Părtășia zilei de azi, despre diversele manifestări ale antihriștilor, a ajuns la punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări. Acest punct tratează și firile antihriștilor și este una dintre manifestările lor concrete. Dintr-o perspectivă superficială, un antihrist își va dori să se retragă dacă îi lipsește statutul și nu are speranța de a câștiga binecuvântări. Odată ce a pierdut aceste două lucruri, își va dori să se retragă. Semnificația superficială pare foarte ușor de înțeles – nu pare foarte complexă sau abstractă, dar care sunt manifestările specifice aici? Cu alte cuvinte, ce tipuri de situații fac un antihrist să vrea să se retragă din cauza unui impact asupra statutului sau a speranței lui de a câștiga binecuvântări? Merită acest lucru o părtășie aprofundată? Dacă vi s-ar cere să aveți părtășie despre acest lucru, ce ați avea de spus despre detaliile și manifestările sale specifice? Unii oameni ar putea spune: „Am avut părtășie despre acest lucru de foarte multe ori. Antihriștii iubesc statutul și puterea, se bucură să aibă un prestigiu înalt, iar scopul credinței lor este de a fi binecuvântați, încununați și răsplătiți. Dacă aceste speranțe sunt spulberate și pierdute, atunci nu-i va mai interesa să creadă în Dumnezeu și nu-și vor mai dori să aibă credință.” Ar fi părtășia voastră despre acest subiect la fel de simplă ca aceste câteva cuvinte? (Da.) Dacă așa ar sta lucrurile, dacă această părtășie ar putea fi rezumată în aceste câteva afirmații, atunci, acest aspect al manifestărilor antihriștilor nu ar merita propria secțiune în seria noastră de părtășii cu privire la manifestările antihriștilor și nici nu ar menționa vreo natură-esență anume. Totuși, întrucât acest punct are legătură cu esența și firea antihriștilor, precum și cu lucrurile personale pe care aceștia le urmăresc și cu perspectivele lor asupra existenței, atunci înseamnă că este un subiect care prezintă multe aspecte. Așadar, ce este implicat, mai exact? Cu alte cuvinte, ce situații pe care le întâmpină antihriștii implică statutul acestora și speranța lor de a câștiga binecuvântări? Care sunt perspectivele, gândurile și atitudinile lor față de aceste situații? Bineînțeles, vor exista unele suprapuneri între părtășia noastră cu privire la aceste situații și părtășiile noastre anterioare despre perspectivele antihriștilor asupra unor probleme diverse, însă părtășia de astăzi se concentrează asupra unui lucru diferit și abordează problema dintr-un alt unghi. Astăzi, vom avea părtășie în mod special despre manifestările care își fac apariția atunci când antihriștii își pierd statutul și speranțele de a câștiga binecuvântări, ceea ce poate dovedi faptul că antihriștii au o perspectivă greșită despre ceea ce urmăresc și că nu au o credință adevărată în Dumnezeu; poate confirma, de asemenea, faptul că acești oameni chiar au esența unui antihrist.

I. Abordarea antihriștilor cu privire la emondare

În primul rând, ar trebui să analizăm comportamentele pe care le manifestă antihriștii atunci când sunt emondați, modul în care gestionează ei astfel de situații, care sunt atitudinile, gândurile și perspectivele lor cu privire la emondare și ce spun și fac aceștia, mai exact – aceste chestiuni merită să fie disecate și analizate. Am avut părtășie destul de mult despre subiecte ce implică emondarea; acesta este un subiect comun, care vă este cunoscut tuturor. Cei mai mulți dintre oameni simt o schimbare abia după ce sunt emondați de mai multe ori – ei pot să caute adevărul și să gestioneze chestiunile în mod principial atunci când își fac datoria și abia atunci credința lor o ia de la capăt și suferă o schimbare în bine. Se poate spune că fiecare moment în care este emondată cu asprime se întipărește în inima fiecărei persoane; lasă o amintire de neșters. Bineînțeles, fiecare moment în care sunt emondați cu asprime lasă o amintire de neșters și pentru antihriști, dar unde sunt diferențele? Atitudinea unui antihrist față de acest lucru și diversele sale manifestări în legătură cu el, precum și gândurile, perspectivele, ideile acestuia și tot ce rezultă din această situație diferă de cele ale unei persoane obișnuite. Când un antihrist este emondat, primul lucru pe care îl face este să se împotrivească și să respingă acest lucru din adâncul inimii. Se luptă cu asta. Și de ce face asta? Acest lucru se întâmplă din cauză că antihriștii, prin însăși natura-esență pe care o au, sunt scârbiți de adevăr, îl urăsc și nu-l acceptă deloc. Firește, esența și firea unui antihrist îl împiedică să-și recunoască propriile greșeli sau propria fire coruptă. Pe baza acestor două realități, atitudinea unui antihrist față de faptul de a fi emondat este de a respinge acest lucru și de a-l sfida complet și în mod absolut. Detestă acest lucru și i se împotrivește din adâncul inimii și nu are nici cea mai mică fărâmă de acceptare sau supunere, cu atât mai puțin dă dovadă de reflecție sau căință autentică. Când un antihrist este emondat, indiferent cine o face, la ce se referă, măsura în care este vinovat pentru această chestiune, cât de flagrantă este eroarea sa, cât rău comite sau ce consecințe creează răul său pentru lucrarea bisericii – el nu ia în considerare nimic din toate acestea. Pentru un antihrist, cel care îl emondează îl alege pe el sau găsește greșeli pentru a-l tortura. Antihristul poate chiar să creadă că este hărțuit și umilit, că nu este tratat ca un om și că este desconsiderat și disprețuit. După ce este emondat, un antihrist nu se gândește niciodată la ceea ce a greșit de fapt, la ce fire coruptă a dezvăluit și dacă a căutat principiile pe care se cuvine să le respecte, dacă a acționat în conformitate cu adevărurile-principii, sau și-a îndeplinit responsabilitățile în chestiunea cu privire la care este emondat. Nu examinează sau nu reflectează la nimic din toate acestea și nici nu se gândește și nu meditează la aceste probleme. În schimb, abordează emondarea după propria voință și cu impetuozitate. De fiecare dată când un antihrist este emondat, acesta va fi plin de furie, neascultare și resentimente și nu va asculta sfatul nimănui. Refuză să accepte să fie emondat și este incapabil să se întoarcă înaintea lui Dumnezeu pentru a se cunoaște și a reflecta asupra sa, pentru a aduce în discuție acțiunile sale care încalcă principiile, precum faptul că este superficial sau că-și face de cap în datoria sa și nici nu folosește această șansă pentru a-și înlătura firea coruptă. În schimb, găsește scuze pentru a se apăra, pentru a se justifica și chiar va spune lucruri ca să provoace discordie și să-i incite pe ceilalți. Pe scurt, atunci când antihriștii sunt emondați, manifestările lor specifice sunt neascultarea, nemulțumirea, împotrivirea și sfidarea, iar în inima lor iau naștere unele plângeri: „Am plătit un preț foarte mare și am făcut foarte multe lucrări. Chiar dacă nu am respectat principiile și nu am căutat adevărul în unele lucruri, nu am făcut toate acestea pentru mine! Chiar dacă am provocat unele prejudicii lucrării bisericii, nu am făcut intenționat acest lucru! Cine nu face greșeli? Nu poți să profiți de greșelile mele și să mă emondezi la nesfârșit, fără să arăți considerație pentru slăbiciunile mele și fără să-ți pese de starea mea de spirit și de stima mea de sine. Casa lui dumnezeu nu are dragoste pentru oameni și acest lucru este foarte nedrept! În plus, mă emondezi pentru că am făcut o greșeală atât de mică – nu înseamnă asta că mă privești cu ostilitate și vrei să mă elimini?” Când antihriștii sunt emondați, primul lucru la care se gândesc nu este să reflecteze la ceea ce au făcut greșit sau la firea coruptă pe care au dezvăluit-o, ci să se certe, să explice și să se justifice, timp în care fac supoziții. Ce supoziții? „Am plătit un preț atât de mare făcându-mi datoria în casa lui dumnezeu, doar ca să fiu emondat. Se pare că nu prea există multe speranțe să câștig binecuvântări. Este posibil ca dumnezeu să nu vrea să-i răsplătească pe oameni, așa că folosește această metodă pentru a-i dezvălui și a-i elimina? De ce ar trebui să fac eu vreun efort, dacă nu am nicio speranță de a câștiga binecuvântări? De ce ar trebui să îndur greutăți? Întrucât nu există nicio speranță să câștig binecuvântări, aș putea la fel de bine să nu cred deloc! Nu este scopul credinței în dumnezeu să câștigi binecuvântări? Dacă nu există nicio speranță în acest sens, de ce ar trebui să mă sacrific? Poate ar trebui, pur și simplu, să încetez să cred și cu asta, basta? Dacă nu cred, mă mai poți emonda? Dacă nu cred, nu mă poți emonda.” Antihriștii nu pot accepta deloc emondarea de la Dumnezeu. Nu pot să accepte și să asculte, printr-un punct de vedere și o atitudine adecvată. Nu pot să reflecteze asupra lor și să-și înțeleagă firile corupte, astfel încât acestea să poată fi curățite. În schimb, ei cugetă și studiază motivul pentru care au fost emondați, cu o minte răutăcioasă și îngustă. Urmăresc cu atenție derularea situației, ascultă tonul vocii oamenilor atunci când vorbesc, observă cum îi privesc oamenii din jur, cum le vorbesc și atitudinea acestora și folosesc aceste lucruri pentru a confirma dacă au vreo speranță să fie binecuvântați sau dacă sunt cu adevărat dezvăluiți și eliminați. Chiar și o singură situație în care sunt emondați produce o mare agitație și foarte multă contemplare în inimile antihriștilor. Oricând sunt emondați, prima lor reacție este repulsia, iar în inimile lor se simt scârbiți de acest lucru, îl resping și luptă împotriva lui, după care examinează limbajul și expresia feței oamenilor, iar apoi încep să emită supoziții. Își folosesc creierul, gândirea și viclenia meschină pentru a urmări derularea situației, pentru a observa cum îi privesc oamenii din jur și pentru a observa atitudinea conducătorilor superiori față de ei. Pe baza acestor lucruri, judecă exact cât de multă speranță de a fi binecuvântați mai au, dacă au vreo fărâmă de speranță de a fi binecuvântați, sau dacă sunt cu adevărat dezvăluiți și eliminați. Când sunt încolțiți, antihriștii încep din nou să cerceteze cuvintele lui Dumnezeu, încercând să găsească în acestea o bază precisă, o rază de speranță și o ancoră de salvare. Dacă, după ce au fost emondați, cineva îi alină, îi susține și îi ajută cu o inimă iubitoare, aceste lucruri îi fac să se simtă ca și cum încă ar fi considerați membri ai casei lui Dumnezeu, cred că încă au speranța de a fi binecuvântați, că speranța lor încă este puternică, și li se risipește orice gând de a se retrage. Totuși, în clipa în care situația este inversată, astfel încât văd că speranțele lor de a fi binecuvântați s-au micșorat și au dispărut, prima lor reacție este: „Dacă nu pot să câștig binecuvântări, atunci nu voi mai crede în dumnezeu. Cine iubește să creadă în dumnezeu poate să creadă în el, dar în orice caz, eu nu voi accepta să fiu emondat de către tine și tot ce spui atunci când mă emondezi este greșit. Nu vreau să aud, nu sunt dispus să ascult și nu voi accepta să fiu emondat nici măcar când spui că este cel mai avantajos lucru pentru o persoană!” Când își văd speranțele de a fi binecuvântați năruite, când văd că statutul îndelung urmărit și visurile de a intra în Împărăția Cerurilor sunt pe cale de a fi nimicite și pierdute, nu se gândesc să-și schimbe modul de a urmări sau să schimbe scopurile pe care le urmăresc, ci mai degrabă se gândesc să plece și să se retragă, nu mai vor să creadă în Dumnezeu și cred că nu mai au nicio speranță de a fi binecuvântați, în credința lor în Dumnezeu. Dacă antihriștilor li se năruie fanteziile și speranțele cu privire la recompensele, binecuvântările și cununile pe care voiau să le câștige când au început să creadă în Dumnezeu, atunci le dispare motivația pentru a crede în Dumnezeu, precum și motivația de a se sacrifica pentru El și de a-și face datoria. Când le dispare motivația, nu mai vor să rămână în biserică, să mai orbecăiască în acest fel, și vor să-și abandoneze datoria și să părăsească biserica. Numai la asta se gândesc antihriștii atunci când sunt emondați, iar natura-esență pe care o au este expusă în totalitate. Per ansamblu, atât în ceea ce spun, cât și în ceea ce fac, antihriștii nu acceptă niciodată adevărul. Ce înseamnă o fire care nu acceptă adevărul? Nu înseamnă a fi scârbit de adevăr? Exact asta este. Simplul act de a fi emondat este, în sine, destul de ușor de acceptat. În primul rând, persoana care îi emondează nu acționează cu rea-voință; în al doilea rând, este cert că, judecând după chestiunile în legătură cu care sunt emondați antihriștii, ei trebuie să fi încălcat rânduielile casei lui Dumnezeu și adevărurile-principii, trebuie să fi existat o eroare sau o scăpare în lucrarea lor, care a provocat o perturbare și o tulburare în lucrarea bisericii. Ei sunt emondați din cauza pângăririi voinței lor omenești, din cauza firii lor corupte, fiindcă, în lipsa unei înțelegeri cu privire la adevărurile-principii, acționează imoral. Acesta este un lucru foarte normal. În întreaga lume, orice mare organizație, orice grup sau companie are reguli și reglementări și oricine încalcă aceste reguli și reglementări trebuie să fie pedepsit și ținut sub control. Acest lucru este perfect normal și absolut adecvat. Totuși, un antihrist consideră că a fi ținut în mod adecvat sub control ca urmare a încălcării regulilor și reglementărilor înseamnă că alții îi fac viața grea, îl pedepsesc pe nedrept, îi găsesc defecte și îi provoacă probleme. Este aceasta o atitudine de acceptare a adevărului? În mod foarte clar, nu este. Fără o atitudine de acceptare a adevărului, este posibil ca o asemenea persoană să evite să comită erori și să provoace perturbări și tulburări în îndeplinirea datoriei sale? Cu siguranță nu. Este o persoană de acest tip potrivită pentru a îndeplini o datorie? Strict vorbind, nu este. Este puțin probabil ca o persoană de acest tip să fie competentă la orice sarcină.

A îndeplini o datorie este o oportunitate pe care Dumnezeu le-o acordă aleșilor Lui, astfel încât aceștia să se poată autoinstrui, dar oamenii nu știu să prețuiască acest lucru. În schimb, când sunt emondați, ei fac crize de isterie; luptă și vociferează împotriva acestui lucru; sunt recalcitranți și indignați. Este ca și cum ar fi sfinți care nu au făcut niciodată greșeli. Cine, din rândul oamenilor corupți, nu face greșeli? Este un lucru foarte normal să faci greșeli. Casa lui Dumnezeu pur și simplu te emondează verbal, nu te trage la răspundere și nu te condamnă pentru asta, cu atât mai puțin te blestemă. Uneori, această emondare poate fi destul de aspră, cuvintele pot să pară tăioase sau neplăcute, iar sentimentele tale s-ar putea să fie rănite. Cei care au provocat pagube finanțelor sau echipamentului casei lui Dumnezeu vor fi disciplinați de aceasta prin amenzi sau prin solicitarea de despăgubiri – este acest lucru considerat aspru? Sau poate fi considerat adecvat? Nu ți se cere să dai despăgubiri duble, nici nu ești extorcat, trebuie doar să rambursezi aceeași sumă. Nu este acesta un lucru foarte adecvat? Este mult mai puțin decât amenzile date în unele țări din lume. În unele orașe, vei fi amendat serios și dacă doar scuipi pe jos sau arunci o bucată de hârtie. Ai putea sfida acest lucru, sau refuza să plătești amenda? Dacă ai refuza, probabil ai fi trimis la închisoare și ar exista penalități legale și mai aspre. Așa este sistemul. Unii nu înțeleg acest lucru și cred că faptul că oamenii sunt emondați în acest fel de casa lui Dumnezeu este prea aspru și că a-i ține pe oameni sub control în acest fel este prea sever. Dacă astfel de oameni sunt emondați într-o manieră puțin mai aspră, iar mândria lor este rănită și natura lor satanică este provocată, simt că acest lucru este insuportabil și nu se conformează noțiunilor pe care le au ei. Ei cred că, întrucât aceasta este casa lui Dumnezeu, oamenii nu ar trebui tratați în acest fel, că această casă a lui Dumnezeu ar trebui să arate toleranță și răbdare la fiecare pas și să le permită oamenilor să acționeze în mod absurd și să facă ceea ce vor. Cred că tot ceea ce fac oamenii este bun și ar trebui comemorat de către Dumnezeu. Este acesta un lucru rezonabil? (Nu.) Ce natură-esență au oamenii? Sunt ei cu adevărat umani? Mai elegant spus, sunt satane și diavoli. Mai grosolan spus, sunt animale. Oamenii nu cunosc regulile privind felul în care să se comporte, sunt foarte vrednici de dispreț, precum și leneși, pasionați de relaxare și scârbiți de munca grea și vor să-și facă de cap, comițând fapte rele. Partea cea mai tulburătoare este că mulți oameni care fac o datorie în casa lui Dumnezeu își doresc mereu să ia cu ei filosofiile pentru interacțiuni lumești, metodele și tendințele rele ale lumii laice. Ba chiar își investesc energia în cercetarea, învățarea și imitarea acestor lucruri și, drept urmare, creează haos și agitație în unele lucrări din casa lui Dumnezeu. Acest lucru este insuportabil pentru toți și chiar și unii frați și surori care sunt noi în credință spun că acești oameni nu sunt pioși, că acțiunile lor sunt tipice tendințelor lumești și nu seamănă deloc cu acțiunile unui creștin – nici măcar acești noi credincioși nu pot accepta acțiunile acestor oameni. Acești oameni plătesc un mic preț, au puțin entuziasm, puțină motivație și bunăvoință și aduc în casa lui Dumnezeu orice prostii au învățat și le aplică în datoria și în lucrarea lor și, drept urmare, provoacă perturbări și tulburări în lucrarea bisericii și ajung să fie emondați. Unii oameni nu înțeleg acest lucru: „Nu spune Dumnezeu că va comemora faptele bune ale oamenilor? Atunci, de ce sunt emondat fiindcă mi-am făcut datoria? De ce nu pot să înțeleg acest lucru? Cum sunt duse la îndeplinire cuvintele lui Dumnezeu? Este posibil să fie toate doar vorbe goale, pompoase?” Atunci, de ce nu reflectezi, pentru a vedea dacă acțiunile tale sunt fapte bune, care merită să fie comemorate? Ce ți-a cerut Dumnezeu? Sunt conforme cu decența sfinților datoria pe care ai îndeplinit-o, lucrarea pe care ai făcut-o și ideile și sugestiile pe care le-ai oferit? Sunt acestea în conformitate cu standardele cerute de casa lui Dumnezeu? Te-ai gândit la mărturia lui Dumnezeu și la numele Lui? Ai luat în calcul reputația casei lui Dumnezeu? Ai luat în calcul decența sfinților? Recunoști că ești creștin? Nu te-ai gândit la niciunul dintre aceste lucruri, așadar, ce ai făcut, de fapt? Merită acțiunile tale să fie comemorate? Ai dat peste cap lucrarea bisericii și casa lui Dumnezeu doar te-a emondat, fără să-ți revoce calificarea de a îndeplini o datorie. Aceasta este cea mai mare, cea mai adevărată dragoste. Și totuși, te simți iritat. Ai vreun motiv să fii așa? Ești extrem de nerezonabil!

Sunt unii oameni care cred în Dumnezeu de doar doi sau trei ani, iar acțiunile lor, modul în care vorbesc și râd și punctele de vedere pe care le dezvăluie, chiar și expresiile lor faciale și mișcările lor atunci când vorbesc cu alții sunt neplăcute și arată că aceștia sunt, categoric, non-credincioși și neîncrezători. Acești oameni ar trebui ținuți sub control, ar trebui să fie emondați și ar trebui stabilite reguli pentru ei, astfel încât să știe ce este umanitatea normală, ce este decența sfinților și cum ar trebui să fie un creștin, și astfel încât să învețe cum să fie oameni și să poată avea o asemănare umană. Sunt unii care cred în Dumnezeu de opt sau zece ani, sau chiar mai mult, dar judecând după gândurile și perspectivele, cuvintele și acțiunile lor și după modul în care gestionează lucrurile și ideile care le vin atunci când li se întâmplă ceva, este clar că sunt, categoric, non-credincioși și neîncrezători. Acești oameni au ascultat destul de multe predici și au o oarecare experiență și perspicacitate; au interacționat cu frații și surorile lor destul de mult și ar trebui să aibă propria formă de limbaj obișnuit și, cu toate astea, cei mai mulți dintre ei sunt incapabili să își împărtășească mărturia, iar când vorbesc și își exprimă părerile, limbajul lor este extrem de simplist și nu pot explica nimic cu claritate. Ei sunt cu adevărat secătuiți, jalnici și orbi – în mod clar, au o înfățișare absolut deplorabilă. Când o astfel de persoană îndeplinește o datorie și își asumă o mică responsabilitate, ajunge mereu să fie emondată. Acest lucru este inevitabil. De ce va fi ea emondată? Fiindcă acțiunile sale încalcă prea mult adevărurile-principii; nu poate nici măcar să obțină conștiința și rațiunea oamenilor normali și vorbește și acționează ca non-credincioșii, este ca și cum un non-credincios a fost angajat să vină să facă lucrarea casei lui Dumnezeu. Așadar, care este calitatea lucrării produse de către acești oameni în cursul îndeplinirii îndatoririlor lor? Care este valoarea ei? Există în ei vreo parte care este supusă? Nu au ei prea multe probleme și doar provoacă perturbări și tulburări? (Ba da.) Atunci, nu ar trebui emondați acești oameni? (Ba da.) Unii oameni scriu scenarii despre viața unui creștin, despre faptul că protagonistul e supus persecuțiilor, necazurilor, și întâmpină diverse situații și despre modul în care apreciază și experimentează acesta cuvintele lui Dumnezeu. Totuși, de-a lungul întregii povești, protagonistul abia de se roagă, iar uneori, când se confruntă cu ceva, nici măcar nu știe ce să spună în rugăciune. Înainte, oamenii obișnuiau să scrie același lucru în toate rugăciunile; când protagonistul se confrunta cu ceva, se ruga: „O, Dumnezeule, sunt atât de necăjit acum! Sunt atât de trist, extrem de trist! Te rog să mă îndrumi și să mă luminezi!” El scria doar lucruri banale, precum acestea, dar în fața altui eveniment, a unei situații diferite, cu o stare de spirit diferită, protagonistul nu știa cum să se roage și nu avea nimic de zis. Asta Mă face să Mă întreb: dacă acești oameni descriu că protagoniștii lor nu se roagă atunci când se confruntă cu probleme, oare ei înșiși obișnuiesc să se roage? Dacă nu se roagă atunci când se confruntă cu ceva, atunci pe ce se bazează în viața de zi cu zi și în cursul îndeplinirii datoriei lor? La ce se gândesc? Îl au ei pe Dumnezeu în inimile lor? (Nu Îl au pe Dumnezeu în inimile lor. Se bazează pe propria gândire și pe propriile înzestrări în lucrurile pe care le fac.) Rezultatul acestor fapte este că sunt emondați. Cum credeți că voi evalua această chestiune? Oamenii de acest fel ar trebui să fie emondați. Acești oameni, care nu fac progrese, care au creier, dar le lipsește inima, sunt credincioși de ani de zile, însă habar nu au ce să spună în rugăciuni atunci când se confruntă cu o problemă; nu au nimic să-I spună lui Dumnezeu, nici nu știu cum să I se confeseze și nu au conversații sincere cu El. Dumnezeu e Acela care este cel mai aproape de tine, Acela care este cel mai vrednic de încrederea și sprijinul tău, și cu toate acestea, tu nu ai nici măcar un singur lucru să-I spui – așadar, cui îi rezervi gândurile tale cele mai intime? Indiferent cine ar fi, dacă nu ai nimic să-I spui lui Dumnezeu, atunci ce fel de persoană ești? Nu ești o persoană profund lipsită de umanitate? Dacă în scenariu nu există nimic legat de umanitatea protagonistului, de viața de credincios a acestuia și de modul în care acesta experimentează și apreciază cuvintele lui Dumnezeu și așa mai departe, dacă este un scenariu lipsit de substanță, atunci ce vrei să le arăți oamenilor, făcând acest film? La ce folosește acel scenariu pe care îl scrii? Aduci mărturie pentru Dumnezeu, sau pentru puțina cunoaștere și educație pe care o ai? Cea mai bună dovadă concretă a mărturiei pentru Dumnezeu este felul în care o persoană se roagă și caută și în care se transformă ideile, atitudinile, perspectivele și gândurile lor cu privire la Dumnezeu atunci când li se întâmplă ceva, sau atunci când întâmpină dificultăți. Din păcate, unii oameni nu au pic de înțelegere în acest sens. Ei încă nu știu cum să se roage, după mai mulți ani de credință – nu e de mirare că încă nu au făcut progrese. Aptitudinile lor profesionale nu s-au îmbunătățit și ei nu au făcut niciun progres în intrarea lor în viață. Nu ar trebui emondați astfel de oameni? Și astfel, există un precedent pentru emondarea oamenilor. Dacă refuzați să acceptați emondarea, sau dacă nu sunteți emondați, consecința acestui lucru și finalul vostru vor fi periculoase. Sunteți norocoși să aveți oameni care să vă emondeze și să vă disciplineze acum. Acest lucru minunat, benefic, este ceva ce antihriștii nu pot accepta. Ei cred că atunci când sunt emondați, înseamnă că s-a zis cu ei, că nu mai au speranță, că pot vedea care va fi finalul lor. Cred că a fi emondați demonstrează că nu mai sunt prețuiți, nu mai sunt favoriți ai Celui de mai sus și că probabil vor fi eliminați. Atunci își pierd motivația în credința lor și încep să plănuiască să plece în lume și să câștige mulți bani, să urmeze tendințele lumești, să mănânce, să bea și să se veselească, iar uneltirile lor încep să iasă la lumină. Acest lucru îi pune în pericol, iar următorul lor pas îi va conduce să treacă pragul, să plece din casa lui Dumnezeu.

Când un antihrist are statut și putere în casa lui Dumnezeu, când poate să profite și să valorifice la fiecare pas, când oamenii îl privesc cu admirație și-l măgulesc și când el crede că binecuvântările, recompensele și o destinație frumoasă par să-i fie la îndemână, atunci, la suprafață, pare să debordeze de credință în Dumnezeu, în cuvintele Lui și în promisiunile Lui față de omenire, și în lucrarea și perspectivele casei lui Dumnezeu. Totuși, de îndată ce este emondat, când dorința sa cu privire la binecuvântări este amenințată, începe să aibă suspiciuni și înțelegeri greșite față de Dumnezeu. Într-o clipită, credința lui aparent abundentă dispare și este imposibil de găsit. Abia reușește să-și adune puterile suficient încât să poată merge sau vorbi, își pierde interesul în a-și face datoria și-și pierde tot entuziasmul, toată dragostea și toată credința. A pierdut puțina bunăvoință pe care o avea și nu bagă în seamă pe nimeni care vorbește cu el. Într-o clipă, se transformă în cu totul altă persoană. Este dezvăluit, nu-i așa? Când o asemenea persoană se agață de speranțele sale de a fi binecuvântată, pare să aibă energie nelimitată, să Îi fie loială lui Dumnezeu. Poate să se trezească devreme și să lucreze până seara târziu și este capabilă să sufere și să plătească un preț. Dar când și-a pierdut speranța de a fi binecuvântată, se dezumflă ca un balon. Vrea să își schimbe planurile, să găsească o altă cale și să renunțe la credința în Dumnezeu. Devine descurajată și dezamăgită de Dumnezeu și e plină de nemulțumiri. Este aceasta exprimarea cuiva care urmărește și iubește adevărul, a cuiva care are umanitate și integritate? (Nu.) Este în pericol. Când întâlniți o asemenea persoană, dacă este capabilă să presteze servicii, fiți blânzi atunci când o emondați și găsiți niște cuvinte plăcute auzului, cu care să o lăudați. Măguliți-o și umflați-o ca pe un balon, iar atunci, va căpăta elan. Poți spune lucruri precum: „Ești atât de binecuvântat, ai o strălucire în privire și pot vedea că ai energie nelimitată și sigur vei fi un om de nădejde în casa lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu s-ar putea descurca niciodată fără tine, iar fără tine, lucrarea casei lui Dumnezeu ar suferi o pierdere. Însă ai doar un defect minuscul. Îl poți depăși cu un mic efort și, de îndată ce asta se va rezolva, totul va fi bine, iar apoi, cea mai grozavă coroană dintre toate va fi, cu siguranță, a ta.” Când o asemenea persoană face o greșeală, poți să o emondezi în față. Cum ar trebui să faci asta? Spune, pur și simplu: „Ești atât de inteligent! Cum ai putut să faci o asemenea greșeală elementară? Așa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple! Ai cel mai bun calibru, ești cel mai educat din echipa noastră și ai cel mai mare prestigiu dintre noi. Nu ar fi trebuit să faci tocmai tu o asemenea greșeală – cât de jenant! Ai grijă să nu mai faci o astfel de greșeală niciodată, altfel va fi, cu siguranță, dureros pentru Dumnezeu. Dacă o vei face din nou, îți va păta reputația. Nu-ți voi spune acest lucru în fața tuturor – ți-l comunic în secret, astfel încât frații și surorile să nu-și facă idei în ceea ce te privește. Încerc doar să mă asigur că nu te faci de râs și țin cont de sentimentele tale, bine? Vezi, nu este iubitoare casa lui Dumnezeu?” Atunci, persoana spune: „Ba da.” „Așadar, ce urmează?” Și va răspunde: „Țineți-o tot așa!” Cum vi se pare modul acesta de a-l trata? O astfel de persoană își dorește doar să obțină binecuvântări muncind, nu caută niciodată adevărurile-principii în cuvintele sau acțiunile sale și nu acceptă deloc adevărul. Nu se gândește niciodată dacă ar trebui să spună ceea ce spune și să facă ceea ce face și nici nu ia în considerare consecințele propriilor fapte, nu se roagă, nu reflectează, nu caută și nu are părtășie. Pur și simplu face lucrurile conform propriilor idei, face orice vrea ea. Când cineva îi rănește mândria sau interesele cu ceva ce spune sau face, îi expune defectele sau problemele sau îi face o sugestie rezonabilă, atunci spumegă de furie, poartă pică și vrea să se răzbune, iar în cazuri mai grave, vrea să-și abandoneze credința și să meargă să reclame biserica la marele balaur roșu. Avem un mod de a gestiona o asemenea persoană, și anume să evităm să o emondăm și, în schimb, să o răsfățăm.

Tocmai am avut părtășie despre modul în care, atunci când antihriștii sunt emondați, văd întotdeauna acest lucru ca fiind în legătură cu speranțele lor de a dobândi binecuvântări. Această atitudine și viziune este incorectă și este periculoasă. Când cineva subliniază defectele sau problemele unui antihrist, acesta simte că și-a pierdut speranța de a obține binecuvântări; și când este emondat sau disciplinat sau certat, simte, de asemenea, că și-a pierdut speranța de a obține binecuvântări. De îndată ce un lucru nu merge așa cum vrea el sau nu se conformează noțiunilor lui, de îndată ce este expus și emondat, simțind că stima sa de sine a primit o lovitură, se gândește imediat dacă mai are sau nu speranța de a dobândi binecuvântări. Nu este prea sensibil din partea lui? Nu este prea dornic să obțină binecuvântări? Spune-Mi, nu sunt jalnici astfel de oameni? (Sunt.) Sunt jalnici, într-adevăr! Și în ce fel sunt jalnici? Faptul că cineva poate obține binecuvântări are sau nu legătură cu faptul că este emondat? (Nu.) Nu are nicio legătură. Așadar, de ce simt antihriștii că și-au pierdut speranța de a obține binecuvântări atunci când sunt emondați? Nu are asta legătură cu ceea ce urmăresc? Ce urmăresc ei? (Să obțină binecuvântări.) Ei nu renunță niciodată la dorința și intenția lor de a obține binecuvântări. Au intenționat să obțină binecuvântări de la începutul credinței lor în Dumnezeu și, deși au ascultat o mulțime de predici, nu au acceptat niciodată adevărul. Nu au renunțat niciodată la dorința și intenția lor de a obține binecuvântări. Nu și-au rectificat și nu și-au schimbat opiniile despre credința în Dumnezeu, iar intenția lor în îndeplinirea datoriei nu a fost purificată. Mereu fac totul în timp ce se agață strâns de speranța și intenția de a obține binecuvântări și, în cele din urmă, când speranțele lor de a obține binecuvântări urmează să fie năruite, ei izbucnesc de furie și se plâng cu amărăciune, dezvăluind în final starea urâtă a îndoielilor lor față de Dumnezeu și faptul că neagă adevărul. Nu se joacă ei cu focul? Aceasta este consecința inevitabilă a faptului că antihriștii nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu acceptă emondarea. În experiența lor cu privire la lucrarea lui Dumnezeu, toți aleșii lui Dumnezeu pot ști că judecata, mustrarea și emondarea Lui sunt dragostea și binecuvântările Lui – totuși, antihriștii cred că acest lucru este doar ceva ce spun oamenii și nu cred că este adevărul. Așadar, nu văd emondările ca pe niște lecții din care să învețe, nici nu caută adevărul și nici nu reflectă asupra propriilor persoane. Dimpotrivă, ei cred că emondarea se naște din voința umană, că este o tortură intenționată, plină de intenții umane și, cu siguranță, nu este de la Dumnezeu. Ei aleg să se împotrivească acestui lucru și să îl ignore și chiar să studieze de ce i-ar trata cineva așa. Nu se supun deloc. Leagă tot ceea ce se întâmplă în îndeplinirea datoriei lor de obținerea binecuvântărilor și recompenselor și consideră obținerea binecuvântărilor drept cel mai important lucru de urmărit în viață, precum și scopul suprem și cel mai înalt al credinței lor în Dumnezeu. Se agață cu disperare de intenția lor de a obține binecuvântări, indiferent cum ar avea părtășie despre adevăr casa lui Dumnezeu, și nu renunță, crezând că acea credință în Dumnezeu care nu este de dragul obținerii binecuvântărilor este o prostie și o nesăbuință, că este o mare pierdere. Ei cred că oricine renunță la intenția sa de a obține binecuvântări a fost păcălit, că doar un nesăbuit ar renunța la speranța de a obține binecuvântări și că acceptarea emondării este o afișare a prostiei și incompetenței, ceva ce o persoană inteligentă nu ar face. Aceasta este gândirea și logica unui antihrist. Deci, când un antihrist este emondat, e foarte potrivnic în inima sa și adept al sofismelor și prefăcătoriei; nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu se supune. În schimb, este plin de neascultare și sfidare. Acest lucru poate să ducă la opoziție față de Dumnezeu, judecare a lui Dumnezeu și luptă împotriva Sa și, în cele din urmă, la a fi dezvăluit și eliminat.

II. Abordarea antihriștilor față de modificarea datoriei lor

Antihriștii au o atitudine incredibil de încăpățânată când vine vorba de dobândirea binecuvântărilor. Se agață strâns de intenția lor de a dobândi binecuvântări, iar atunci când sunt emondați, se simt potrivnici, iar apoi, încearcă din răsputeri să conteste emondarea și să se apere. De aici, putem stabili că antihriștii nu acceptă deloc adevărul. Când sunt concediați sau când le sunt modificate îndatoririle, se simt foarte sensibili cu privire la chestiunea dobândirii binecuvântărilor. De ce se simt sensibili cu privire la ea? Fiindcă inimile unor asemenea oameni sunt pline de dorința și ambiția de a dobândi binecuvântări. Tot ce fac are ca scop dobândirea binecuvântărilor, nimic altceva. Cea mai mare dorință a lor în viață este de a dobândi binecuvântări. Din acest motiv, atunci când sunt concediați sau când le sunt modificate îndatoririle, simt că speranța lor de a dobândi binecuvântări a dispărut și, firește, refuză să se supună și continuă să aducă argumente în favoarea lor. Se gândesc doar la propriile interese și nu iau deloc în calcul lucrarea casei lui Dumnezeu. De exemplu, unii oameni cred că sunt pricepuți la scrierea cuvintelor, prin urmare, cer cu stăruință să facă o datorie care are legătură cu acest lucru. Bineînțeles, casa lui Dumnezeu nu îi va dezamăgi, casa lui Dumnezeu prețuiește indivizii talentați și, indiferent de darurile sau atuurile pe care le au oamenii, casa lui Dumnezeu le va da ocazia să se folosească de ele și, astfel, biserica rânduiește pentru ei să facă lucrări bazate pe texte. Însă după ce trece un timp, se descoperă că, de fapt, nu au această abilitate și sunt incapabili să facă această datorie cum se cuvine; sunt total ineficienți. Talentul și calibrul lor îi fac să fie complet incompetenți în privința acestei slujbe. Prin urmare, ce este de făcut în astfel de circumstanțe? Este posibil să-i tolerăm, pur și simplu, și să spunem: „Ai pasiune și, deși nu ești prea talentat și calibrul tău e mediu, atât timp cât ești dispus să lucrezi din greu și nu împotriva acestui lucru, casa lui Dumnezeu te va tolera și îți va permite să continui să faci această datorie. Nu contează dacă nu o faci bine. Casa lui Dumnezeu va închide ochii și nu este nevoie să fii înlocuit”? Este acesta principiul conform căruia se ocupă de lucruri casa lui Dumnezeu? În mod evident, nu. În astfel de circumstanțe, îndatoririle potrivite sunt, în mod normal, rânduite pentru ei pe baza calibrului și a punctelor forte pe care le au; acesta este un aspect. Dar nu este suficient să ne bazăm doar pe asta, pentru că, în multe cazuri, oamenii înșiși nu știu ce datorie li se potrivește să facă și, chiar dacă ei cred că sunt buni la aceasta, s-ar putea să nu fie neapărat corect și, prin urmare, trebuie s-o încerce și să fie pregătiți pentru o perioadă de timp; a decide în funcție de eficiența lor este lucrul corect de făcut. Dacă sunt instruiți o perioadă de timp și nu obțin niciun rezultat, nu fac niciun progres și se confirmă faptul că nu merită să fie cultivați, datoria lor ar trebui modificată și ar trebui să li se rânduiască o nouă datorie potrivită. Noua rânduire și modificarea îndatoririlor oamenilor în acest fel este ceea ce trebuie făcut și este, de asemenea, în conformitate cu principiul. Dar unii oameni sunt incapabili să asculte de rânduielile casei lui Dumnezeu și, în schimb, își urmează mereu preferințele trupești în cadrul îndeplinirii îndatoririlor. De exemplu, să presupunem că spune cineva: „Cel mai mare vis al meu a fost să fiu unul dintre oamenii de litere sau jurnalist, însă din cauza circumstanțelor familiale și din alte motive, nu am reușit să mi-l împlinesc. Dar acum, fac lucrări bazate pe texte în casa lui Dumnezeu. În sfârșit, am obținut ceea ce voiam!” Totuși, această pricepere a adevărului nu este destul de bună, el nu are multă înțelegere spirituală și nu este în stare să facă lucrări pe bază de texte, așa că după ce își face datoria o vreme, e transferat la alta. Se plânge: „De ce nu pot, pur și simplu, să fac lucrarea pe care vreau să o fac? Nu-mi place niciun alt tip de lucrare!” Care este problema aici? Casa lui Dumnezeu i-a modificat datoria conform principiilor, așadar, de ce nu poate accepta el schimbarea? Nu este aceasta o problemă cu umanitatea lui? Nu poate accepta adevărul și nu se supune lui Dumnezeu – aceasta este pur și simplu o lipsă de rațiune. Mereu își face datoria pe baza preferințelor personale și mereu vrea să facă propriile alegeri. Nu este aceasta o fire coruptă? Faptul că îți place să faci un lucru garantează că îl poți face bine? Faptul că îți place să faci o anumită datorie garantează că o poți face într-un mod adecvat? Doar fiindcă îți place să faci un lucru nu înseamnă că ești potrivit pentru el și este posibil să nu fii capabil să vezi exact ce ți se potrivește. Prin urmare, este nevoie să ai rațiune și să înveți să asculți. Așadar, când datoria ta este modificată, cum ar trebui să practici ascultarea? Pe de o parte, trebuie să crezi ți-a fost modificată datoria de către casa lui Dumnezeu pe baza adevărurilor-principii și nu pe baza preferințelor tale sau a prejudecăților oricărui conducător sau lucrător. Trebuie să ai încredere că modificarea datoriei tale a fost hotărâtă pe baza înzestrărilor, a atuurilor tale și a altor circumstanțe reale și că nu a izvorât din ideile unei singure persoane. Ar trebui să înveți să asculți atunci când îți este modificată datoria. După ce te-ai instruit o vreme în noua ta datorie și ai obținut rezultate în îndeplinirea acesteia, vei descoperi că ești mai potrivit pentru a o îndeplini și îți vei da seama că alegerea îndatoririlor pe baza propriilor preferințe a fost o greșeală. Nu rezolvă asta problema? Mai important, casa lui Dumnezeu rânduiește ca oamenii să îndeplinească anumite îndatoriri nu pe baza preferințelor acestora, ci pe baza nevoilor lucrării și ținând cont dacă o persoană poate obține rezultate îndeplinind acea datorie. Ați spune că ar trebui casa lui Dumnezeu să rânduiască îndatoriri pe baza preferințelor individuale? Ar trebui să folosească oamenii cu condiția de a le satisface preferințele personale? (Nu.) Care dintre aceste aspecte se aliniază la principiile casei lui Dumnezeu privind folosirea oamenilor? Care se aliniază la adevărurile-principii? Este vorba de alegerea oamenilor conform nevoilor lucrării din casa lui Dumnezeu și rezultatelor obținute de oameni în îndeplinirea îndatoririlor lor. Ai unele înclinații și interese și ai o oarecare dorință de a-ți îndeplini îndatoririle, dar ar trebui dorințele, interesele și înclinațiile tale să treacă în fața lucrării casei lui Dumnezeu? Dacă ești stăruitor, spunând: „Trebuie să fac lucrarea aceasta; dacă nu mi se îngăduie să o fac, nu vreau să trăiesc, nu vreau să-mi îndeplinesc datoria. Dacă nu mi se îngăduie să fac această lucrare, nu voi avea entuziasm să fac nimic altceva și nici nu-i voi acorda întregul meu efort”, nu arată asta că există o problemă cu atitudinea ta față de îndeplinirea datoriei? Nu este aceasta o lipsă completă de conștiință și rațiune? Pentru a-ți satisface dorințele, interesele și înclinațiile personale, nu eziți să afectezi și să întârzii lucrarea bisericii. Este acest lucru în acord cu adevărul? Cum ar trebui tratate lucrurile care nu sunt în acord cu adevărul? Unii oameni spun: „Ar trebui să sacrifici sinele individual de dragul sinelui colectiv.” Este corect? Este acesta adevărul? (Nu.) Ce fel de afirmație este aceasta? (Este un sofism satanic.) Aceasta este o afirmație falsă, una care induce în eroare și este deghizată. Dacă aplici expresia „Ar trebui să sacrifici sinele individual de dragul sinelui colectiv” în contextul îndeplinirii îndatoririlor tale, atunci te opui lui Dumnezeu și Îl hulești. De ce Îl hulește acest lucru pe Dumnezeu? Fiindcă Îi impui lui Dumnezeu voia ta, iar aceasta este o blasfemie! Încerci să dai la schimb sacrificiul sinelui tău individual pe desăvârșirea și binecuvântările lui Dumnezeu; intenția ta este să te târguiești cu Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie să sacrifici nicio parte din tine; Dumnezeu cere ca oamenii să practice adevărul și să se răzvrătească împotriva trupului. Dacă nu poți să practici adevărul, atunci te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu și I te opui. Ți-ai îndeplinit defectuos datoria fiindcă intențiile tale au fost greșite, părerile tale despre lucruri au fost incorecte și afirmațiile tale au contrazis complet adevărul. Dar casa lui Dumnezeu nu ți-a luat dreptul de a îndeplini o datorie; doar că îndatoririle tale au fost modificate fiindcă nu ai fost potrivit pentru ultima și ți s-a atribuit o alta, care ți se potrivește. Acest lucru este foarte normal și ușor de înțeles. Ar trebui să tratezi corect această chestiune. Care este modul corect de a trata această chestiune? Când se întâmplă acest lucru, mai întâi trebuie să accepți evaluarea ta de către casa lui Dumnezeu. Deși, subiectiv vorbind, poate că îți place datoria ta, de fapt, nu-i faci față și nici nu te pricepi să o îndeplinești, deci nu poți face acea lucrare. Asta înseamnă că datoria ta trebuie să fie modificată. Ar trebui să asculți și să îți accepți noua datorie. Mai întâi, instruiește-te o vreme pentru ea – dacă încă mai crezi că nu ești suficient de bun și că ai un calibru deficitar, ar trebui să spui bisericii: „Nu sunt în stare să fac datoria aceasta. Dacă lucrurile vor continua așa, lucrarea va fi împiedicată.” Acesta este un mod foarte rezonabil de a acționa! Indiferent ce faci, nu încerca să persiști în acea datorie. Dacă o vei face, vei împiedica lucrarea. Dacă ridici devreme problema, biserica îți va rândui o datorie potrivită, pe baza situației tale. Casa lui Dumnezeu nu forțează oamenii să îndeplinească îndatoriri. Nu este un lucru bun pentru tine să experimentezi modificarea datoriei tale? În primul rând, te poate ajuta să îți abordezi rațional propriile preferințe și dorințe. Poate că ai avut o înclinație spre acest lucru în trecut și îți plac literatura și scrisul, dar și lucrarea pe bază de texte necesită înțelegere spirituală. Trebuie cel puțin să înțelegi terminologia spirituală. Dacă îți lipsește chiar și cea mai limitată înțelegere a adevărului, nu va fi suficient de bine să ai puțin talent cu cuvântul scris. Va fi nevoie să dobândești înțelegere spirituală, să înțelegi vocabularul spiritual și să ajungi să ai limbajul vieții spirituale printr-o perioadă de experimentare. Abia atunci vei fi capabil să îndeplinești lucrări pe bază de texte în casa lui Dumnezeu. Printr-o perioadă în care experimentezi și treci prin diverse situații, vei descoperi că îți lipsește limbajul experienței de viață, îți vei vedea insuficiența uluitoare, îți vei cunoaște adevărata statură și vei ajuta casa lui Dumnezeu și pe frații și surorile tale să îți vadă în mod clar calibrul și statura. Acesta este un lucru bun pentru tine. Va arăta cel puțin cât de înalt sau de scăzut este calibrul tău și te va ajuta să te tratezi în mod corect. Nu vei mai avea închipuiri cu privire la propriul calibru și propriile înclinații. Îți vei cunoaște adevărata statură, vei vedea mai exact și mai clar ce ți se potrivește și ce nu și vei fi mai ferm și mai practic atunci când îți îndeplinești datoria. Acesta este un aspect. Celălalt, care este cel mai important, este că indiferent ce grad de înțelegere dobândești sau dacă poți înțelege aceste lucruri, atunci când casa lui Dumnezeu face rânduieli pentru tine, trebuie măcar să adopți, mai întâi, o atitudine de ascultare, în loc să fii mofturos sau selectiv, sau să ai propriile planuri și alegeri. Aceasta este rațiunea pe care trebuie să o ai mai presus de orice. Dacă nu ești capabil să reflectezi asupra lucrurilor care îți contaminează îndeplinirea datoriei, este în regulă. Tot ce contează este să ai supunere în inimă și să poți accepta adevărul, să-ți iei în serios datoria și să-ți manifești loialitatea și, atunci când apar probleme sau când dezvălui corupție, să poți să reflectezi asupra ta, să-ți înțelegi propriile deficiențe și neajunsuri și să cauți adevărul pentru a-ți rezolva problemele sau dezvăluirile corupției. Astfel, fără să-ți dai seama, viața și statura ta vor crește treptat, pe măsură ce îți îndeplinești datoria și vei ajunge să-ți îndeplinești datoria într-un mod adecvat. Atât timp cât te sacrifici sincer pentru Dumnezeu și nu încetezi niciodată să cauți adevărul pentru a-ți rezolva problemele când experimentezi lucrarea lui Dumnezeu, vei primi binecuvântările Lui și El nu Se va purta urât cu tine.

Când îndatoririle le sunt modificate, dacă decizia a fost luată de biserică, oamenii ar trebui să accepte și să asculte, trebuie să reflecteze asupra lor și să înțeleagă esența problemei și propriile neajunsuri. Acest lucru este foarte benefic pentru oameni și este ceva ce s-ar cuveni să fie practicat. Cu un lucru atât de simplu, oamenii obișnuiți pot descoperi problema și o pot trata corect, fără să întâmpine prea multe dificultăți sau orice obstacole de netrecut. Când se fac modificări în îndatoririle lor, oamenii ar trebui cel puțin să se supună, să beneficieze de pe urma reflectării asupra lor și să aibă o evaluare exactă a gradului de adecvare al felului în care își îndeplinesc îndatoririle. Dar situația nu e aceeași pentru antihriști. Ei manifestă ceva diferit de oamenii normali, indiferent ce li se întâmplă. În ce constă această diferență? Nu ascultă; nu cooperează în mod proactiv, nici nu caută adevărul deloc. În schimb, simt antipatie față de modificare și i se împotrivesc, o analizează, o contemplă și-și frământă creierii cu speculații: „De ce nu mi se permite să îndeplinesc această datorie? De ce sunt transferat la o datorie neimportantă? Este acesta un mijloc de a mă dezvălui și de a mă elimina?” În mintea lor, se tot gândesc la cele întâmplate, analizându-le la nesfârșit și meditând intens asupra lor. Când nu se întâmplă nimic, ei sunt perfect în regulă, dar când se întâmplă ceva, încep să le clocotească inimile ca în apele furtunoase, iar capetele lor sunt pline de întrebări. Din exterior, poate părea că ei sunt mai buni decât alții în cântărirea problemelor, dar, de fapt, antihriștii sunt pur și simplu mai ticăloși decât oamenii normali. Cum se manifestă această ticăloșie? Considerațiile lor sunt extreme, complexe și secrete. Lucrurile care nu i s-ar întâmpla unei persoane normale, unei persoane cu conștiință și rațiune, sunt obișnuite pentru un antihrist. Când se face o simplă modificare la datoria lor, oamenii ar trebui să răspundă printr-o atitudine de ascultare, să facă așa cum le spune casa lui Dumnezeu și ceea ce sunt capabili și, indiferent de ceea ce fac, să facă acel lucru pe cât de bine le permite puterea lor, din toată inima și din toată puterea lor. Ceea ce a făcut Dumnezeu nu este din greșeală. Un adevăr atât de simplu poate fi practicat de către oameni cu puțină conștiință și rațiune, dar acest lucru depășește abilitățile antihriștilor. Când este vorba de modificarea îndatoririlor, antihriștii vor veni imediat cu argumente, sofisme și sfidare și, în adâncul lor, refuză să o accepte. Ce anume este în inima lor? Neîncredere și îndoială, apoi, îi încearcă pe ceilalți, folosind tot felul de metode. Verifică terenul cu vorbele și faptele lor, ba chiar îi constrâng și ademenesc pe oameni, prin mijloace ticăloase, să spună adevărul și să vorbească sincer. Ei încearcă să pună lucrurile cap la cap: mai exact, de ce au fost transferați? De ce nu li s-a permis să-și facă datoria? Cine, mai exact, trăgea sforile? Cine încerca să încurce lucrurile pentru ei? În inimile lor, continuă să se întrebe de ce, continuă să încerce să afle ce se întâmplă cu adevărat, astfel încât să poată afla cu cine să se certe sau cu cine să-și regleze conturile. Ei nu știu să vină înaintea lui Dumnezeu pentru a reflecta asupra lor înșiși, pentru a vedea care este problema în ceea ce-i privește, nu caută un motiv în interiorul lor, nu se roagă lui Dumnezeu, nu reflectează asupra lor și nu spun: „Care a fost problema în modul în care mi-am făcut datoria? Oare am fost superficial și lipsit de principii? A existat vreun efect?” În loc să-și pună vreodată aceste întrebări, ei se îndoiesc constant de Dumnezeu în inimile lor: „De ce mi-a fost modificată datoria? De ce sunt tratat în acest fel? De ce sunt atât de lipsiți de considerație? De ce sunt nedrepți cu mine? De ce nu se gândesc la mândria mea? De ce mă atacă și mă exclud?” Toate aceste „de ce”-uri sunt o revelație vie a caracterului și a firii corupte ale antihriștilor. Nimeni nu-și poate imagina că antihriștii vor face atâta tărăboi, atâta gălăgie și vor încerca prin toate mijloacele disponibile să facă atâta vâlvă pentru o chestiune atât de măruntă precum un transfer al îndatoririlor. De ce ar complica atât de mult un lucru simplu? Există un singur motiv: antihriștii nu ascultă niciodată de rânduielile casei lui Dumnezeu și întotdeauna leagă strâns datoria, faima, câștigul și statutul lor de speranța de a dobândi binecuvântări și viitoarea lor destinație, de parcă, odată ce și-au pierdut datoria, reputația și statutul, nu vor mai avea nicio speranță să dobândească binecuvântări și recompense, iar acest lucru ar fi de parcă și-ar pierde viața. Ei se gândesc: „Trebuie să fiu atent, nu trebuie să fiu neglijent! Nu pot să mă bazez pe casa lui dumnezeu, pe frați și surori, pe conducători și lucrători și nici măcar pe dumnezeu. Nu pot să am încredere în niciunul dintre ei. Tu însuți ești persoana pe care poți să te bazezi cel mai mult și care e cea mai demnă de încredere. Dacă nu-ți faci planuri pentru tine, atunci cui îi va păsa de tine? Cine se va gândi la viitorul tău? Cine se va gândi dacă vei primi sau nu binecuvântări? Prin urmare, trebuie să fac planuri și calcule atente spre binele meu. Nu pot să comit greșeli sau să fiu nici măcar puțin neglijent, altminteri, ce voi face dacă va încerca cineva să profite de mine?” Prin urmare, ei se păzesc de conducătorii și lucrătorii casei lui Dumnezeu, temându-se că cineva îi va discerne sau îi va vedea așa cum sunt în realitate și că atunci vor fi demiși, iar binecuvântările la care visează vor fi spulberate. Consideră că trebuie să-și păstreze reputația și statutul pentru a avea vreo speranță de a dobândi binecuvântări. Un antihrist vede faptul de a fi binecuvântat ca fiind mai măreț decât cerurile, mai măreț decât viața, mai important decât urmărirea adevărului, schimbarea firii sau mântuirea personală și mai important decât a-și îndeplini bine datoria și de a fi o ființă creată care corespunde standardelor. Ei cred că a fi o ființă creată care e conform așteptărilor, își face bine datoria și e mântuită sunt lucruri neînsemnate care nu merită menționate sau remarcate, în timp ce dobândirea binecuvântărilor este singurul lucru din întreaga lor viață ce nu poate fi uitat niciodată. Indiferent ce situație înfruntă, indiferent cât de importantă sau neînsemnată este, ei o pun pe seama faptului că sunt binecuvântați și sunt incredibil de precauți și atenți și-și lasă întotdeauna o cale de scăpare. Așa că, atunci când datoria le este modificată, dacă e o promovare, un antihrist va crede că are speranță să fie binecuvântat. Dacă este o retrogradare, de la conducător de echipă la asistent de conducător de echipă, de la asistent la membru obișnuit al echipei, ei anticipează că va fi o problemă majoră și că speranța lor de a dobândi binecuvântări este slabă. Ce fel de perspectivă este aceasta? Este una adecvată? Categoric nu. Este o părere absurdă! Faptul că o persoană obține sau nu aprobarea lui Dumnezeu nu se bazează pe datoria pe care o face, ci pe măsura în care deține adevărul, pe faptul că se supune sau nu cu adevărat lui Dumnezeu și pe faptul că este sau nu loială. Acestea sunt cele mai importante lucruri. Pe parcursul mântuirii oamenilor de către Dumnezeu, aceștia trebuie să îndure numeroase încercări. Mai ales în îndeplinirea datoriei lor, ei trebuie să treacă prin multe eșecuri și piedici, dar, în cele din urmă, dacă înțeleg adevărul și au supunere autentică față de Dumnezeu, vor fi persoane care au aprobarea lui Dumnezeu. În ceea ce privește transferul în datoria lor, se poate observa că antihriștii nu înțeleg adevărul și că nu au deloc capacitatea de a înțelege.

Dintre toți cei care fac o datorie, întotdeauna vor exista unii care nu fac nimic bine. Nu se pricep să scrie articole, fiindcă nu înțeleg adevărul, și nici măcar nu pricep terminologia spirituală, limbajul folosit deseori de către creștini. Poate că au talent la scris și ceva educație, dar nu se ridică la înălțimea așteptărilor. Dacă îi pui să verifice documente, după o vreme, devine clar că nici la asta nu se pricep. Au un calibru deficient și mereu ratează lucruri, așa că îi transferi din nou. Atunci, spun că se pricep la computere, dar după ce fac o vreme o datorie în acel domeniu, nici la asta nu se pricep. Par a fi bucătari buni, așa că îi pui să facă mâncare pentru frați și surori. Se dovedește că toată lumea reclamă că mâncărurile pe care le pregătesc sunt fie prea sărate, fie prea fade și că fac fie prea multă mâncare, fie prea puțină. Văzând că nu sunt potriviți pentru a se ocupa de gătit, le rânduiești să răspândească Evanghelia, dar în momentul în care aud că se vor alătura echipei evanghelice, se simt descurajați și se gândesc: „S-a terminat. Sunt pus pe linia de tușă și nu am speranțe să fiu binecuvântat. Nu-mi rămâne decât să plâng.” Apoi, cu o stare de spirit negativă și demoralizată, se scufundă și starea li se înrăutățește și nu se pot concentra la răspândirea Evangheliei și la a fi martori pentru noua lucrare a lui Dumnezeu. În schimb, se gândesc întruna: „Când mă pot întoarce la datoria pe bază de texte? Când voi putea ține din nou capul sus? Când voi avea ocazia să vorbesc din nou cu cel de mai sus, sau să particip la procesul decizional de la nivelul superior? Când își vor da toți seama că sunt din nou conducător?” Așteaptă câțiva ani fără să fie repuși în drepturi, apoi încep să cugete: „Nu are sens să crezi în dumnezeu. Sunt exact ca acei oameni care întâmpină multe obstacole pe calea de a deveni funcționari oficiali în lume, nu-i așa?” La gândul acelor numeroase obstacole, devin și mai abătuți ți se simt extrem de descurajați. Spun: „După toți acești ani de când sunt credincios, nici măcar o dată nu am ajuns să fiu un conducător important. După ce am reușit, în sfârșit, să lucrez în calitate de conducător de echipă, am fost concediat și nu m-am descurcat bine nici în alte îndatoriri. Chiar am un ghinion groaznic – nimic nu merge în favoarea mea. E exact ca și cum m-aș lupta cu o groază de obstacole pe calea de a deveni funcționar oficial. De ce nu mă promovează casa lui dumnezeu? Statutul și reputația mea chiar sunt la pământ. Nimeni nu-și amintește nici măcar cine sunt, iar cel de mai sus nu mă menționează niciodată. Zilele mele de glorie au luat sfârșit. Ce voi face cu privire la lipsa mea de succes? Îl iubesc pe dumnezeu foarte mult și chiar iubesc biserica și casa lui dumnezeu, așadar, de ce nu m-am bucurat de succes? Nu are sens să crezi în dumnezeu. Chiar îmi doream să-mi realizez planurile mărețe aici, în casa lui dumnezeu, să-mi folosesc energia și atuurile, dar dumnezeu pur și simplu nu mă pune în funcții importante și nu mă vede. Nu are sens.” Ce vor să spună atunci când se plâng întruna că nu are sens? Vor să spună că nu are sens să-și facă datoria, să urmărească schimbarea firii, să asculte adevărul și să asculte predici, să citească din cuvintele lui Dumnezeu și să caute adevărurile-principii. Atunci, pentru ei, ce are sens să facă? Să aibă o funcție oficială, să dobândească binecuvântări, să li se îndeplinească dorința și ambiția privind binecuvântările, să se laude la fiecare pas, să fie admirați și să aibă prestigiu. Pentru ei, nimic altceva nu are sens. Când simt că nu are sens, când sunt descurajați, atunci descoperă că pașii li se îndreaptă spre ușă, din proprie inițiativă. Vor să plece din casa lui Dumnezeu, să se retragă. Asta înseamnă că sunt în pericol. Sunt unii oameni care fac o datorie, în special cei ce fac o datorie nesemnificativă care-i pune în contact frecvent cu non-credincioșii, iar unii membri ai acestui grup sunt cu un picior înăuntru și cu unul afară. Ce înseamnă asta? Înseamnă că acești oameni se pot retrage în orice moment, iar dacă li se prăbușește ultima linie defensivă, atunci, celălalt picior al lor va face un pas decisiv în afară, iar ei se vor rupe complet de casa lui Dumnezeu și vor părăsi biserica în totalitate. Când vine vorba de modificarea îndatoririlor lor, lucruri precum locul unde sunt transferați, datoria pe care o fac, dacă datoria le satisface dorințele personale, dacă îi ajută să fie stimați și care sunt funcția și rangul noii lor datorii sunt toate legate de către acești oameni de intenția și dorința lor de a dobândi binecuvântări. Pe baza atitudinii și părerii pe care antihriștii o nutresc față de modificarea îndatoririlor lor, unde se află problema acestora? Este aceasta o problemă majoră, sau nu este? (Este.) Care este problema? (Ei leagă modificarea normală a îndatoririlor lor de statutul lor în biserică și de posibilitatea lor de a dobândi sau nu binecuvântări. Când le sunt modificate îndatoririle, în loc să accepte rânduielile casei lui Dumnezeu și să asculte de acestea, ei cred că își pierd statutul și că nu mai pot obține binecuvântări și atunci simt că nu are sens să creadă în Dumnezeu și vor să plece din casa lui Dumnezeu.) Cea mai mare greșeală a lor aici este să lege modificarea îndatoririlor lor de dobândirea binecuvântărilor. Acesta este categoric ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă. De fapt, nu există absolut nicio legătură între cele două, dar fiindcă inimile antihriștilor sunt pline de dorința de a dobândi binecuvântări, indiferent ce datorie fac, o vor lega de posibilitatea de a dobândi binecuvântări, ceea ce înseamnă că le este imposibil să facă bine o datorie și pot doar să fie dezvăluiți și eliminați. Asta înseamnă pur și simplu că ei își creează singuri probleme și pornesc pe o cale condamnată.

Cum ar trebui să tratezi chestiunea îndeplinirii datoriei tale? Trebuie să ai atitudinea corectă, lucru care este condiția prealabilă pentru a-ți îndeplini bine datoria. Ce datorie este potrivită pentru tine ar trebui să se bazeze pe propriile atuuri. Dacă, uneori, datoria rânduită de biserică pentru tine nu este ceva la care te pricepi sau nu este ceva ce dorești să faci, poți să ridici problema și să o rezolvi comunicând. Dar dacă poți să îndeplinești datoria și este o datorie pe care ar trebui să o îndeplinești, iar tu nu vrei să o faci doar fiindcă te temi de suferință, atunci există o problemă cu tine. Dacă ești dispus să asculți și poți să te răzvrătești împotriva trupului tău, atunci se poate spune să ești relativ rezonabil. Totuși, dacă încerci mereu să calculezi ce îndatoriri sunt mai prestigioase și presupui că anumite îndatoriri îi vor face pe ceilalți să te privească de sus, asta demonstrează că ai o fire coruptă. De ce ești atât de plin de prejudecăți în felul în care înțelegi îndatoririle? E posibil să poți îndeplini bine o datorie dacă este una pe care o alegi pe baza propriilor idei? Nu este neapărat adevărat. Ce contează cel mai mult este să-ți rezolvi firea coruptă și, dacă nu o faci, nu vei fi capabil să-ți îndeplinești bine datoria, chiar dacă este una care îți face plăcere. Unii oameni își îndeplinesc îndatoririle fără principii, iar felul în care își îndeplinesc îndatoririle se bazează mereu pe propriile preferințe, așa că niciodată nu sunt capabili să rezolve dificultăți, mereu fac lucrurile de mântuială în fiecare datorie pe care o îndeplinesc și, în cele din urmă, sunt eliminați. Pot să fie mântuiți oamenii de acest fel? Trebuie să alegi datoria care ți se potrivește, să o îndeplinești bine și să fii capabil să cauți adevărul pentru a-ți înlătura firile corupte. Abia atunci vei putea să intri în adevărul-realitate. Dacă urmărești mereu confortul trupesc și cauți să arăți bine în datoria ta, nu vei fi capabil să-ți îndeplinești bine datoria. Dacă nu ești capabil să îndeplinești bine nicio datorie, atunci va trebui să fii eliminat. Unii oameni sunt nesatisfăcuți indiferent ce datorie îndeplinesc, mereu își privesc îndatoririle ca fiind temporare, sunt superficiali și nu caută adevărul pentru a înlătura firile corupte pe care le dezvăluie. Drept urmare, își îndeplinesc îndatoririle vreme de mai mulți ani fără a dobândi vreo intrare în viață. Devin muncitori și sunt eliminați. Nu și-au făcut-o cu mâna lor? Oamenii răi și antihriștii nu au niciodată atitudinea corectă în îndatoririle lor. Ce cred ei atunci când sunt transferați? „Crezi că sunt doar un prestator de servicii? Când mă folosești, mă pui să prestez servicii pentru tine, iar când ai terminat cu mine, pur și simplu mă expediezi. Ei bine, nu voi presta servicii în acest fel! Vreau să fiu conducător sau lucrător, fiindcă este singura slujbă respectabilă aici. Dacă nu mă lași să fiu conducător sau lucrător și vrei în continuare să trudesc, poți pur și simplu să-ți iei gândul de la asta!” Ce fel de atitudine este aceasta? Se supun? Pe ce bază abordează ei faptul că sunt transferați în cadrul datoriei? Pe baza impetuozității, a propriilor idei și a firii lor corupte, nu-i așa? Și care sunt consecințele acestui tip de abordare? În primul rând, vor putea ei să fie loiali și sinceri în următoarea lor datorie? Nu, nu vor putea. Vor avea o atitudine pozitivă? În ce fel de stare vor fi? (Într-o stare de deznădejde.) Care este esența deznădejdii? Este ostilitatea. Și care este rezultatul final al unei firi ostile și deznădăjduite? Poate cineva care se simte așa să-și facă bine datoria? (Nu.) Dacă cineva este întotdeauna negativ și ostil, este apt să facă o datorie? Indiferent de datoria pe care o face, nu o poate face bine. Acesta este un cerc vicios și nu se va termina bine. De ce? Astfel de oameni nu se află pe o cale bună; ei nu caută adevărul, nu sunt supuși și nu pot înțelege în mod corespunzător atitudinea și abordarea casei lui Dumnezeu față de ei. Acesta este un necaz, nu-i așa? A fost o schimbare perfect potrivită a datoriei, dar antihriștii spun că este făcută pentru a-i chinui, că nu sunt tratați ca ființe umane, că din casa lui Dumnezeu lipsește iubirea, că sunt tratați ca niște mașinării, chemați atunci când este nevoie de ei, apoi dați deoparte când nu este nevoie de ei. Nu e acesta un argument întortocheat? Are conștiință sau rațiune cineva care spune așa ceva? Nu are pic de umanitate! Distorsionează o chestiune perfect adecvată; transformă o practică total adecvată în ceva negativ – nu reprezintă acest lucru ticăloșia unui antihrist? Poate cineva care este atât de ticălos să înțeleagă adevărul? În niciun caz. Aceasta este problema unui antihrist; orice lucru i se întâmplă, se va gândi la el într-un mod întortocheat. De ce gândește el într-un mod întortocheat? Pentru că natura-esență pe care o are este foarte ticăloasă. Natura-esență a unui antihrist este, în primul rând, ticăloasă, urmată de răutatea lui, iar acestea sunt principalele lui caracteristici. Natura ticăloasă a antihriștilor îi împiedică să înțeleagă corect orice și, în schimb, ei distorsionează totul, merg la extreme, despică firul în patru și nu se pot ocupa cum se cuvine de lucruri și nu caută adevărul. Apoi, ripostează activ și caută răzbunare, ba chiar răspândesc noțiuni și se eliberează de negativitate, incitându-i și ademenindu-i pe alții să tulbure lucrarea bisericii. Ei răspândesc în secret unele plângeri, judecă modul în care oamenii sunt tratați de către casa lui Dumnezeu, unele dintre regulile administrare ale acesteia, modul în care anumiți lideri fac lucrurile și îi condamnă pe acești lideri. Ce fel de fire este aceasta? Este o fire ticăloasă. Antihriștii sunt nu numai potrivnici și sfidători, ci atrag chiar mai mulți oameni care să fie sfidători alături de ei, să fie de partea lor și să îi încurajeze. Aceasta este natura-esență a unui antihrist. Nu poate nici măcar să trateze corect modificarea datoriei sale, sau să o accepte și să i se supună în mod rațional. În schimb, se plânge și-și găsește diverse scuze, dintre care unele sunt indecente și le provoacă celorlalți repulsie. După ce răspândesc câteva sofisme și erezii, antihriștii vor încerca să salveze situația în favoarea lor și să-i facă pe ceilalți să creadă în ei. Dacă aceste măsuri nu sunt încununate de succes, vor fi antihriștii capabili să se întoarcă? Dacă nu pot continua pe această cale, vor fi ei capabili să caute adevărul? Vor avea ei vreo dorință de a se căi? Categoric nu. Vor spune: „Dacă tu mă împiedici să dobândesc binecuvântări, eu vă voi împiedica pe toți să le dobândiți! Dacă nu pot dobândi binecuvântări, voi înceta să cred!” În trecut, am vorbit despre faptul că antihriștii sunt complet irezonabili; natura-esență din spatele acestei tendințe irezonabile este faptul că acești oameni sunt extrem de ticăloși și de răi. Punctul despre care avem părtășie acum include manifestările și dezvăluirile care expun total această natură-esență și este dovada cea mai autentică a acestei naturi-esențe. Unii dintre acești oameni se înfurie dacă le sunt modificate chiar și o singură dată îndatoririle, iar unii dintre ei, după ce au fost transferați de mai multe ori și se mută de la o datorie la alta, nu sunt capabili să o facă bine pe niciuna dintre ele și, în cele din urmă, cred că nu au nicio speranță de a dobândi binecuvântări și vor să se retragă. Pe scurt, indiferent cum le sunt modificate îndatoririle, dacă au loc modificări, acești oameni le vor analiza, le vor judeca și le vor întoarce pe toate părțile în inima lor și se vor liniști doar dacă vor descoperi că modificările nu sunt legate de posibilitatea lor de a dobândi binecuvântări. De îndată ce află că modificările au chiar și cea mai mică legătură cu dobândirea de binecuvântări sau că le afectează speranța de a dobândi binecuvântări, imediat se vor revolta sfidători, expunându-și natura-esență. Dacă dau greș cu această sfidare și sunt expuși și respinși, își vor pregăti planuri de urgență și vor părăsi casa lui Dumnezeu cu fermitate și fără ezitare, încetând să mai creadă că există un Dumnezeu și să recunoască faptul că ei cred în Dumnezeu. Viața lor de zi cu zi se va schimba imediat și le va dispărea toată asemănarea cu un credincios în Dumnezeu. Vor reîncepe imediat să bea, să fumeze, să poarte haine neobișnuite și machiaj strident și să se îmbrace la patru ace. Întrucât nu au putut să se bucure de aceste lucruri în calitate de credincioși în Dumnezeu, se vor grăbi să recupereze acest timp pierdut. Când vor lua în considerarea ideea de a se retrage, imediat se vor gândi la următorul lor pas, la cum pot munci din greu în lume pentru a avea succes, pentru a-și găsi un loc al lor și a trăi o viață bună, precum și unde este portița lor de scăpare. În scurt timp, vor găsi o portiță de scăpare, își vor descoperi un loc al lor între aceste tendințe rele și în această lume rea și vor stabili ce vor face, indiferent că este vorba de afaceri, politică sau un alt fel de proiect, care le va permite să trăiască o viață mai bună decât alții, le va aduce fericire și bucurie pentru tot restul vieții lor pe pământ, le va aduce mai mult confort trupesc, le va permite să savureze din plin viața și să se bucure de distracție și de tihnă.

Când un antihrist este emondat și când îi este modificată datoria, el se gândește la primirea unor binecuvântări care sunt strâns legate de el. Când crede că nu i-a mai rămas nicio speranță pentru așa ceva, va dori să se retragă, să plece din casa lui Dumnezeu și să revină la viața unui non-credincios. Pe baza acestor lucruri, este evident că natura-esență a unei persoane este extrem de importantă, așadar, ceea ce urmărește și alegerile sale nu sunt și ele foarte importante? Este doar o diferență de un gând: o decizie corectă și poți ajunge să continui să accepți mântuirea lui Dumnezeu, în timp ce o decizie greșită te poate transforma cât ai clipi într-un non-credincios, în cineva care nu are nimic de-a face cu casa lui Dumnezeu, cu lucrarea Lui sau cu datoria sa. Doar un gând, un singur moment sau o singură chestiune măruntă pot schimba complet soarta unui om. O alegere întâmplătoare, un mic gând întâmplător sau o simplă perspectivă pot modifica destinul unei persoane și pot hotărî unde va ajunge aceasta în următorul moment. Când oamenii nu au întâmpinat niciun fel de problemă, când nu s-au confruntat cu nicio decizie, simt că înțeleg multe adevăruri, că au statură și că pot rămâne fermi. Dar atunci când te confrunți cu o decizie, cu un principiu major sau cu o problemă mare, ceea ce alegi de fapt, ce atitudine ai față de Dumnezeu și ce perspectivă și ce atitudine ai față de chestiunea respectivă, toate acestea îți vor determina destinul și vor hotărî dacă rămâi sau pleci. Alegerile pe care tind să le facă antihriștii și dorințele subiective cele mai profunde ale acestora, din inimile lor, sunt toate contrare adevărului; nu există supunere în aceste lucruri, doar ostilitate, nu există adevăr sau umanitate, doar firi corupte omenești și sofisme și erezii omenești. Aceste lucruri vor da naștere adesea unor gânduri precum părăsirea casei lui Dumnezeu și cufundarea în tendințe rele și îi pot face, în orice moment, să gândească: „Dacă nu am nicio speranță de a fi binecuvântat, de ce să nu părăsesc casa lui dumnezeu? Dacă așa stau lucrurile, nu voi continua să cred sau să îmi fac datoria. Dacă așa mă tratează casa lui dumnezeu, atunci nu Îl voi mai recunoaște pe dumnezeu.” Acest gen de gânduri revoltător de răzvrătite, aceste erezii și sofisme, aceste idei ticăloase sunt adesea prezente și zăbovesc în inima unui antihrist. Din acest motiv, chiar și dacă nu se retrag la jumătatea drumului, în timp ce-L urmează pe Dumnezeu, le este foarte dificil să urmeze calea până la sfârșit și majoritatea vor fi alungați și dați afară din biserică din cauza multelor fapte rele pe care le-au făcut și a perturbărilor și tulburărilor pe care le-au provocat. Chiar dacă se pot forța să reziste până la final, de fapt, putem vedea din natura-esență a antihriștilor că este inevitabil ca ei să se retragă din biserică. Poate că, adânc în sinea lor, ei chiar gândesc: „Categoric nu pot părăsi casa lui dumnezeu. Chiar dacă am asemenea gânduri, nu pot să plec. Voi sta aici chiar și până la moarte. Voi rămâne în casa lui dumnezeu; Îl voi urma pe dumnezeu până la sfârșit.” Indiferent că voința lor subiectivă îi silește să nu plece din casa lui Dumnezeu și că ei insistă că trebuie să-și respecte voința subiectivă, in cele din urmă, sunt sortiți să fie disprețuiți și respinși de Dumnezeu și să părăsească de bună voie casa lui Dumnezeu, fiindcă sunt scârbiți de adevăr și ticăloși până în măduva oaselor.

III. Abordarea antihriștilor față de propria demitere

Tocmai am avut părtășie despre două dintre manifestările antihriștilor, una fiind atunci când se confruntă cu emondarea, cealaltă fiind atunci când li se modifică datoria. Părtășia noastră s-a concentrat asupra atitudinii pe care o au antihriștii atunci când li se întâmplă ceva și pe deciziile pe care le iau. Bineînțeles, indiferent care sunt perspectiva și atitudinea unui antihrist atunci când este emondat sau când îi sunt modificate îndatoririle, el face întotdeauna legătura între aceste lucruri și posibilitatea lui de a primi binecuvântări în viitor. Dacă este sigur că nu va fi binecuvântat, că nu are nicio speranță, atunci se va retrage în mod firesc. Pentru o persoană obișnuită, pentru cineva care nu are ambiții sau dorințe, nu este mare lucru, de fapt, nici să fie emondată, nici să-i fie modificată datoria. Niciunul dintre aceste lucruri nu va avea un mare impact asupra ei. Nu i-a fost luat dreptul de a face o datorie, nu i s-a luat nici speranța de a fi mântuită, așadar, o persoană obișnuită nu are de ce să reacționeze exagerat, să fie speriată sau rănită sau să înceapă să facă planuri pentru situații neprevăzute. Totuși, pentru un antihrist, lucrurile nu stau așa. El consideră aceste chestiuni ca fiind foarte serioase, fiindcă le leagă de faptul de a fi binecuvântat, iar acest lucru ajunge să dea naștere multor feluri de gânduri și comportamente răzvrătite în ei, care, la rândul lor, dau naștere ideilor și planurilor de retragere, de părăsire a lui Dumnezeu. Antihriștii pot chiar să dea naștere ideii de retragere atunci când astfel de lucruri, care sunt extrem de obișnuite, se abat asupra lor. Așadar, ce atitudine va avea cineva care are statut și este responsabil cu lucrări importante în casa lui Dumnezeu, atunci când se confruntă cu demiterea? Cum ar gestiona problema și ce alegere ar face? Lucrurile de acest gen sunt și mai ilustrative. Pentru un antihrist, statutul, puterea și prestigiul sunt cele mai importante feluri de interese și sunt lucrurile pe care acesta le echivalează cu propria viață. Din acest motiv, când un antihrist este demis, când își pierde titlul de „conducător” și nu mai are statut, ceea ce înseamnă că și-a pierdut puterea și prestigiul, că nu va mai primi tratamentul special de a fi stimat, sprijinit și admirat, fiind un antihrist care consideră statutul și puterea ca viața însăși, acest lucru i se pare absolut inadmisibil. Când un antihrist este demis, prima lui reacție este ca și cum ar fi fost lovit de fulger, ca și cum cerul s-ar fi prăbușit și lumea lui s-ar fi năruit. Lucrul în care putuse să-și pună speranțele a dispărut, împreună cu șansa lui de a trăi cu toate beneficiile statutului și cu impulsul care-l face să se dezlănțuie și să săvârșească lucruri rele. Asta i se pare absolut inadmisibil. Primul său gând este: „Acum că mi-am pierdut statutul, cum mă vor vedea oamenii? Ce vor crede despre mine frații și surorile din orașul meu natal? Cum mă vor privi toți cei care mă cunosc? Oare mă vor mai linguși? Vor mai fi prietenoși cu mine? Vor continua să mă sprijine la fiecare pas? Mă vor mai urma peste tot? Se vor mai ocupa ei de toate lucrurile de care am nevoie în viața mea? Când voi vorbi cu ei, vor mai fi curtenitori și mă vor mai întâmpina zâmbitori? Cum mă voi descurca fără statutul meu? Cum voi merge pe calea ce urmează? Cum pot dobândi o poziție sigură pentru mine însumi, printre alți oameni? Acum că mi-am pierdut statutul, nu înseamnă asta că am speranțe mai mici de a fi binecuvântat? Voi fi capabil să obțin mari binecuvântări? Voi primi recompense importante sau o cunună mare?” Când se gândește la faptul că speranțele sale de a fi binecuvântat au fost distruse sau că au scăzut în mod semnificativ, este ca și cum capul ar fi pe cale să-i explodeze, ca și cum inima i-ar fi lovită cu un ciocan și este la fel de dureros ca o tăietură de cuțit. Când e pe cale să-și piardă binecuvântarea de a intra în Împărăția Cerurilor, la care a tânjit atât de mult, zi și noapte, i se pare o veste foarte proastă, care s-a ivit din senin. Pentru un antihrist, a nu avea statut este la fel cu a nu avea nicio speranță de a fi binecuvântat, iar acesta devine ca un cadavru ambulant, corpul său devine ca o cochilie goală, lipsit de suflet, neavând nicio îndrumare în viață. Nu are nicio speranță și nu așteaptă nimic cu nerăbdare. Când un antihrist se confruntă cu faptul de a fi expus și demis, primul lucru la care se gândește este că și-a pierdut orice speranță de a fi binecuvântat. Așadar, în acest moment, ar renunța pur și simplu? Ar fi dispus să se supună? Ar profita de această șansă pentru a renunța la dorința sa privind binecuvântările, a-și abandona statutul, a fi de bunăvoie un adept obișnuit și a munci bucuros pentru Dumnezeu și a-și face bine datoria? (Nu.) Ar putea fi acesta un punct de cotitură pentru el? L-ar face acest punct de cotitură să se dezvolte într-o direcție bună și într-un mod pozitiv, sau l-ar face să se dezvolte într-o direcție mai rea și într-un mod negativ? Pe baza naturii-esențe pe care o are antihristul, este evident că faptul că a fost demis nu e deloc începutul renunțării de către acesta la dorința sa privind binecuvântările, sau începutul iubirii și căutării adevărului de către acesta. În schimb, el va lupta și mai mult pentru ocazia și speranța de a fi binecuvântat; se va agăța de orice ocazie care îi poate aduce binecuvântări, care-l poate ajuta să pună în scenă o revenire și care-i poate permite să-și recapete statutul. De aceea, când se confruntă cu demiterea, pe lângă faptul că este supărat, dezamăgit și ostil, un antihrist va și lupta din răsputeri împotriva demiterii și se va strădui să modifice situația, să o schimbe. Va face tot posibilul să-și mențină speranța de a fi binecuvântat și să-și păstreze în aceeași stare statutul, prestigiul și puterea. Cum face tot posibilul? Încercând să se reabiliteze, oferind justificări, găsind scuze și vorbind despre cum a făcut ceea ce a făcut, ce l-a determinat să greșească, cum a stat treaz toată noaptea ca să-i ajute pe alții și să aibă părtășie cu ei și ce l-a făcut să fie neglijent în această chestiune. Va clarifica și va explica în mod complet fiecare aspect al acestei chestiuni, astfel încât să salveze situația și să scape de nenorocul de a fi demis.

În ce contexte și în ce chestiuni este cel mai probabil ca antihriștii să își demaște și dezvăluie natura satanică? Se întâmplă atunci când sunt expuși și demiși, mai precis, atunci când își pierd statutul. Principala manifestare pe care o afișează antihriștii este că fac tot posibilul să se justifice și folosesc argumente care induc în eroare. Indiferent cum ai părtășie despre adevăr cu ei, sunt potrivnici și refuză să accepte ce spui. Când se confruntă cu faptul că aleșii lui Dumnezeu expun întreaga realitate a faptelor lor rele, ei nu recunosc deloc aceste lucruri, temându-se că dacă o fac, vor fi găsiți vinovați și vor fi îndepărtați sau excluși. Deși refuză să recunoască acuzațiile aduse împotriva lor, ei chiar își pun greșelile și responsabilitățile pe seama altor oameni. Acest fapt arată în mod suficient că antihriștii nu acceptă niciodată adevărul, nu-și recunosc greșelile și nu se cunosc cu adevărat, iar acest lucru demonstrează și mai mult că natura lor este arogantă și neprihănită de sine, că este scârbită de adevăr, îl urăște și nu îl acceptă deloc, așa că nu pot fi mântuiți. Cei care au o fărâmă de umanitate și o oarecare rațiune pot să-și recunoască și să-și accepte greșelile, să fie smeriți atunci când sunt confruntați cu faptele și să simtă regret pentru lucrurile rele pe care le-au făcut; totuși, antihriștii sunt incapabili de aceste lucruri. Asta arată că antihriștii nu au niciun dram de conștiință sau rațiune și că sunt total lipsiți de umanitate. În inimile lor, antihriștii echivalează întotdeauna statutul lor înalt sau umil cu mărimea binecuvântărilor pe care le vor primi. Indiferent dacă sunt în casa lui Dumnezeu sau în orice alt grup, pentru ei, statutul și clasa oamenilor sunt delimitate, la fel ca finalurile lor decisive; cât de înalt este statutul cuiva și cât de multă putere dețin în casa lui Dumnezeu în această viață este echivalent cu anvergura binecuvântărilor, recompenselor și a coroanei pe care le vor primi pe lumea cealaltă – aceste lucruri sunt legate. Este logică această părere? Dumnezeu nu a spus niciodată asta și nici nu a promis vreodată așa ceva, dar acesta este genul de gândire care se naște într-un antihrist. Pentru moment, nu vom analiza motivele pentru care antihriștii au astfel de gânduri. Totuși, în ceea ce privește natura-esență pe care o au, ei s-au născut cu o iubire pentru statut și, de asemenea, speră să aibă un statut ilustru și un prestigiu înalt în această viață, să exercite putere, și vor să continue să se bucure de toate acestea în lumea ce va urma. Așadar, cum vor realiza toate aceste lucruri? În mintea antihriștilor, ei vor realiza asta făcând unele lucruri pe care sunt capabili să le facă și lucruri pe care vor și iubesc să le facă atâta vreme cât au statut, putere și prestigiu în această viață, iar apoi, schimbând aceste lucruri pe binecuvântări, cununi și recompense viitoare. Aceasta este filosofia antihriștilor pentru interacțiuni lumești și este modul în care ei cred în Dumnezeu și perspectiva pe care o au în credința lor în Dumnezeu. Gândurile, părerile lor și modul în care cred în Dumnezeu nu au absolut nimic de-a face cu promisiunile și cuvintele lui Dumnezeu – nu au nicio legătură între ele. Spuneți-Mi, nu sunt acești antihriști puțin nebuni? Nu sunt ei extrem de ticăloși? Ignoră și refuză să accepte orice spun cuvintele lui Dumnezeu, consideră că felul în care gândesc și felul în care cred în Dumnezeu sunt corecte și găsesc plăcere în asta, simțindu-se bine și admirându-se pe ei înșiși. Ei nu caută niciodată adevărul, nici nu cercetează cuvintele lui Dumnezeu, ca să vadă dacă spun astfel de lucruri sau fac astfel de promisiuni. Antihriștii iau de bun faptul că sunt din fire mai inteligenți decât alți oameni, că sunt din fire înțelepți, talentați și foarte înzestrați; simt că ar trebui să se remarce între alți oameni, că ar trebui să fie șefi, că ar trebui să fie admirați de ceilalți, să exercite putere, să stăpânească peste alții, ca și cum toți credincioșii în Dumnezeu ar trebui să fie guvernați de ei, iar ei ar trebui să-i conducă pe toți. Toate acestea sunt lucruri pe care vor să le obțină în viață. Vor, de asemenea, să obțină binecuvântări pe care alți oameni nu le pot obține în lumea care va urma, iar acest lucru li se pare ceva obișnuit. Dacă antihriștii au astfel de gânduri și de păreri, nu îi face asta foarte lipsiți de rușine? Nu-i așa că nu prea ascultă de rațiune? Pe ce te bazezi când gândești în acest fel? Pe ce te bazezi când vrei să ai stima deosebită a celorlalți? Pe ce te bazezi când vrei să-i guvernezi pe ceilalți? Pe ce te bazezi când vrei să ai putere și să deții o poziție înaltă printre oameni? A predestinat Dumnezeu aceste lucruri, sau deții adevărul și umanitatea? Ești calificat să îți impui statutul și să-i conduci pe ceilalți doar pentru că ai o oarecare educație și ceva cunoștințe și fiindcă ești oarecum înalt și atrăgător? Te face asta calificat să dai comenzi? Te face asta calificat să-i controlezi pe alți oameni? Unde, în cuvintele lui Dumnezeu, spune El: „Ești atrăgător, ai atuuri și înzestrări, așadar, ar trebui să conduci alți oameni și să ai statut permanent”? Ți-a dat Dumnezeu această putere? A predestinat Dumnezeu asta? Nu. Când frații și surorile te aleg ca să fii conducător sau lucrător, îți oferă ei statut? Este o binecuvântare pe care o meriți în această viață? Unii oameni interpretează aceste plăceri ca primind de o sută de ori mai mult în această viață și cred că, atât timp cât au statut și putere și pot să dea comenzi și să guverneze mulți oameni, trebuie să fie înconjurați de un alai de adepți și să aibă mereu oameni care să-i slujească și să se învârtă în jurul lor, pe oriunde merg. Pe ce te bazezi când vrei să te bucuri de aceste lucruri? Frații și surorile te aleg conducător astfel încât să poți face această datorie; nu o fac pentru ca tu să poți să-i induci în eroare pe oameni, să fii stimat și admirat de frați și surori și cu atât mai puțin o fac pentru ca tu să poți să exerciți putere și să te bucuri de beneficiile statutului; în schimb, o fac astfel încât tu să îți poți îndeplini datoria în conformitate cu rânduielile de lucru și cu adevărurile-principii. Mai mult, Dumnezeu nu a predestinat că o persoană aleasă de frați și surori pentru a fi conducător nu poate fi demisă. Crezi că ești o persoană care este folosită de către Duhul Sfânt? Crezi că nimeni nu te poate demite? Așadar, care este problema cu demiterea ta? Dacă nu ești exclus, e pentru că ești compătimit și ți se oferă șansa de a te căi, dar tu tot nu ești mulțumit. Pentru ce te cerți? Dacă vrei să te retragi și să nu mai crezi în Dumnezeu fiindcă speranțele de a fi binecuvântat ți-au fost spulberate, atunci hai, retrage-te! Crezi că fără tine, casa lui Dumnezeu nu se poate descurca? Că fără tine, pământul nu se va mai învârti? Că fără tine, lucrarea casei lui Dumnezeu nu poate fi realizată? Ei bine, ai crezut greșit! Pierderea oricărei persoane nu va împiedica pământul să se învârtă, nici soarele să răsară – numai Dumnezeu este indispensabil, nu vreo ființă umană – lucrarea bisericii va continua să se desfășoare ca de obicei. Dacă o persoană crede că biserica nu se poate descurca fără ea, cum nu se poate descurca nici casa lui Dumnezeu, nu este acea persoană un antihrist? Ești obișnuit să te bucuri de beneficiile statutului, nu-i așa? Ești obișnuit să te bucuri de faptul că ești admirat, că ești stimat și lingușit de către alții, nu-i așa? Cum ești calificat să te bucuri că ești admirat de ceilalți? Cum ești calificat să fii întâmpinat cu zâmbete de către ceilalți? Vrei și ca oamenii să se plece înaintea ta și să ți se închine? Dacă da, nu înseamnă asta că ești total lipsit de rușine? Când unii oameni sunt demiși de la datoria lor, se supără și suferă mai mult decât dacă le-ar fi murit un membru al familiei. Scot la iveală totul și se ceartă cu casa lui Dumnezeu, ca și cum nimeni altcineva nu ar putea să conducă biserica și ca și cum ei au fost singurii care au susținut până acum lucrarea bisericii – aceasta este o mare greșeală. Faptul că aleșii lui Dumnezeu nu Îl părăsesc este un efect obținut de cuvintele Lui, iar ei participă la adunări și trăiesc viața bisericească deoarece cred în Dumnezeu și au credință adevărată în El. Ideea nu este că aleșii lui Dumnezeu rămân fermi și participă la adunări în mod normal fiindcă acești oameni au înțeles adevărul și i-au udat corespunzător. Conducătorii bisericii sunt înlocuiți, din nou și din nou, mulți conducători falși și lucrători falși sunt demiși, iar aleșii lui Dumnezeu participă la adunări și mănâncă și beau cuvintele lui Dumnezeu ca de obicei – asta nu are nimic de-a face cu acești conducători și lucrători falși. Ce sens are să aduci acele argumente? Nu doar aduci argumente absurde și confuze? Dacă deții cu adevărat adevărul-realitate și ai rezolvat multe din problemele aleșilor lui Dumnezeu cu intrarea în viață, atunci aleșii lui Dumnezeu vor ști acest lucru, în inimile lor; dacă nu deții adevărul-realitate și nu poți să ai părtășie despre adevăr pentru a rezolva problemele, atunci dezvoltarea normală a lucrării bisericii nu are nimic de-a face cu tine. Sunt atât de mulți conducători și lucrători falși care, odată ce sunt demiși, continuă să găsească scuze, ca și cum ar fi adus atât de multe contribuții bisericii, când, de fapt, nu au făcut nicio lucrare reală, iar ordinea normală a vieții bisericești nu a fost păstrată prin întreținerea lor; fără ei, aleșii lui Dumnezeu continuă să participe la adunări în mod normal și să-și facă îndatoririle ca de obicei. Dacă nu deții adevărul-realitate și nu poți face nicio lucrare reală, atunci ar trebui să fii demis, pentru a te împiedica să continui să afectezi și să întârzii atât lucrarea bisericii, cât și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu nu vă va folosi pe voi, conducători falși și lucrători falși – credeai că nu are casa lui Dumnezeu puterea de a te demite? Ți-ai bătut foarte mult joc de lucrarea ta, ai provocat lucrării bisericii mari probleme și mari pierderi, ai făcut astfel încât Cel de mai sus să se îngrijoreze foarte mult, ești dificil de folosit, iar acest lucru provoacă oamenilor dezgust, aversiune și ură. Ești foarte nesăbuit, ignorant și încăpățânat și nu meriți nici măcar să fii emondat; prin urmare, casa lui Dumnezeu vrea să te dea afară, să te elimine imediat și să termine cu această problemă. Și totuși, tu încă vrei să-ți mai dea Cel de mai sus o șansă să continui să fii conducător? Las-o baltă! Când vine vorba de conducători falși și antihriști care nu au conștiință și rațiune și care comit rele și provoacă tulburări, odată ce aceștia sunt eliminați, sunt eliminați definitiv. Dacă poți face lucrare adevărată, atunci vei fi folosit; dacă nu poți face lucrare adevărată și, de asemenea, comiți rele și provoci tulburări, atunci vei fi eliminat imediat – acesta este principiul casei lui Dumnezeu pentru folosirea oamenilor. Unii antihriști nu cedează și spun: „Mă demiți pentru că nu fac lucrare reală – de ce nu-mi dai o șansă să mă căiesc?” Nu este acesta un argument întortocheat? Ești demis pentru că ai comis multe rele și ești demis doar după ce ai fost emondat de multe ori și încă refuzi categoric să te căiești, așadar, ce alte argumente poți aduce? Ai urmărit faima, câștigul și statutul și nu ai făcut lucrare reală, ai blocat lucrarea bisericii și s-au acumulat foarte multe probleme și nu te-ai ocupat de ele – cât de mult a trebuit să se îngrijoreze Cel de mai sus din cauza ta? În timp ce te sprijinea Cel de mai sus și te ajuta cu lucrarea, tu făceai lucruri pe sub mână, făceai multe lucruri care încalcă principiile, lucruri care nu se cuvine să fie văzute, pe la spatele Celui de mai sus, cheltuind arbitrar ofrandele lui Dumnezeu ca să cumperi multe lucruri pe care nu ar trebui să le cumperi, provocând multe daune intereselor casei lui Dumnezeu și aducând un mare dezastru asupra lucrării bisericii! De ce nu vorbești niciodată despre aceste fapte rele? Când casa lui Dumnezeu vrea să te demită, spui, complet lipsit de rușine: „Mai puteți să-mi dați o șansă?” Ar trebui să-ți mai dea casa lui Dumnezeu o șansă, ca să poți continua să te dezlănțui și să faci fapte rele? Nu ești lipsit de orice simț al rușinii când îi ceri casei lui Dumnezeu să-ți mai acorde o șansă? Ți se mai poate da o șansă când tu nu îți cunoști deloc propria natură, cu atât mai puțin ai vreun pic de remușcare în inimă? Oamenii de acest fel nu au pic de rușine, sunt profund lipsiți de rușine și sunt oameni răi și antihriști!

Unii conducători și lucrători nu pot face deloc lucrare reală și nu pot face nici după ce sunt îndrumați și ajutați o vreme de către Cel de mai sus. Nu pot gestiona bine nici măcar lucrarea legată de afaceri generale, iar acest lucru demonstrează că au un calibru prea deficitar. Cel de mai sus trebuie și să facă investigații și inspecții regulate cu privire la toate aspectele lucrării și să roage frații și surorile să raporteze cu promptitudine orice probleme; Cel de mai sus trebuie și să facă verificări, să ofere îndrumări și să aibă părtășie despre principiile legate de toate aspectele lucrării. După ce termină Cel de mai sus părtășia despre principii, unii oameni încă nu știu cum să facă lucrurile și le fac prost, iar unii chiar se dezlănțuie și fac lucruri rele; indiferent ce lucrare fac, nu caută niciodată cu Cel de mai sus, nu raportează Celui de mai sus niciun fel de probleme, făcând în schimb lucrurile pe sub mână – ce problemă este aceasta? Care este natura acestor oameni? Iubesc ei adevărul? Merită să fie cultivați? Mai merită să fie conducători și lucrători? În primul rând, ei nu caută înainte să facă ceva; în al doilea rând, nu raportează nimic în timp ce fac acel lucru, și în al treilea rând, nu comunică nimic după ce l-au făcut. Acționează într-un mod foarte scandalos și, cu toate acestea, nu vor să fie demiși și nu cedează după ce sunt demiși – nu sunt acești oameni imposibil de ajutat? Spuneți-Mi, majoritatea oamenilor care sunt imposibil de ajutat nu sunt complet lipsiți de rușine și nereceptivi la rațiune? Nu fac nimic bine, sunt leneși și râvnesc la confort; când fac orice lucrare, doar își mișcă gura pentru a da comenzi și, odată ce au vorbit, nu mai fac nimic altceva. Niciodată nu supraveghează, nu inspectează și nu verifică lucrarea și simt antipatie și au resentimente față de oricine face aceste lucruri și vor să facă persoana respectivă să sufere – nu sunt aceștia antihriști clasici? Aceasta este natura revoltătoare a antihriștilor; ei nu știu ce sunt, se comportă atât de revoltător și tot vor să fie binecuvântați, tot vor să concureze cu casa lui Dumnezeu și cu Cel de mai sus pentru superioritate și tot vor să se certe – nu își pun ei viața în pericol făcând asta? Când astfel de gunoaie sunt demise, sunt foarte indignate și recalcitrante. Chiar sunt lipsite de rușine și nu au nicio fărâmă de rațiune! Când își fac datoria, se dezlănțuie și fac fapte rele și perturbă și tulbură lucrarea bisericii, iar când sunt demise, nu numai că refuză să-și recunoască propriile greșeli, dar și pun responsabilitatea pe seama altora și caută pe altcineva care să ia vina asupra sa în locul lor, spunând: „Ei au făcut lucrul acesta și nu sunt singurul responsabil pentru celălalt lucru. Am discutat toți împreună chestiunea și nu am fost eu cel care a preluat conducerea.” Nu-și asumă absolut nicio responsabilitate, ca și cum asumându-și-o, vor fi condamnați și eliminați și-și vor pierde în totalitate orice speranță de a fi binecuvântați. Prin urmare, ar prefera să moară decât să-și recunoască greșelile și să admită că sunt direct responsabili și, în schimb, insistă să pună responsabilitatea pe seama altora. Judecând după mentalitatea lor, se vor lupta cu Dumnezeu până la capăt! Sunt aceștia oameni care acceptă adevărul? Sunt aceștia oameni care acceptă judecata și mustrarea lui Dumnezeu? Faptul că sunt capabili să se lupte în acest fel cu casa lui Dumnezeu arată că este ceva profund în neregulă cu firea lor. Când vine vorba de modul în care își abordează greșelile, în primul rând, ei nu caută adevărul, iar în al doilea rând, nu reflectează asupra lor; de asemenea, ei transferă responsabilitatea, iar când casa lui Dumnezeu îi definește într-un anumit fel și-i demite din datoria lor, se luptă cu casa lui Dumnezeu și-și răspândesc plângerile și negativismul pe oriunde merg, încercând să câștige compasiunea aleșilor lui Dumnezeu. Cred în Dumnezeu, însă I se opun – nu-și pun ei viața în pericol? Acești oameni chiar nu sunt receptivi la rațiune! Și ce dacă au fost demiși din datoria lor și și-au pierdut statutul? Nu au fost excluși și nu li s-a luat dreptul la viață; pot să se căiască, să o ia de la zero și să se ridice în orice domeniu în care au eșuat și s-au prăbușit. Antihriștii nu pot să accepte nici măcar un lucru atât de simplu – acești oameni chiar nu pot fi mântuiți! Bineînțeles, când sunt demiși unii antihriști, la suprafață, ei ascultă, fără tragere de inimă, nu par prea deznădăjduiți și nu manifestă ostilitate, dar înseamnă asta că acceptă adevărul și se supun lui Dumnezeu? Nu, nu înseamnă asta. Un antihrist are firea și esența unui antihrist și aceasta este ceea ce îl deosebește de o persoană normală. Deși, în exterior, nu spune nimic după ce este demis, în inima sa continuă să se împotrivească. Nu-și recunoaște greșelile și indiferent cât timp trece, nu va fi capabil niciodată să se cunoască pe sine însuși cu adevărat. Acest lucru a fost deja dovedit de mult. Mai există ceva care nu se schimbă niciodată în legătură cu un antihrist: indiferent unde face lucruri, își dorește să fie diferit, să fie admirat și stimat de alții; chiar dacă nu are un post și un titlu legitim în calitate de conducător de biserică sau de echipă, tot vrea să fie peste ceilalți în ceea ce privește poziția și meritele. Indiferent dacă poate face lucrarea, ce fel de umanitate sau experiență de viață are, el va concepe tot felul de mijloace și va face tot posibilul pentru a găsi șanse de a se da în spectacol, de a se pune bine cu oamenii, de a le cuceri inimile și de a-i ademeni și induce în eroare, ca să le câștige stima. Ce vor antihriștii să admire oamenii la ei? Chiar dacă au fost demiși, ei cred că „un urs slăbit tot este mai puternic decât o căprioară” și că ei rămân vulturi care zboară deasupra găinilor. Nu reprezintă asta aroganța, neprihănirea de sine antihriștilor și ceea ce este diferit cu privire la ei? Ei nu pot accepta să nu aibă statut, să fie credincioși obișnuiți și persoane obișnuite, să-și facă pur și simplu datoria cu picioarele pe pământ, să rămână la locul lor, sau pur și simplu să facă o treabă bună, să-și arate loialitatea și să dea tot ce au mai bun în lucrarea care le este repartizată. Aceste lucruri nu sunt nici pe departe de a-i mulțumi. Nu sunt dispuși să fie acel gen de persoane sau să facă acel gen de lucruri. Care este „marea lor aspirație”? Să fie stimați și admirați și să dețină puterea. Așadar, chiar dacă nu are un titlu anume atașat numelui său, un antihrist se va strădui pentru sine însuși, va vorbi pentru propria persoană și se va justifica, făcând tot ce poate pentru a se expune, temându-se că oamenii nu-l vor observa sau că nimeni nu îi va da nicio atenție. Se va năpusti asupra oricărei ocazii de a deveni mai cunoscut, de a-și spori prestigiul, de a face mai mulți oameni să-i vadă înzestrările și punctele forte și de a arăta că este superior celorlalți. În timp ce face aceste lucruri, un antihrist este dispus să plătească orice preț pentru a se etala și lăuda, pentru a-i face pe toți să creadă că, deși nu este conducător și nu are statut, tot e superior oamenilor de rând. Atunci, un antihrist își va fi atins scopul. Nu e dispus să fie o persoană obișnuită, o persoană oarecare; vrea putere și prestigiu și să fie mult deasupra celorlalți. Unii oameni spun: „Este de neconceput. La ce folosește să ai statut, prestigiu și putere?” Pentru un om cu rațiune, puterea și statutul sunt inutile și nu sunt lucruri pe care ar trebui să le urmărească. Dar pentru antihriștii consumați de ambiție, statutul, puterea și prestigiul sunt vitale; nimeni nu le poate schimba perspectiva și nimeni nu poate schimba felul în care trăiesc și scopurile existenței lor – aceasta este natura-esență pe care o au antihriștii. Prin urmare, dacă vezi pe cineva care își face datoria în mod proactiv și își protejează statutul atunci când îl are și vrea în continuare să facă tot posibilul să-și protejeze reputația când îi lipsește statutul, o astfel de persoană nu poate fi mântuită și este un antihrist până în măduva oaselor.

Înainte și după ce un antihrist este demis, când încă nu reușește să obțină statut, precum și puterea și prestigiul pe care le dorește, în ciuda faptului că a făcut eforturi repetate, el nu va renunța la statut și la dorința sa privind binecuvântările. Nu va da deoparte aceste lucruri și nu se va schimba pentru a urmări adevărul, sau pentru a-și face datoria bine, într-un mod realist și bine-crescut. Niciodată nu se va căi cu adevărat pentru orice a greșit și, în schimb, va face evaluări repetate precum: „Voi avea vreo speranță de a dobândi statut în viitor? Fără statut, am vreo speranță de a fi binecuvântat? Îmi va fi satisfăcută dorința privind binecuvântările? Ce rang dețin eu în casa lui dumnezeu, în biserică? Unde mă situez în ierarhie?” Când trage concluzia că nu are un mare prestigiu în cadrul bisericii, că nu este privit favorabil de majoritatea oamenilor și că mulți chiar îl folosesc drept exemplu educativ negativ, simte că prestigiul lui în cadrul bisericii a fost complet distrus, că nu are sprijinul majorității oamenilor, că e imposibil să fie acceptat din nou de majoritatea oamenilor și că speranța lui de a fi binecuvântat este practic inexistentă. Când vede toate acestea, când ajunge la aceste concluzii în evaluarea sa, gândul și atitudinea sa tot nu vor fi să-și înfrâneze propriile intenții și dorințe și realmente să se căiască în fața lui Dumnezeu, sau să se dedice în totalitate muncii pentru Dumnezeu și să-și facă datoria cu loialitate. Nu asta este în mintea lui – prin urmare, ce este? „Întrucât nu îmi voi realiza aspirațiile și nici nu voi avea vreun statut în casa lui dumnezeu, în biserică, de ce ar trebui să continui să urmez această cale fără perspective? Oamenii pot beneficia de o schimbare de loc. Este posibil ca situația mea să se îmbunătățească în mod real dacă merg în altă parte. De ce n-ar trebui să plec din acest loc care mi-a frânt inima? De ce să nu abandonez acest loc unde nu-mi pot îndeplini aspirațiile, unde este dificil să-mi realizez aspirațiile?” Când un antihrist se gândește la astfel de lucruri, nu înseamnă asta că e pe cale să părăsească biserica? Ați dori ca o astfel de persoană să plece, sau să rămână? Ar trebui convinsă să rămână? (Nu ar trebui convinsă și nu va rămâne nici dacă oamenii vor încerca să o convingă.) Nimeni nu o poate convinge să rămână – asta este adevărat. Care este cauza acestui lucru? În cele din urmă, antihriștii nu iubesc adevărul, așadar, a rămâne în casa lui Dumnezeu doar le-ar provoca durere. Ar fi ca și cum ar încerca să convingă a prostituată, o femeie ușoară, să-și ajute soțul și să-și educe copiii, să fie o femeie virtuoasă, o soție bună și o mamă blândă. Ar putea face acele lucruri? (Nu.) E o chestiune ce ține de natura omului. Așadar, dacă vezi că un antihrist vrea să se retragă, atunci, orice ai face, nu încerca să-l convingi de contrariul, cu excepția unei situații anume, în care el spune: „Deși sunt antihrist, îmi doresc să muncesc pentru casa lui dumnezeu. Mă voi forța să nu fac niciun rău și mă voi răzvrăti împotriva Satanei.” Într-un astfel de caz, trebuie să fie pocnit ca o muscă? (Nu.) Într-un asemenea caz, putem lăsa lucrurile să-și urmeze cursul firesc, dar trebuie aplicată o procedură: mai mulți oameni trebuie să-l supravegheze și să-l păzească pe acel antihrist și, la primul semn de dificultate, cum ar fi că vrea să comită rele, el trebuie înlăturat rapid. Dacă nu suportă să fie supravegheat și păzit de alții, se simte tratat urât și nu este dispus să muncească, atunci cum ar trebui tratat un asemenea om? Ar trebui să-l conduceți și să-i spuneți: „Ești talentat și ar trebui să pleci în lumea non-credincioșilor și să-ți realizezi planurile mărețe. Ești un pește care e prea mare pentru acest iaz, biserica nu ți se potrivește. Nu-ți poți desface aripile aici; această lucrare nu este vrednică de talentele tale. Dacă te întorci în lume, poate vei fi promovat, vei câștiga mulți bani și te vei îmbogăți. Poate vei deveni o celebritate!” Încurajați-l rapid să plece. Dacă urmărește averea și statutul și tânjește după beneficiile statutului, atunci lăsați-l să se întoarcă în lume, ca să muncească și să câștige bani, ca apoi să devină funcționar oficial și să se bucure de viața sa trupească. Unii poate că întreabă dacă a fi tratați în acest fel înseamnă că sunt tratați fără o inimă iubitoare. De fapt, chiar dacă nu le spui asemenea lucruri, antihriștii vor gândi, în inimile lor: „Hm, promovat într-o zi și demis în ziua următoare. Mi se ofertă statut și, totuși, sunt păzit, supravegheat și emondat – ce pacoste este asta! Nu îmi este greu să găsesc acest tip de statut și, dacă nu aș fi crezut în dumnezeu, aș fi fost bogat și până acum aș fi urcat pe scara socială în lume, aș fi fost cel puțin un cadru la nivel de oraș. M-am născut să fiu funcționar oficial. Sunt remarcabil indiferent ce fac în lume, fac totul bine, pot câștiga renume în orice industrie și sunt întreprinzător.” Chiar dacă nu le spui astfel de lucruri, ei vor spune asemenea lucruri și, din acest motiv, ar trebui să zici rapid niște cuvinte care sună plăcut, pe care vor să le audă, și să-i încurajezi să părăsească degrabă biserica – acest lucru va fi benefic pentru toți. Antihriștii urmăresc statutul, puterea și prestigiul; nu vor să fie oameni obișnuiți ci, în schimb, vor să fie mult deasupra celorlalți, până când, într-un final, își distrug reputația și poziția în societate și sunt blestemați de către Dumnezeu. Așadar, sunteți dispuși să fiți oameni obișnuiți? (Da.) Să fiți oameni obișnuiți este, de fapt, un lucru însemnat. Să nu urmărești faima și câștigul și, în schimb, să te mulțumești cu viața reală, să trăiești cu pace și bucurie, să fii echilibrat în inima ta – aceasta este calea cea dreaptă în viață. Dacă o persoană vrea mereu să fie superioară și cu mult deasupra celorlalți, este echivalent cu a se prăji în foc și a intra singură în tocătorul de carne – se joacă cu focul. De ce are asemenea sentimente? E un lucru bun să fii cu mult deasupra celorlalți? (Nu, nu este.) Nu este un lucru bun. Și totuși, antihriștii insistă să aleagă această cale. Orice ați face, nu urmați această cale!

Când o persoană obișnuită coruptă nu are încă o temelie pentru credința sa în Dumnezeu, când nu a dobândit o credință adevărată în El, aceasta are puțină credință și statură. Când o astfel de persoană întâmpină un obstacol, va avea o părere proastă despre sine și va crede că Dumnezeu nu o iubește, că o detestă. Văzând că dă de greu și că eșuează la fiecare pas, fiind incapabilă să-L mulțumească pe Dumnezeu, se va simți descurajată; de asemenea, va experimenta ceva slăbiciune și negativism și, uneori, se va gândi să părăsească biserica. Dar asta nu este echivalent cu a fi sfidător. Acesta este tipul de gând pe care îl are cineva atunci când este deznădăjduit și abătut și este ceva total diferit de retragerea unui antihrist. Când un antihrist dorește să se retragă, ar prefera să moară decât să se căiască, dar când o persoană obișnuită coruptă este descurajată și se gândește să părăsească biserica, prin ajutorul și părtășia celorlalți, împreună cu propria cooperare activă și prin rugăciune, căutarea și citirea cuvintelor lui Dumnezeu, acestea din urmă o pot influența treptat, o pot schimba și pot schimba dacă va rămâne sau va pleca, precum și decizia și părerea sa. În același timp, cuvintele lui Dumnezeu o pot ajuta și să dobândească treptat căința, o atitudine pozitivă și voința de a persevera, ajutând-o să devină, treptat, puternică. Aceasta este o manifestare a procesului de intrare în viață pentru o persoană normală. Un antihrist, pe de altă parte, va lupta până la capăt. Nu se va căi niciodată și ar prefera să moară decât să-și recunoască greșeala, să ajungă să se cunoască pe sine și să renunțe la dorința sa de a primi binecuvântări. Nu are nici cea mai mică fărâmă de intrare în viață. Așadar, pe o asemenea persoană, care nu este dispusă să muncească, sau care nu face o treabă foarte bună, pur și simplu sfătuiți-o să părăsească biserica. Aceasta este o decizie înțeleaptă și cel mai înțelept mod de a gestiona o asemenea chestiune. Chiar dacă nu o sfătuiești să facă așa, vei putea să o convingi să rămână? Poți să îi schimbi metoda de urmărire sau perspectiva? Nu vei putea niciodată să schimbi aceste lucruri. Există unii oameni care sunt încurajați să rămână și sunt ajutați și sprijiniți de casa lui Dumnezeu, fiindcă negativismul, slăbiciunea lor și firile corupte pe care le-au dezvăluit sunt comune tuturor oamenilor obișnuiți corupți și se încadrează în sfera normalității. Prin părtășia despre cuvintele lui Dumnezeu, cu ajutorul și sprijinul celorlalți, ei pot deveni, treptat, puternici, pot dobândi statură, li se poate dezvolta credința în Dumnezeu și își pot face datoria cu sinceritate. Acesta este tipul de persoană pe care ar trebui să o ajutăm și să o încurajăm să rămână. Totuși, pe antihriștii care nu vor să muncească sau care nu muncesc bine încurajați-i să plece, deoarece, cu mult timp înainte să-i încurajați să plece, ei deja și-au dorit să o facă, sau au fost pe punctul de a pleca în orice moment. Acestea sunt diversele manifestări și gânduri pe care antihriștii le au atunci când se confruntă cu demiterea și-și doresc să se retragă.

IV. Comportamentul antihriștilor atunci când nu sunt promovați

Mai există un tip de persoană care nu urmărește adevărul. Fiindcă oamenii de acest fel nu urmăresc adevărul, ei nu fac îndatoriri importante și, în consecință, rareori experimentează emondarea în casa lui Dumnezeu, nu au experimentat niciodată demiterea din îndatoririle lor și, bineînțeles, foarte rar li se repartizează o altă datorie. Totuși, atunci când încă nu au fost promovați după ce au crezut în Dumnezeu câțiva ani, încep să evalueze frecvent cât de multe speranțe au de a fi binecuvântați. În special când văd cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Cei care nu urmăresc adevărul nu pot obține mântuirea”, simt că speranțele lor de a fi binecuvântați sunt foarte mici și încep să se gândească să se retragă. Unii dintre acești oameni care nu urmăresc niciodată adevărul au o oarecare cunoaștere și puncte tari și, fiindcă nu au fost promovați, se simt nemulțumiți și încep să se plângă; vor să se retragă, dar se tem că își vor pierde șansa de a fi binecuvântați, dar dacă nu se retrag, tot nu vor fi promovați – se simt prinși între ciocan și nicovală. Ce părere aveți despre această chestiune? Chiar dacă acești oameni nu urmăresc adevărul, unii dintre ei sunt relativ studioși și ambițioși; indiferent ce datorie fac, sunt mereu dispuși să obțină cunoștințele profesionale relevante, vor mereu să fie promovați de casa lui Dumnezeu și tânjesc după ziua în care se vor putea face remarcați și, astfel, vor putea câștiga statutul și diversele avantaje pe care și le doresc. La exterior, oamenii de acest fel par să fie tăcuți, neobservați și sârguincioși și conștiincioși atunci când sunt printre alții, însă au inimile pline de ambiție și dorință. Care este mottoul lor? Ocazia li se arată celor care sunt pregătiți pentru ea. La exterior, trec complet neobservați și nu se dau în spectacol, nu concurează pentru lucruri și nu le înhață, însă în inimile lor, au o „aspirație măreață”. De aceea, când văd că este cineva promovat și devine conducător sau lucrător în biserică, se simt puțin mai necăjiți și mai dezamăgiți. Indiferent cine este persoana care e promovată, cultivată sau căreia i se oferă un rol important, pentru ei, acest lucru vine mereu ca o lovitură. Chiar și când cineva este respectat, lăudat și sprijinit de frați și surori, ei se simt invidioși și nefericiți în inimile lor, iar unii dintre ei chiar vor vărsa lacrimi în secret, întrebându-se adesea: „Eu când voi fi respectat și propus? Când voi fi cunoscut de către cel de mai sus? Când îmi va vedea un conducător punctele forte, meritele, înzestrările și talentele? Când voi fi promovat și cultivat?” Se simt necăjiți și negativiști, dar nu vor să continue așa, așa că, în secret, se încurajează să nu fie negativiști, să aibă voința de a persevera, să nu fie intimidați de obstacole și să nu se dea bătuți niciodată. Se previn pe ei înșiși adesea: „Sunt o persoană cu o aspirație măreață. Nu trebuie să fiu dispus să fiu o persoană obișnuită, oarecare, nu trebuie să fiu dispus să mă mulțumesc cu o viață agitată, mediocră. Credința mea în dumnezeu trebuie să fie extraordinară și să producă realizări mari. Dacă voi continua să trăiesc această viață oarecum liniștită și mediocră, fac un lucru plin de lașitate și sufocant! Nu pot să fiu un asemenea gen de persoană. Voi lucra de două ori mai mult, voi profita din plin de orice moment, voi citi și voi recita cuvintele lui dumnezeu mai mult, voi dobândi cunoștințe și voi studia mai mult această profesie. Trebuie să realizez orice pot face alți oameni și trebuie să fiu capabil să am părtășie despre lucrurile cu privire la care alții pot avea părtășie.” După ce muncesc din greu, vin alegerile la biserică, dar ei tot nu sunt aleși. De fiecare dată când caută biserica o persoană pe care să o cultive, să o promoveze și căreia să îi dea un rol important, ei nu sunt aleși; de fiecare dată când cred că au șanse să fie promovați, sunt dezamăgiți în cele din urmă, iar fiecare dezamăgire îi face să se simtă demoralizați și negativi. Cred că a fi binecuvântați în credința lor în Dumnezeu nu le este deloc la îndemână, așa că li se naște în minte ideea de a se retrage. Însă nu sunt dispuși să se retragă, ci, în schimb, vor să se străduiască și să se zbată încă o dată. Cu cât se străduiesc și se zbat mai mult în acest fel, cu atât mai mult tânjesc să fie recomandați de cineva, să fie promovați. Simt tot mai mult această dorință și ce primesc în schimb, în cele din urmă, este tot dezamăgire și acesta este felul în care îi torturează vanitatea și dorința lor de a primi binecuvântări. Simt fiecare dezamăgire ca și când ar fi arși și căliți în foc. Nu pot obține ceea ce vor; vor să se retragă, dar simt că nu pot; nu pot pune mâna pe ce vor și nu rămân decât cu dezamăgire, demoralizare și o așteptare fără sfârșit. Vor să se retragă, dar se tem să nu piardă mari binecuvântări și, cu cât vor mai mult să pună cu disperare mâna pe binecuvântări, cu atât sunt mai puțin capabili să o facă. Drept urmare, se prăbușesc într-o stare în care se zbat constant între speranța de a primi binecuvântări și chinul dezamăgirii, iar asta le rănește enorm inimile. Dar se vor ruga ei lui Dumnezeu cu privire la această chestiune? Nu, nu o vor face. Se gândesc: „La ce-mi va folosi să mă rog? Frații și surorile nu mă laudă și conducătorii nu au o părere bună despre mine, deci poate dumnezeu să facă o excepție și să-mi dea un rol important?” Știu că a-și pune speranțele în alții le va aduce dezamăgire și că nu este o certitudine nici să-și pună speranțele de a fi binecuvântați în Dumnezeu. Fiindcă au văzut scris în cuvintele lui Dumnezeu: „Cei care nu urmăresc adevărul nu pot obține mântuirea”, se simt demoralizați și dezamăgiți. Nimeni nu le acordă atenție în biserică și nu pot vedea nicio speranță. Când își privesc chipul, tot nu pot vedea nicio speranță de a obține binecuvântări și se gândesc: „Ar trebui să mă retrag sau să rămân? Chiar nu am nicio speranță de a fi binecuvântat?” Trec mai mulți ani în care ei ezită și întorc aceste lucruri pe toate părțile și tot nu reușesc să fie promovați sau puși într-o funcție importantă. Vor să concureze pentru statut, însă simt că acesta nu este un lucru foarte rațional sau potrivit, se simt stânjeniți să o facă, dar dacă nu concurează pentru statut, când vor fi ei promovați sau când vor primi un rol important? Se gândesc la oamenii care cred în Dumnezeu alături de ei, care participă la adunări și fac îndatoriri împreună cu ei. Foarte mulți dintre ei au fost promovați și au primit roluri importante, în timp ce ei înșiși nu pot primi un rol important indiferent cât de mult se străduiesc, și se simt tulburați și lipsiți de o cale înainte. Niciodată nu au părtășie și nu își deschid sufletul față de altcineva cu privire la ideile, stările, gândurile și părerile lor, abaterile și neajunsurile lor – sunt complet închiși în ei. Par să vorbească destul de înțelept și să acționeze într-un mod întrucâtva rațional, însă ambițiile și dorințele lor lăuntrice sunt foarte intense. Se străduiesc din greu și se zbat, îndură suferințe și plătesc un preț pentru a-și îndeplini ambițiile și dorințele și pot sacrifica totul de dragul speranțelor lor de a fi binecuvântați. Totuși, când nu pot vedea rezultatul pe care își doresc să-l obțină, devin plini de ostilitate și furie față de Dumnezeu, față de casa Lui și chiar față de toată lumea din biserică. Îi urăsc pe toți fiindcă nu văd cât de mult se străduiesc, fiindcă nu le văd punctele forte și calitățile și Îl urăsc și pe Dumnezeu, fiindcă nu le dă oportunități, nu îi promovează sau nu le oferă un rol important. Cu o asemenea invidie și ură enormă născută în inimile lor, pot ei să-și iubească frații și surorile? Pot să-L laude pe Dumnezeu? Pot să-și abandoneze ambițiile și dorințele ca să accepte adevărul, să-și facă datoria bine, cu picioarele înfipte ferm în pământ și să fie persoane obișnuite? Pot lua o asemenea hotărâre? (Nu.) Nu numai că nu au această hotărâre interioară, dar nu au nici măcar dorința de a se căi. După ce s-au ascuns în acest fel atâția ani, ura lor pentru casa lui Dumnezeu, pentru frați și surori și chiar pentru Dumnezeu devine tot mai puternică. Cât de puternică devine ura lor? Speră că frații și surorile nu sunt capabili să-și facă bine îndatoririle, că lucrarea casei lui Dumnezeu se va opri și că de planul de gestionare al lui Dumnezeu nu se va alege nimic, ba chiar speră că frații și surorile vor fi prinși de marele balaur roșu. Își urăsc frații și surorile și Îl urăsc și pe Dumnezeu. Se plâng că Dumnezeu nu este drept, blestemă lumea fiindcă nu are un mântuitor, iar înfățișarea lor demonică este expusă complet. În general, o persoană de acest gen este extrem de bine camuflată și se pricepe grozav să se prefacă la exterior, pretinzând că este smerită, blândă și iubitoare când, în realitate, este un lup stăpân la oi. Nu își dezvăluie niciodată intenția răuvoitoare secretă, nimeni nu îi poate vedea adevărata natură și nimeni nu știe cum este sau ce gândește de fapt. Cei care se asociază cu astfel de oameni o vreme pot să vadă că sunt indivizi foarte invidioși, că mereu concurează cu alții și se pun în lumina reflectoarelor, că sunt nerăbdători să îi întreacă pe alții și că își doresc foarte mult să câștige locul întâi în tot ceea ce fac. Așa arată ei din exterior, dar chiar așa sunt, în realitate? De fapt, dorința lor de binecuvântări este chiar mai puternică; speră că, în timp ce muncesc din greu pe tăcute, se sacrifică și plătesc un preț, alții le pot vedea calitățile și abilitățile profesionale și că, astfel, pot primi un rol important în casa lui Dumnezeu. Și care este rezultatul faptului că primesc un rol important? Este acela că pot fi respectați de toți și, în sfârșit, își pot realiza aspirația măreață; pot fi un personaj remarcabil printre ceilalți, cineva respectat și admirat de toată lumea, iar toți anii lor de muncă grea, de plătire a unui preț și de trudă vor fi meritat – acestea sunt ambițiile și dorințele pe care acești oameni le nutresc în adâncul sufletului lor.

Oamenii de acest fel nu urmăresc adevărul, și totuși, vor mereu să fie promovați și să primească un rol important în casa lui Dumnezeu. În inimile lor, cu cât o persoană are o capacitate de muncă mai mare, cu atât mai mult primește funcții importante, cu atât mai mult este promovată și respectată în casa lui Dumnezeu, cu atât are șanse mai mari să primească binecuvântări, o cunună și recompense. Ei cred că dacă o persoană nu este deosebit de capabilă în lucrarea sa, sau nu are un punct forte anume, atunci nu este calificată pentru a fi binecuvântată. Cred că înzestrările, punctele tari, aptitudinile, nivelul de educație, capacitatea de muncă și chiar și așa-numitele puncte forte și merite în cadrul umanității lor, care sunt apreciate în lume, precum hotărârea lor de a-i întrece pe alții și atitudinea lor îndărătnică, pot servi drept capital pentru primirea binecuvântărilor și a recompenselor. Ce fel de standard este acesta? Este un standard care e în acord cu adevărul? (Nu.) Nu este în acord cu standardele adevărului. Așadar, nu este aceasta logica Satanei? Nu este logica unei epoci ticăloase și a unor tendințe lumești ticăloase? (Ba da.) Judecând după logica, metodele și criteriile pe care oamenii de acest fel le folosesc pentru a evalua lucrurile, împreună cu atitudinea și abordarea lor față de aceste lucruri, ar părea că n-ar fi auzit și citit niciodată cuvintele lui Dumnezeu, că sunt complet ignoranți în ceea ce le privește. Dar de fapt, ei ascultă, citesc și citesc prin rugăciune cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi. Așadar, de ce nu li se schimbă niciodată perspectiva? Un lucru este sigur – indiferent cât de mult ascultă sau citesc cuvintele lui Dumnezeu, în inima lor, ei nu vor fi niciodată siguri că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărul și că ele sunt criteriul pentru evaluarea tuturor lucrurilor; nu vor înțelege și nu vor accepta din inimă acest fapt. Din acest motiv, indiferent cât de absurdă și de plină de prejudecăți ar putea fi perspectiva lor, ei se vor agăța de ea de-a pururi și indiferent cât de drepte sunt cuvintele lui Dumnezeu, ei le vor respinge și le vor condamna. Aceasta este natura malițioasă a antihriștilor. De îndată ce eșuează în a primi un rol important, iar dorințele și ambițiile lor rămân neîmplinite, le sunt dezvăluite copitele despicate, li se arată natura malițioasă și vor să nege existența lui Dumnezeu. De fapt, chiar înainte să nege existența lui Dumnezeu, ei neagă faptul că reprezintă adevărul cuvintele lui Dumnezeu. Tocmai fiindcă natura-esență pe care o au neagă adevărul și neagă că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt criteriul în funcție de care totul este evaluat, ei sunt capabili să-L privească pe Dumnezeu cu ostilitate în acest fel și să se gândească să-L nege, să-L trădeze și să-L respingă pe Dumnezeu și să plece din casa Lui atunci când tot nu primesc o funcție importantă după ce și-au făcut planuri, au complotat și au muncit din greu. Deși nu par să lupte pentru putere și profit cu alți oameni, sau să-și urmeze propria cale, sau să-și întemeieze în mod deschis propria împărăție independentă sau să-și gestioneze propriul statut, putem vedea din natura-esență pe care o au că sunt antihriști până în măduva oaselor. Cred că orice urmăresc este corect și indiferent ce spun cuvintele lui Dumnezeu, pentru ei, aceste cuvinte nu merită să fie menționate sau ascultate și cu siguranță nu merită să fie folosite. Ce fel de gunoaie sunt astfel de oameni? Cuvintele lui Dumnezeu nu au absolut niciun efect asupra lor; nu îi impresionează, nici nu le ating inimile și nu îi atrag. Așadar, ce apreciază ei? Înzestrările oamenilor, talentele, abilitățile, cunoștințele și strategiile acestora, precum și ambițiile lor, planurile lor mărețe și proiectele lor. Acestea sunt lucrurile pe care le apreciază. Ce sunt toate aceste lucruri? Sunt acestea lucruri pe care Dumnezeu le apreciază? Nu. Acestea sunt lucruri pe care ființele umane corupte le respectă și le stimează și sunt, de asemenea, lucruri pe care Satana le stimează și le venerează. Sunt absolut contrare căii lui Dumnezeu, cuvintelor Lui și lucrurilor pe care El le cere de la oamenii pe care îi mântuiește. Dar oamenii de acest fel nu s-au gândit niciodată că aceste lucruri țin de Satana, că sunt ticăloase și contrazic adevărul. În schimb, prețuiesc toate aceste lucruri și se agață ferm și cu hotărâre de ele, le privesc ca fiind mai presus de orice alte lucruri și le folosesc pentru a lua locul urmăririi și acceptării adevărului. Nu este acest lucru scandalos de răzvrătit? Și în cele din urmă, care va fi singurul final al răzvrătirii lor scandaloase, al faptului că ei sunt atât de iraționali? Va fi faptul că acești oameni nu vor putea fi mântuiți și că nimeni nu-i va putea schimba. Sunt destinați să aibă un asemenea tip de final. Spuneți-Mi, nu sunt aceștia oameni care pur și simplu își recapătă forțele în secret și așteaptă răbdători? Principiul pe care îl respectă este că, mai devreme sau mai târziu, vor avea succes, că trebuie să învețe să-și recapete forțele în secret, să-și aștepte răbdători șansa potrivită, iar între timp, să facă pregătiri și să-și planifice viitorul, dorințele și visurile. Judecând pe baza principiilor pe care le respectă, a principiilor lor de supraviețuire, a obiectivelor pe care le urmăresc și pe baza lucrurilor la care tânjesc în esența lor lăuntrică, acești oameni sunt antihriști până în măduva oaselor. Unii oameni spun: „Dar nu își întemeiază antihriștii propriile împărății independente și nu luptă ei pentru statut?” Ei bine, sunt oamenii de acest fel capabili să-și întemeieze o împărăție independentă după ce dobândesc putere? Sunt capabili să-i chinuie pe oameni? (Da.) Odată ce sunt la putere, ar fi ei capabili să facă lucruri în conformitate cu adevărurile-principii? Ar fi capabili să urmărească adevărul? Ar fi capabili să-i aducă pe oameni înaintea lui Dumnezeu? (Nu.) Ce s-ar întâmpla dacă oamenii de acest fel ar primi o funcție importantă? Ar promova oameni care sunt înzestrați, cu darul vorbirii și informați, indiferent dacă acei oameni ar putea face lucrarea; ar promova oameni care sunt ca ei, împiedicând în același timp dezvoltarea tuturor oamenilor potriviți, care au înțelegere spirituală, urmăresc adevărul și sunt cinstiți. Când are loc o asemenea situație, nu este expusă esența de antihriști a oamenilor de acest fel? Nu devine aceasta foarte evidentă? Există unii oameni care nu au înțeles, cu adevărat, când am spus inițial că sunt antihriști toți cei care vor să se retragă atunci când nu primesc un rol important și nu au nicio speranță de a fi binecuvântați. Dar acum, puteți vedea că sunt antihriști? (Da.)

Când unii oameni sunt demiși din funcția lor de conducători și aud că Cel de mai sus a spus că nu vor mai fi cultivați sau utilizați vreodată, se simt incredibil de triști și plâng cu amărăciune, ca și când ar fi eliminați – ce problemă este aceasta? Faptul că nu vor mai fi cultivați sau utilizați vreodată înseamnă că sunt eliminați? Înseamnă că atunci, ei nu pot obține mântuirea? Chiar sunt faima, câștigul și statutul atât de importante pentru ei? Dacă sunt persoane care urmăresc adevărul, ar trebui să reflecteze asupra lor atunci când își pierd faima, câștigul și statutul, și să simtă remușcări reale; ar trebui să aleagă calea urmăririi adevărului, să înceapă o viață nouă și să nu se mai necăjească și să nu mai plângă atât de mult. Dacă știu, în inimile lor, că au fost demiși de casa lui Dumnezeu fiindcă nu fac lucrare reală și nu urmăresc adevărul și aud casa lui Dumnezeu spunând că nu vor mai fi promovați niciodată, atunci ar trebui să le fie rușine, să se simtă datori față de Dumnezeu și să simtă că L-au dezamăgit; ar trebui să știe că nu merită să fie utilizați de Dumnezeu și, în acest fel, se poate considera că au o fărâmă de rațiune. Totuși, devin negativi și necăjiți atunci când aud că nu vor mai fi cultivați sau utilizați vreodată de casa lui Dumnezeu, iar acest lucru arată că urmăresc faima, câștigul și statutul și că nu sunt persoane care urmăresc adevărul. Dorința lor de binecuvântări este foarte puternică, iar ei prețuiesc statutul foarte mult și nu fac nicio lucrare concretă, așa încât s-ar cuveni să fie demiși și ar trebui să reflecteze la propriile firi corupte și să și le înțeleagă. Ar trebui să știe că este greșită calea pe care o urmează, că merg pe calea unui antihrist urmărind statutul, faima și câștigul și că nu numai că Dumnezeu nu-i va accepta, dar vor și ofensa firea Lui, și că dacă vor comite tot soiul de rele, vor fi și pedepsiți de Dumnezeu. Nu aveți și voi această problemă? Nu ați fi nefericiți dacă Eu aș spune acum că nu aveți înțelegere spirituală? (Ba da.) Când unii oameni aud un conducător de la un nivel superior spunând că ei nu au înțelegere spirituală, simt că nu sunt capabili să înțeleagă adevărul, că Dumnezeu cu siguranță nu îi vrea, că nu au nicio speranță de a fi binecuvântați; totuși, în ciuda faptului că se simt triști, tot sunt capabili să-și facă datoria așa cum o fac în mod normal – astfel de oameni au o fărâmă de rațiune. Când unii oameni aud pe cineva spunând despre ei că nu au înțelegere spirituală, devin negativi și nu-și mai doresc să-și facă datoria. Se gândesc: „Spui că nu am înțelegere spirituală – nu înseamnă asta că nu am nicio speranță de a fi binecuvântat? Întrucât nu voi primi binecuvântări în viitor, pentru ce mai continui să cred? Nu voi accepta să fiu obligat să prestez servicii. Cine ar trudi pentru tine, dacă nu ar primi nimic în schimb pentru asta? Nu sunt atât de prost!” Au astfel de oameni conștiință și rațiune? Se bucură de atât de mult har de la Dumnezeu și totuși, nu știu cum să-l răsplătească și nici măcar nu vor să presteze servicii. Oamenii de acest fel sunt terminați. Nu pot nici măcar să presteze servicii până la final și nu au credință adevărată în Dumnezeu; sunt neîncrezători. Dacă au o inimă sinceră pentru Dumnezeu și credință adevărată în El, atunci, indiferent cum sunt evaluați, asta doar îi va ajuta să se cunoască pe ei înșiși mai sincer și mai exact – ar trebui să abordeze această chestiune corect și să nu o lase să le afecteze felul în care Îl urmează pe Dumnezeu sau în care își fac datoria. Chiar dacă nu pot primi binecuvântări, tot ar trebui să fie dispuși să presteze servicii pentru Dumnezeu până la final și să o facă bucuroși, fără să se plângă, și ar trebui să-I permită lui Dumnezeu să-i orchestreze în toate situațiile – abia atunci vor fi persoane cu conștiință și rațiune. De Dumnezeu depinde dacă o persoană primește binecuvântări sau suferă catastrofe, Dumnezeu este suveran peste acest lucru și îl rânduiește și nu este ceva ce oamenii pot cere sau ce pot obține lucrând. În schimb, depinde de capacitatea acelei persoane de a asculta de cuvintele lui Dumnezeu, de a accepta adevărul și de a-și face datoria bine, conform cerințelor lui Dumnezeu – Dumnezeu va răsplăti fiecare persoană în funcție de faptele sale. Dacă cineva are această fărâmă de sinceritate și dedică toată forța de care este capabil datoriei pe care ar trebui să o facă, atunci asta este suficient și persoana va câștiga aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă cineva nu își face datoria în mod adecvat și chiar comite tot soiul de rele și cu toate acestea, încă-și dorește să primească binecuvântări de la Dumnezeu, atunci, faptul că persoana respectivă acționează în acest fel nu este foarte lipsit de rațiune? Dacă simți că nu te-ai descurcat suficient de bine, că ai făcut mult efort, dar tot nu ești în stare să gestionezi lucrurile în mod principial și dacă simți că Îi ești dator lui Dumnezeu și cu toate astea, El te binecuvântează și îți arată har, nu înseamnă asta că Dumnezeu te favorizează? Dacă Dumnezeu Își dorește să te binecuvânteze, asta este ceva ce nu-ți poate lua nimeni. Poate crezi că nu te-ai descurcat foarte bine, dar în evaluarea lui Dumnezeu, El spune că ești sincer și ai făcut tot ce ai putut și dorește să-ți arate har și să te binecuvânteze. Nimic din ceea ce face Dumnezeu nu este greșit și trebuie să-I lauzi dreptatea. Indiferent ce face Dumnezeu, este mereu corect și chiar dacă nutrești noțiuni despre ceea ce face Dumnezeu, considerând că ceea ce face nu ia în considerare sentimentele omenești, că nu este pe placul tău, tot ar trebui să-L lauzi pe Dumnezeu. De ce ar trebui să faci asta? Nu știți de ce, nu-i așa? De fapt, este foarte ușor de explicat: este fiindcă Dumnezeu e Dumnezeu, iar tu ești om; El este Creatorul, tu ești o ființă creată. Tu nu ești calificat să ceri ca Dumnezeu să acționeze într-un fel anume sau să te trateze într-un anumit fel, în timp ce Dumnezeu este calificat să-ți ceară lucruri. Binecuvântări, har, recompense, cununi – de Dumnezeu depinde cum și cui îi sunt date toate aceste lucruri. De ce depinde de Dumnezeu? Aceste lucruri Îi aparțin lui Dumnezeu; ele nu sunt bunuri deținute în comun de oameni și Dumnezeu, care pot fi distribuite în mod egal între ei. Ele Îi aparțin lui Dumnezeu, iar El le oferă celor cărora le promite că le va oferi. Dacă Dumnezeu nu promite că ți le va oferi ție, tu tot ar trebui să I te supui. Dacă încetezi să crezi în Dumnezeu din acest motiv, ce probleme va rezolva asta? Vei înceta să fii o ființă creată? Poți să scapi de suveranitatea lui Dumnezeu? Dumnezeu tot deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor, iar acesta este un fapt imuabil. Identitatea, statutul și esența lui Dumnezeu nu pot fi niciodată echivalate cu identitatea, statutul și esența omului, iar aceste lucruri nici nu vor suferi vreo schimbare – Dumnezeu va fi de-a pururi Dumnezeu, iar omul va fi de-a pururi om. Dacă o persoană este capabilă să înțeleagă acest lucru, ce ar trebui să facă? Ar trebui să se supună suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu – acesta este cel mai rațional mod de a gestiona lucrurile și, în afară de asta, nu există nicio altă cale care poate fi aleasă. Dacă nu te supui, atunci ești răzvrătit și dacă ești sfidător și te cerți, atunci ești scandalos de răzvrătit și ar trebui să fii distrus. Să fii capabil să te supui suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu arată că ai rațiune; aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă oamenii și doar aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă ființele create. De exemplu, să spunem că ai o pisicuță sau un cățeluș – acea pisică sau acel câine e calificat să ceară să îi cumperi diverse tipuri de mâncăruri gustoase sau jucării simpatice? Există pisici sau câini care sunt atât de iraționali încât să le ceară lucruri stăpânilor lor? (Nu.) Și există vreun câine care ar alege să nu stea cu stăpânul său, după ce a văzut că un câine din casa altcuiva duce o viață mai bună decât el? (Nu.) Instinctul lui natural este să se gândească: „Stăpânul meu îmi dă hrană și un loc unde să stau, așa că trebuie să păzesc casa, pentru stăpânul meu. Chiar dacă stăpânul meu nu-mi dă hrană sau îmi dă hrană care nu este foarte bună, tot trebuie să-i păzesc casa.” Câinele nu are alte gânduri inadecvate de a-și depăși condiția. Indiferent dacă stăpânul său se poartă frumos cu el sau nu, câinele este foarte fericit când stăpânul său vine acasă, dând întruna din coadă, cât se poate de fericit. Indiferent dacă stăpânul său îl place sau nu, dacă îi cumpără hrană gustoasă sau nu, el se poartă mereu la fel cu stăpânul său și tot îi păzește casa. Judecând pe baza acestui fapt, nu sunt oamenii mai răi decât câinii? (Ba da.) Oamenii mereu Îi cer lucruri lui Dumnezeu și mereu se răzvrătesc împotriva Lui. Care este sursa acestei probleme? Este faptul că oamenii au firi corupte, nu pot sta în locul ființelor create, așa că își pierd instinctele și devin satane; instinctele lor se transformă într-un instinct satanic de a I se opune lui Dumnezeu, de a respinge adevărul, de a face rău și de a nu I se supune lui Dumnezeu. Cum pot fi recuperate instinctele lor umane? Ei trebuie obligați să aibă conștiință și rațiune, să facă lucrurile pe care s-ar cuveni să le facă o persoană, să facă datoria pe care s-ar cuveni să o facă. E la fel cum un câine păzește o casă și la fel cum o pisică prinde șoareci – indiferent cum îi tratează stăpânul lor, ele își folosesc toată puterea pe care o au pentru a face aceste lucruri, se dedică total acestor sarcini și stau la locul lor și profită din plin de instinctele lor, așa că stăpânul lor le place. Dacă oamenii ar reuși să facă asta, atunci Dumnezeu nu ar mai avea nevoie să spună toate aceste cuvinte sau să rostească toate aceste adevăruri. Oamenii sunt atât de profund corupți, sunt lipsiți de rațiune și conștiință și au o integritate modestă; firile lor corupte provoacă mereu probleme, sunt dezvăluite în ei, le influențează alegerile și gândirea, îi fac să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și să fie incapabili să I se supună și fac așa încât ei să aibă mereu dorințele, ideile și preferințele lor subiective și astfel încât adevărul să nu poată niciodată să preia controlul în ei și să nu poată deveni viața lor. Toate acestea sunt motive pentru care Dumnezeu trebuie să-i judece, să-i încerce și să-i rafineze prin cuvintele Sale – asta ca să poată fi mântuiți. Pe de altă parte, antihriștii joacă mereu roluri negative printre oameni. Ei sunt demoni și satane până în măduva oaselor; nu numai că nu acceptă adevărul, dar nici nu recunosc faptul că au firi corupte și, de asemenea, sunt extrem de lacomi, dorindu-și să obțină binecuvântări, o cunună și recompense de la Dumnezeu. Cât de departe ajung, în lupta lor? Ajung până în punctul în care sunt absolut lipsiți de rușine și complet iraționali. Dacă, după ce fac tot soiul de lucruri rele, sunt dezvăluiți și eliminați, vor purta ranchiună în sufletul lor. Îl vor blestema pe Dumnezeu, îi vor blestema pe conducători și pe lucrători și vor urî biserica și pe toți credincioșii adevărați. Acest lucru scoate în întregime la lumină înfățișarea urâtă a tuturor oamenilor răi și antihriștilor.

Punctul doisprezece al diverselor manifestări ale antihriștilor este: vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au nicio speranță de a obține binecuvântări. Vom vorbi în termeni simpli despre ce înseamnă retragerea. Înțelesul literal al retragerii este de a te retrage dintr-un loc în altul – aceasta este cunoscută drept „retragere”. Întotdeauna există unii oameni care nu iubesc adevărul în casa lui Dumnezeu, care părăsesc de bunăvoie biserica și pe frați și surori fiindcă sunt scârbiți de participarea la adunări și ascultarea de predici și nu sunt dispuși să-și facă datoria – aceasta se numește retragere. Aceasta este retragerea în sensul literal al cuvântului. Totuși, atunci când s-a definit cu adevărat în ochii lui Dumnezeu că o persoană s-a retras, în realitate, ideea nu este că doar a părăsit casa Lui, că nu mai este văzută, sau că a fost scoasă din registrele bisericii. Realitatea este că dacă o persoană nu citește cuvintele lui Dumnezeu, atunci, indiferent de însemnătatea credinței sale și indiferent dacă se recunoaște a fi credincioasă în Dumnezeu, asta dovedește că ea nu recunoaște în inima sa că Dumnezeu există și nici că toate cuvintele Sale sunt adevărul. Pentru Dumnezeu, acea persoană deja s-a retras și nu mai este considerată un membru al casei Lui. Cei care nu citesc cuvintele lui Dumnezeu sunt un fel de oameni care s-au retras. Un alt fel sunt oamenii care nu participă niciodată la viața bisericească și care nu participă niciodată la activități legate de viața bisericească, cum ar fi acelea când frații și surorile cântă imnuri, citesc prin rugăciune cuvintele lui Dumnezeu și au părtășie împreună despre experiențele lor personale și înțelegerea lor. Dumnezeu consideră că acești oameni deja s-au retras. Mai există un fel: cei care refuză să facă îndatoriri. Orice le-ar cere casa lui Dumnezeu, indiferent ce fel de lucrare ar vrea ca ei să facă, indiferent de datoria pe care le-ar da-o de făcut, în ceea ce privește chestiuni importante și neînsemnate deopotrivă, chiar și în ceva atât de simplu cum ar fi să transmită ocazional un mesaj – ei nu vor să o facă. Ei, autoproclamați credincioși în Dumnezeu, nu pot îndeplini nici măcar sarcini cu privire la care un non-credincios ar putea fi căutat să ajute. Acesta este un refuz de a accepta adevărul și un refuz de a face o datorie. Indiferent cum îi îndeamnă frații și surorile, ei refuză acest lucru și nu-l acceptă; când biserica le rânduiește o anumită datorie pe care să o facă, ei o ignoră și oferă scuze din abundență ca s-o refuze. Aceștia sunt oameni care refuză să facă îndatoriri. Pentru Dumnezeu, astfel de oameni s-au retras deja. Retragerea lor nu reprezintă o chestiune care ține de faptul că i-a îndepărtat sau i-a scos din registre casa lui Dumnezeu; mai degrabă, înseamnă că ei înșiși nu au credință adevărată – ei nu se recunosc a fi credincioși în Dumnezeu. Oricine se încadrează în una dintre aceste trei categorii este cineva care s-a retras deja. Este aceasta o definiție corectă? (Da.) Dacă nu citești cuvintele lui Dumnezeu, ești considerat credincios în Dumnezeu? Dacă nu trăiești viața bisericească, dacă nu interacționezi sau nu socializezi cu frații și surorile tale, ești considerat credincios? Chiar mai puțin. În plus, dacă refuzi să-ți faci datoria și nici măcar nu îți îndeplinești obligațiile ca ființă creată, atunci este chiar mai grav. Aceste trei tipuri de oameni sunt cele despre care Dumnezeu consideră că s-au retras deja. Nu este ca și cum au fost excluse sau alungate din casa lui Dumnezeu; în schimb, s-au retras de bunăvoie și au renunțat de bunăvoie. Comportamentul lor dezvăluie total că ei nu iubesc și nu acceptă adevărul și că sunt exemple clasice de oameni care doar vor să se sature cu pâini și speră la binecuvântări.

17 octombrie 2020