești ani, le-a fost dor de mine, iar viețile lor sunt atât de grele – oare de asta s-au îmbolnăvit?” Apoi te-ai grăbi să dai toată vina pe tine însuți: „Viețile părinților mei sunt atât de grele, iar eu nu i-am ajutat să-și ducă poverile. Le-a fost dor de mine și și-au făcut griji pentru mine, iar eu nu le-am fost alături. I-am dezamăgit și i-am făcut să sufere durerea de a le fi dor de mine tot timpul. Părinții mei și-au petrecut atât de mult timp crescându-mă și pentru ce? Nu i-am făcut decât să sufere!” Cu cât te-ai gândi mai mult la asta, cu atât ai crede că i-ai dezamăgit și că le-ai fi dator. Apoi te-ai gândi: „Nu, nu este corect. Cred în Dumnezeu, îndeplinesc datoria unei ființe create și duc la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu. Nu am dezamăgit pe nimeni.” Însă apoi te-ai gândi: „Părinții mei sunt atât de bătrâni și nu au niciun copil alături, ca să aibă grijă de ei. Atunci pentru ce m-au crescut?” Ai întoarce acest lucru pe toate părțile, incapabil să-l depășești indiferent cum te gândești la el. Nu numai că ai plânge, dar te-ai prăbuși adânc în încurcăturile sentimentelor tale pentru părinții tăi. Este ușor să renunți, în aceste circumstanțe? Ai spune: „Părinții mei m-au adus pe lume și m-au crescut. Nu s-au așteptat să devin foarte bogat și nu mi-au cerut niciodată prea multe. Ei doar au sperat să le fiu alături când s-ar îmbolnăvi și ar avea nevoie de mine, să le țin de urât și să le ușurez suferința. Nu am făcut nici măcar asta!” Ai plânge din ziua în care ai primi vestea că părinții tăi sunt grav bolnavi și până în ziua morții lor. Ați fi triști dacă ați înfrunta o astfel de situație? Ați plânge? Ați vărsa lacrimi? (Da.) În acel moment, ți s-ar clătina hotărârea și aspirațiile? Ai simți nevoia să te grăbești în mod nechibzuit și nesăbuit să te întorci alături de părinții tăi? În adâncul inimii, ai crede că ai fost un ingrat nepăsător și că părinții tăi te-au crescut degeaba? Ai continua să-ți fie rușine să dai ochii cu părinții tăi? Ai continua să-ți amintești bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții tăi crescându-te și cât de buni au fost cu tine? (Da.) Ai renunța la datoria ta? Ai încerca să faci totul pentru a afla cele mai recente vești despre părinții tăi, de la prieteni sau de la frați și surori? Toți oamenii ar avea aceste manifestări, nu-i așa? Atunci, este această chestiune ușor de rezolvat? Cum ar trebui să înțelegi astfel de chestiuni? Cum ar trebui să privești chestiunea bolii sau a unei mari nenorociri care se abate asupra părinților tăi? Dacă poți vedea acest lucru așa cum este, vei reuși să renunți. Dacă nu poți, atunci nu vei fi capabil să renunți. Crezi mereu că tot ce au îndurat și au înfruntat părinții tăi are legătură cu tine și că ar trebui să îi ajuți cu aceste poveri; îți asumi mereu vina, crezi mereu că aceste lucruri au legătură cu tine, vrând mereu să te implici. Este această idee corectă? (Nu.) De ce? Cum ar trebui să privești aceste lucruri? Ce manifestări sunt normale? Ce manifestări sunt anormale, iraționale și împotriva adevărului? Mai întâi, vom vorbi despre manifestările normale. Toți oamenii sunt aduși pe lume de părinții lor; aparțin trupului și au sentimente. Sentimentele sunt o parte din umanitate și nimeni nu le poate evita. Fiecare om are sentimente – chiar și micile animale le au, ca să nu mai vorbim de oameni, dar sentimentele unora sunt puțin mai puternice, iar ale altora sunt puțin mai slabe. Însă, indiferent care sunt circumstanțele, toți le au. Fie că izvorăște din sentimentele, din umanitatea sau din rațiunea lor, toți oamenii ar fi supărați la auzul veștii că părinții lor s-au îmbolnăvit, au întâmpinat o mare nenorocire sau suferit. Fiecare ar fi supărat. Este foarte normal să fii supărat, acesta este un instinct uman, este un lucru pe care oamenii îl au în umanitatea și în sentimentele lor. Este foarte normal ca acest lucru să se manifeste în oameni. Când părinții lor se îmbolnăvesc grav sau înfruntă o mare nenorocire, este foarte normal ca oamenii să fie triști, să plângă, să se simtă constrânși, să se gândească la moduri de a rezolva problemele și să împărtășească povara cu părinții lor. În cazul unora, asta le va afecta până și trupurile – nu vor fi capabili să mănânce, vor simți un nod în stomac și vor fi într-o dispoziție proastă toată ziua. Toate acestea sunt manifestările emoțiilor și sunt foarte normale. Oamenii nu ar trebui să te critice pentru aceste manifestări normale; nu ar trebui să încerci să le eviți și cu siguranță nu ar trebui să accepți criticile altora în legătură cu ele. Dacă ai aceste manifestări, asta dovedește că sentimentele tale față de părinții tăi sunt sincere și că ești o persoană care ține cont de conștiință și o persoană normală, obișnuită. Nimeni nu ar trebui să te critice pentru că ai aceste efuziuni sau aceste nevoi emoționale. Toate aceste manifestări se încadrează în sfera rațiunii și a conștiinței. Așadar, care manifestări nu sunt normale? Manifestările anormale sunt cele care depășesc rațiunea. Reprezintă ce se petrece atunci când oamenii devin impulsivi imediat ce li se întâmplă aceste lucruri și vor imediat să abandoneze totul ca să se întoarcă alături de părinții lor, care să grăbesc să dea toată vină pe ei înșiși și să-și abandoneze idealurile, aspirațiile și hotărârea pe care au avut-o cândva și chiar jurămintele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu. Aceste manifestări sunt anormale și depășesc rațiunea, sunt prea impulsive! Când oamenii aleg o cale, nu este ca și cum pot alege calea corectă și bună, într-un moment de impulsivitate. Să alegi să mergi pe calea îndeplinirii unei datorii și să alegi să îndeplinești datoria unei ființe create nu este o chestiune simplă și este un lucru pe care nimic altceva nu-l poate înlocui. Cu siguranță nu este o alegere care poate fi făcută într-un moment de impulsivitate. În plus, aceasta este calea cea bună – nu ar trebui să-ți schimbi decizia de a merge pe calea cea bună în viață, din cauza mediilor, a oamenilor, a evenimentelor și a lucrurilor care te înconjoară. Aceasta este rațiunea pe care se cuvine s-o ai. Fie că este vorba despre părinții tăi, fie de orice fel de schimbare majoră, asta nu ar trebui să afecteze cel mai important lucru, adică îndeplinirea datoriei unei ființe create. Acesta este un aspect al acestui lucru. Altul este că, atunci când vine vorba despre felul în care părinții tăi fac o boală, când încep să sufere din cauza ei și ce fel de consecințe poate avea, sunt acestea lucruri pe care le poți decide? Ai putea spune: „Poate că asta s-a întâmplat pentru că nu am fost un copil filial. Dacă mi-aș fi petrecut acești ani câștigând bani și muncind sârguincios și dacă aș fi avut o situație financiară bună, ar fi putut trata mai devreme această boală și nu s-ar fi agravat atât de mult. Asta se întâmplă pentru că nu am fost filial.” Este corect acest gând? (Nu.) Dacă un om are bani, înseamnă asta neapărat că va fi capabil să cumpere sănătate și să evite să se îmbolnăvească? (Nu.) Oare oamenii bogați din lumea aceasta nu se îmbolnăvesc niciodată? Din momentul în care un om simte că se îmbolnăvește, până se îmbolnăvește de-a binelea și până când, în cele din urmă, moare, totul este predestinat de Dumnezeu. Cum ar putea o persoană să decidă acest lucru? Cum ar putea banii sau lipsa lor să stabilească acest lucru? Cum ar putea mediul cuiva să determine acest lucru? Toate acestea sunt stabilite de suveranitatea și de rânduielile lui Dumnezeu. Prin urmare, nu este nevoie să analizezi sau să investighezi excesiv chestiunea îmbolnăvirii grave a părinților tăi sau faptul că întâmpină o mare nenorocire și cu siguranță nu ar trebui să investești energie în asta – nu va fi de niciun folos să faci asta. Faptul că oamenii se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, mor și se confruntă cu diverse probleme mari și mici în viață sunt evenimente foarte normale. Dacă ești adult, atunci ar trebui să ai un mod de gândire matur și ar trebui să abordezi această chestiune calm și corect: „Părinții mei sunt bolnavi. Unii spun că este din cauza că le-a fost atât de dor de mine, este posibil așa ceva? Cu siguranță le-a fost dor de mine – cum ar putea să nu-i fie dor unui om de propriul copil? Și mie mi-a fost dor de ei, deci de ce nu m-am îmbolnăvit?” Oare se îmbolnăvește cineva pentru că îi este dor de copiii săi? Nu așa stau lucrurile. Așadar, ce se întâmplă când părinții tăi se confruntă cu chestiuni importante? Se poate spune doar că Dumnezeu a orchestrat acest fel de chestiune în viețile lor. A fost orchestrată de mâna lui Dumnezeu – nu te poți concentra asupra unor motive și cauze obiective; părinții tăi trebuiau să se confrunte cu această chestiune când ajungeau la această vârstă, trebuiau să fie loviți de boală. Ar fi putut evita acest lucru dacă tu ai fi fost acolo? Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit ca boala să fie o parte a sorții lor, atunci nu li s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă nu ai fi fost cu ei. Dacă le-ar fi fost sortit să se confrunte cu o asemenea nenorocire în viața lor, ce efect ai fi putut avea dacă ai fi fost alături de ei? Tot nu ar fi fost capabili să o evite, nu-i așa? (Așa e.) Gândește-te la acei oameni care nu cred în Dumnezeu – nu sunt familiile lor împreună, an după an? Când acei părinți se confruntă cu o mare nenorocire, membrii familiei lor extinse și copiii lor sunt cu toții alături de ei, nu-i așa? Când părinții se îmbolnăvesc sau când boala lor se agravează, oare este pentru că i-au părăsit copiii? Nu așa stau lucrurile, este sortit să se întâmple. Doar că, fiind copilul lor, pentru că ai această legătură de sânge cu părinții tăi, vei fi supărat când vei auzi că sunt bolnavi, în vreme ce alți oameni nu vor simți nimic. Este un lucru foarte normal. Cu toate acestea, faptul că părinții tăi se confruntă cu o asemenea nenorocire nu înseamnă că e nevoie să analizezi și să investighezi sau să te gândești cum să scapi de ea sau s-o înlături. Părinții tăi sunt adulți; au întâlnit acest lucru de numeroase ori în societate. Dacă Dumnezeu rânduiește un mediu ca să-i scape de această chestiune, atunci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea complet. Dacă această chestiune este o dificultate în viața lor și trebuie s-o experimenteze, atunci depinde de El cât timp trebuie s-o experimenteze. Este un lucru pe care trebuie să-l experimenteze și nu-l pot evita. Dacă vrei să rezolvi singur această chestiune, să analizezi și să investighezi sursa, cauzele și consecințele pe care le are, acesta este un gând nesăbuit. Nu este de niciun folos și este de prisos. Nu ar trebui să acționezi în felul acesta, analizând, investigând și contactându-ți colegii de clasă și prietenii ca să te ajute, contactând spitalul pentru părinții tăi, sunând cei mai buni doctori, aranjând să primească cel mai bun pat de spital – nu este nevoie să-ți storci creierii făcând toate aceste lucruri. Dacă ai într-adevăr puțină energie în plus, atunci ar trebui să faci o treabă bună în datoria pe care trebuie s-o îndeplinești acum. Părinții tăi au propriile sorți. Nimeni nu poate scăpa de vârsta la care trebuie să moară. Părinții tăi nu sunt stăpânii sorții tale și, la fel, tu nu ești stăpânul sorții lor. Dacă le este sortit să li se întâmple ceva, ce poți face tu în privința asta? Ce efect poate obține faptul că ești anxios și cauți soluții? Niciunul; depinde de voia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vrea să-i ia și să-ți permită să-ți îndeplinești datoria netulburat, poți să faci ceva în legătură cu asta? Poți discuta condiții cu Dumnezeu? Ce ar trebui să faci acum? Să-ți storci creierii ca să găsești soluții, să cercetezi, să analizezi, să te învinovățești și să te simți rușinat să dai ochii cu părinții tăi – sunt acestea gândurile și acțiunile pe care se cuvine să le aibă un om? Toate acestea sunt manifestări ale unei lipse de supunere față de Dumnezeu și de adevăr; sunt iraționale, nu sunt înțelepte și se împotrivesc lui Dumnezeu. Oamenii nu ar trebui să aibă aceste manifestări. Înțelegi? (Da.)

Unii oameni spun: „Știu că nu ar trebui să analizez sau să investighez chestiunea îmbolnăvirii părinților mei sau confruntarea lor cu o mare nenorocire, că este un lucru lipsit de sens și că ar trebui să-l abordez pe baza adevărurilor-principii, dar nu mă pot abține să n-o analizez și să n-o investighez.” Așadar, haideți să rezolvăm problema abținerii, astfel încât să nu mai fie nevoie să te abții. Cum se poate realiza acest lucru? În viața aceasta, oamenii cu trupuri sănătoase încep să experimenteze semne de bătrânețe după ce ajung la 50 sau 60 de ani – mușchii și oasele lor se deteriorează, își pierd puterea, nu pot dormi bine sau mănâncă mult și nu au suficientă energie să lucreze, să citească sau să facă orice fel de muncă. Dinlăuntrul lor izbucnesc diverse feluri de boli, precum hipertensiunea, diabetul, boli cardiace, boli cardiovasculare și așa mai departe. Cei care sunt puțin mai sănătoși, deși au aceste semne de îmbătrânire, pot face tot ce au nevoie să facă, iar acestea nu au un impact asupra modului normal în care trăiesc și lucrează. Este un lucru destul de bun. În cazul celor mai puțin sănătoși, aceste semne au un impact asupra modului normal în care lucrează și trăiesc și uneori trebuie să meargă la spital, pentru o consultație. Unii dintre acești oameni răcesc sau au dureri de cap; alții fac enterită sau diaree și trebuie să se odihnească la pat două zile, de fiecare dată când au o criză diareică. Unii oameni au hipertensiune și amețesc atât de tare încât nu pot să meargă, să conducă mașina sau să plece departe de casă. De asemenea, există unii care au incontinență urinară; este o inconveniență pentru ei să iasă din casă, așa că rareori ies în oraș și călătoresc cu rudele și cu prietenii lor. Există alții care au mereu reacții alergice când mănâncă. Există unii care nu dorm bine și nu pot dormi în locuri zgomotoase; imediat ce se mută în alt loc, le este și mai greu să doarmă. Toate aceste lucruri au un impact puternic asupra felului în care acești oameni trăiesc și muncesc. Există chiar și unii care nu pot lucra mai mult de trei sau patru ore consecutiv. Și apoi există cazuri și mai grave, în care oamenii ajung bolnavi în fază terminală la 50 sau 60 de ani, de exemplu, de cancer, diabet, reumatism cardiac, demență sau Parkinson și așa mai departe. Indiferent dacă aceste boli sunt provocate de lucrurile pe care le mănâncă sau de medii, aer sau apă poluată, legea trupului omenesc este că, după ce femeile ajung la 45 de ani și după ce bărbații ajung la 50 de ani, corpurile lor se deteriorează progresiv. În fiecare zi, ei spun că îi deranjează o parte a corpului, că îi doare alta, merg la doctor să-i consulte și este cancer în fază terminală. În cele din urmă, doctorul spune: „Mergi acasă, nu se poate trata.” Toți oamenii se vor confrunta cu aceste boli ale trupului. Astăzi sunt ei, mâine e rândul vostru și al nostru. Conform vârstei și în ordine secvențială, toți oamenii se vor naște, vor îmbătrâni, se vor îmbolnăvi și vor muri – din tinerețe ajung la bătrânețe, la bătrânețe se îmbolnăvesc și de la boală mor – aceasta este legea. Doar că atunci când auzi vestea că părinții tăi s-au îmbolnăvit, pentru că sunt oamenii cei mai apropiați de tine, în privința cărora îți faci cele mai multe griji și care te-au crescut, vei fi incapabil să depășești acest obstacol al sentimentelor tale și te vei gândi: „Nu simt nimic când mor părinții altor oameni, dar părinții mei nu se pot îmbolnăvi, pentru că asta m-ar întrista. Nu pot suporta asta, mă doare capul și nu-mi pot controla sentimentele!” Doar pentru că sunt părinții tăi, crezi că nu ar trebui să îmbătrânească, să se îmbolnăvească și că sigur nu ar trebui să moară – are sens acest lucru? Nu are sens și nu este un adevăr. Înțelegi? (Da.) Fiecare om se va confrunta cu îmbătrânirea și îmbolnăvirea părinților și, în anumite cazuri grave, părinții oamenilor sunt chiar paralizați la pat, iar unii intră în stări vegetative. Părinții unor oameni au hipertensiune, paralizie parțială, accidente vasculare sau chiar fac o boală gravă și mor. Fiecare om, personal, va fi martor, va vedea sau va auzi despre procesul îmbătrânirii, îmbolnăvirii și apoi al morții părinților lor. Doar că unii oameni aud de asta mai devreme, când părinții lor au 50 de ani; unii aud vestea aceasta când părinții lor au 60 de ani, iar alții aud asta abia când părinții lor au 80, 90 sau 100 de ani. Însă, indiferent când auzi această veste, ca fiu sau fiică, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vei accepta acest fapt. Dacă ești adult, ar trebui să ai un mod de gândire matur și atitudinea corectă față de nașterea, îmbătrânirea, îmbolnăvirea și moartea oamenilor și să nu fii impulsiv; nu ar trebui să fii capabil să suporți când auzi vestea că părinții tăi sunt bolnavi sau că au primit o înștiințare de la spital că sunt în stare critică. Să se nască, să îmbătrânească, să se îmbolnăvească și să moară sunt lucruri pe care fiecare om trebuie să le accepte, de ce ești incapabil să suporți asta? Aceasta este legea pe care Dumnezeu a predestinat-o pentru nașterea și moartea omului, de ce vrei s-o încalci? De ce nu o accepți? Care este intenția ta? Nu vrei să-ți lași părinții să moară, nu vrei să trăiască după legea de a se naște, a îmbătrâni, a se îmbolnăvi și a muri, pe care a stabilit-o Dumnezeu, vrei să-i împiedici să se îmbolnăvească și să moară – ce i-ar face asta? Nu cumva i-ar face oameni de plastic? Oare atunci ar mai fi oameni? Prin urmare, trebuie să accepți acest fapt. Înainte să auzi vestea că părinții tăi îmbătrânesc, că s-au îmbolnăvit și au murit, ar trebui să te pregătești pentru asta în inima ta. Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, fiecare om va îmbătrâni, se va șubrezi și va muri. Întrucât părinții tăi sunt oameni obișnuiți, de ce nu pot experimenta acest obstacol? Ar trebui să-l experimenteze, iar tu ar trebui să-l abordezi corect. A fost rezolvată această chestiune? Poți aborda rațional aceste lucruri acum? (Da.) Atunci, când părinții tăi se vor îmbolnăvi grav sau li se va întâmpla o mare nenorocire în viitor, cum vei aborda acest lucru? Este greșit și să-l ignori, iar oamenii vor spune: „Ești o broască sau un șarpe? Cum poți avea sângele atât de rece?” Ești un om normal, așa că ar trebui să ai o reacție. Ar trebui să te gândești: „Părinții mei au avut vieți grele și au făcut boala asta când erau tineri. Nu s-au bucurat de nicio binecuvântare și nu au fost sârguincioși în credința lor în Dumnezeu. Așa au fost viețile lor. Nu au înțeles nimic, nu au mers pe calea cea bună sau nu au urmărit adevărul. Pur și simplu le-au trecut zilele. Nu există nicio diferență între ei și animale – nu există nicio diferență între ei și vacile bătrâne sau caii bătrâni. Acum că s-au îmbolnăvit grav, pur și simplu vor trebui să se descurce singuri, dar sper că Dumnezeu le poate reduce puțin suferința.” Roagă-te pentru ei în inima ta și asta e suficient. Ce poate face oricine? Dacă nu ești cu părinții tăi, nu poți face nimic; chiar dacă ești alături de ei, ce poți face? Câți oameni și-au văzut personal părinții trecând de la tinerețe la bătrânețe, de la bătrânețe la a face diverse boli, de la a face aceste diverse boli la eșecul tratamentului lor, la declararea morții lor și la a fi transportați la morgă? Nu sunt puțini. Toți acești copii stau cu părinții lor, dar ce pot face? Nu pot face nimic; pot doar să privească. Să nu urmărești acum procesul aceasta te poate scuti de câteva necazuri; este mai bine să nu-l urmărești, să-l privești desfășurându-se nu ar fi un lucru bun pentru tine. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Când vine vorba despre această chestiune, pe de o parte, trebuie să înțelegi că faptul că oamenii se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor este o lege stabilită de Dumnezeu; pe de altă parte, trebuie să vezi clar responsabilitățile pe care oamenii se cuvine să le îndeplinească și sorțile lor, nu trebuie să fii irațional și nu trebuie să faci lucruri impulsive sau nesăbuite. De ce nu ar trebui să faci lucruri impulsive sau nesăbuite? Deoarece, chiar dacă le faci, va fi în zadar și, în schimb, asta îți va dezvălui nesăbuința. Mai grav, în timp ce faci lucruri nesăbuite, ești neascultător față de Dumnezeu, iar Lui nu Îi place asta, urăște acest lucru. Aceste adevăruri îți sunt clare și le înțelegi din punct de vedere doctrinar, dar încă te agăți de propria cale și faci unele lucruri într-un mod încăpățânat și voit, așa că Dumnezeu nu te place, te detestă. Ce detestă la tine? Îți detestă nesăbuința încăpățânată și neascultarea. Crezi că ai anumite sentimente umane, dar Dumnezeu spune că ești încăpățânat și nesăbuit – ești încăpățânat, nesăbuit, stupid și intransigent și nu accepți adevărul sau nu te supui orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Dumnezeu ți-a spus clar esența, sursa și principiile specifice de practică din chestiunea aceasta, dar tu vrei în continuare să-ți folosești sentimentele ca să te ocupi de toate acestea, așa că Dumnezeu nu te place. În cele din urmă, dacă Dumnezeu nu le ia boala părinților tăi, atunci ei vor deveni grav bolnavi și vor muri, dacă asta trebuie să li se întâmple. Nimeni nu poate schimba acest fapt. Dacă vrei să-l schimbi, asta dovedește doar că vrei să-ți folosești propriile mâini și metode pentru a schimba suveranitatea lui Dumnezeu. Aceasta este o mare neascultare, iar tu te opui lui Dumnezeu. Dacă nu vrei să te opui lui Dumnezeu, atunci când auzi că aceste lucruri li s-au întâmplat părinților tăi, ar trebui să fii calm și să găsești un loc în care să poți fi singur ca să plângi, să te gândești și să te rogi, sau să-ți exprimi sentimentele de dor în fața fraților și surorilor din jurul tău. Asta este tot ce e nevoie să faci. Nu trebuie să te gândești să schimbi ceva și cu siguranță nu trebuie să faci lucruri nesăbuite. Nu te ruga lui Dumnezeu, cerându-I să ia boala părinților tăi și să le permită să mai trăiască timp de câțiva ani sau să ia doi ani din viața ta și să le dea lor, doar pentru că tu crezi în Dumnezeu sau pentru că ți-ai părăsit familia și ți-ai abandonat cariera, ca să-ți îndeplinești datoria atât de mulți ani. Nu face astfel de lucruri. Dumnezeu nu va asculta astfel de rugăciuni și urăște astfel de gânduri și rugăciuni. Nu-L supăra sau mânia pe Dumnezeu. Este sătul de oamenii care-și doresc să manipuleze soarta cuiva, să schimbe realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra sorții unui om sau să schimbe unele fapte care au fost stabilite demult de Dumnezeu sau traiectoriile sorților oamenilor. Dumnezeu detestă cel mai mult acest lucru.

Am terminat părtășia despre atitudinea, gândurile și înțelegerea pe care se cuvine să le aibă oamenii privind chestiunea îmbolnăvirii părinților lor. În același mod, când vine vorba despre moartea părinților lor, oamenii ar trebui să aibă, de asemenea, o atitudine corectă și rațională. Unii oameni au fost departe de părinții lor mulți ani, nu le-au fost alături sau nu au locuit cu ei, iar când aud că părinții lor au murit subit, asta e o mare lovitură pentru ei și totul pare incredibil de brusc. Pentru că acești oameni nu au fost alături de părinții lor sau nu au locuit cu ei atât de mulți ani, au mereu o concepție greșită în gândurile și noțiunile lor. Ce fel de concepție greșită? Când ți-ai părăsit părinții, erau în viață și sănătoși. După ce ai fost departe de ei atât de mulți ani, în inima ta, părinții tăi au rămas la aceeași vârstă, în aceeași stare fizică și în aceleași condiții de trai pe care ți le amintești. Asta complică lucrurile. Atunci crezi că părinții tăi nu vor îmbătrâni niciodată și că vor trăi să sărbătorească numeroase zile de naștere. Adică, de îndată ce chipurile lor sunt întipărite în inima ta, de îndată ce viețile, cuvintele și purtarea lor lasă o impresie și o amprentă în inima și în memoria ta, crezi că ei vor fi așa pentru totdeauna, că nu se vor schimba, nu vor îmbătrâni și cu siguranță nu vor muri. La ce se referă „nu vor muri” aici? Pe de o parte, înseamnă că trupurile lor fizice nu vor dispărea. Pe de altă parte, înseamnă că fețele lor, sentimentele lor pentru tine și așa mai departe nu vor dispărea. Aceasta este o concepție greșită și îți va provoca foarte multe necazuri. Prin urmare, indiferent ce vârstă au părinții tăi, indiferent dacă vor muri de bătrânețe sau din cauza unei boli, sau pentru că s-au întâmplat câteva incidente, va fi o lovitură pentru tine și ți se va părea foarte brusc. Întrucât, în inima ta, părinții tăi sunt în continuare în viață și sănătoși și apoi, dintr-odată, mor, te vei gândi: „Cum de au murit? Cum pot oamenii, care sunt în viață, să se transforme pur și simplu în praf? În inima mea, simt mereu că părinții mei trăiesc, că mama încă gătește în bucătărie, fiind foarte ocupată, și că tata lucrează afară în fiecare zi, venind în casă doar seara.” Aceste scene din viețile lor au lăsat câteva impresii în mintea ta. Așadar, din cauza sentimentelor tale, conștiința ta adăpostește un lucru care nu ar trebui să fie acolo, și anume convingerea că părinții tăi vor trăi pentru totdeauna în inima ta. Ca atare, crezi că nu ar trebui să moară și, indiferent de circumstanțele în care vor muri părinții tăi, vei simți că este o lovitură uriașă pentru tine și nu vei fi capabil s-o accepți. Îți va lua o vreme să treci peste asta, nu-i așa? Faptul că părinții tăi s-ar îmbolnăvi ar fi deja un mare șoc pentru tine, așa că moartea lor ar fi unul și mai mare. Atunci, înainte să se întâmple asta, cum ar trebui să rezolvi lovitura neașteptată pe care o vei primi, astfel încât să nu aibă un impact asupra felului în care îți îndeplinești datoria sau asupra căii pe care mergi, să nu interfereze cu ele sau să nu le afecteze? Mai întâi, să vedem ce anume înseamnă moartea și a-și pierde viața – nu înseamnă că o persoană părăsește lumea aceasta? (Ba da.) Înseamnă că viața pe care o are o persoană, care are o prezență fizică, este înlăturată din lumea materială pe care o pot vedea ființele omenești și dispare. Acea persoană continuă apoi să trăiască în altă lume, în altă formă. Faptul că viețile părinților tăi dispar înseamnă că relația pe care o ai cu ei în lumea aceasta s-a destrămat, a dispărut și s-a încheiat. Ei trăiesc în altă lume, în alte forme. Cât despre felul în care viețile lor vor continua în acea altă lume, dacă se vor întoarce în această lume, te vor reîntâlni sau vor avea vreun fel de relație trupească sau vreun fel de legături emoționale cu tine, acest lucru este predestinat de Dumnezeu și nu are nicio legătură cu tine. În concluzie, dispariția lor înseamnă că misiunea lor în această lume s-a încheiat, iar în urma lor s-a pus punct. Misiunile lor în această viață și în această lume s-au încheiat, așa că și relația ta cu ei s-a încheiat. În ceea ce privește dacă se vor reîncarna în viitor sau dacă se vor confrunta cu vreun fel de pedeapsă și restricție, sau cu vreun fel de tratare și rânduieli în cealaltă lume, are asta ceva de-a face cu tine? Poți decide tu asta? Nu are nicio legătură cu tine, nu poți decide asta și nu vei fi capabil să primești vești despre asta. Relația ta cu ei în această viață se încheie în acel moment. Adică, soarta care v-a legat cât ați trăit alături timp de 10, 20, 30 sau 40 de ani se încheie atunci. După aceea, ei sunt ei, tu ești tu și între voi nu există nicio relație. Chiar dacă voi toți credeți în Dumnezeu, ei și-au îndeplinit îndatoririle, iar tu o îndeplinești pe a ta; când ei nu mai trăiesc în același mediu spațial, între voi nu mai există nicio relație. Pur și simplu deja au încheiat misiunile încredințate lor de Dumnezeu. Așadar, când vine vorba despre responsabilitățile pe care le-au îndeplinit pentru tine, acelea se termină în ziua în care începi să exiști independent de ei – nu mai ai nicio legătură cu părinții tăi. Dacă mor astăzi, ție doar îți va lipsi ceva la nivel emoțional și vei avea mai puțin cu două persoane apropiate după care să tânjești. Nu îi vei mai vedea niciodată și nu vei mai fi capabil niciodată să auzi vești despre ei. Ceea ce li se întâmplă după aceea și viitorul lor nu are nicio legătură cu tine, între voi nu vor mai exista legături de sânge, nici măcar nu veți mai fi același fel de ființe. Așa stau lucrurile. Moartea părinților tăi pur și simplu va fi ultima veste pe care o vei auzi despre ei în această lume și ultimul dintre obstacolele pe care le vezi sau le auzi despre experiențele lor de a se naște, a îmbătrâni, a se îmbolnăvi și a muri în viața lor, asta e tot. Morțile lor nu-ți vor lua sau nu îți vor da nimic, ei pur și simplu vor fi murit, călătoriile lor ca oameni vor fi ajuns la final. Așadar, când vine vorba despre morțile lor, nu contează dacă acestea sunt accidentale, normale, din cauza bolii și așa mai departe. În orice caz, dacă nu ar exista suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, nicio persoană sau nicio forță nu le-ar putea lua viețile. Moartea lor înseamnă doar sfârșitul vieților lor fizice. Dacă îți este dor de ei și tânjești după ei sau dacă îți este rușine de tine însuți din cauza sentimentelor tale, nu ar trebui să simți niciunul dintre aceste lucruri și nu este necesar să le simți. Au plecat din această lume, așa că este redundant să-ți fie dor de ei, nu-i așa? Dacă tu gândești: „Oare părinților mei le-a fost dor de mine în toți acești ani? Cu cât mai mult au suferit pentru că nu le-am fost alături, arătându-le pietate filială atâția ani? În toți acești ani, mi-am dorit mereu să-mi pot petrece câteva zile cu ei, nu m-am așteptat niciodată să moară atât de curând. Mă simt trist și vinovat.” Nu este necesar să gândești în felul acesta, morțile lor nu au nicio legătură cu tine. De ce nu au nicio legătură cu tine? Deoarece, chiar dacă le-ai fi arătat pietate filială sau le-ai fi ținut de urât, aceasta nu este obligația sau sarcina pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu a predestinat cât de mult noroc și cât de multe suferințe vor întâlni părinții tăi din partea ta – asta nu are nicio legătură cu tine. Nu vor trăi mai mult pentru că ești tu cu ei și nu vor trăi vieți mai scurte pentru că ești departe de ei și nu ai putut să le fii alături adesea. Dumnezeu a predestinat cât de mult vor trăi și nu are nicio legătură cu tine. Prin urmare, dacă auzi vestea că părinții tăi au murit în timpul vieții tale, nu trebuie să te simți vinovat. Ar trebui să abordezi această chestiune în modul corect și să o accepți. Dacă deja ai vărsat multe lacrimi când erau grav bolnavi, ar trebui să te simți fericit și liber când mor; după ce îi petreci pe ultimul drum, nu este nevoie să plângi. Îți vei fi îndeplinit deja responsabilitățile de copil al lor, te vei fi rugat pentru ei, te vei fi simțit trist pentru ei și vei fi vărsat nenumărate lacrimi pentru ei și, desigur, te vei fi gândit la multe soluții posibile ca să le tratezi boala și vei fi făcut tot ce ți-a stat în putință ca să le alini suferința. Vei fi făcut deja tot ce poți în calitate de copil al lor. Când mor, ai putea doar să spui: „Ați avut vieți destul de grele. În calitate de copil al vostru, sper că vă veți odihni în pace. Dacă ați făcut multe lucruri ca să-L ofensați pe Dumnezeu în viața aceasta, atunci va trebui să primiți pedeapsă în lumea următoare. Dacă, după ce vă veți fi primit pedeapsa, Dumnezeu vă oferă șansa de a vă reîncarna din nou ca oameni în lumea aceasta, sper că veți face tot ce puteți ca să vă comportați bine și să mergeți pe calea cea bună. Nu mai faceți lucruri care-L ofensează pe Dumnezeu și străduiți-vă să nu mai primiți nicio pedeapsă în următoarele voastre vieți.” Asta-i tot. Nu este bine spus? Asta este tot ce poți să faci; fie că este pentru părinții tăi sau pentru altă persoană apropiată, asta este tot ce poți face. Desigur, când, în final, părinții tăi mor, dacă nu poți să fii cu ei sau nu le poți oferi o ultimă mângâiere, nu este necesar să te simți trist. Asta pentru că, de fapt, fiecare om părăsește singur aceasta lume. Chiar dacă are copiii cu el, când un mesager vine să îl ia, numai el va fi capabil să-l vadă. Când pleacă, nimeni nu va merge cu el, copiii lui nu pot merge cu el și nici partenera lui nu poate s-o facă. Când oamenii părăsesc această lume, sunt mereu singuri. În ultimele lui clipe, fiecare om trebuie să înfrunte această situație, acest proces și acest mediu. Prin urmare, dacă ești alături de el și se uită direct la tine, tot nu va fi de niciun folos. Când trebuie să plece, dacă vrea să-ți strige numele, nu va fi capabil s-o facă și tu nu vei fi capabil să-l auzi; dacă vrea să întindă mâna și să te prindă, nu va avea suficientă forță și tu nu vei fi capabil să simți asta. Va fi singur. Asta pentru că fiecare persoană intră în această lume singură și, în cele din urmă, trebuie s-o și părăsească singură. Acest lucru este predestinat de Dumnezeu. Existența unor asemenea lucruri le permite oamenilor să vadă și mai clar că viețile și sorțile lor și faptul că se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor sunt toate în mâinile lui Dumnezeu și că viața fiecărei persoane este independentă. Deși toți oamenii au părinți, frați și apropiați, din perspectiva lui Dumnezeu și din perspectiva vieții, viața fiecărei persoane este independentă, viețile nu sunt grupate împreună și nicio viață nu are partener. Din perspectiva oamenilor creați, fiecare viață este independentă, dar din perspectiva lui Dumnezeu, nicio viață pe care a creat-o El nu este singură, pentru că El este alături de fiecare dintre ele și le trage înainte. Numai că, atunci când ești în lumea aceasta, te naști părinților tăi și crezi că ei îți sunt cei mai apropiați oameni, dar, de fapt, atunci când părinții tăi părăsesc această lume, îți vei da seama că ei nu sunt oamenii cei mai apropiați de tine. Când viețile lor se vor sfârși, tu vei trăi în continuare, sfârșitul vieților lor nu-ți va lua viața și cu siguranță n-o va afecta. Ai fost departe de ei toți acești ani și încă duci o viață bună. De ce? Pentru că Dumnezeu te veghează și te îndrumă; trăiești sub suveranitatea Lui. Când părinții tăi vor pleca din această lume, asta te va face să-ți dai seama și mai mult că, fără ca ei să-ți fie alături, să aibă grijă de tine, să te vegheze sau să te crească, în timpul acestor ani în care ai trecut de la copilărie la maturitate, la vârsta mijlocie, la bătrânețe și, sub îndrumarea lui Dumnezeu, ai înțeles tot mai mult în viață, iar direcția și calea ta viitoare au devenit tot mai clare. Prin urmare, oamenii sunt capabili să-și părăsească părinții. Existența părinților lor este necesară numai în timpul copilăriei lor, dar după ce cresc, existența acestora este doar o formalitate. Părinții lor sunt numai mijloacele lor de întreținere și sprijinul lor emoțional și nu sunt necesari. Desigur, când părinții tăi vor părăsi această lume, aceste lucruri îți vor fi din ce în ce mai clare și vei simți și mai mult că viețile oamenilor provin de la Dumnezeu și că oamenii nu pot trăi fără sprijinul Lui, fără a-L avea drept hrana lor mentală și spirituală și hrana vieții lor. Când părinții tăi te vor părăsi, îți vor lipsi doar la nivel emoțional, dar, în același timp, vei fi eliberat emoțional sau în alte privințe. De ce vei fi eliberat? Când părinții tăi sunt în preajmă, amândoi sunt griji și poveri pentru tine. Sunt oameni față de care poți fi încăpățânat și te fac să te simți ca și cum nu te poți elibera de sentimentele tale. Când părinții tăi vor muri, toate aceste lucruri se vor rezolva. Oamenii cei mai apropiați de tine vor pleca, iar tu nu va mai trebui să-ți faci griji pentru ei sau să tânjești după ei. Când vei scăpa de această relație de dependență pe care o ai cu părinții tăi, când ei vor părăsi această lume, când vei simți pe deplin în adâncul inimii tale că părinții tăi deja au plecat și când vei simți că deja ai depășit legăturile de sânge cu ei, vei deveni într-adevăr matur și independent. Gândește-te: indiferent ce vârstă au oamenii, dacă părinții lor mai trăiesc, oricând au o problemă, se gândesc: „O s-o întreb pe mama, o să-l întreb pe tata.” Ei au întotdeauna un sprijin emoțional. Când oamenii au sprijinul emoțional, simt că existența lor în această lume debordează de căldură și fericire. Când pierzi acel sentiment de fericire și acea căldură, dacă nu simți că ești singur sau că nu ai pierdut fericirea și căldura, atunci ești matur și ești cu adevărat independent în ceea ce privește gândurile și sentimentele tale. Cei mai mulți dintre voi probabil că nu ați experimentat încă aceste lucruri. Atunci când o veți face, veți înțelege. Gândiți-vă: indiferent ce vârstă au oamenii, dacă au 40, 50 sau 60 de ani când părinții lor mor, ei devin imediat mult mai maturi. E ca și cum s-ar transforma, într-o clipită, dintr-un copil naiv într-un adult rațional. Peste noapte, ajung să înțeleagă lucrurile și să fie independenți. Prin urmare, pentru fiecare persoană, moartea părinților este un mare obstacol. Dacă poți să-ți tratezi și să-ți abordezi corect relația cu părinții și, în același timp, poți să abordezi, să tratezi și să renunți la diversele așteptări ale părinților tăi de la tine sau la responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinești față de părinții tăi la nivel emoțional și etic, atunci te-ai maturizat cu adevărat și, cel puțin, vei fi un adult înaintea lui Dumnezeu. Să devii un astfel de adult nu este ușor, trebuie să suferi puțină durere în ceea ce privește sentimentele tale trupești și, mai ales, trebuie să înduri devastare și chin emoțional, precum și durerea că lucrurile nu merg bine, nu merg așa cum ai sperat sau că ești ghinionist și așa mai departe. După ce vei experimenta toată această durere, vei câștiga mai multă înțelegere a acestor chestiuni. Dacă le corelezi cu adevărurile despre care am avut părtășie în legătură cu aceste chestiuni, vei dobândi mai multă înțelegere a vieților și sorților oamenilor, care sunt predestinate de Dumnezeu, precum și a afecțiunii care există între oameni, într-un mod amănunțit. Când vei dobândi o înțelegere a acestor lucruri, îți va fi ușor să renunți la ele. Când vei putea să renunți la aceste lucruri și să te ocupi corect de ele, vei fi capabil să le abordezi corect. Nu le vei aborda pe baza doctrinelor umane sau a standardelor conștiinței umane; le vei aborda conform adevărurilor-principii. Ce înseamnă să fii în conformitate cu adevărurile-principii? Înseamnă că te poți supune lui Dumnezeu. Dacă te poți supune lui Dumnezeu și orchestrărilor Lui, acesta este un semn bun și o prevestire bună. Ce prevestește? Că ai speranță la mântuire. Prin urmare, atunci când vine vorba de chestiunea așteptărilor părinților tăi, indiferent dacă acum ești tânăr, de vârstă mijlocie, în vârstă sau la vârsta a treia și indiferent dacă nu ai experimentat acest lucru, dacă îl experimentezi chiar acum sau dacă l-ai experimentat deja, ceea ce trebuie să faci nu este doar să renunți la sentimentele tale sau să rupi legăturile cu părinții tăi și să te deconectezi de ei, ci să depui efort în adevăr și să cauți să înțelegi aceste aspecte ale adevărului. Acesta este cel mai important lucru. Când înțelegi aceste relații diferite și complexe, te poți elibera de ele și nu te vor mai constrânge. Când nu te vor mai constrânge, îți va fi mult mai ușor să te supui orchestrărilor lui Dumnezeu și, când vei face asta, vei întâmpina mai puține obstacole și piedici mai mici. Atunci va fi mai puțin probabil să nu te supui lui Dumnezeu, nu-i așa?

Sunteți acum capabili să înțelegeți și să rezolvați toate aceste chestiuni majore care au legătură cu părinții? Când aveți timp liber, meditați la adevăr. Dacă, în viitor, sau în lucrurile pe care le experimentezi acum, poți lega aceste chestiuni de adevăr și poți rezolva aceste probleme pe baza adevărului, te vei confrunta cu mult mai puține necazuri și cu mai puține dificultăți și vei trăi o viață foarte relaxată și plină de bucurie. Dacă nu abordezi aceste lucruri pe baza adevărului, vei întâmpina multe necazuri, iar viața ta va fi foarte dureroasă. Acesta este finalul. Astăzi, voi încheia aici părtășia despre subiectul așteptărilor pe care le au părinții. Cu bine!

29 aprilie 2023