În timpul ultimei noastre întâlniri, am avut părtășie despre un subiect foarte important. Mai țineți minte care era? Să-l repet. Subiectul ultimei noastre părtășii a fost: lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși. Este acesta un subiect important pentru voi? Care parte a sa este cea mai importantă pentru voi? Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuși? Care vă interesează mai mult? Despre care parte doriți mai mult să auziți? Știu că este dificil pentru voi să răspundeți la acea întrebare, deoarece firea lui Dumnezeu poate fi văzută în fiecare aspect al lucrării Sale și firea Sa este dezvăluită în lucrarea Sa întotdeauna și în toate locurile și, efectiv, Îl reprezintă pe Însuși Dumnezeu; în planul general de gestionare al lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși sunt toate inseparabile unele de altele.

Conținutul ultimei noastre părtășii despre lucrarea lui Dumnezeu a constat în relatări din Biblie despre evenimente care s-au petrecut acum mult timp. Erau toate povești despre om și Dumnezeu și sunt despre lucruri care i s-au întâmplat omului, implicând în același timp participarea și exprimarea lui Dumnezeu, astfel încât aceste povești au o valoare și semnificație specială pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Imediat după ce El a creat omenirea, Dumnezeu a început să interacționeze cu omul și să îi vorbească, iar firea Sa a început să fie exprimată față de om. Cu alte cuvinte, de când Dumnezeu a interacționat prima dată cu omenire, El a început să-i comunice omului, fără întrerupere, esența Sa și ceea ce are El și ceea ce este. Indiferent dacă oamenii de mai demult sau oamenii de astăzi o pot vedea sau o pot înțelege, Dumnezeu îi vorbește omului și lucrează printre oameni, dezvăluindu-Și firea și exprimându-Și esența – acesta este un adevăr și nimeni nu-l poate nega. Aceasta înseamnă, de asemenea, că firea lui Dumnezeu, esența lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este sunt constant scoase la iveală și dezvăluite în timp ce El lucrează și interacționează cu omul. El nu a ascuns sau nu a tăinuit nimic față de om, ci, în schimb, Își face publică și Își afișează firea fără rețineri. Prin urmare, Dumnezeu speră că omul poate să Îl cunoască și să-I înțeleagă firea și esența. El nu dorește ca omul să-I trateze firea și esența drept taine eterne, nici nu vrea ca omenirea să Îl privească pe Dumnezeu ca pe un puzzle care nu poate fi niciodată rezolvat. Doar când omenirea Îl cunoaște pe Dumnezeu, poate ști omul calea pe care să meargă și să accepte îndrumarea lui Dumnezeu și doar o astfel de omenire poate trăi sub stăpânirea lui Dumnezeu și poate trăi în lumină și în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Firea și cuvintele scoase la iveală și dezvăluite de Dumnezeu reprezintă voia Sa și, de asemenea, esența Sa. Când Dumnezeu interacționează cu omul, indiferent de ceea ce face sau zice El sau de firea pe care o dezvăluie și indiferent de ce vede omul din esența lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este, toate acestea reprezintă voia lui Dumnezeu pentru om. Indiferent de cât de mult este capabil omul să realizeze, să înțeleagă sau să cuprindă, toate reprezintă voia lui Dumnezeu – voia lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este dincolo de orice îndoială! Voia lui Dumnezeu pentru omenire este modul în care El le cere oamenilor să fie, ceea ce le cere să facă, cum le cere să trăiască și să fie capabili de a realiza împlinirea voii lui Dumnezeu. Sunt aceste lucruri inseparabile de esența lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, Dumnezeu Își scoate la iveală firea și tot ceea ce are El și ceea ce este, în timp ce emite cerințe oamenilor. Nu există falsitate, prefăcătorie, tăinuire și nicio înflorire. Totuși, de ce este omul incapabil de a cunoaște și de ce nu a fost omul niciodată în stare să perceapă clar firea lui Dumnezeu? De ce nu a realizat omul niciodată voia lui Dumnezeu? Ceea ce este dezvăluit și scos la iveală de Dumnezeu este ceea ce are Dumnezeu Însuși și ceea ce este; reprezintă fiecare fărâmă și fațetă a adevăratei Sale firi – așadar, de ce nu poate vedea omul? De ce este omul incapabil de o cunoaștere temeinică? Există un motiv important pentru aceasta. Așadar, care este acest motiv? De la momentul creației, omul nu L-a tratat niciodată pe Dumnezeu drept Dumnezeu. În cele mai vechi timpuri, indiferent de ceea ce făcea Dumnezeu în privința omului – om care abia fusese creat – omul Îl trata doar ca pe un tovarăș, ca pe cineva pe care să se bazeze și omul nu avea cunoaștere sau înțelegere referitoare la Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omul nu știa că ceea ce venea de la această Ființă – această Ființă pe care el se baza și pe care O vedea ca tovarăș al său – era esența lui Dumnezeu, și nici nu știa că această ființă era Cea care domnește asupra tuturor lucrurilor. Simplu spus, oamenii din acea vreme nu Îl recunoșteau deloc pe Dumnezeu. Ei nu știau că pământul, cerul și toate lucrurile fuseseră făcute de El și nu aveau idee de unde venea El, ba mai mult, nu aveau idee ce era El. Desigur, pe atunci, Dumnezeu nu îi cerea omului să-L cunoască sau să-L înțeleagă sau să priceapă tot ceea ce făcea El sau să fie informat privind voia Sa, fiindcă acestea erau primele timpuri care au urmat după crearea omenirii. Când Dumnezeu a început pregătirile pentru lucrarea Epocii Legii, Dumnezeu i-a făcut anumite lucruri omului și, de asemenea, a început să aibă cerințe de la el, spunându-i omului cum să aducă jertfe și să I se închine lui Dumnezeu. Doar atunci a căpătat omul câteva idei simple despre Dumnezeu și doar atunci a aflat el diferența dintre om și Dumnezeu și faptul că Dumnezeu era Cel care a creat omenirea. Când omul a știut că Dumnezeu era Dumnezeu și omul era om, o anumită distanță a intervenit între el și Dumnezeu, totuși, Dumnezeu nu a cerut ca omul să-L cunoască prea mult sau să-L înțeleagă profund. Prin urmare, Dumnezeu formulează diferite cerințe pentru om pe baza etapelor și circumstanțelor lucrării Sale. Ce vedeți în aceasta? Ce aspect al firii lui Dumnezeu percepeți? Este Dumnezeu real? Sunt potrivite cerințele lui Dumnezeu pentru om? Din cele mai vechi timpuri, după crearea omenirii de către Dumnezeu, când El încă nu îndeplinise lucrarea de cucerire și desăvârșire asupra omului și încă nu-i spusese prea multe cuvinte, El cerea puțin din partea omului. Indiferent ce făcea omul sau cum se comporta – chiar dacă făcea unele lucruri care Îl ofensau pe Dumnezeu – Dumnezeu ierta și trecea totul cu vederea. Aceasta deoarece Dumnezeu știa ceea ce El îi dăduse omului și ce era în om și, prin urmare, El știa standardul cerințelor pe care ar trebui să le aibă de la om. Deși standardul cerințelor Sale era foarte scăzut la acea vreme, aceasta nu înseamnă că firea Sa nu era măreață sau că înțelepciunea și atotputernicia Sa erau doar vorbe goale. Pentru om, există un singur mod de a cunoaște firea lui Dumnezeu și pe Dumnezeu Însuși: urmând etapele lucrării lui Dumnezeu de gestionare și mântuire a omenirii și acceptând cuvintele pe care Dumnezeu le rostește pentru omenire. Odată ce omul știe ceea ce are Dumnezeu și ceea ce este și odată cunoaște firea lui Dumnezeu, Îi va mai cere el lui Dumnezeu să-i arate adevărata Sa persoană? Nu, omul nu o va face și nici nu va îndrăzni s-o ceară, căci, după ce a înțeles firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este, omul Îl va fi văzut deja pe adevăratul Dumnezeu Însuși și adevărata Sa persoană. Acesta este finalul inevitabil.

Pe măsură ce lucrarea și planul lui Dumnezeu au înaintat și după ce Dumnezeu a stabilit legământul curcubeului cu omul ca semn că El nu va mai distruge niciodată lumea folosind potopurile, Dumnezeu a avut o dorință tot mai puternică de a-i câștiga pe cei care puteau fi în același asentiment cu El. La fel, El a avut și o dorință tot mai puternică să îi câștige pe cei care puteau să-I îndeplinească voia pe pământ și, în plus, să câștige un grup de oameni care să se poată elibera de forțele întunericului și să nu fie înrobiți de Satana, grup care să poată fi mărturie pentru El pe pământ. Câștigarea unui asemenea grup de oameni a fost dorința pe care o avea Dumnezeu de mult timp, era ceea ce El așteptase încă de la momentul creației. Prin urmare, indiferent de utilizarea potopurilor de către Dumnezeu pentru a distruge lumea sau de legământul Său cu omul, voia lui Dumnezeu, gândirea, planul și speranțele Sale au rămas toate la fel. Ceea ce dorea să facă, lucrul după care El tânjise cu mult timp înainte de momentul creației, era să îi câștige pe aceia din rândul omenirii pe care El dorea să îi câștige – să câștige un grup de oameni capabili să-I înțeleagă și să-I cunoască firea, să-I înțeleagă voia, un grup care ar putea să I se închine. Un asemenea grup de oameni ar fi într-adevăr capabili să fie mărturie pentru El și se poate spune că ei ar fi confidenții Lui.

Astăzi, haideți să continuăm să refacem pașii lui Dumnezeu și să urmăm etapele lucrării Sale, pentru a putea să descoperim gândurile și ideile lui Dumnezeu și toate diferitele detalii care au de-a face cu Dumnezeu, toate acestea fiind „ferecate” pentru foarte mult timp. Prin aceste lucruri, vom ajunge să cunoaștem firea lui Dumnezeu, să înțelegem esența Lui, Îl vom primi pe Dumnezeu în inimile noastre și fiecare dintre noi ne vom apropia încet de El, reducând distanța noastră față de Dumnezeu.

O parte din ceea ce am discutat ultima dată avea legătură cu motivul pentru care Dumnezeu a stabilit un legământ cu omul. De data aceasta, vom avea părtășie despre pasajele de mai jos ale Scripturii. Să începem prin a citi din Scripturi.

A. Avraam

1. Dumnezeu promite să îi dea un fiu lui Avraam

Geneza 17:15-17 De asemenea, Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „În ce o privește pe Sarai, soția ta, să nu o mai chemi Sarai, căci de acum numele ei va fi Sara. Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu prin ea. O voi binecuvânta, astfel încât ea va deveni mama unor neamuri; chiar regi ai popoarelor vor ieși din ea”. Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?”

Geneza 17:21-22 Totuși, legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naște la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălțat de la el.

Nimeni nu poate împiedica lucrarea pe care Dumnezeu hotărăște să o facă

Deci, tocmai ați auzit cu toții povestea lui Avraam, nu-i așa? El a fost ales de Dumnezeu după ce potopul a distrus lumea, numele său era Avraam și, când avea o sută de ani și soția sa, Sara, nouăzeci, a primit promisiunea lui Dumnezeu. Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu i-a promis ceea ce scrie în Scripturi: „Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu prin ea”. Care era contextul promisiunii lui Dumnezeu de a-i da un fiu? Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: «I se poate naște copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?»” Cu alte cuvinte, acest cuplu în vârstă era prea bătrân pentru a mai face copii. Și ce a făcut Avraam după ce Dumnezeu i-a făcut promisiunea? A căzut la pământ râzând și și-a spus în sine sa: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani?” Avraam a crezut că era imposibil – ceea ce înseamnă că el credea că promisiunea lui Dumnezeu pentru el nu era decât o glumă. Din perspectiva omului, aceasta este un lucru de neatins de către om și la fel de neatins de către Dumnezeu și ceva imposibil pentru El. Poate, pentru Avraam, era de râs: „Dumnezeu a creat omul, totuși, El pare oarecum inconștient de faptul că cineva atât de bătrân este incapabil să aibă copii; Dumnezeu crede că îmi poate permite să am un copil, El spune că îmi va da un fiu – cu siguranță, este imposibil!” Astfel, Avraam a căzut la pământ și a râs, gândindu-se: „Imposibil – Dumnezeu glumește cu mine, acest lucru nu poate fi adevărat!” El nu a luat în serios cuvintele lui Dumnezeu. Așadar, în ochii lui Dumnezeu, ce tip de om era Avraam? (Drept.) Unde se menționa că el era un om drept? Voi credeți că toți aceia pe care Dumnezeu îi cheamă sunt drepți și desăvârșiți și că sunt toți oameni care merg cu Dumnezeu. Voi urmați doctrina! Trebuie să vedeți clar că, atunci când Dumnezeu definește pe cineva, El nu o face în mod arbitrar. Aici, Dumnezeu nu a spus că Avraam era drept. În inima Sa, Dumnezeu are standarde pentru măsurarea fiecărei persoane. Deși Dumnezeu nu a spus ce fel de persoană era Avraam, în ceea ce privește comportamentul său, ce tip de credință avea Avraam în Dumnezeu? Era puțin abstractă? Sau avea el o mare credință? Nu, nu avea! Râsul și gândurile sale au arătat cine era el, deci părerea voastră că el era drept este o plăsmuire a imaginației voastre, este aplicarea oarbă a doctrinei și este o evaluare iresponsabilă. A văzut oare Dumnezeu râsul și micile expresii ale lui Avraam? A știut El de ele? A știut. Dar a schimbat Dumnezeu ceea ce decisese să facă? Nu! Când Dumnezeu a plănuit și a hotărât că îl va alege pe acest om, era un lucru îndeplinit. Nici gândurile omului, nici comportamentul său nu L-ar influența sau nu ar interfera deloc cu Dumnezeu; Dumnezeu nu Și-ar schimba planul în mod arbitrar, nici nu Și l-ar schimba sau răsturna în mod impulsiv din cauza comportamentului omului, chiar și al unui comportament care ar putea fi ignorant. Ce anume, atunci, este scris în Geneză 17:21-22? „Totuși legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naște la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălțat de la el.” Dumnezeu nu a dat deloc atenție celor gândite sau spuse de Avraam. Care a fost motivul nepăsării Sale? A fost faptul că, în acel moment, Dumnezeu nu i-a cerut acelui om să aibă credință mare sau să fie capabil de o mare cunoaștere a lui Dumnezeu sau, și mai mult, să fie capabil să înțeleagă ce făcea și spunea Dumnezeu. Prin urmare, El nu i-a cerut acelui om să înțeleagă pe deplin ceea ce El hotăra să facă, sau oamenii pe care El a hotărât să-i aleagă, sau principiile acțiunilor Sale, căci statura omului era pur și simplu neadecvată. În acel moment, Dumnezeu considera normal orice făcea Avraam și oricum se comporta. El nu a condamnat, nici nu a reproșat, ci doar a zis: „Sara ți-l va naște pe Isaac pe vremea aceasta, anul viitor”. Pentru Dumnezeu, după ce a proclamat aceste cuvinte, acest lucru s-a adeverit pas cu pas; în ochii lui Dumnezeu, ceea ce urma să fie îndeplinit prin planul Său fusese deja îndeplinit. După ce Și-a terminat rânduielile pentru aceasta, Dumnezeu a plecat. Ceea ce face sau gândește omul, ceea ce înțelege el, planurile sale – niciuna dintre acestea nu are legătură cu Dumnezeu. Totul se desfășoară conform planului lui Dumnezeu, în conformitate cu momentele și etapele stabilite de Dumnezeu. Astfel este principiul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu intervine deloc în ceea ce omul gândește sau știe, totuși, nici nu renunță la planul Său sau nu-Și abandonează lucrarea, doar pentru că omul nu crede sau nu înțelege. Faptele sunt astfel îndeplinite conform planului și gândurilor lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce vedem în Biblie: Dumnezeu a făcut ca Isaac să se nască la momentul pe care îl stabilise El. Oare dovedesc faptele că purtarea și conduita omului au împiedicat lucrarea lui Dumnezeu? Ele nu au împiedicat lucrarea Lui! Au afectat lucrarea Lui puțina credință a omului în Dumnezeu și închipuirile și noțiunile sale despre Dumnezeu? Nu, nu au făcut-o! Deloc! Planul de gestionare al lui Dumnezeu nu este afectat de niciun om, de nicio chestiune sau de niciun mediu. Tot ceea ce El decide să facă va fi finalizat și îndeplinit la timp și conform planului Său, iar lucrarea Sa nu poate fi tulburată de niciun om. Dumnezeu nu dă atenție unor aspecte ale nesăbuinței și ignoranței omului, nici chiar unor aspecte ale împotrivirii și noțiunilor omului față de El, iar El face lucrarea pe care trebuie să o facă, fără a ține cont de ele. Aceasta este firea lui Dumnezeu și este o oglindire a atotputerniciei Sale.

2. Avraam îl oferă pe Isaac

Geneza 22:2-3 Dumnezeu i-a spus: Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubești, du-te în ținutul Moria și jertfește-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munții despre care îți voi spune. Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a înșeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi și pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot și a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu.

Geneza 22:9-10 Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar și a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său.

Lucrarea lui Dumnezeu de gestionare și mântuire a omenirii începe cu sacrificarea lui Isaac de către Avraam

După ce i-a dat un fiu lui Avraam, cuvintele pe care Dumnezeu i le spusese lui Avraam s-au împlinit. Aceasta nu înseamnă că planul lui Dumnezeu s-a oprit aici; din contră, planul magnific al lui Dumnezeu pentru gestionarea și mântuirea omenirii abia începuse, iar binecuvântarea Sa cu un fiu pentru Avraam a fost doar o introducere la planul Său general de gestionare. În acel moment, cine știa că lupta lui Dumnezeu cu Satana începuse discret în clipa în care Avraam l-a jertfit pe Isaac?

Lui Dumnezeu nu Îi pasă dacă omul este nechibzuit – El îi cere doar să fie sincer

În continuare, să ne uităm la ce i-a făcut Dumnezeu lui Avraam. În Geneza 22:2, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă lui Avraam: „Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubești, du-te în ținutul Moria și jertfește-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munții despre care îți voi spune”. Sensul cuvintelor lui Dumnezeu era clar: El îi spunea lui Avraam să I-l dea pe unicul său fiu, Isaac, pe care îl iubea, drept ardere de tot. Analizând-o astăzi, este porunca lui Dumnezeu încă în contradicție cu noțiunile omului? Da! Tot ceea ce Dumnezeu a făcut în acea vreme este destul de contrar noțiunilor omului; este un lucru de neînțeles pentru acesta. În noțiunile lor, oamenii cred următoarele: când un om nu a crezut și s-a gândit că e imposibil, Dumnezeu i-a dat un fiu și, după ce el obținuse un fiu, Dumnezeu i-a cerut să și-l sacrifice. Nu este absolut incredibil? Ce intenționa, de fapt, Dumnezeu să facă? Care era adevărata intenție a lui Dumnezeu? El i-a dat în mod necondiționat un fiu lui Avraam, dar i-a cerut și să Îi ofere o jertfă necondiționată. A fost aceasta o exagerare? Din punctul de vedere al unei terțe părți, aceasta nu numai că a fost o exagerare, ci a fost și un caz de „a face probleme fără motiv”. Dar Avraam însuși nu a crezut că Dumnezeu cerea prea mult. Deși a avut câteva mici păreri personale despre asta și cu toate că a fost puțin suspicios în privința lui Dumnezeu, el tot a fost pregătit să Îi aducă jertfa. În acest punct, ce anume dovedește că Avraam era dispus să își jertfească fiul? Ce se spune în aceste propoziții? Textul original oferă următoarele relatări: „Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a înșeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi și pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot și a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu” (Geneza 22:3). „Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar și a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său” (Geneza 22:9-10). Când Avraam și-a întins mâna și a luat cuțitul să își omoare fiul, erau acțiunile sale văzute de Dumnezeu? Erau. Întregul proces – de la început, când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să îl sacrifice pe Isaac, până când Avraam a ridicat efectiv cuțitul pentru a-și omorî fiul – I-a arătat lui Dumnezeu inima lui Avraam și, indiferent de nechibzuința, ignoranța și înțelegerea lui greșită anterioară față de Dumnezeu, în acel moment, inima lui Avraam pentru Dumnezeu era sinceră și cinstită și el chiar avea să îl trimită pe Isaac, fiul pe care Dumnezeu i l-a dat, înapoi la Dumnezeu. În el, Dumnezeu a văzut ascultare, exact ascultarea pe care o dorea.

Pentru om, Dumnezeu face multe lucruri care sunt de neînțeles și chiar de neconceput. Când Dumnezeu dorește să orchestreze pe cineva, această orchestrare este deseori în contradicție cu noțiunile omului și de neînțeles pentru el, totuși, exact această nepotrivire și acest caracter incomprehensibil reprezintă încercarea și testarea omului de către Dumnezeu. Avraam, între timp, a putut să Îi demonstreze lui Dumnezeu ascultarea sa lăuntrică, care era cea mai importantă condiție pentru a putea satisface cerința lui Dumnezeu. Doar atunci, când Avraam a putut să asculte cerința lui Dumnezeu, când l-a jertfit pe Isaac, a simțit Dumnezeu cu adevărat încurajare și aprobare față de omenire – față de Avraam, pe care îl alesese. Doar atunci a fost Dumnezeu sigur că această persoană pe care o alesese era un lider indispensabil, care putea să preia promisiunea Sa și planul Său ulterior de gestionare. Deși era doar o încercare și un test, Dumnezeu S-a simțit foarte mulțumit, a simțit iubirea omului pentru El și S-a simțit consolat de om ca niciodată până atunci. În momentul în care Avraam și-a ridicat cuțitul pentru a-l omorî pe Isaac, l-a oprit Dumnezeu? Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam să-l sacrifice pe Isaac, căci Dumnezeu pur și simplu nu avea intenția de a-i lua viața lui Isaac. Prin urmare, Dumnezeu l-a oprit pe Avraam chiar la timp. Pentru Dumnezeu, ascultarea lui Avraam trecuse deja testul, ceea ce a făcut el era suficient și Dumnezeu văzuse deja finalul a ceea ce El a intenționat să facă. A fost acest final satisfăcător pentru Dumnezeu? Se poate spune că acest final a fost satisfăcător pentru Dumnezeu, că a fost ceea ce Dumnezeu voia și ceea ce Dumnezeu tânjise să vadă. Este acest fapt adevărat? Deși, în diferite contexte, Dumnezeu folosește diferite feluri de a testa fiecare persoană, în Avraam, Dumnezeu a văzut ce voia, a văzut că inima lui Avraam era sinceră și că ascultarea sa era necondiționată. Exact această „necondiționare” era ceea ce Își dorea Dumnezeu. Oamenii spun deseori: „Am jertfit deja aceasta, am renunțat deja la aceea – de ce Dumnezeu tot nu este mulțumit de mine? De ce mă tot supune la încercări? De ce mă tot testează?” Aceasta demonstrează un fapt: Dumnezeu nu ți-a văzut și nu ți-a câștigat inima. Adică, El nu a văzut o asemenea sinceritate ca atunci când Avraam a putut să ridice cuțitul pentru a-și omorî fiul cu propria lui mână și a-l jertfi pentru Dumnezeu. El nu a văzut ascultarea ta necondiționată și nu a fost consolat de tine. Este normal, atunci, faptul că Dumnezeu continuă să te încerce. Nu este adevărat? În ceea ce privește acest subiect, ne vom opri aici. În continuare, vom citi „Promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam”.

3. Promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam

Geneza 22:16-18 Am jurat pe Mine Însumi, a spus Iahve, căci, deoarece ai făcut acest lucru și nu ți-ai păstrat fiul, unicul tău fiu: te voi binecuvânta cu binecuvântare și îți voi înmulți urmașii precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor lui; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate; pentru că Mi-ai ascultat vocea.

Aceasta este o relatare neprescurtată a binecuvântării lui Dumnezeu pentru Avraam. Deși scurtă, conținutul său este bogat: include motivul și contextul cadoului lui Dumnezeu pentru Avraam și ceea ce Dumnezeu i-a dat lui Avraam. Este, de asemenea, încărcat cu bucuria și entuziasmul cu care Dumnezeu a rostit aceste cuvinte, precum și cu caracterul urgent al năzuinței Sale de a-i câștiga pe cei care sunt dispuși să-I asculte cuvintele. În aceasta, vedem prețuirea lui Dumnezeu și blândețea Sa față de cei care Îi ascultă cuvintele și Îi urmează poruncile. De asemenea, vedem prețul pe care îl plătește pentru a-i câștiga pe oameni și grija și atenția pe care le dedică pentru a-i câștiga. În plus, acest pasaj, care conține cuvintele „Am jurat pe Mine Însumi,” ne dă un sentiment puternic al amărăciunii și durerii suportate de Dumnezeu, și doar de Dumnezeu, în culisele acestei lucrări a planului Său de gestionare. Este un pasaj care dă de gândit și unul care a avut o semnificație specială pentru cei care au venit după aceea și un impact amplu asupra lor.

Omul câștigă binecuvântările lui Dumnezeu datorită sincerității și ascultării sale

A fost măreață binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam despre care am citit aici? Cât de măreață a fost? Există o propoziție cheie aici: „Iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate”. Această propoziție arată că Avraam a primit binecuvântări care nu au mai fost date nimănui, înainte sau după el. Când, așa cum i-a cerut Dumnezeu, Avraam I-a dat înapoi unicul său fiu – mult iubitul său fiu unic – (aici nu putem utiliza cuvântul „jertfit”; ar trebui să spunem că I-a dat înapoi fiul său lui Dumnezeu), nu numai că Dumnezeu nu i-a permis lui Avraam să îl jertfească pe Isaac, ci l-a și binecuvântat. Cu ce promisiune l-a binecuvântat pe Avraam? L-a binecuvântat cu promisiunea de a-i înmulți urmașii. Și de câte ori urmau ei să fie înmulțiți? Scripturile oferă următoarea consemnare: „precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor lui; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate”. Care a fost contextul în care Dumnezeu a rostit aceste cuvinte? Adică, cum a primit Avraam binecuvântările lui Dumnezeu? El le-a primit chiar așa cum spune Dumnezeu în Scripturi: „pentru că Mi-ai ascultat vocea”. Adică, deoarece Avraam urmase porunca lui Dumnezeu, deoarece el făcuse tot ceea ce spusese, ceruse și poruncise Dumnezeu, fără nici cea mai mică plângere, Dumnezeu i-a făcut o asemenea promisiune. Există o propoziție esențială în această promisiune, care abordează gândurile lui Dumnezeu din acel moment. Ați văzut-o? Poate nu ați acordat multă atenție cuvintelor lui Dumnezeu: „Am jurat pe Mine Însumi”. Ceea ce vor acestea să spună este că, atunci când Dumnezeu a rostit aceste cuvinte, El jura pe El Însuși. Pe ce jură oamenii când fac un jurământ? Ei jură pe Cer, adică, ei Îi fac un jurământ lui Dumnezeu și jură pe Dumnezeu. Este posibil ca oamenii să nu înțeleagă prea bine fenomenul prin care Dumnezeu jură pe El Însuși, dar voi veți putea înțelege când vă voi oferi explicația corectă. Confruntându-se cu un om care putea doar să Îi audă cuvintele, dar nu să-I înțeleagă inima, Dumnezeu S-a simțit încă o dată singur și în impas. În disperare – și, se poate spune, în mod involuntar – Dumnezeu a făcut ceva foarte natural: și-a pus mâna pe inimă și S-a adresat Lui Însuși când i-a acordat această promisiune lui Avraam și, din aceasta, omul L-a auzit pe Dumnezeu spunând: „Am jurat pe Mine Însumi”. Prin faptele lui Dumnezeu, te poți gândi la tine însuți. Când îți pui mâna pe inimă și vorbești cu tine însuți, ai o idee clară despre ceea ce spui? Este sinceră atitudinea ta? Vorbești în mod cinstit, din inimă? Prin urmare, vedem aici că atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, El era serios și sincer. În același timp în care vorbea și îl binecuvânta pe Avraam, Dumnezeu vorbea, de asemenea, cu El Însuși. Își spunea Lui Însuși: Îl voi binecuvânta pe Avraam și îi voi face pe urmașii lui la fel de numeroși ca stelele cerului și la fel de mulți ca nisipul de pe malul mării, pentru că el Mi-a ascultat cuvintele și este cel pe care îl aleg. Când Dumnezeu a spus: „Am jurat pe Mine Însumi”, Dumnezeu a decis că, prin Avraam, El va produce poporul ales al lui Israel, după care îi va conduce înainte pe acești oameni, în același ritm cu lucrarea Sa. Adică, Dumnezeu avea să-i facă pe urmașii lui Avraam să susțină lucrarea gestionării lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu a exprimat avea să înceapă cu Avraam și avea să continue prin urmașii lui Avraam, astfel realizând dorința lui Dumnezeu de a mântui omul. Ce spuneți voi, nu este acesta un lucru binecuvântat? Pentru om, nu există o binecuvântare mai mare decât aceasta; acesta, se poate spune, este cel mai binecuvântat lucru. Binecuvântarea câștigată de Avraam nu a fost înmulțirea urmașilor săi, ci realizarea de către Dumnezeu a gestionării Sale, a însărcinării Sale și a lucrării Sale prin urmașii lui Avraam. Aceasta înseamnă că binecuvântările câștigate de Avraam nu au fost temporare, ci au continuat pe măsură ce planul de gestionare al lui Dumnezeu a avansat. Când Dumnezeu a vorbit, când Dumnezeu a jurat pe El Însuși, El deja luase o hotărâre. A fost procesul acestei hotărâri sincer? A fost real? Dumnezeu a hotărât că, începând cu acel moment, eforturile Sale, prețul pe care El l-a plătit, ceea ce are El și ceea ce este, totul, chiar și viața Sa vor fi date lui Avraam și urmașilor lui Avraam. De asemenea, Dumnezeu a hotărât că, începând cu acest grup de oameni, Își va manifesta faptele și va permite omului să Îi vadă înțelepciunea, autoritatea și puterea.

Câștigarea celor care Îl cunosc pe Dumnezeu și care sunt capabili să mărturisească pentru El este dorința Lui neschimbată

În același timp în care vorbea cu El Însuși, Dumnezeu vorbea, de asemenea, cu Avraam, dar în afară de a asculta binecuvântările pe care Dumnezeu i le-a dat, a putut Avraam să înțeleagă adevăratele dorințe ale lui Dumnezeu din toate cuvintele Sale, în acel moment? Nu a putut! Astfel, în acel moment, când Dumnezeu a jurat pe Sine Însuși, inima Sa era tot îndurerată și solitară. Nu exista încă nicio persoană capabilă să înțeleagă sau să cuprindă ceea ce El intenționa și planifica. În acel moment, nimeni – inclusiv Avraam – nu era capabil să vorbească cu El în mod confidențial, cu atât mai puțin era cineva capabil să coopereze cu El la realizarea lucrării pe care El trebuia să o facă. În aparență, Dumnezeu îl câștigase pe Avraam, un om care putea să-I asculte cuvintele. Dar, de fapt, cunoașterea acestui om în privința lui Dumnezeu abia era ceva mai mult decât nimic. Chiar dacă Dumnezeu îl binecuvântase pe Avraam, inima lui Dumnezeu nu era încă mulțumită. Ce înseamnă că Dumnezeu nu era mulțumit? Înseamnă că gestionarea Sa abia începuse, înseamnă că oamenii pe care El voia să îi câștige, oamenii pe care El tânjea să îi vadă, oamenii pe care îi iubea încă erau departe de El; El avea nevoie de timp, trebuia să aștepte, trebuia să fie răbdător. Căci, în acel moment, în afară de Dumnezeu Însuși, nu era nimeni care să știe de ce avea El nevoie, sau ce dorea El să câștige, sau după ce tânjea El. Astfel, în același timp în care Dumnezeu Se simțea foarte entuziasmat, era și foarte trist. Totuși, El nu Și-a oprit pașii și a continuat să planifice următoarea etapă a ceea ce trebuia să facă.

Ce vedeți în promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam? Dumnezeu i-a acordat mari binecuvântări lui Avraam doar pentru că el a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. Deși, la suprafață, pare normal și un lucru de la sine înțeles, vedem în asta inima lui Dumnezeu: Dumnezeu prețuiește în mod special ascultarea omului față de El și apreciază înțelegerea și sinceritatea omului față de El. Cât de mult apreciază Dumnezeu această sinceritate? Poate nu înțelegeți cât de mult o apreciază și poate că nimeni nu realizează acest lucru. Dumnezeu i-a dat lui Avraam un fiu și, când acel fiu crescuse, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-și jertfească fiul pentru Dumnezeu. Avraam a urmat porunca lui Dumnezeu întocmai, a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, iar sinceritatea sa L-a impresionat pe Dumnezeu și a fost prețuită de El. Cât de mult a prețuit-o Dumnezeu? Și de ce a prețuit-o El? Într-o vreme când nimeni nu pricepea cuvintele lui Dumnezeu și nu Îi înțelegea inima, Avraam a făcut ceva ce a zdruncinat cerurile și a făcut pământul să se cutremure, iar asta L-a făcut pe Dumnezeu să simtă un sentiment de satisfacție fără precedent și I-a adus bucuria de a câștiga pe cineva care era capabil să Îi asculte cuvintele. Aceste sentimente de satisfacție și bucurie veneau de la o făptură creată de propria mână a lui Dumnezeu și erau primul „sacrificiu” pe care omul I-l oferise și cel pe care El îl prețuise cel mai mult, de la crearea omului. Lui Dumnezeu Ii fusese foarte greu să aștepte acest sacrificiu și l-a tratat ca pe cel mai important cadou din partea omului, pe care El îl crease. I-a arătat lui Dumnezeu primul rod al eforturilor Sale și al prețului pe care îl plătise și I-a permis să vadă speranța în omenire. După aceea, Dumnezeu a tânjit și mai mult după un grup de asemenea oameni care să-I țină companie, să Îl trateze cu sinceritate și cărora să le pese de El cu sinceritate. Dumnezeu a sperat chiar că Avraam avea să continue să trăiască, căci El dorea să aibă o inimă ca a lui Avraam care să-L însoțească și să fie cu El în timp ce Își continua gestionarea. Indiferent ce voia Dumnezeu, era doar o dorință, doar o idee – căci Avraam era doar un om care era capabil să-L asculte și nu Îl înțelegea sau cunoștea câtuși de puțin pe Dumnezeu. Avraam era cineva care nu se ridica la standardele cerințelor lui Dumnezeu pentru om, care sunt: a-L cunoaște pe Dumnezeu, a putea mărturisi pentru Dumnezeu și a fi în același asentiment cu Dumnezeu. Așadar, Avraam nu putea merge cu Dumnezeu. În jertfirea lui Isaac de către Avraam, Dumnezeu a văzut sinceritatea și ascultarea lui Avraam și a văzut că trecuse testul lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu i-a acceptat sinceritatea și ascultarea, el tot era nevrednic de a deveni confidentul lui Dumnezeu, de a deveni cineva care Îl cunoștea și Îl înțelegea și care avea cunoștință despre firea lui Dumnezeu; el era departe de a fi în același asentiment cu Dumnezeu și de a îndeplini voia Lui. Astfel, în inima Sa, Dumnezeu era tot singur și neliniștit. Cu cât devenea Dumnezeu mai singur și neliniștit, cu atât mai mult avea nevoie să-Și continue gestionarea cât mai curând posibil și să poată selecta și câștiga un grup de oameni, pentru a-Și îndeplini planul de gestionare și a-Și realiza voia cât mai curând posibil. Aceasta era dorința arzătoare a lui Dumnezeu și a rămas neschimbată, de la bun început și până astăzi. Încă de când a creat omul la început, Dumnezeu a tânjit după un grup de biruitori, un grup de oameni care vor merge cu El și care sunt capabili să înțeleagă, să cunoască și să priceapă firea Sa. Această dorință a lui Dumnezeu nu s-a schimbat niciodată. Indiferent cât de mult trebuie El să mai aștepte, indiferent cât de grea ar putea fi calea de urmat și indiferent cât de departe ar putea fi obiectivele după care tânjește, Dumnezeu nu Și-a schimbat și nu a renunțat la așteptările Sale de la om. Acum că am spus aceasta, realizați voi ceva din dorința lui Dumnezeu? Poate ceea ce ați realizat nu este foarte profund – dar va deveni încetul cu încetul!

Tot pe vremea când a trăit Avraam, Dumnezeu a distrus și un oraș. Acest oraș se numea Sodoma. Fără nicio îndoială, mulți oameni cunosc povestea Sodomei, dar niciunul nu este la curent cu gândurile lui Dumnezeu, care au format contextul în care El a distrus orașul.

Astfel, astăzi, din dialogurile de mai jos ale lui Dumnezeu cu Avraam, vom afla gândurile Sale din acel moment și, în același timp, vom învăța despre firea Sa. În continuare, să citim următoarele pasaje din Scriptură.

B. Dumnezeu trebuie să distrugă Sodoma

Geneza 18:26 Și Iahve Dumnezeu a spus: „Dacă voi găsi cincizeci de drepți în oraș, atunci voi cruța întregul loc de dragul lor”.

Geneza 18:29 Poate vor fi găsiți numai patruzeci, a adăugat din nou Avraam. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Geneza 18:30 I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiți doar treizeci. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Geneza 18:31 A continuat Avraam, poate vor fi găsiți doar douăzeci. […] Nu voi distruge cetatea, i-a răspuns El.

Geneza 18:32 I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiți doar zece oameni drepți în cetate. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Acestea sunt câteva citate pe care le-am ales din Biblie. Ele nu sunt versiunile complete, originale. Dacă doriți să le vedeți pe acelea, puteți să le căutați în Biblie voi înșivă; pentru a economisi timp, am omis o parte din conținutul original. Aici, am selectat doar câteva pasaje și propoziții cheie, omițând câteva propoziții irelevante pentru părtășia noastră de astăzi. În toate pasajele și conținutul despre care avem părtășie, concentrarea noastră trece peste detaliile poveștilor și comportamentul omului din povești; în schimb, vorbim doar despre gândurile și ideile lui Dumnezeu din acel moment. În gândurile și ideile Lui, vom vedea firea Sa și, din tot ce a făcut Dumnezeu, Îl vom vedea pe adevăratul Dumnezeu Însuși – prin aceasta ne vom îndeplini obiectivul.

Lui Dumnezeu Îi pasă doar de cei care sunt capabili să Îi asculte cuvintele și să Îi urmeze poruncile

Pasajele de mai sus conțin câteva cuvinte cheie: numerele. Mai întâi, Iahve a spus că, dacă El ar găsi cincizeci de oameni drepți în oraș, atunci El ar cruța întreg locul, adică, El nu ar distruge orașul. Deci, existau, de fapt, cincizeci de oameni drepți în Sodoma? Nu existau. Curând după aceea, ce I-a spus Avraam lui Dumnezeu? El a spus: poate vor fi găsiți patruzeci acolo? Și Dumnezeu a spus: nu o voi distruge. Apoi, Avraam a spus: poate se vor găsi treizeci acolo? Și Dumnezeu a spus: nu o voi distruge. Poate douăzeci? Nu o voi distruge. Zece? Nu o voi distruge. Erau, de fapt, zece oameni drepți în oraș? Nu erau zece – ci era unul singur. Și cine era acesta? Era Lot. În acel moment, exista doar o persoană dreaptă în Sodoma, dar a fost Dumnezeu foarte riguros sau exigent când a fost vorba de acest număr? Nu, El nu a fost! Și astfel, când omul continua să întrebe „Poate patruzeci?” „Poate treizeci?”, până a ajuns la „Poate zece?”, Dumnezeu a spus: „Chiar de ar fi doar zece, Eu nu aș distruge orașul; l-aș cruța și i-aș ierta pe ceilalți oameni, pe lângă aceștia zece”. Dacă erau doar zece ar fi fost un număr destul de jalnic, dar s-a dovedit că, de fapt, nici nu existau atâția oameni drepți în Sodoma. Vedeți, atunci, că în ochii lui Dumnezeu, păcatul și răul oamenilor din oraș erau de o asemenea natură încât singura opțiune a lui Dumnezeu a fost să îi distrugă. La ce S-a referit Dumnezeu când a spus că El nu ar distruge orașul dacă ar exista cincizeci de oameni drepți? Aceste numere nu erau importante pentru Dumnezeu. Ceea ce era important era dacă în oraș se aflau sau nu cei drepți pe care îi voia. Dacă orașul ar fi avut o singură persoană dreaptă, Dumnezeu nu ar fi permis să i se întâmple nimic rău din cauza distrugerii Sale a orașului. Aceasta înseamnă că, indiferent dacă Dumnezeu avea să distrugă sau nu orașul și indiferent cât de mulți oameni drepți erau în el, pentru Dumnezeu, acest oraș păcătos era blestemat și execrabil și trebuia distrus, trebuia să dispară din ochii lui Dumnezeu, în timp ce oamenii drepți trebuiau să rămână. Indiferent de eră, indiferent de etapa de dezvoltare a omenirii, atitudinea lui Dumnezeu nu se schimbă: El urăște răul și Îi pasă de cei care sunt drepți în ochii Lui. Această atitudine clară a lui Dumnezeu este, de asemenea, revelația adevărată a esenței lui Dumnezeu. Pentru că exista doar o persoană dreaptă în oraș, Dumnezeu nu a mai ezitat. Rezultatul final a fost că Sodoma urma să fie distrusă în mod inevitabil. Ce vedeți în aceasta? În acea epocă, Dumnezeu nu ar fi distrus un oraș dacă ar fi existat cincizeci de oameni drepți în el, nici dacă ar fi existat zece, ceea ce înseamnă că Dumnezeu ar fi decis să ierte și să fie tolerant față de omenire sau ar fi făcut lucrarea de călăuzire, datorită câtorva oameni care puteau să se teamă de El și să I se închine. Dumnezeu pune mare încredere în faptele drepte ale omului, El pune mare încredere în aceia care pot să I se închine și în aceia care pot face fapte bune înaintea Lui.

Din cele mai vechi timpuri până astăzi, ați citit vreodată în Biblie despre Dumnezeu care comunică adevărul sau care îi spune vreunei persoane despre calea lui Dumnezeu? Nu, niciodată. Cuvintele lui Dumnezeu pentru om despre care citim le-au spus oamenilor doar ce să facă. Unii au mers și au făcut așa, unii, nu; unii au crezut, iar unii, nu. Doar atât era. Prin urmare, oamenii drepți ai acelei epoci – aceia care erau drepți în ochii lui Dumnezeu – erau doar aceia care puteau auzi cuvintele lui Dumnezeu și care puteau urma poruncile Lui. Ei erau slujitorii care îndeplineau cuvintele lui Dumnezeu printre oameni. Puteau asemenea oameni să fie numiți cei care Îl cunosc pe Dumnezeu? Puteau ei să fie numiți oamenii care au fost desăvârșiți de Dumnezeu? Nu, nu puteau. Astfel, indiferent de numărul lor, în ochii lui Dumnezeu, erau acești oameni drepți vrednici de a fi numiți confidenții lui Dumnezeu? Puteau fi numiți martorii lui Dumnezeu? Cu siguranță nu! Categoric, nu erau vrednici să fie numiți confidenții și martorii lui Dumnezeu. Așadar, cum îi numea Dumnezeu pe astfel de oameni? În Vechiul Testament din Biblie, există multe dăți când Dumnezeu îi numește „slujitorul Meu”. Adică, la acea vreme, în ochii lui Dumnezeu, acești oameni drepți erau slujitorii lui Dumnezeu, erau oamenii care Îl slujeau pe pământ. Și cum S-a gândit Dumnezeu la această denumire? De ce i-a numit astfel? Are Dumnezeu standarde în inima Lui pentru apelativele prin care îi cheamă pe oameni? Cu siguranță are. Dumnezeu are standarde, indiferent dacă îi numește pe oameni drepți, desăvârșiți, neprihăniți sau slujitori. Când El numește pe cineva slujitorul Său, El are convingerea fermă că această persoană este capabilă să Îi primească mesagerii Săi, să-I urmeze poruncile și să îndeplinească poruncile mesagerilor. Ce îndeplinește această persoană? Ea îndeplinește ceea ce Dumnezeu îi poruncește omului să facă și să îndeplinească pe pământ. La acea vreme, putea fi numită calea lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu îi cerea omului să facă și să îndeplinească pe pământ? Nu, nu putea. Căci, la acea vreme, Dumnezeu i-a cerut omului să facă doar câteva lucruri simple; a rostit câteva porunci simple, spunându-i omului să facă una sau alta și nimic mai mult. Dumnezeu lucra conform planului Său. Din cauză că, la acea vreme, multe condiții încă nu erau îndeplinite, încă nu era momentul potrivit și era greu pentru omenire să îndure calea lui Dumnezeu, prin urmare, calea lui Dumnezeu încă nu începuse să fie scoasă la iveală din inima lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe oamenii drepți despre care vorbea, pe care îi vedem aici – fie că erau treizeci sau douăzeci – ca slujitori ai Lui. Când mesagerii lui Dumnezeu se întâlneau cu acești slujitori, ei puteau să îi primească și să le urmeze poruncile și să se comporte conform cuvintelor lor. Asta era exact ceea ce trebuia făcut și obținut de către cei care erau slujitori în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu este chibzuit în alegerea apelativelor Sale pentru oameni. El nu i-a numit slujitorii Săi pentru că erau cum sunteți voi acum – pentru că auziseră multe predici, știau ce urma să facă Dumnezeu, înțelegeau mult din voia lui Dumnezeu și pricepeau planul Său de gestionare – ci pentru că erau onești în umanitatea lor și ei erau capabili să se supună cuvintelor lui Dumnezeu; când Dumnezeu le poruncea, ei erau capabili să dea la o parte ceea ce făceau și să îndeplinească ceea ce poruncise Dumnezeu. Astfel, pentru Dumnezeu, celălalt substrat al semnificației titlului de slujitor este că ei cooperau cu lucrarea Lui pe pământ și, deși nu erau mesagerii lui Dumnezeu, ei erau executanții și cei care implementau cuvintele lui Dumnezeu pe pământ. Vedeți, atunci, că acești slujitori sau oameni drepți aveau o mare valoare în inima lui Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu urma să o demareze pe pământ nu putea exista fără oameni care să coopereze cu El, iar rolul preluat de slujitorii lui Dumnezeu nu putea fi înlocuit de către mesagerii lui Dumnezeu. Fiecare sarcină pe care Dumnezeu le-a poruncit-o acestor slujitori era de mare importanță pentru El și, astfel, nu îi putea pierde. Fără cooperarea acestor slujitori cu Dumnezeu, lucrarea Sa în cadrul omenirii s-ar fi oprit și, în urma acestui fapt, planul de gestionare al lui Dumnezeu și speranțele Sale ar fi fost în zadar.

Dumnezeu este nespus de milos față de cei la care ține și deosebit de mânios față de cei pe care îi disprețuiește și îi respinge

În relatările Bibliei, existau în Sodoma zece slujitori ai lui Dumnezeu? Nu, nu existau! Era orașul vrednic de a fi cruțat de Dumnezeu? Doar o persoană din oraș – Lot – i-a primit pe mesagerii lui Dumnezeu. Implicația acestui lucru era că exista un singur slujitor al lui Dumnezeu în oraș și, prin urmare, Dumnezeu nu a avut de ales decât să-l salveze pe Lot și să distrugă orașul Sodoma. Dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu pot părea simple, dar ele ilustrează ceva foarte profund: există principii ale acțiunilor lui Dumnezeu și, înainte de a lua o decizie, El va petrece mult timp observând și cântărind; cu siguranță, El nu va lua nicio decizie sau nu va trage nicio concluzie înainte de momentul potrivit. Dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu ne arată că decizia lui Dumnezeu de a distruge Sodoma nu a fost absolut deloc greșită, căci Dumnezeu știa deja că în oraș nu erau nici patruzeci de oameni drepți, nici treizeci de oameni drepți, nici douăzeci. Nu erau nici măcar zece. Singura persoană dreaptă din oraș era Lot. Tot ceea ce s-a întâmplat în Sodoma și circumstanțele sale au fost observate de Dumnezeu și-I erau cunoscute precum palma mâinii Sale. Prin urmare, decizia Sa nu putea fi greșită. Prin contrast, în comparație cu atotputernicia lui Dumnezeu, omul este atât de amorțit, atât de nesăbuit și ignorant, atât de obtuz. Aceasta este ceea ce vedem în dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu. Dumnezeu Și-a scos la iveală firea de la început până astăzi. Aici, la fel, există și firea lui Dumnezeu pe care ar trebui să o vedem. Numerele sunt simple – nu demonstrează nimic – dar există în ele o exprimare foarte importantă a firii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar distruge orașul datorită a cincizeci de oameni drepți. Este aceasta datorită milei lui Dumnezeu? Este datorită iubirii și îngăduinței Sale? Ați văzut această latură a firii lui Dumnezeu? Chiar dacă ar fi fost doar zece oameni drepți, Dumnezeu nu ar fi distrus orașul datorită acestora. Sunt sau nu acestea îngăduința și iubirea lui Dumnezeu? Datorită milei, îngăduinței și grijii lui Dumnezeu față de acei oameni drepți, El nu ar fi distrus orașul. Aceasta este îngăduința lui Dumnezeu. Și, în cele din urmă, ce final vedem? Când Avraam a spus: „Poate vor fi găsiți doar zece oameni drepți în cetate”. Dumnezeu a zis: „Nu o voi distruge”. După aceea, Avraam nu a mai spus nimic – căci în Sodoma nu erau cei zece oameni drepți la care s-a referit el și nu a avut ce să mai spună și, în acel moment, a înțeles de ce Dumnezeu decisese să distrugă Sodoma. Ce fire a lui Dumnezeu vedeți în asta? Ce tip de hotărâre a luat Dumnezeu? Dumnezeu a hotărât că, dacă acest oraș nu avea zece oameni drepți, Dumnezeu nu i-ar permite existența și l-ar distruge în mod inevitabil. Nu este aceasta mânia lui Dumnezeu? Această mânie reprezintă oare firea lui Dumnezeu? Este această fire revelația esenței sfinte a lui Dumnezeu? Este revelația esenței drepte a lui Dumnezeu, pe care omul nu trebuie să o ofenseze? După ce a confirmat că nu existau zece oameni drepți în Sodoma, Dumnezeu avea cu siguranță să distrugă orașul și să îi pedepsească sever pe oamenii din el, căci I se opuneau și erau atât de imorali și corupți.

De ce am analizat noi aceste pasaje în acest mod? Deoarece aceste câteva propoziții simple prezintă o exprimare completă a firii lui Dumnezeu, aceea de milă îmbelșugată și mânie profundă. Concomitent cu prețuirea oamenilor drepți și cu a avea milă, îngăduință și a-I păsa de ei, în inima lui Dumnezeu exista un dezgust profund pentru toți aceia din Sodoma care fuseseră corupți. Reprezentau sau nu acestea milă din abundență și mânie profundă? Prin ce mijloc a distrus Dumnezeu orașul? Prin foc. Și de ce l-a distrus folosind focul? Când vezi ceva ars de foc sau când urmează să arzi ceva, care sunt sentimentele tale față de acel lucru? De ce vrei să îl arzi? Simți că nu mai ai nevoie de el, că nu mai dorești să te uiți la el? Vrei să îl abandonezi? Folosirea focului de către Dumnezeu înseamnă abandon și ură și faptul că nu mai dorea să vadă Sodoma. Aceasta era emoția care L-a făcut pe Dumnezeu să distrugă Sodoma prin foc. Folosirea focului reprezintă tocmai cât de furios era Dumnezeu. Mila și îngăduința lui Dumnezeu există într-adevăr, dar sfințenia și dreptatea Lui când Își dezlănțuie mânia îi arată, de asemenea, omului, latura lui Dumnezeu care nu suportă nicio ofensă. Când omul este pe deplin capabil să asculte poruncile lui Dumnezeu și se comportă conform cerințelor Lui, mila Sa față de om este din belșug; când omul s-a umplut de corupție, ură și dușmănie față de El, Dumnezeu este deosebit de furios. În ce măsură este deosebit de furios? Mânia Sa va dura până când Dumnezeu nu va mai vedea împotrivirea și faptele rele ale omului, până când acestea nu vor mai fi înaintea ochilor Săi. Doar atunci va dispărea furia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent ce persoană este, dacă inima i s-a îndepărtat de Dumnezeu și și-a întors fața de la El, fără a mai reveni vreodată, atunci, indiferent cum dorește aceasta să I se închine lui Dumnezeu, să-L urmeze și să-L asculte în trupul și cugetul său, după toate aparențele și în ceea ce privește dorințele sale subiective, mânia lui Dumnezeu va fi dezlănțuită fără încetare. Va fi astfel încât, atunci când Dumnezeu Își dezlănțuie în mod profund furia, după ce i-a dat omului ample oportunități, odată ce este dezlănțuită, nu va mai exista nicio posibilitate de a da înapoi și El nu va mai fi niciodată milos și îngăduitor față de o asemenea omenire. Aceasta este o latură a firii lui Dumnezeu care nu tolerează nicio ofensă. Aici, li se pare normal oamenilor că Dumnezeu ar distruge un oraș, căci, în ochii lui Dumnezeu, un oraș plin de păcat nu ar putea exista și nu ar putea dăinui și era rațional că ar trebui distrus de Dumnezeu. Totuși, în ceea ce s-a întâmplat înainte și după distrugerea Sodomei de către Dumnezeu, vedem întreaga Lui fire. El este îngăduitor și milos față de lucrurile care sunt generoase, frumoase și bune; față de lucrurile care sunt rele, păcătoase și vicioase, El este deosebit de mânios, în așa fel încât mânia Sa este fără sfârșit. Acestea sunt cele două aspecte principale și cele mai proeminente ale firii lui Dumnezeu și, în plus, acestea au fost dezvăluite de El de la început până la sfârșit: milă îmbelșugată și mânie profundă. Majoritatea dintre voi ați experimentat ceva din mila lui Dumnezeu, dar foarte puțini ați apreciat mânia lui Dumnezeu. Mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pot fi văzute în fiecare persoană; adică, Dumnezeu a fost milos din belșug față de fiecare persoană. Totuși, foarte rar – sau, se poate spune, niciodată – a fost Dumnezeu deosebit de furios față de vreun om sau de vreo parte din oamenii dintre voi. Relaxați-vă! Mai devreme sau mai târziu, mânia lui Dumnezeu va fi văzută și experimentată de fiecare persoană, dar acum încă nu este momentul. De ce este așa? Deoarece când Dumnezeu este în mod constant furios față de cineva, și anume, când El Își dezlănțuie mânia profundă asupra sa, aceasta înseamnă că El a disprețuit și a respins demult această persoană, că îi disprețuiește existența și nu o poate suporta; de îndată ce furia Sa va veni asupra ei, acea persoană va dispărea. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu încă nu a ajuns în acel stadiu. Niciunul dintre voi nu veți putea să îndurați odată ce Dumnezeu va deveni deosebit de furios. Atunci, vedeți că, în acest moment, Dumnezeu este doar plin de milă din belșug față de voi toți și încă nu I-ați văzut furia profundă. Dacă există oameni care nu sunt convinși, puteți cere ca mânia lui Dumnezeu să vină asupra voastră, astfel încât să experimentați dacă există sau nu cu adevărat mânia lui Dumnezeu și firea Sa care nu admite nicio ofensă din partea omului. Îndrăzniți?

Oamenii din zilele de pe urmă văd mânia lui Dumnezeu doar în cuvintele Sale și nu experimentează cu adevărat mânia Sa

Sunt cele două laturi ale firii lui Dumnezeu, pe care le vedem în aceste pasaje ale Scripturii, vrednice de părtășie? După ce ați auzit această poveste, aveți o înțelegere reînnoită a lui Dumnezeu? Ce fel de înțelegere aveți? Se poate spune că, de la momentul creației și până astăzi, niciun grup nu s-a bucurat atât de mult de harul, mila sau bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu ca acest grup final. Deși, în etapa finală, Dumnezeu a făcut lucrarea de judecată și mustrare și Și-a făcut lucrarea cu măreție și mânie, în majoritatea timpului, Dumnezeu folosește doar cuvinte pentru a-Și îndeplini lucrarea; El folosește cuvinte pentru a învăța, a uda, a oferi și a hrăni. Mânia lui Dumnezeu, totodată, a fost întotdeauna ținută ascunsă și, în afară de experimentarea firii mânioase a lui Dumnezeu prin cuvintele Sale, foarte puțini oameni au experimentat furia Sa în persoană. Adică, în timpul lucrării de judecată și mustrare a lui Dumnezeu, deși mânia dezvăluită în cuvintele lui Dumnezeu le permite oamenilor să-I experimenteze măreția și intoleranța față de ofense, această mânie nu merge dincolo de cuvintele Sale. Altfel spus, Dumnezeu folosește cuvinte pentru a dojeni omul, pentru a-l expune, pentru a-l judeca, pentru a-l mustra și chiar a-l condamna – dar Dumnezeu încă nu S-a înfuriat profund pe om și abia dacă Și-a dezlănțuit mânia asupra omului, cu excepția cuvintelor Sale. Prin urmare, mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, experimentate de om în această epocă, sunt revelația adevăratei firi a lui Dumnezeu, în timp ce mânia lui Dumnezeu, experimentată de om, este doar efectul tonului și impresiei cuvântărilor Sale. Mulți oameni interpretează greșit acest efect ca fiind trăirea și cunoașterea adevărată a mâniei lui Dumnezeu. În consecință, majoritatea oamenilor cred că au văzut mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu în cuvintele Sale, că au privit și intoleranța lui Dumnezeu față de ofensa omului și majoritatea dintre ei au ajuns chiar să aprecieze mila și toleranța lui Dumnezeu față de om. Dar, indiferent cât de rău este comportamentul omului sau cât de coruptă este firea lui, Dumnezeu a îndurat întotdeauna. În a îndura, scopul Lui este să aștepte ca vorbele pe care El le-a rostit, eforturile pe care le-a făcut și prețul pe care l-a plătit să producă un efect în aceia pe care dorește să-i câștige. Așteptarea unui asemenea final durează și necesită crearea a diferite medii pentru om, în același mod în care oamenii nu devin adulți de îndată ce se nasc; durează optsprezece sau nouăsprezece ani, iar unii oameni au nevoie chiar de douăzeci sau de treizeci de ani înainte să se maturizeze și să devină un adult adevărat. Dumnezeu așteaptă finalizarea acestui proces, El așteaptă sosirea unui astfel de moment și așteaptă sosirea acestui final. De-a lungul timpului în care așteaptă, Dumnezeu este milostiv din belșug. Totuși, în timpul perioadei lucrării lui Dumnezeu, un număr extrem de mic de oameni sunt dărâmați la pământ și unii sunt pedepsiți din cauza împotrivirii lor grave față de Dumnezeu. Astfel de exemple sunt o dovadă și mai mare a firii lui Dumnezeu care nu suportă ofensa omului și confirmă pe deplin existența reală a îngăduinței și îndurării lui Dumnezeu față de cei aleși. Desigur, în aceste exemple tipice, revelația unei părți a firii lui Dumnezeu în acești oameni nu afectează planul general de gestionare al lui Dumnezeu. De fapt, în această etapă finală a lucrării Sale, Dumnezeu a îndurat de-a lungul perioadei în care a așteptat și Și-a dat îndurarea și viața la schimb pentru mântuirea celor care Îl urmează. Vedeți aceasta? Dumnezeu nu Își tulbură planul fără motiv. El Își poate dezlănțui mânia și poate fi, de asemenea, milos; aceasta este revelația celor două laturi principale ale firii lui Dumnezeu. Este sau nu acesta un lucru foarte clar? Cu alte cuvinte, când vine vorba de Dumnezeu corect și nedrept, just și injust, pozitiv și negativ – toate acestea sunt clar arătate omului. Ceea ce El va face, ceea ce Îi place, ceea ce urăște – toate acestea pot fi direct reflectate în firea Sa. Asemenea lucruri pot fi foarte evidente și clar văzute în lucrarea lui Dumnezeu și nu sunt nedeslușite sau generale; în schimb, le permit tuturor oamenilor să vadă firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este într-o manieră deosebit de concretă, adevărată și practică. Acesta este adevăratul Dumnezeu Însuși.

Firea lui Dumnezeu nu a fost niciodată ascunsă omului – inima omului s-a rătăcit de Dumnezeu

Dacă Eu nu aveam părtășie despre aceste lucruri, niciunul dintre voi nu ar fi putut să vadă adevărata fire a lui Dumnezeu în povestirile din Biblie. Acesta este un fapt real. Asta pentru că, deși aceste povestiri biblice au consemnat unele dintre lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut, El a rostit doar câteva cuvinte și nu Și-a prezentat în mod direct firea sau nu i-a dezvăluit omului în mod deschis voia Sa. Generațiile de mai târziu au considerat aceste consemnări drept nimic mai mult decât povestiri și, astfel, oamenilor li se pare că Dumnezeu Se ascunde față de om, că nu este persoana lui Dumnezeu cea care este ascunsă de om, ci firea și voia Sa. După părtășia Mea de astăzi, încă simțiți că Dumnezeu este complet ascuns față de om? Tot considerați că firea lui Dumnezeu este ascunsă față de om?

De la momentul creației, firea lui Dumnezeu a fost în pas cu lucrarea Lui. Nu a fost niciodată ascunsă față de om, ci complet făcută publică și arătată clar omului. Totuși, odată cu trecerea timpului, inima omului s-a tot îndepărtat de Dumnezeu și, pe măsură ce stricăciunea omului a devenit mai profundă, Dumnezeu a devenit tot mai îndepărtat. Încet, dar sigur, omul a dispărut din ochii lui Dumnezeu. Omul a devenit incapabil de a-L „vedea” pe Dumnezeu, ceea ce l-a lăsat fără „vești” de la Dumnezeu; prin urmare, el nu știe dacă Dumnezeu există și ajunge până la a nega complet existența lui Dumnezeu. În consecință, lipsa de înțelegere a omului față de firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este nu e cauzată de faptul că Dumnezeu este ascuns de om, ci deoarece inima lui L-a abandonat. Deși omul crede în Dumnezeu, inima omului este fără Dumnezeu și el nu știe cum să-L iubească, nici nu vrea să-L iubească, căci inima sa nu se apropie niciodată de Dumnezeu și întotdeauna Îl evită. Drept rezultat, inima omului este departe de Dumnezeu. Așadar, unde este inima sa? De fapt, inima omului nu s-a dus nicăieri: în loc de a o da lui Dumnezeu sau de a o dezvălui lui Dumnezeu pentru a o vedea, el a păstrat-o pentru sine. Aceasta în ciuda faptului că unii oameni se roagă deseori lui Dumnezeu și spun: „O, Dumnezeule, uită-Te la inima mea – Tu știi tot ceea ce gândesc”, iar unii chiar jură că Îl lasă pe Dumnezeu să Se uite la ei, că ei pot fi pedepsiți dacă își încalcă jurământul. Deși omul Îi permite lui Dumnezeu să Se uite în inima lui, aceasta nu înseamnă că omul este capabil să se supună orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici că și-a lăsat soarta și perspectivele sale și tot ceea ce are sub controlul lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent de jurămintele pe care le faci în fața lui Dumnezeu sau de ce Îi declari, în ochii lui Dumnezeu, inima ta este încă închisă pentru El, căci tu Îi permiți doar să Se uite la inima ta, dar nu să o controleze. Cu alte cuvinte, nu ți-ai dat deloc inima lui Dumnezeu și doar rostești cuvinte care sună frumos, pentru ca Dumnezeu să audă; între timp, îți ascunzi diversele tale intenții înșelătoare de Dumnezeu, împreună cu intrigile, uneltirile și planurile tale și îți ții strâns în mâini soarta și perspectivele, profund speriat că acestea îți vor fi luate de Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu nu vede niciodată sinceritatea omului față de El. Deși Dumnezeu observă profunzimile inimii omului și poate vedea ce gândește omul și ce dorește să facă în inima sa, și poate vedea lucrurile păstrate în inima sa, inima omului nu Îi aparține lui Dumnezeu și el nu a predat-o pentru a fi controlată de Dumnezeu. Adică, Dumnezeu are dreptul de a observa, dar nu are dreptul de a controla. În conștiința subiectivă a omului, acesta nu vrea sau nu intenționează să se supună rânduielilor lui Dumnezeu. Nu numai că omul s-a izolat de Dumnezeu, ci chiar există și oameni care se gândesc la moduri în care să își ascundă inimile, folosind vorbe frumoase și lingușitoare, pentru a crea o impresie falsă și a câștiga încrederea lui Dumnezeu și ascunzându-și adevărata față de privirea lui Dumnezeu. Scopul lor în a nu-I permite lui Dumnezeu să vadă este de a nu-I permite să perceapă cum sunt ei de fapt. Ei nu vor să-și dea inimile lui Dumnezeu, ci să le țină pentru ei. Subînțelesul acestui lucru este că ceea ce face omul și ceea ce vrea el sunt toate planificate, calculate și decise de către om însuși; el nu solicită participarea sau intervenția lui Dumnezeu, cu atât mai puțin are el nevoie de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu, însărcinarea dată de El, ori cerințele pe care Dumnezeu le are pentru om, deciziile omului se bazează pe propriile intenții și interese, pe propria stare și pe propriile circumstanțe din acel moment. Omul utilizează întotdeauna cunoașterea și percepțiile cu care este familiarizat și propriul său intelect, pentru a judeca și a selecta calea pe care ar trebui să meargă, și nu permite intervenția sau controlul lui Dumnezeu. Aceasta este inima omului pe care o vede Dumnezeu.

De la început până astăzi, doar omul a fost capabil să converseze cu Dumnezeu. Adică, dintre toate ființele vii și făpturile lui Dumnezeu, niciuna în afară de om nu a putut să converseze cu Dumnezeu. Omul are urechi care îi permit să audă și ochi care îl fac să vadă, are limbaj și propriile idei și liber arbitru. El are tot ce îi trebuie pentru a-L auzi pe Dumnezeu vorbind și a-I înțelege voia și a accepta însărcinarea dată de El și, astfel, Dumnezeu îi conferă toate dorințele Sale omului, voind să îl facă pe om un tovarăș care este în asentiment cu El și care poate merge cu El. De când a început să gestioneze, Dumnezeu așteaptă ca omul să-I dea inima, să Îl lase să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, să-l facă să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest final. Există asemenea oameni în consemnările Bibliei? Adică, există vreunii în Biblie capabili să își dea inimile lui Dumnezeu? Există vreun precedent înainte de această epocă? Astăzi, să continuăm să citim relatările din Biblie și să ne uităm dacă faptele acestui personaj – Iov – are vreo legătură cu subiectul „a-ți da inima lui Dumnezeu” despre care vorbim astăzi. Să vedem dacă Iov a fost satisfăcător pentru Dumnezeu și iubit de El.

Care este impresia voastră despre Iov? Citând Scriptura originală, unii oameni spun că Iov se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. „Se temea de Dumnezeu și se ferea de rău”: aceasta este evaluarea originală a lui Iov, făcută de Dumnezeu. Dacă v-ați folosi propriile cuvinte, cum l-ați defini pe Iov? Unii oameni spun că Iov era un om bun și rezonabil; unii spun că avea credință adevărată în Dumnezeu; unii spun că Iov era un om drept și plin de omenie. Ați văzut credința lui Iov, adică, în inimile voastre îi acordați o mare importanță și sunteți invidioși pe credința lui. Atunci, să ne uităm astăzi la ceea ce avea Iov și Îl făcea pe Dumnezeu să fie atât de mulțumit de el. În continuare, să citim Scripturile de mai jos.

C. Iov

1. Evaluări ale lui Iov de către Dumnezeu și în Biblie

Iov 1:1 În țara Uț, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru și drept; el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău.

Iov 1:5 Când se termina câte un șir de ospețe, Iov îi chema și îi sfințea. El se trezea dimineața devreme și aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: „Poate fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor”. Așa obișnuia Iov să facă.

Iov 1:8 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?”

Care este ideea principală pe care o vedeți în aceste pasaje? Aceste trei pasaje scurte au toate legătură cu Iov. Deși scurte, acestea afirmă clar ce tip de persoană era el. Prin descrierea comportamentului și conduitei de zi cu zi a lui Iov, acestea le spun tuturor că, în loc să fie fără temei, evaluarea lui Iov de către Dumnezeu era bine întemeiată. Acestea ne spun că, indiferent dacă este evaluarea lui Iov făcută de om (Iov 1:1) sau evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu (Iov 1:8), ambele reprezintă rezultatul faptelor lui Iov înaintea lui Dumnezeu și a omului (Iov 1:5).

Mai întâi, să citim primul pasaj: „În țara Uț, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru și drept; el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău”. Aceasta este prima evaluare a lui Iov din Biblie și această frază este evaluarea lui Iov făcută de autor. Desigur, reprezintă, de asemenea, evaluarea lui Iov făcută de om, care este: „Omul acesta era integru și drept; el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău”. În continuare, să citim evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău.” Dintre cele două, una a venit de la om și una a provenit de la Dumnezeu; acestea sunt două evaluări cu același conținut. Atunci, se poate vedea că purtarea și conduita lui Iov au fost cunoscute omului și au fost, de asemenea, lăudate de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, conduita lui Iov înaintea omului și conduita sa înaintea lui Dumnezeu erau la fel; el și-a dezvăluit tot timpul comportamentul și motivația înaintea lui Dumnezeu, pentru a putea fi observate de Dumnezeu, și era unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Prin urmare, în ochii lui Dumnezeu, dintre oamenii de pe pământ, doar Iov era desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău.

Manifestările specifice ale fricii lui Iov de Dumnezeu și ale feririi de rău în viața lui zilnică

În continuare, haideți să cercetăm manifestările specifice ale fricii lui Iov de Dumnezeu și ale feririi de rău. Pe lângă pasajele care îl preced și cele care îl urmează, să citim și Iov 1:5, care este una dintre manifestările specifice ale fricii lui Iov de Dumnezeu și ale feririi de rău. Are legătură cu modul în care el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău în viața sa zilnică; îndeosebi, el nu numai că făcea cum trebuia să facă de dragul propriei frici de Dumnezeu și a feririi de rău, ci, de asemenea, sacrifica în mod regulat arderi-de-tot înaintea lui Dumnezeu, în numele fiilor lui. Îi era teamă că deseori ei „păcătuiseră și Îl blestemaseră pe Dumnezeu în inima lor” în timp ce petreceau. Cum se manifesta această teamă în Iov? Textul original oferă următoarea relatare: „Când se termina câte un șir de ospețe, Iov îi chema și îi sfințea. El se trezea dimineața devreme și aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei”. Conduita lui Iov ne arată că, mai degrabă decât să se manifeste în comportamentul său exterior, frica lui de Dumnezeu venea din inima sa și că această teamă a sa față de Dumnezeu putea fi regăsită în fiecare aspect al vieții lui zilnice, tot timpul, căci nu numai că se ferea el însuși de rău, ci deseori și sacrifica arderi-de-tot în numele fiilor săi. Cu alte cuvinte, lui Iov nu numai că îi era foarte teamă de a păcătui împotriva lui Dumnezeu și de a renunța la Dumnezeu în propria lui inimă, ci se îngrijora și de faptul că fiii săi ar putea să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu și să renunțe la El în inima lor. De aici, se poate vedea că adevărul fricii lui Iov de Dumnezeu rezistă în fața cercetării atente și este dincolo de îndoiala oricărui om. Așadar, făcea astfel ocazional sau frecvent? Ultima propoziție a textului este „Așa obișnuia Iov să facă”. Semnificația acestor cuvinte este că Iov nu se ducea să îi verifice pe fiii săi uneori sau când voia el, nici nu Îi mărturisea lui Dumnezeu prin rugăciune. În schimb, el își trimitea fiii să fie sfințiți în mod regulat și sacrifica arderi-de-tot pentru ei. Aici, expresia „obișnuia” nu înseamnă că făcea astfel o zi sau două sau pentru o clipă. Înseamnă că manifestarea fricii lui Iov de Dumnezeu nu era temporară și nu se oprea la cunoaștere sau cuvinte rostite; în schimb, modul de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău îi călăuzea inima, îi dicta comportamentul și era, în inima lui, baza existenței sale. Faptul că făcea astfel în mod continuu arată că, în inima lui, deseori se temea că el însuși va păcătui împotriva lui Dumnezeu și îi era, de asemenea, teamă că fiii și fiicele lui ar păcătui împotriva lui Dumnezeu. Reprezintă exact cât de multă importanță avea în inima lui calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău. El făcea asta încontinuu deoarece, în inima sa, era înspăimântat și îi era teamă – teamă că el făcuse rău și păcătuise împotriva lui Dumnezeu, că deviase de la calea lui Dumnezeu și că, astfel, nu putea să-L mulțumească. În același timp, el se îngrijora și în privința fiilor și fiicelor sale, temându-se că Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Astfel era conduita normală a lui Iov în viața lui de zi cu zi. Exact această conduită normală dovedește că frica de Dumnezeu și ferirea de rău a lui Iov nu sunt vorbe goale, că Iov chiar trăia o asemenea realitate. „Așa obișnuia Iov să facă”: Aceste cuvinte ne spun despre faptele zilnice ale lui Iov înaintea lui Dumnezeu. Când proceda astfel în mod continuu, comportamentul și inima sa ajungeau înaintea lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, era Dumnezeu deseori încântat de inima și comportamentul lui? Atunci, în ce stare și în ce context proceda Iov astfel în mod continuu? Unii oameni spun: „El se comporta astfel deoarece Dumnezeu i se arăta frecvent lui Iov.” Unii spun: „Proceda astfel în mod continuu deoarece avea voința de a se feri de rău.” Și unii spun: „Poate se gândea că averea sa nu venise ușor și știa că îi fusese acordată de către Dumnezeu și, astfel, îi era foarte teamă de a-și pierde bunurile ca rezultat al păcătuirii împotriva lui Dumnezeu sau al ofensării Lui.” Este vreuna dintre aceste afirmații adevărată? Desigur că nu. Căci, în ochii lui Dumnezeu, ceea ce a acceptat și a prețuit mai mult la Iov nu era doar faptul că făcea așa în mod continuu; mai mult decât atât, era comportamentul său înaintea lui Dumnezeu, a omului și a Satanei, când el a fost predat Satanei și ispitit. Paragrafele de mai jos ne oferă cele mai convingătoare dovezi, dovezi care ne arată adevărul evaluării lui Iov de către Dumnezeu. În continuare, să citim următoarele pasaje din Scriptură.

2. Satana îl ispitește pe Iov pentru prima oară (animalele îi sunt furate și calamitățile îi lovesc pe copiii săi)

a. Cuvintele spuse de Dumnezeu

Iov 1:8 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?”

Iov 1:12 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Iată, tot ceea ce are el este în puterea ta; doar pe el însuși să nu pui mâna”. Așadar, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu.

b. Răspunsul Satanei

Iov 1:9-11 Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema fățiș”.

Dumnezeu îi permite Satanei să-l ispitească pe Iov, astfel încât credința lui Iov să fie desăvârșită

Iov 1:8 este prima consemnare pe care o vedem în Biblie a unui dialog între Iahve Dumnezeu și Satana. Așadar, ce a spus Dumnezeu? Textul original oferă următoarea relatare: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: «Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?»” Aceasta a fost evaluarea lui Iov de către Dumnezeu în fața Satanei; Dumnezeu a spus că el era un om desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și se fera de rău. Înainte de aceste cuvinte dintre Dumnezeu și Satana, Dumnezeu hotărâse că îl va folosi pe Satana pentru a-l ispiti pe Iov – că îl va preda pe Iov Satanei. Într-o privință, aceasta ar dovedi că observarea și evaluarea lui Iov de către Dumnezeu erau precise și fără eroare și ar face ca Satana să fie rușinat prin mărturia lui Iov; într-o alta, ar desăvârși credința și frica de Dumnezeu ale lui Iov. Prin urmare, când Satana a venit înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a vorbit în mod evaziv. El a fost direct și l-a întrebat pe Satana: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” În întrebarea lui Dumnezeu există următorul înțeles: Dumnezeu știa că Satana fusese peste tot și că îl spionase deseori pe Iov, care era slujitorul lui Dumnezeu. Îl ispitise și atacase deseori, încercând să găsească o modalitatea de a-l ruina, pentru a dovedi că frica sa de Dumnezeu și credința sa în Dumnezeu nu puteau să reziste. Satana, a căutat degrabă și oportunități de a-l distruge pe Iov, ca Iov să renunțe la Dumnezeu și să-l poată lua din mâinile lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu a privit în inima lui Iov și a văzut că era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Dumnezeu a folosit o întrebare pentru a-i spune Satanei că Iov era un om desăvârșit și neprihănit, care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, că Iov nu va renunța niciodată la Dumnezeu și nu-l va urma pe Satana. După ce a auzit evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu, în Satana a apărut o furie născută din umilință și Satana a devenit mai furios și mai nerăbdător să îl înhațe pe Iov, căci Satana nu crezuse niciodată că cineva putea să fie perfect și neprihănit sau să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. În același timp, Satana detesta desăvârșirea și cinstea omului și îi ura pe oamenii care puteau să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Astfel, este scris în Iov 1:9-11 că: „Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: «Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema fățiș»”. Dumnezeu cunoștea îndeaproape natura malițioasă a Satanei și știa prea bine că Satana planificase de mult timp să îl ruineze pe Iov și, prin aceasta, Dumnezeu dorea, spunându-i încă o dată Satanei că Iov era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, să-l oblige pe Satana să se conformeze, să îl facă pe Satana să-și dezvăluie adevărata față și să îl atace și să-l ispitească pe Iov. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a pus în mod intenționat accentul pe faptul că Iov era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău și, prin această metodă, El l-a făcut pe Satana să-l atace pe Iov din cauza urii și mâniei Satanei față de desăvârșirea și neprihănirea lui Iov, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Drept rezultat, Dumnezeu avea să-l facă de rușine pe Satana prin faptul că Iov era un om desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, iar Satana avea să fie umilit și învins. După aceea, Satana nu avea să se mai îndoiască sau să facă acuzații referitoare la desăvârșirea lui Iov, neprihănirea sa, frica de Dumnezeu sau ferirea lui de rău. În acest mod, încercarea lui Dumnezeu și ispita Satanei erau aproape inevitabile. Singurul capabil să reziste încercării lui Dumnezeu și ispitei Satanei era Iov. După acest dialog, Satana a primit permisiunea de a-l ispiti pe Iov. Astfel a început prima rundă de atacuri ale Satanei. Ținta acestor atacuri au fost bunurile lui Iov, căci Satana făcuse următoarea acuzație împotriva lui Iov: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? […] Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ”. Drept rezultat, Dumnezeu i-a permis Satanei să ia tot ceea ce avea Iov – acesta era exact scopul pentru care a vorbit Dumnezeu cu Satana. Cu toate acestea, Dumnezeu a avut o singură condiție pentru Satana: „Îți dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ți întinzi mâna!” (Iov 1:12). Aceasta era condiția pe care Dumnezeu i-a pus-o după ce i-a permis Satanei să-l ispitească pe Iov și l-a lăsat pe Iov în mâinile sale și aceasta a fost limita pe care El i-a pus-o Satanei: i-a ordonat Satanei să nu-i facă rău lui Iov. Deoarece Dumnezeu a recunoscut că Iov era desăvârșit și neprihănit și pentru că El avea încredere că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov înaintea Sa erau dincolo de orice îndoială și puteau să reziste să fie testate; prin urmare, Dumnezeu i-a permis Satanei să-l ispitească pe Iov, dar i-a impus o restricție: Satana avea permisiunea de a-i lua toate bunurile lui Iov, dar nu putea să se atingă de el. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în acel moment, Dumnezeu nu i l-a dat pe Iov complet Satanei. Satana îl putea ispiti pe Iov prin orice mijloace voia, dar nu putea să-i facă rău lui Iov însuși – nici măcar unui fir de păr din capul său – deoarece toate ale omului sunt controlate de Dumnezeu și pentru că dacă omul trăiește sau moare este decis de Dumnezeu. Satana nu are această permisiune. După ce Dumnezeu i-a spus aceste cuvinte Satanei, Satana abia aștepta să înceapă. A folosit toate mijloacele pentru a-l ispiti pe Iov și, curând, Iov pierduse o grămadă de oi și boi și toate bunurile date lui de Dumnezeu… Astfel au venit la el încercările lui Dumnezeu.

Deși Biblia ne spune originile ispitei lui Iov, era Iov însuși, cel supus acestor ispite, conștient de ceea ce se petrecea? Iov era doar un om muritor; desigur că nu știa nimic despre povestea care se desfășura în jurul lui. Cu toate acestea, frica sa de Dumnezeu și desăvârșirea și neprihănirea lui l-au făcut să realizeze că încercările lui Dumnezeu veniseră asupra lui. El nu știa ce se întâmplase în tărâmul spiritual, nici care erau intențiile lui Dumnezeu din spatele acestor încercări. Dar el știa că, indiferent ce i se întâmpla, ar trebui să își păstreze desăvârșirea și neprihănirea și să urmeze calea sa de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău. Atitudinea și reacția lui Iov în legătură cu aceste chestiuni erau clar privite de Dumnezeu. Ce a văzut Dumnezeu? El a văzut inima care se temea de Dumnezeu a lui Iov, deoarece, de la început și chiar până când a fost încercat Iov, inima sa a rămas deschisă față de Dumnezeu, a fost pusă înaintea lui Dumnezeu și Iov nu a renunțat la desăvârșirea și neprihănirea sa, nici nu s-a descotorosit și nici nu s-a îndepărtat de calea fricii de Dumnezeu și a feririi de rău – nimic nu a fost mai satisfăcător pentru Dumnezeu decât acest lucru. În continuare, ne vom uita prin ce ispite a trecut Iov și modul în care a tratat aceste încercări. Să citim din Scripturi.

c. Reacția lui Iov

Iov 1:20-21 Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat și a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce: Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve.”

Faptul că Iov își asumă răspunderea să returneze tot ceea ce are provine din frica lui de Dumnezeu

După ce Dumnezeu i-a spus Satanei: „Îți dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ți întinzi mâna!” Satana a plecat și, curând, Iov a fost supus atacurilor feroce: mai întâi, boii și măgarii i-au fost furați și unii dintre servitorii săi, omorâți; apoi, oile și alți servitori au fost mistuiți de foc; după aceea, cămilele sale au fost luate, iar și mai mulți servitori ai săi au fost omorâți; în final, viețile fiilor și fiicelor sale au fost luate. Această serie de atacuri a reprezentat chinul suferit de Iov în timpul primei sale ispite. Precum a poruncit Dumnezeu, în timpul acestor atacuri, Satana a vizat doar bunurile lui Iov și pe copiii săi și nu i-a făcut rău lui Iov însuși. Cu toate acestea, Iov a fost transformat instantaneu dintr-un om bogat, care avea o mare avere, într-o persoană care nu avea nimic. Nimeni nu ar fi putut să reziste la această surpriză uluitoare sau să reacționeze adecvat, totuși, Iov și-a demonstrat latura extraordinară. Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat”. Aceasta a fost prima reacție a lui Iov după ce a auzit că își pierduse copiii și toate bunurile. Mai presus de toate, el nu a părut surprins sau cuprins de panică, cu atât mai puțin a exprimat el mânie sau ură. Vedeți, atunci, că în inima sa el recunoscuse deja că aceste dezastre nu erau un accident sau nu erau făcute de mâna omului, cu atât mai puțin erau ele sosirea osândei sau pedepsei. În schimb, încercările lui Iahve veniseră asupra sa; a fost Iahve cel care a dorit să-i ia bunurile și copiii. Iov a fost foarte calm și lucid atunci. Umanitatea lui desăvârșită și neprihănită i-a permis să emită judecăți și să ia decizii corecte în mod rațional și natural în legătură cu dezastrele care se abătuseră asupra lui și, în consecință, el s-a comportat cu un calm neobișnuit: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat”. „Și-a dat haina” înseamnă că nu avea haine și nu deținea nimic; „și-a ras capul” înseamnă că se întorsese înaintea lui Dumnezeu ca un copil nou-născut; „a căzut pe pământ și a venerat” înseamnă că venise pe lume dezbrăcat și, tot fără nimic astăzi, era înapoiat lui Dumnezeu precum un bebeluș nou-născut. Atitudinea lui Iov față de tot ce se abătea asupra lui nu ar fi putut fi obținută de nicio făptură a lui Dumnezeu. Loialitatea sa față de Iahve depășea tărâmul credinței; aceasta era frica lui de Dumnezeu, ascultarea lui față de Dumnezeu; el nu numai că era capabil să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat, ci și pentru că a luat de la el. Mai mult decât atât, el a fost capabil să-și asume faptul de a-I reda lui Dumnezeu tot ceea ce deținea, inclusiv viața sa.

Frica și ascultarea lui Iov față de Dumnezeu reprezintă un exemplu pentru omenire, iar desăvârșirea și neprihănirea sa au fost culmea umanității pe care se cuvine să o aibă omul. Deși el nu L-a văzut pe Dumnezeu, a realizat că Dumnezeu exista cu adevărat și, datorită acestei realizări, temea de Dumnezeu, iar datorită fricii lui de Dumnezeu, a fost capabil să asculte de El. I-a dat lui Dumnezeu frâu liber să îi ia orice avea, totuși, nu s-a plâns și a căzut înaintea lui Dumnezeu și I-a spus că, tocmai în acest moment, chiar dacă i-ar lua trupul, el I-ar permite cu bucurie să facă astfel, fără să se plângă. Întreaga sa conduită se datora umanității sale desăvârșite și neprihănite. Altfel spus, ca rezultat al inocenței, onestității și bunătății sale, Iov era neclintit în realizarea și experiența sa cu privire la existența lui Dumnezeu. Pe această temelie, el avea pretenții de la sine însuși și și-a standardizat gândirea, comportamentul, conduita și principiile de acțiune înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu îndrumarea lui de către Dumnezeu și cu faptele lui Dumnezeu, pe care le văzuse în toate lucrurile. De-a lungul timpului, experiențele sale au declanșat în el o frică reală și efectivă de Dumnezeu și l-au făcut să se ferească de rău. Aceasta era sursa integrității pe care Iov o respecta cu strictețe. Iov avea o umanitate onestă, inocentă și bună și avea o experiență efectivă a fricii de Dumnezeu, a ascultării de Dumnezeu și a feririi de rău, precum și cunoașterea faptului că „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat”. Doar datorită acestor lucruri a fost el capabil să rămână neclintit în mărturia sa în mijlocul unor astfel de atacuri haine din partea Satanei și numai datorită lor a fost el capabil să nu-L dezamăgească pe Dumnezeu și să-I ofere un răspuns satisfăcător când au venit încercările lui Dumnezeu asupra lui. Deși conduita lui Iov în timpul primei ispitiri a fost foarte sinceră, generațiile de mai târziu nu erau sigure de a dobândi o asemenea sinceritate chiar și după o viață întreagă de eforturi, nici nu aveau în mod necesar conduita lui Iov descrisă mai sus. Astăzi, confruntându-vă cu conduita sinceră a lui Iov și comparând-o cu plânsetele și hotărârea de „ascultare și loialitate absolută până la moarte” arătată lui Dumnezeu de cei care pretind că au credință în El și Îl urmează, vă simțiți sau nu vă simțiți profund rușinați?

Când citești în Scripturi despre toate cele suferite de Iov și de familia sa, care este reacția ta? Devii afundat în gândurile tale? Ești uluit? Ar putea încercările care s-au abătut asupra lui Iov să fie descrise ca „îngrozitoare”? Cu alte cuvinte, este destul de revoltătoare citirea încercărilor lui Iov așa cum sunt descrise în Scripturi, fără a menționa modul în care ar fi fost în viața reală. Vezi, atunci, că ceea ce s-a abătut asupra lui Iov nu a fost „o repetiție,” ci o adevărată „luptă,” cu „arme” și „gloanțe” adevărate. Dar de a cui mână fusese el pus la aceste încercări? Bineînțeles, acestea au fost lucrarea Satanei, iar Satana a făcut aceste lucruri cu propriile mâini. În ciuda acestui fapt, aceste lucruri au fost autorizate de Dumnezeu. I-a spus Dumnezeu Satanei prin ce mijloace să-l ispitească pe Iov? Nu i-a spus. Dumnezeu a pus doar o condiție pe care Satana trebuia să o respecte, iar apoi ispita a venit asupra lui Iov. Când ispita a venit asupra lui Iov, le-a dat oamenilor o idee despre răutatea și urâțenia Satanei, despre viclenia și disprețul său față de om și dușmănia sa față de Dumnezeu. Prin aceasta vedem cum cuvintele nu pot descrie întocmai cât de crudă a fost ispita. Se poate spune că natura malițioasă cu care Satana a abuzat de om și față sa urâtă au fost dezvăluite complet în acest moment. Satana a folosit această oportunitate, oportunitatea oferită de permisiunea lui Dumnezeu, pentru a-l supune pe Iov unui abuz febril și fără remușcări, cu un nivel de cruzime și o metodă care sunt atât de neimaginat, cât și complet intolerabile pentru oameni de azi. Mai degrabă decât a spune că Iov a fost ispitit de Satana și că el a rămas neclintit în mărturia sa în timpul ispitirii, este mai bine de spus că, în încercările stabilite pentru el de Dumnezeu, Iov a intrat într-o competiție cu Satana pentru a-și proteja desăvârșirea și neprihănirea și pentru a apăra calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. În această competiție, Iov a pierdut, ca valoare, un munte de oi și de vite, și-a pierdut toate bunurile și fiii și fiicele. Totuși, el nu și-a abandonat desăvârșirea, neprihănirea sau frica de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în această competiție cu Satana, Iov a preferat să fie lipsit de bunurile și copiii săi, decât să-și piardă desăvârșirea, neprihănirea și frica de Dumnezeu. El a preferat să păstreze baza a ceea ce înseamnă să fii om. Scripturile oferă o relatare concisă a întregului proces prin care Iov și-a pierdut bunurile și, de asemenea, documentează conduita și atitudinea lui Iov. Aceste relatări scurte și concise dau sentimentul că Iov era aproape relaxat în confruntarea cu această ispită, dar dacă ceea ce s-a întâmplat de fapt ar fi recreat – luând în considerare și realitatea naturii malițioase a Satanei – atunci, lucrurile nu ar fi la fel de simple sau ușoare precum au fost descrise în aceste fraze. Realitatea a fost mult mai crudă. Acesta este nivelul de distrugere și ură cu care Satana tratează omenirea și pe toți cei pe care Dumnezeu îi aprobă. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi cerut Satanei să nu-i facă rău lui Iov, Satana l-ar fi omorât cu siguranță, fără niciun scrupul. Satana nu vrea ca nimeni să se închine lui Dumnezeu, nici nu dorește ca aceia care sunt drepți în ochii lui Dumnezeu și cei care sunt desăvârșiți și cinstiți să poată continua să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Ca oamenii să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău înseamnă că ei resping și se leapădă de Satana și, astfel, Satana a profitat de permisiunea lui Dumnezeu pentru a-și aduna grămadă toată furia și ura asupra lui Iov, fără milă. Vezi, atunci, cât de mare a fost chinul suferit de Iov, de la minte la trup, din afară înăuntru. Astăzi, noi nu vedem cum era în acea vreme și putem obține, din relatările din Biblie, doar o scurtă privire asupra emoțiilor lui Iov când a fost supus chinului pe vremea aceea.

Integritatea de nezdruncinat a lui Iov îl face de rușine pe Satana și îl determină să fugă cuprins de panică

Așadar, ce a făcut Dumnezeu când Iov a fost supus la acest chin? Dumnezeu a observat și a urmărit și a așteptat finalul. În timp ce Dumnezeu a observat și a privit, cum S-a simțit? S-a simțit îndurerat, desigur. Dar e posibil ca Dumnezeu să-Și fi regretat permisiunea dată Satanei de a-l ispiti pe Iov doar din cauza mâhnirii pe care o simțea? Răspunsul este nu, El nu ar fi putut avea astfel de regrete. Căci El credea cu tărie că Iov era desăvârșit și neprihănit, că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Dumnezeu pur și simplu îi dăduse Satanei oportunitatea de a verifica dreptatea lui Iov înaintea lui Dumnezeu și de a-și dezvălui propria răutate și caracterul demn de dispreț. Era, în plus, o oportunitate pentru Iov de a mărturisi pentru dreptatea sa și frica lui de Dumnezeu și pentru ferirea de rău în fața oamenilor din lume, a Satanei și chiar a tuturor celor care Îl urmează pe Dumnezeu. Rezultatul final a dovedit că evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu era corectă și fără eroare? Chiar l-a biruit Iov pe Satana? Aici citim despre cuvintele arhetipale rostite de Iov, cuvinte care sunt o dovadă că el îl biruise pe Satana. El a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce”. Aceasta este atitudinea de ascultare a lui Iov față de Dumnezeu. În continuare, el a spus: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Aceste cuvinte rostite de Iov dovedesc faptul că Dumnezeu observă profunzimile inimii omului, că El este capabil să privească în mintea omului și dovedesc faptul că aprobarea Lui față de Iov este fără eroare, că acest om aprobat de Dumnezeu era drept. „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu.” Aceste cuvinte sunt mărturia lui Iov pentru Dumnezeu. Tocmai aceste cuvinte obișnuite au fost cele care l-au intimidat pe Satana, care l-au făcut de rușine și l-au determinat să fugă cuprins de panică și, în plus, care l-au încătușat pe Satana și l-au lăsat fără resurse. De asemenea, l-au făcut pe Satana să simtă minunăția și măreția faptelor lui Iahve Dumnezeu și i-au permis să perceapă carisma extraordinară a unui om a cărui inimă era stăpânită de calea lui Dumnezeu. În plus, acestea i-au demonstrat Satanei vitalitatea puternică arătată de un om mărunt și nesemnificativ în a adera la calea fricii de Dumnezeu și a feririi de rău. Satana a fost astfel înfrânt în prima competiție. În ciuda faptului că a „învățat din asta”, Satana nu avea de gând să îl lase pe Iov să scape, și nici nu își schimbase natura sa malițioasă. Satana a încercat să continue să-l atace pe Iov, așadar, a venit încă o dată înaintea lui Dumnezeu…

În continuare, să citim din Scripturi despre a doua oară când Iov a fost ispitit.

3. Satana îl ispitește încă o dată pe Iov (corpul lui Iov se umple de bube)

a. Cuvintele spuse de Dumnezeu

Iov 2:3 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv”.

Iov 2:6 Și Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața”.

b. Cuvintele spuse de Satana

Iov 2:4-5 Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: „Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema fățiș”.

c. Modul în care Iov tratează această încercare

Iov 2:9-10 Atunci soția lui i-a zis: „Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!” El i-a răspuns: „Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale.

Iov 3:3-4 Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: „S-a născut un băiat!” Prefacă-se în întuneric ziua aceea! Fie ca Dumnezeu să nu se îngrijească de ea din ceruri, iar lumina să nu strălucească peste ea!

Iubirea lui Iov față de calea lui Dumnezeu depășește orice altceva

Scripturile documentează cuvintele rostite dintre Dumnezeu și Satana după cum urmează: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: «Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv»” (Iov 2:3). În cadrul acestui dialog, Dumnezeu repetă aceeași întrebare pentru Satana. Este o întrebare care ne arată evaluarea afirmativă a lui Iahve Dumnezeu în privința a ceea ce a fost demonstrat și trăit de Iov în timpul primei încercări și nu este diferită de evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu înainte ca el să fie suspus ispitirii Satanei. Adică, înainte de a veni ispita asupra sa, în ochii lui Dumnezeu, Iov era perfect și, prin urmare, Dumnezeu i-a protejat pe el și pe familia sa și l-a binecuvântat; el era vrednic de a fi binecuvântat în ochii lui Dumnezeu. După ispită, Iov nu a păcătuit cu buzele sale pentru că își pierduse bunurile și copiii, ci a continuat să laude numele lui Iahve. Comportamentul său efectiv l-a făcut pe Dumnezeu să-l aplaude și, datorită acestuia, Dumnezeu i-a dat notă maximă. Căci, în ochii lui Iov, urmașii sau bunurile sale nu erau suficiente pentru a-l face să renunțe la Dumnezeu. Locul lui Dumnezeu în inima sa, cu alte cuvinte, nu putea fi înlocuit de copiii săi sau de vreo proprietate. În timpul primei ispitiri a lui Iov, el I-a arătat lui Dumnezeu că iubirea lui pentru El și iubirea pentru calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău depășea orice altceva. Doar că această încercare i-a oferit lui Iov experiența de a primi o răsplată de la Iahve Dumnezeu și de a-i fi luate bunurile și copiii.

Pentru Iov, aceasta a fost o experiență reală care i-a curățit sufletul; a fost un botez al vieții care i-a împlinit existența și, în plus, a fost o sărbătoare somptuoasă care i-a testat ascultarea și frica lui de Dumnezeu. Această ispită i-a transformat statutul lui Iov din cel de om bogat în cineva care nu avea nimic și i-a permis, de asemenea, să experimenteze abuzul omenirii de către Satana. Destituirea sa nu l-a făcut să-i fie scârbă de Satana; mai degrabă, în actele infame ale Satanei, el a văzut urâțenia și caracterul vrednic de dispreț al acestuia, precum și dușmănia și răzvrătirea Satanei față de Dumnezeu, iar aceasta l-a încurajat și mai mult să rămână neclintit pe calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. El a jurat că nu se va lepăda niciodată de Dumnezeu și nu va întoarce spatele căii lui Dumnezeu din cauza factorilor externi, precum bunurile, copiii sau rudele, și că nici nu va fi vreodată sclavul Satanei, al bunurilor sau al vreunei persoane; în afară de Iahve Dumnezeu, nimeni nu putea fi Domnul sau Dumnezeul său. Acestea erau aspirațiile lui Iov. Pe de altă parte, Iov obținuse, de asemenea, ceva din această ispită: el câștigase mari bogății prin încercările pe care i le-a dat Dumnezeu.

În timpul vieții lui Iov din cele câteva decenii precedente, el contemplase faptele lui Iahve și câștigase binecuvântările lui Iahve Dumnezeu pentru el. Erau binecuvântări care îl făceau să se simtă extrem de stânjenit și îndatorat, căci el credea că nu făcuse nimic pentru Dumnezeu și, totuși, primise binecuvântări atât de mari și se bucurase de atât de mult har. Din acest motiv, el se ruga deseori în inima sa, sperând că va putea să-L răsplătească pe Dumnezeu, sperând că va avea oportunitatea de a fi mărturie pentru faptele și măreția lui Dumnezeu și sperând că Dumnezeu îi va pune ascultarea la încercare și, mai mult, că putea fi purificată credința sa, până când ascultarea și credința lui aveau să câștige aprobarea lui Dumnezeu. Apoi, când încercarea a venit asupra lui Iov, el a crezut că Dumnezeu îi auzise rugăciunile. Iov a prețuit această oportunitate mai mult decât orice altceva și, prin urmare, nu a îndrăznit să o trateze cu ușurință, astfel încât cea mai mare dorință a sa de o viață să poată fi realizată. Sosirea acestei oportunități a însemnat că ascultarea și frica lui de Dumnezeu puteau fi puse la încercare și puteau fi purificate. În plus, însemna că Iov avea șansa de a câștiga aprobarea lui Dumnezeu, astfel aducându-l mai aproape de El. În timpul încercării, o astfel de credință și căutare i-au permis să devină mai desăvârșit și să câștige o înțelegere mai profundă a voii lui Dumnezeu. Iov, de asemenea, a devenit mai recunoscător pentru binecuvântările și harurile lui Dumnezeu, în inima sa, a oferit mai multă laudă faptelor lui Dumnezeu și a fost mai temător și mai respectuos față de Dumnezeu și a tânjit mai mult după frumusețea, măreția și sfințenia lui Dumnezeu. În acest moment, deși Iov era tot o persoană care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău în ochii lui Dumnezeu, în privința experiențelor sale, credința și cunoașterea lui Iov au progresat văzând cu ochii: credința lui sporise, ascultarea sa câștigase un punct de sprijin, iar frica lui de Dumnezeu devenise mai profundă. Deși această încercare îi transformase spiritul și viața lui Iov, o astfel de transformare nu l-a mulțumit pe Iov, și nici nu i-a încetinit progresul. În timp ce calcula ceea ce câștigase din această încercare și luând în considerarea propriile sale defecte, el s-a rugat în liniște, așteptând ca următoarea încercare să vină asupra sa, pentru că el tânjea ca ascultarea, credința și frica lui de Dumnezeu să fie înălțate în timpul următoarei încercări a lui Dumnezeu.

Dumnezeu observă gândurile cele mai ascunse ale omului și tot ceea ce omul spune și face. Gândurile lui Iov au ajuns la urechile lui Iahve Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și, în acest mod, următoarea încercare a lui Dumnezeu pentru Iov a sosit precum era de așteptat.

În mijlocul suferințelor teribile, Iov își dă seama cu adevărat de grija lui Dumnezeu pentru omenire

După întrebările lui Iahve Dumnezeu pentru Satana, Satana era fericit în secret. Aceasta deoarece Satana știa că i se va mai permite încă o dată să îl atace pe omul care era desăvârșit în ochii lui Dumnezeu – pentru Satana, acest lucru reprezenta o oportunitate rară. Satana voia să folosească această oportunitate pentru a compromite complet convingerea lui Iov, pentru a-l face să-și piardă credința în Dumnezeu și, prin urmare, să nu se mai teamă de Dumnezeu sau să nu mai binecuvânteze numele lui Iahve. Aceasta îi va da o șansă Satanei: indiferent de loc sau de timp, va putea să facă din Iov o jucărie ținută sub comanda lui. Satana și-a ascuns intențiile malefice fără urmă, dar nu a putut să-și țină natura rea sub control. Se face aluzie la acest adevăr în răspunsul său la cuvintele lui Iahve Dumnezeu, precum este consemnat în Scripturi: „Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: «Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema fățiș»” (Iov 2:4-5). Este imposibil să nu dobândești cunoștințe esențiale și un înțeles al malițiozității Satanei din acest dialog dintre Dumnezeu și Satana. După ce au auzit aceste erezii ale Satanei, toți aceia care iubesc adevărul și detestă răul vor avea, fără îndoială, o ură mai mare pentru josnicia și nerușinarea Satanei, se vor simți îngroziți și dezgustați de ereziile lui și, în același timp, vor aduce profunde rugăciuni și urări de bine pentru Iov, rugându-se ca acest om al neprihănirii să poată atinge desăvârșirea, dorindu-și ca acest om care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău să biruie întotdeauna ispitele Satanei și să trăiască în lumină, sub călăuzirea și binecuvântările lui Dumnezeu; la fel, astfel de oameni își vor dori și ca faptele drepte ale lui Iov să îi îndemne și încurajeze întotdeauna pe toți cei care urmăresc calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Deși intenția malițioasă a Satanei poate fi observată în această declarație, Dumnezeu a consimțit cu ușurință „cererea Satanei” – dar El a pus și o condiție: „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața” (Iov 2:6). Deoarece, de data aceasta, Satana a cerut să își întindă mâna pentru a-i răni trupul lui Iov, Dumnezeu a spus „dar cruță-i viața”. Înțelesul acestor cuvinte este că El i-a dat trupul lui Iov Satanei, dar viața lui Iov era în mâinile lui Dumnezeu. Satana nu putea să-i ia viața lui Iov, dar, în afară de aceasta, Satana putea să folosească orice mijloc sau metodă împotriva lui Iov.

După obținerea permisiunii lui Dumnezeu, Satana s-a grăbit să ajungă la Iov și și-a întins mâna pentru a-i afecta pielea, făcându-l să aibă bube pe tot corpul, iar Iov a simțit durere pe pielea sa. Iov a lăudat minunăția și sfințenia lui Iahve Dumnezeu, ceea ce l-a făcut pe Satana și mai flagrant în îndrăzneala sa. Deoarece simțise bucuria de a-l răni pe om, Satana și-a întins mâna și a zgâriat trupul lui Iov, făcându-i bubele să supureze. Iov a simțit imediat o durere și un chin în trupul său, care erau fără asemănare, și nu a putut să se abțină să nu se scarpine din cap până în picioare cu mâinile sale, de parcă acest lucru ar fi ușurat lovitura care fusese aplicată spiritului său de către această durere a trupului. El a realizat că Dumnezeu îi era alături, supraveghindu-l, și a făcut tot ce a putut să se întărească. A îngenuncheat încă o dată și a spus: Te uiți în inima omului, îi observi suferința; de ce Te preocupă slăbiciunea lui? Lăudat fie numele lui Iahve Dumnezeu. Satana a văzut durerea insuportabilă a lui Iov, dar nu l-a văzut pe Iov lepădând numele lui Iahve Dumnezeu. Prin urmare, și-a întins grăbit mâna să îi afecteze oasele lui Iov, disperat să-l sfâșie în bucăți. Într-o clipă, Iov a simțit un chin fără precedent; era ca și cum carnea i-ar fi fost smulsă de pe oase și oasele i-ar fi fost zdrobite, bucată cu bucată. Acest chin îngrozitor l-a făcut să se gândească la faptul că ar fi mai bine să moară… Abilitatea lui de a suporta această durere își atinsese limitele… Voia să urle, voia să își smulgă pielea de pe corp, în încercarea de a-și atenua durerea – totuși, s-a abținut să urle și nu și-a smuls pielea de pe corp, căci nu voia să-l lase pe Satana să-i vadă slăbiciunea. Așadar, Iov a îngenuncheat din nou, dar de data aceasta, nu a simțit prezența lui Iahve Dumnezeu. El știa că Iahve Dumnezeu era deseori înaintea lui și în spatele lui și de ambele părți ale sale. Totuși, în timpul durerii sale, Dumnezeu nu Se uitase nici măcar o dată; El Și-a acoperit fața și S-a ascuns, căci semnificația creației omului nu era de a aduce suferință asupra omului. În acest moment, Iov plângea și făcea tot ce putea pentru a îndura această agonie fizică, totuși, nu putea să se mai abțină să nu-I mulțumească lui Dumnezeu: „Omul cade la prima lovitură, este slab și fără putere, este tânăr și ignorant – de ce ai dori să fii atât de atent și de blând față de el? Mă lovești, totuși, Te doare să o faci. Ce anume din om este vrednic de grija și preocuparea Ta?” Rugăciunile lui Iov au ajuns la urechile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost tăcut, privind fără să scoată niciun sunet… După ce a încercat toate șiretlicurile posibile fără succes, Satana a plecat în tăcere, totuși, acesta nu a fost sfârșitul încercărilor lui Dumnezeu pentru Iov. Deoarece puterea lui Dumnezeu care fusese dezvăluită în Iov nu fusese făcută publică, povestea lui Iov nu s-a încheiat cu retragerea Satanei. Pe măsură ce alte personaje și-au făcut apariția, aveau să se desfășoare și mai multe scene spectaculoase.

O altă manifestare a fricii lui Iov de Dumnezeu și a feririi de rău este preamărirea lui pentru numele lui Dumnezeu în toate lucrurile

Iov suferise devastarea Satanei, totuși, el nu se lepădase de numele lui Iahve Dumnezeu. Soția lui a fost prima care a ieșit și, jucând rolul Satanei într-o formă care e vizibilă pentru ochii oamenilor, l-a atacat pe Iov. Textul original descrie astfel lucrurile: „Atunci soția lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2:9). Acestea erau cuvintele rostite de Satana deghizat în om. Acestea erau un atac și o acuzație, precum și o îndemnare, o ispită și o defăimare. După ce a eșuat în a-i ataca trupul lui Iov, Satana a atacat apoi direct integritatea lui Iov, dorind să o utilizeze pentru a-l face pe Iov să renunțe la integritatea sa, să renunțe la Dumnezeu și să nu mai trăiască. La fel, a dorit Satana să folosească astfel de cuvinte pentru a-l tenta pe Iov: dacă Iov lepăda numele lui Iahve, atunci, el nu trebuia să îndure un asemenea chin; se putea elibera de chinul trupului. Confruntat cu sfatul soției sale, Iov a certat-o, spunând: „El i-a răspuns: «Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?»” (Iov 2:10). Iov cunoștea demult aceste cuvinte, dar în acest moment s-a dovedit adevărul cunoașterii lor de către Iov.

Când soția l-a sfătuit să Îl blesteme pe Dumnezeu și să moară, ceea ce voia să spune era: „Dumnezeul tău te tratează astfel, așadar, de ce nu Îl blestemi? De ce mai ești în viață? Dumnezeul tău este atât de nedrept cu tine, totuși, tu spui «binecuvântat fie numele lui Iahve». Cum a putut El să trimită dezastrul asupra ta, când tu Îi binecuvântezi numele? Grăbește-te și leapădă numele lui Dumnezeu și nu Îl mai urma. Atunci, se vor termina greutățile tale”. În acest moment, s-a produs mărturia pe care Dumnezeu dorea să o vadă în Iov. Nicio persoană obișnuită nu putea să fie o asemenea mărturie, nici nu citim despre aceasta în niciuna dintre poveștile Bibliei – dar Dumnezeu o văzuse cu mult înainte ca Iov să rostească aceste cuvinte. Dumnezeu dorea numai să utilizeze această oportunitate pentru a-i permite lui Iov să dovedească tuturor că Dumnezeu avea dreptate. Confruntat cu sfatul soției lui, Iov nu numai că nu a renunțat la integritate sau la Dumnezeu, ci i-a și spus soției sale: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Au aceste cuvinte o importanță deosebită? Aici, există doar un singur fapt capabil să dovedească importanța acestor cuvinte. Importanța acestor cuvinte este că ele sunt aprobate de Dumnezeu în inima Sa, sunt ceea ce dorea Dumnezeu, sunt ceea ce Dumnezeu voia să audă și sunt finalul pe care Dumnezeu tânjea să-l vadă; aceste cuvinte sunt, de asemenea, miezul mărturiei lui Iov. Prin aceasta, desăvârșirea, onestitatea, frica de Dumnezeu și ferirea lui Iov de rău au fost dovedite. Valoarea lui Iov constă în modul în care, când a fost ispitit și chiar când tot corpul i-a fost acoperit cu bube, când a îndurat cel mai groaznic chin și când soția lui și rudele l-au sfătuit, el tot a rostit asemenea cuvinte. Ca să o spunem altfel, în inima sa, el credea că, indiferent de ispite sau de cât de teribile ar fi greutățile sau chinul, chiar dacă moartea avea să vină asupra lui, el nu va renunța la Dumnezeu sau nu va abandona calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Vezi, așadar, că Dumnezeu deținea cel mai important loc în inima sa și că exista un singur Dumnezeu în inima lui. Din această cauză citim astfel de descrieri ale sale în Scripturi, precum: În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale. Nu numai că nu a păcătuit cu buzele, ci nici în inima lui nu s-a plâns în privința lui Dumnezeu. El nu a spus cuvinte supărătoare despre Dumnezeu, nici nu a păcătuit împotriva Lui. Nu numai că gura sa a binecuvântat numele lui Dumnezeu, ci el a binecuvântat numele Lui și în inima sa; gura și inima lui erau la unison. Acesta era adevăratul Iov văzut de Dumnezeu și acesta a fost exact motivul pentru care Dumnezeu îl prețuia pe Iov.

Multele lucruri pe care oamenii le înțeleg greșit despre Iov

Dificultatea îndurată de Iov nu era lucrarea mesagerilor trimiși de Dumnezeu, nici nu era cauzată de propria mână a lui Dumnezeu. În schimb, era cauzată personal de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. În consecință, nivelul dificultății îndurate de Iov a fost deosebit de sever. Totuși, în acest moment, Iov a demonstrat, fără rezerve, cunoașterea sa zilnică față de Dumnezeu din inima lui, principiile acțiunilor lui zilnice și atitudinea sa față de Dumnezeu – acesta este adevărul. Dacă Iov nu ar fi fost ispitit, dacă Dumnezeu nu ar fi adus încercări asupra lui Iov, când Iov a spus: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”, ai spune că Iov este un ipocrit; Dumnezeu îi dăduse atât de mult bunuri, așadar, desigur că binecuvânta numele lui Iahve. Dacă, înainte de a fi supus la încercări, Iov ar fi spus: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?”, ai spune că Iov exagera și că nu lepăda numele lui Dumnezeu de vreme ce era binecuvântat deseori de mâna lui Dumnezeu. Ai spune că, dacă Dumnezeu ar fi adus dezastrul asupra lui, atunci, el ar fi lepădat cu siguranță numele lui Dumnezeu. Totuși, când Iov s-a aflat în împrejurări pe care nimeni nu și le-ar dori sau nu ar dori să le vadă, împrejurări pe care nimeni nu ar dori să le suporte, pe care oamenii se tem să le îndure, împrejurări pe care nici Dumnezeu nu putea suporta să le privească, Iov tot a putut să își păstreze integritatea: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu” și „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Confruntați cu comportamentul lui Iov din acest moment, cei care iubesc să rostească vorbe mărețe, cuvinte și învățături, toți rămân muți. Cei care preamăresc numele lui Dumnezeu doar în vorbire, dar care încă nu au acceptat niciodată încercările lui Dumnezeu, sunt condamnați de integritatea la care Iov nu a renunțat, iar cei care nu ar fi crezut niciodată că omul poate să rămână neclintit pe calea lui Dumnezeu sunt judecați de mărturia lui Iov. Confruntați cu purtarea lui Iov în timpul acestor încercări și cu acele cuvintele pe care le-a rostit, unii oameni se vor simți confuzi, unii se vor simți invidioși, unii se vor simți neîncrezători, iar unii vor părea chiar dezinteresați, strâmbând din nas la mărturia lui Iov, deoarece ei nu numai că văd chinul care a venit asupra lui Iov în timpul încercărilor și citesc cuvintele rostite de Iov, ci văd și „slăbiciunea” omenească afișată de Iov când au venit încercările asupra lui. Această „slăbiciune”, ei o consideră a fi presupusa imperfecțiune din desăvârșirea lui Iov, defectul omului care, în ochii lui Dumnezeu, era desăvârșit. Adică, se consideră că aceia care sunt desăvârșiți sunt fără defecte, fără pată sau murdărie, că nu au slăbiciuni, că nu cunosc durerea, că nu se simt niciodată nefericiți sau demoralizați și că sunt lipsiți de ură sau de comportamente externe extreme; drept rezultat, marea majoritate a oamenilor nu cred că Iov era într-adevăr desăvârșit. Oamenii nu aprobă o mare parte din comportamentul său din timpul încercărilor. De exemplu, când Iov și-a pierdut bunurile și copiii, el nu a izbucnit în lacrimi, așa cum și-ar imagina oamenii. „Lipsa lui de cuviință” îi face pe oameni să creadă că era rece, pentru că nu avea lacrimi sau afecțiune pentru familia sa. Aceasta este prima impresie neplăcută pe care o au oamenii despre Iov. Ei consideră comportamentul său ulterior și mai uluitor: „Își dă haina” a fost interpretat de oameni ca un semn de lipsă de respect față de Dumnezeu și „și-a ras capul” se consideră în mod greșit că înseamnă blasfemia și opoziția lui Iov față de Dumnezeu. În afară de cuvintele lui Iov că: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”, oamenii nu văd nimic din dreptatea lui Iov care să fi fost lăudat de Dumnezeu și, prin urmare, evaluarea lui Iov făcută de către majoritatea lor nu este nimic mai mult decât nepricepere, înțelegere greșită, îndoială, condamnare și aprobare doar în teorie. Niciunul dintre ei nu poate să înțeleagă și să aprecieze cu adevărat cuvintele lui Iahve Dumnezeu, care spun că Iov era un om cinstit și desăvârșit, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău.

Pe baza impresiei lor de mai sus în privința lui Iov, oamenii au dubii și în privința dreptății lui, căci acțiunile lui Iov și conduita sa, consemnate în Scripturi, nu erau atât de impresionant de emoționante precum și le-ar fi imaginat oamenii. Nu numai că el nu a săvârșit fapte mărețe, dar și-a luat și un ciob să se scarpine în timp ce stătea în cenușă. Și această faptă îi uluiește pe oameni și îi face să se îndoiască – și chiar să nege – dreptatea lui Iov căci, în timp ce se scărpina, el nu se ruga sau nu Îi făcea promisiuni lui Dumnezeu; ba mai mult, nici nu a fost văzut plângând de durere. În acest stadiu, oamenii văd doar slăbiciunea lui Iov și nimic altceva și, prin urmare, chiar când îl aud pe Iov spunând: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?”, ei sunt complet neimpresionați sau nehotărâți și încă nu pot discerne dreptatea lui Iov din cuvintele sale. Impresia de bază pe care Iov le-o dă oamenilor în timpul chinului încercărilor sale este că el nu era nici slugarnic, nici arogant. Oamenii nu văd povestea din spatele comportamentului său, care se desfășura în adâncul inimii sale, și nici nu văd frica de Dumnezeu din inima lui sau aderarea lui la principiul căii de a se feri de rău. Nepăsarea sa îi face pe oameni să creadă că desăvârșirea și dreptatea sa nu erau decât vorbe goale, că frica lui de Dumnezeu era doar un zvon; „slăbiciunea” pe care el o dezvăluia în exterior, în schimb, îi impresionează profund, oferindu-le o „nouă perspectivă” și chiar o „nouă înțelegere” în privința omului pe care Dumnezeu îl definește ca desăvârșit și neprihănit. O astfel de „nouă perspectivă” și „nouă înțelegere” sunt dovedite când Iov a deschis gura și a blestemat ziua în care s-a născut.

Deși nivelul chinului pe care l-a suferit este de neimaginat și de neînțeles pentru orice om, el nu a rostit cuvinte de erezie, ci doar și-a ameliorat durerea trupului prin mijloace proprii. După cum consemnează Scripturile, el a spus: „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: «S-a născut un băiat!»” (Iov 3:3). Poate nimeni nu a considerat vreodată că aceste cuvinte sunt importante și poate sunt oameni care le-au acordat atenție. În opinia voastră, ele înseamnă că Iov s-a opus lui Dumnezeu? Sunt ele o plângere împotriva lui Dumnezeu? Știu că mulți dintre voi aveți anumite idei despre aceste cuvinte rostite de Iov și credeți că, dacă Iov era desăvârșit și neprihănit, el nu ar fi trebuit să arate nicio slăbiciune sau durere și ar fi trebuit, în schimb, să fi confruntat orice atac al Satanei în mod pozitiv și chiar să fi zâmbit la vederea ispitelor Satanei. Nu ar fi trebuit să aibă nicio reacție la chinul adus asupra trupului său de Satana, nici nu ar fi trebuit să afișeze vreo emoție din inima sa. El ar fi trebuit chiar să Îi ceară lui Dumnezeu să facă aceste încercări și mai dure. Acesta este lucrul care ar trebui arătat și avut de cineva care este neclintit și care se teme cu adevărat de Dumnezeu și se ferește de rău. În acest chin teribil, Iov a blestemat însă ziua nașterii sale. El nu s-a plâns de Dumnezeu, cu atât mai puțin nu a avut nicio intenție de a se opune lui Dumnezeu. Acesta este un lucru mult mai ușor de zis decât de făcut, căci, din timpuri străvechi și până astăzi, nimeni nu a trăit asemenea ispite sau nu a suferit ceea ce s-a abătut asupra lui Iov. Așadar, de ce nimeni nu a trecut niciodată prin același tip de ispite ca Iov? Deoarece, după cum consideră Dumnezeu, nimeni nu poate să suporte o asemenea responsabilitate sau însărcinare, nimeni nu ar putea face cum a făcut Iov și, în plus, nimeni nu ar putea, în afară de a blestema ziua nașterii lor, să nu se lepede de numele lui Dumnezeu și să continue să binecuvânteze numele lui Iahve Dumnezeu, așa cum a făcut Iov când s-a abătut asupra lui un asemenea chin. Ar putea cineva să facă asta? Când spunem asta despre Iov, îi apreciem comportamentul? Era un om drept și putea să fie o asemenea mărturie pentru Dumnezeu și era capabil să îl facă pe Satana să fugă ținându-se cu mâinile de cap, astfel încât nu a mai venit niciodată înaintea lui Dumnezeu pentru a-l acuza – deci ce e în neregulă cu a-l aprecia? Este posibil ca voi să aveți standarde mai înalte decât Dumnezeu? Este posibil ca voi să vă comportați chiar mai bine decât Iov când vor veni încercări asupra voastră? Iov a fost lăudat de Dumnezeu – ce obiecții ați putea avea?

Iov blestemă ziua nașterii sale pentru că nu vrea ca Dumnezeu să fie îndurerat de el

Deseori spun că Dumnezeu privește în inimile oamenilor, în timp ce oamenii se uită la înfățișările exterioare ale oamenilor. Deoarece Dumnezeu privește în inimile oamenilor, El înțelege esența lor, în timp ce oamenii definesc esența altor oameni pe baza exteriorului lor. Când Iov a deschis gura și a blestemat ziua nașterii sale, această faptă a uluit toate persoanele spirituale, inclusiv pe cei trei prieteni ai lui Iov. Omul a venit de la Dumnezeu și ar trebui să fie recunoscător pentru viață și trup, precum și pentru ziua nașterii sale, acordate lui de Dumnezeu, și nu ar trebui să le blesteme. Aceasta este ceva ce oamenii de rând pot să înțeleagă și să conceapă. Pentru oricine care îl urmează pe Dumnezeu, această înțelegere este sacră și de neîncălcat și este un adevăr care nu se poate schimba niciodată. Iov, pe de altă parte, a încălcat regulile: a blestemat ziua nașterii sale. Aceasta este o faptă pe care oamenii de rând o consideră a fi intrarea într-o zonă interzisă. Nu numai că Iov nu are dreptul la înțelegerea și simpatia oamenilor, el nu are dreptul nici la iertarea lui Dumnezeu. În același timp, și mai mulți oameni devin plini de dubii față de dreptatea lui Iov, căci se părea că favoarea lui Dumnezeu față de el l-a făcut pe Iov să fie îngăduitor cu sine însuși; l-a făcut atât de îndrăzneț și de nesăbuit, încât nu numai că nu I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat și a avut grijă de el în timpul vieții, ci a osândit la pierzanie ziua nașterii sale. Ce este aceasta, dacă nu opoziție față de Dumnezeu? Astfel de lucruri superficiale le oferă oamenilor dovada pentru a condamna această faptă a lui Iov, dar cine poate ști ce gândea cu adevărat Iov în acel moment? Cine poate ști motivul pentru care Iov se comporta în acel mod? Doar Dumnezeu și Iov însuși știu povestea reală și motivele inerente.

Când Satana și-a întins mâna pentru a-i răni oasele lui Iov, Iov a căzut în ghearele lui, fără mijloace să scape sau putere să reziste. Trupul și sufletul lui au suferit o durere imensă, iar această durere l-a făcut profund conștient de lipsa totală de importanță, de fragilitatea și de lipsa de putere a omului care trăiește în trup. În același timp, el a dobândit și o recunoaștere și o înțelegere profundă a motivului pentru care Dumnezeu este hotărât să aibă grijă și să se preocupe de omenire. În ghearele Satanei, Iov a realizat că omul, care este din carne și oase, este, de fapt, foarte slab și lipsit de putere. Când a căzut în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu, el a simțit că parcă Dumnezeu Își acoperea fața și Se ascundea, căci Dumnezeu îl lăsase complet în mâinile Satanei. În același timp, Dumnezeu a plâns și pentru el și, în plus, era profund mâhnit pentru el; Dumnezeu era îndurerat de durerea lui și rănit de suferința lui… Iov a simțit durerea lui Dumnezeu, precum și cât era de insuportabilă pentru Dumnezeu… Iov nu a vrut să Îl mai facă să sufere, nici nu a vrut ca Dumnezeu să plângă pentru el, cu atât mai puțin, nu a vrut să Îl vadă pe Dumnezeu îndurerat din cauza lui. În acest moment, Iov a vrut doar să se dezbrace de trup, să nu mai îndure durerea provocată de acesta, deoarece asta ar fi oprit chinul lui Dumnezeu din cauza durerii sale – totuși, el nu a putut și a trebuit să tolereze nu numai durerea trupului, ci și chinul de a nu dori să-L neliniștească pe Dumnezeu. Aceste două dureri – una a trupului și una a sufletului – au adus o durere sfâșietoare, insuportabilă asupra lui Iov și l-au făcut să simtă cum limitele unui om, care este făcut din carne și oase, te pot face să te simți frustrat și neajutorat. În aceste împrejurări, dorul său de Dumnezeu a devenit mai puternică, iar dezgustul față de Satana a devenit mai intens. În acest stadiu, Iov ar fi preferat să nu se fi născut niciodată în lumea oamenilor, ar fi vrut mai degrabă să nu existe, decât să-L vadă pe Dumnezeu vărsând lacrimi sau simțind durere de dragul lui. A început să fie profund scârbit de trupul său, să fie sătul până peste cap de el însuși, de ziua nașterii sale și chiar de tot ce era legat de el. Nu dorea ca ziua sa de naștere sau orice avea legătură cu ea să mai fie menționat, așadar, și-a deschis gura și a blestemat ziua nașterii sale: „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: «S-a născut un băiat!» Prefacă-se în întuneric ziua aceea! Fie ca Dumnezeu să nu se îngrijească de ea din ceruri, iar lumina să nu strălucească peste ea!” (Iov 3:3-4). Cuvintele lui Iov exprimă dezgustul său pentru sine însuși: „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: «S-a născut un băiat!»”, precum și vina pe care a simțit-o față de sine însuși și sentimentul său de îndatorare pentru că I-a provocat durere lui Dumnezeu: „Prefacă-se în întuneric ziua aceea! Fie ca Dumnezeu să nu se îngrijească de ea din ceruri, iar lumina să nu strălucească peste ea!” Aceste două pasaje sunt expresia fundamentală a modului în care s-a simțit Iov atunci și demonstrează pe deplin, tuturor, desăvârșirea și neprihănirea sa. În același timp, așa cum își dorise Iov, credința și ascultarea sa față de Dumnezeu, precum și frica sa de Dumnezeu au fost cu adevărat sporite. Desigur, această sporire este exact efectul la care Se așteptase Dumnezeu.

Iov îl învinge pe Satana și devine un om adevărat în ochii lui Dumnezeu

Când Iov a trecut prin încercările sale prima dată, el a rămas fără toate bunurile și toți copiii săi, dar nu a căzut ca urmare a acestor lucruri și nu a zis nimic care să fie un păcat împotriva lui Dumnezeu. El biruise ispitele Satanei și trecuse peste bunurile materiale, urmașii săi și încercarea de a pierde toate posesiunile sale lumești, ceea ce înseamnă că a putut să asculte de Dumnezeu când a luat de la el și a putut să ofere mulțumiri și laude lui Dumnezeu, datorită lucrurilor făcute de Dumnezeu. Așa a fost comportamentul lui Iov în timpul primei ispitiri a Satanei și așa a fost și mărturia lui Iov în timpul primei încercări a lui Dumnezeu. În a doua încercare, Satana și-a întins mâna să-l rănească pe Iov și, deși Iov a experimentat o durere mai mare ca niciodată, mărturia sa tot a fost suficientă pentru a-i ului pe oameni. El și-a folosit tăria de caracter, convingerea și ascultarea față de Dumnezeu, precum și frica de Dumnezeu, pentru a-l mai învinge încă o dată pe Satana, iar comportamentul și mărturia lui au fost încă o dată aprobate și privilegiate de Dumnezeu. În timpul acestei ispite, Iov a folosit comportamentul său efectiv pentru a-i declara Satanei că durerea trupului nu putea să-i schimbe credința și ascultarea față de Dumnezeu sau să-l lase fără devotamentul său pentru Dumnezeu și inima sa cu frică de Dumnezeu; el nu avea să renunțe la Dumnezeu sau la propria desăvârșire și neprihănire din cauză că se confrunta cu moartea. Determinarea lui Iov l-a făcut laș pe Satana, credința lui l-a lăsat pe Satana înfricoșat și tremurând, intensitatea cu care a luptat împotriva Satanei în timpul bătăliei lor pe viață și pe moarte l-a umplut pe Satana de resentimente și de o ură profundă; desăvârșirea și neprihănirea lui l-au lăsat pe Satana incapabil să-i mai facă ceva, astfel încât Satana și-a abandonat atacurile asupra lui și a renunțat la acuzațiile sale împotriva lui Iov, pe care le lansase înaintea lui Iahve Dumnezeu. Aceasta însemna că Iov biruise lumea, biruise trupul, îl biruise pe Satana și biruise moartea; el era complet și pe deplin un om care-I aparținea lui Dumnezeu. În timpul acestor două încercări, Iov a rămas neclintit în mărturia sa, și-a trăit într-adevăr desăvârșirea și neprihănirea și și-a mărit sfera principiilor de viață de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. După ce a trecut prin aceste două încercări, s-a născut în Iov o experiență mai bogată, iar această experiență l-a făcut mai matur și mai experimentat, l-a făcut mai puternic, cu o convingere mai profundă și l-a făcut mai încrezător în dreptatea și valoarea integrității pe care și-a păstrat-o cu fermitate. Încercările lui Iahve Dumnezeu pentru Iov i-au dat o înțelegere și o măsură profundă a preocupării lui Dumnezeu pentru om și i-au permis să simtă valoarea iubirii lui Dumnezeu, iar din acest moment, respectul și iubirea față de Dumnezeu au fost adăugate fricii sale de Dumnezeu. Încercările lui Iahve Dumnezeu nu numai că nu l-au îndepărtat pe Iov de El, ci i-au adus inima mai aproape de Dumnezeu. Când durerea trupească îndurată de Iov a atins punctul culminant, grija pe care o simțea din partea lui Iahve Dumnezeu nu i-a dat de ales decât să-și blesteme ziua nașterii. Un astfel de comportament nu a fost planificat cu mult timp înainte, ci a fost o revelație naturală a respectului și iubirii pentru Dumnezeu din inima sa, a fost o revelație naturală care a venit din respectul și iubirea sa pentru Dumnezeu. Adică, deoarece era dezgustat de el însuși și nu era dispus și nu putea rezista să-L chinuiască pe Dumnezeu, respectul și iubirea sa au atins astfel punctul de altruism. În acest moment, Iov și-a ridicat adorația și dorul său de lungă durată pentru Dumnezeu și devotamentul pentru El la nivelul de respect și iubire. În același timp, el și-a ridicat și credința și ascultarea față de Dumnezeu și frica de Dumnezeu la nivelul de respect și iubire. Nu și-a permis să facă nimic care I-ar provoca rău lui Dumnezeu, nu și-a permis un comportament care L-ar răni pe Dumnezeu și nu și-a permis să aducă tristețe, durere sau chiar nefericire asupra lui Dumnezeu, din motive personale. În ochii lui Dumnezeu, deși Iov era același ca înainte, credința, ascultarea și frica sa de Dumnezeu Îi aduseseră lui Dumnezeu bucurie și mulțumire deplină. În acest stadiu, Iov atinsese desăvârșirea pe care Dumnezeu Se aștepta să o atingă; el devenise cineva cu adevărat vrednic de a fi numit „desăvârșit și neprihănit” în ochii lui Dumnezeu. Faptele lui drepte i-au permis să îl biruie pe Satana și să rămână neclintit în mărturia sa pentru Dumnezeu. De asemenea, faptele sale drepte l-au desăvârșit și au permis valorii vieții sale să crească și să transceandă mai mult ca niciodată și l-au făcut totodată prima persoană care nu a mai fost atacată și ispitită de Satana. Deoarece Iov era drept, el a fost acuzat și ispitit de Satana; deoarece Iov era drept, el a fost predat Satanei; și deoarece Iov era drept, el l-a biruit și l-a înfrânt pe Satana și a rămas neclintit în mărturia sa. Din acel moment, Iov a devenit primul om care nu va mai fi niciodată predat Satanei, el a venit cu adevărat înaintea tronului lui Dumnezeu și a trăit în lumină, sub binecuvântările lui Dumnezeu, fără spionarea sau distrugerea din partea Satanei… El devenise un om adevărat în ochii lui Dumnezeu, fusese eliberat…

Despre Iov

După ce ați aflat cum a trecut Iov prin încercări, majoritatea dintre voi veți vrea, probabil, să știți mai multe detalii despre el însuși, mai ales în privința secretului prin care a câștigat lauda lui Dumnezeu. Așadar, astăzi, să vorbim despre Iov!

În viața de zi cu zi a lui Iov vedem perfecțiunea sa, neprihănirea, frica de Dumnezeu și ferirea de rău

Dacă e să discutăm despre Iov, atunci trebuie să începem cu evaluarea lui, rostită de Dumnezeu cu gura lui: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău”.

Să aflăm mai întâi despre desăvârșirea și neprihănirea lui Iov.

Ce înțelegeți voi prin cuvintele „desăvârșit” și „neprihănit”? Credeți că Iov era fără pată și că era onorabil? Aceasta, desigur, ar fi o interpretare și o înțelegere literală a cuvintelor „desăvârșit” și „neprihănit”. Însă contextul vieții reale se referă la o adevărată înțelegere a lui Iov – doar cuvintele, cărțile și teoria nu ne vor da niciun răspuns. Vom începe prin a cerceta viața de acasă a lui Iov și comportamentul său normal din timpul vieții sale. Asta ne va spune despre principiile și obiectivele sale în viață, precum și despre personalitatea și căutarea lui. Acum, să citim ultimele cuvinte din Iov 1:3: „Era cel mai însemnat om dintre toți locuitorii Răsăritului”. Ceea ce spun aceste cuvinte este că statutul și poziția socială a lui Iov erau foarte înalte și, deși nu ni se spune dacă era cel mai mare dintre oamenii din est datorită bunurilor sale din belșug sau pentru că era desăvârșit și neprihănit și se temea de Dumnezeu, în timp ce se ferea de rău, în linii mari, știm că statutul lui Iov și poziția lui socială erau foarte apreciate. Așa cum este consemnat în Biblie, primele impresii ale oamenilor în privința lui Iov erau că el era desăvârșit, că se temea de Dumnezeu și respingea răul și că avea o mare bogăție și un statut venerabil. Pentru o persoană normală care trăiește într-un asemenea mediu și în asemenea condiții, dieta lui Iov, calitatea vieții sale și diversele aspecte ale vieții sale personale ar fi principala preocupare a atenției majorității oamenilor; astfel, trebuie să continuăm să citim Scripturile: „Fiii lui obișnuiau să meargă și să țină, pe rând, câte un ospăț în casa fiecăruia în parte; ei le chemau și pe cele trei surori ale lor ca să mănânce și să bea împreună cu ei. Când se termina câte un șir de ospețe, Iov îi chema și îi sfințea. El se trezea dimineața devreme și aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: «Poate fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor». Așa obișnuia Iov să facă” (Iov 1:4-5). Acest pasaj ne spune două lucruri: primul este că fiii și fiicele lui Iov petreceau în mod regulat, cu băutură și mâncare din belșug; al doilea este că Iov oferea des arderi-de-tot, deoarece el se îngrijora deseori în privința fiilor și fiicelor sale, temându-se că păcătuiau, că în inima lor renunțaseră la Dumnezeu. Prin aceasta sunt descrise viețile a două tipuri diferite de oameni. Primul tip, fiii și fiicele lui Iov, petreceau deseori din cauza bogăției lor, trăiau în mod extravagant, se cinsteau cu mâncare și băutură după bunul lor plac și se bucurau de calitatea înaltă a vieții oferite de bogăția materială. Trăind o asemenea viață, era inevitabil ca ei să nu păcătuiască și să nu Îl ofenseze des pe Dumnezeu – totuși, ei nu se sfințeau sau nu ofereau arderi-de-tot. Vezi, atunci, că Dumnezeu nu avea loc în inima lor, că ei nu se gândeau deloc la harurile lui Dumnezeu, nici nu se temeau că-L ofensează, cu atât mai puțin se temeau să nu renunțe la El în inima lor. Desigur, noi nu ne concentrăm asupra copiilor lui Iov, ci asupra a ceea ce a făcut Iov când s-a confruntat cu astfel de lucruri; aceasta este cealaltă chestiune descrisă în pasaj, care implică viața zilnică a lui Iov și umanitatea-esență a acestuia. Unde Biblia descrie petrecerile fiilor și fiicelor lui Iov, acesta nu este menționat; se spune doar că fiii și fiicele sale mâncau și beau deseori împreună. Cu alte cuvinte, el nu dădea petreceri, nici nu se alătura fiilor și fiicelor sale în a mânca cu extravaganță. Deși era bogat și avea multe bunuri și slujitori, viața lui Iov nu era una plină de lux. El nu se lăsa ademenit de mediul său de viață suprem, și nici nu se îmbuiba cu desfătările trupului datorită bogăției sale, și nici nu uita să aducă jertfe arse și cu atât mai puțin îl făcea asta să Îl respingă treptat pe Dumnezeu din inima sa. În mod evident, atunci, Iov era disciplinat în stilul său de viață, nu era lacom sau hedonist ca urmare a binecuvântărilor lui Dumnezeu asupra lui, nici nu se fixa pe calitatea vieții. În schimb, el era smerit și modest, nu avea tendința să fie ostentativ și era precaut și grijuliu înaintea lui Dumnezeu. El se gândea deseori la harurile și binecuvântările lui Dumnezeu și avea mereu o inimă cu frică de Dumnezeu. În viața sa zilnică, Iov deseori se trezea devreme pentru a oferi arderi-de-tot pentru fiii și fiicele sale. Cu alte cuvinte, nu numai că se temea el însuși de Dumnezeu, ci și spera ca și copiii lui să se teamă la fel de Dumnezeu și să nu păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Bogăția materială a lui Iov nu avea niciun loc în inima sa, nici nu înlocuia poziția deținută de Dumnezeu; indiferent dacă pentru el însuși sau pentru copiii săi, acțiunile zilnice ale lui Iov erau toate conectate cu frica de Dumnezeu și ferirea de rău. Frica lui față de Iahve Dumnezeu nu se oprea la gura sa, ci era ceva ce a pus în acțiune și se reflecta în fiecare parte a vieții sale de zi cu zi. Acest comportament efectiv al lui Iov ne arată că el era cinstit și că avea o esență care iubea dreptatea și lucrurile care erau pozitive. Faptul că Iov își trimitea și își sfințea des fiii și fiicele, înseamnă că el nu era de acord și nu aproba comportamentul copiilor săi; în schimb, în inima sa, era frustrat de comportamentul lor și îi condamna. El concluzionase că modul de a se comporta al fiilor și fiicelor sale nu era pe placul lui Iahve Dumnezeu și, prin urmare, le cerea deseori să se ducă înaintea lui Iahve Dumnezeu și să-și mărturisească păcatele. Acțiunile lui Iov ne arată o altă parte a umanității sale: una în care el nu a mers niciodată cu aceia care deseori păcătuiau și Îl ofensau pe Dumnezeu, ci, în schimb, se ferea de ei și îi evita. Deși acești oameni erau fiii și fiicele sale, el nu își abandona propriile principii de conduită, deoarece ei erau din neamul său, nici nu se complăcea în păcatele lor din cauza propriilor sentimente. Mai degrabă, el îi îndemna să se mărturisească și să câștige îngăduința lui Iahve Dumnezeu și îi avertiza să nu Îl abandoneze pe Dumnezeu de dragul desfătării lor lacome. Principiile modului în care Iov îi trata pe ceilalți sunt inseparabile de principiile fricii sale de Dumnezeu și de ale feririi de rău. El iubea ceea ce era acceptat de Dumnezeu și era dezgustat de ceea ce Îi provoca repulsie lui Dumnezeu; îi iubea pe cei care se temeau de Dumnezeu în inima lor și era dezgustat de cei care făceau rău sau păcătuiau împotriva lui Dumnezeu. O astfel de iubire și un asemenea dezgust erau demonstrate în viața sa de zi cu zi și reprezentau chiar neprihănirea lui Iov văzută prin ochii lui Dumnezeu. Desigur, aceasta este, de asemenea, exprimarea și trăirea umanității adevărate a lui Iov în relația sa cu alte persoane din viața sa de zi cu zi, despre care trebuie să învățăm.

Manifestările umanității lui Iov în timpul încercărilor sale (înțelegerea desăvârșirii, a neprihănirii lui Iov, a fricii lui de Dumnezeu și a feririi de rău în timpul încercărilor sale)

Ceea ce am împărtășit mai sus sunt diverse aspecte ale umanității lui Iov care au fost expuse în viața sa de zi cu zi, înainte de testele sale. Fără îndoială, aceste diferite manifestări oferă o înțelegere a neprihănirii lui Iov și o familiarizare inițială cu frica lui de Dumnezeu și cu ferirea de rău și furnizează, în mod firesc, o afirmație inițială. Motivul pentru care spun „inițială” este deoarece majoritatea oamenilor încă nu au o înțelegere adevărată a personalității lui Iov și a gradului în care el urma calea de a-L asculta și a se teme de Dumnezeu. Adică, înțelegerea majorității oamenilor în privința lui Iov nu depășește impresia oarecum favorabilă, oferită de două pasaje din Biblie care conțin cuvintele lui: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu,” și „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Prin urmare, există o mare nevoie ca noi să înțelegem cum își trăia Iov umanitatea în timp ce primea încercările lui Dumnezeu; în acest mod, adevărata umanitate a lui Iov va fi arătată tuturor în întregimea sa.

Când Iov a auzit că îi fuseseră furate bunurile, că fiii și fiicele sale își pierduseră viețile și că slujitorii îi fuseseră omorâți, el a reacționat după cum urmează: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat” (Iov 1:20). Aceste cuvinte ne spun un fapt: după auzirea acestor vești, Iov nu a fost lovit de panică, el nu a plâns, nici nu a dat vina pe slujitorii care îi dăduseră veștile, cu atât mai puțin nu a inspectat locul crimei pentru a investiga și a verifica detaliile și a afla ce s-a întâmplat de fapt. El nu a afișat nicio durere sau regret la pierderea bunurilor sale, nici nu a izbucnit în lacrimi din cauza pierderii copiilor săi și a celor dragi lui. Din contră, el și-a dat haina jos, și-a ras capul, a căzut pe pământ și a venerat. Acțiunile lui Iov sunt diferite de cele ale unui om obișnuit. Acestea îi nedumiresc pe mulți oameni și îi fac să îi reproșeze lui Iov, în inima lor, „sângele lui rece”. La pierderea bruscă a bunurilor lor, oamenii normali ar părea devastați sau disperați – ori, în cazul unor oameni, ar putea cădea chiar într-o depresie profundă. Aceasta pentru că, în inima lor, bunurile oamenilor reprezintă o viață întreagă de eforturi – lucrul pe care se bazează supraviețuirea lor, speranța care îi ține în viață; pierderea proprietății lor înseamnă că eforturile lor au fost în zadar, că sunt fără speranță și chiar că nu au niciun viitor. Aceasta este atitudinea oricărei persoane normale față de bunurile sale și relația apropiată pe care o are cu ele și aceasta este, de asemenea, importanța bunurilor în ochii oamenilor. Astfel, marea majoritate a oamenilor se simt nedumeriți în privința atitudinii indiferente a lui Iov față de pierderea bunurilor sale. Astăzi, vom risipi confuzia simțită de toate aceste persoane, explicând ce se petrecea în inima lui Iov.

Bunul simț dictează că, după ce i-au fost date de Dumnezeu asemenea bunuri din belșug, Iov ar trebui să se simtă rușinat înaintea lui Dumnezeu pentru pierderea lor, căci el nu avusese grijă sau nu se preocupase de ele, nu păstrase bunurile date lui de Dumnezeu. Prin urmare, când a auzit că bunurile sale fuseseră furate, prima sa reacție ar fi trebuit să fie să meargă la fața locului crimei și să facă inventarul a tot ce se pierduse, apoi să Îi mărturisească lui Dumnezeu pentru ca el să primească încă o dată binecuvântările Sale. Iov, totuși, nu a făcut asta – și el, în mod firesc, avea propriile motive pentru a nu o face. În inima sa, Iov credea cu tărie că tot ceea ce avea el îi fusese acordat de Dumnezeu și nu era fructul muncii sale. Prin urmare, el nu privea aceste binecuvântări ca pe ceva de care să profite, ci, în schimb, a ancorat principiile supraviețuirii sale în a se ține din răsputeri de calea pe care ar trebui s-o urmeze. El prețuia binecuvântările lui Dumnezeu și Îi mulțumea pentru ele, dar nu era fermecat de binecuvântări, nici nu urmărea să primească mai multe. Așa era atitudinea sa față de bunuri. El nu făcea nimic nici pentru a câștiga binecuvântări, nici nu se îngrijora sau nu era îndurerat de lipsa sau pierderea binecuvântărilor lui Dumnezeu; el nu a devenit nici fericit în mod dezlănțuit, delirând din cauza binecuvântărilor lui Dumnezeu, nici nu a ignorat calea lui Dumnezeu sau nu a uitat harul lui Dumnezeu din cauza binecuvântărilor de care se bucura deseori. Atitudinea lui Iov față de bunurile lui dezvăluie oamenilor adevărata sa umanitate: în primul rând, Iov nu era un om lacom și nu avea mari pretenții în viața sa materială. În al doilea rând, Iov nu era niciodată îngrijorat și nu se temea că Dumnezeu îi va lua ce avea, ceea ce reprezenta atitudinea de ascultare față de Dumnezeu din inima sa; adică, el nu avea cereri sau plângeri despre momentul în care Dumnezeu va lua de la el sau dacă va lua și nici nu a întrebat motivul, ci doar a căutat să respecte aranjamentele lui Dumnezeu. În al treilea rând, el nu a crezut niciodată că bunurile sale veneau din propriile eforturi, ci că îi erau acordate de Dumnezeu. Aceasta era credința lui Iov și era un indiciu al convingerii sale. Sunt clarificate umanitatea lui Iov și căutarea sa reală zilnică în acest rezumat al lui, în trei puncte? Umanitatea lui Iov și scopul său făceau parte din comportamentul său detașat atunci când s-a confruntat cu pierderea bunurilor sale. Tocmai din cauza căutării sale zilnice a avut Iov statura și convingerea de a spune: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu,” în timpul încercărilor lui Dumnezeu. Aceste cuvinte nu au fost câștigate peste noapte, nici nu apăruseră abia atunci în capul lui Iov. Ele reprezentau ceea ce el văzuse și obținuse în timpul multor ani de trăire a vieții. În comparație cu cei care doar caută binecuvântările lui Dumnezeu și care se tem că Dumnezeu va lua de la ei și urăsc acest lucru și se plâng în privința lui, nu este ascultarea lui Iov foarte reală? În comparație cu toți cei care cred că există un Dumnezeu, dar care nu au crezut niciodată că Dumnezeu domnește asupra tuturor lucrurilor, nu are Iov o mare onestitate și neprihănire?

Raționalitatea lui Iov

Experiențele efective ale lui Iov și umanitatea lui neprihănită și onestă însemnau că el a judecat și a făcut alegerile cele mai raționale când și-a pierdut bunurile și copiii. Asemenea alegeri raționale au fost inseparabile de îndeletnicirile sale zilnice și de faptele lui Dumnezeu pe care el ajunsese să le cunoască în timpul vieții sale de zi cu zi. Onestitatea lui Iov l-a făcut capabil să creadă că mâna lui Iahve domnește asupra tuturor lucrurilor; convingerea sa i-a permis să cunoască faptul că Iahve Dumnezeu are suveranitate asupra tuturor lucrurilor; cunoștințele lui l-au făcut să fie dispus și capabil să asculte de suveranitatea și aranjamentele lui Iahve Dumnezeu; ascultarea sa i-a permis să fie din ce în ce mai sincer în frica sa de Iahve Dumnezeu; aceasta l-a făcut din ce în ce mai hotărât în a se feri de rău; în final, Iov a devenit desăvârșit deoarece se temea de Dumnezeu și se ferea de rău; desăvârșirea sa l-a făcut înțelept și i-a dat raționalitatea supremă.

Cum ar trebui să înțelegem acest cuvânt „rațional”? O interpretare literală este că înseamnă a avea bun simț, a fi logic și practic în gândire, a avea discurs, judecată și acțiuni corecte și a avea standarde morale obișnuite și corecte. Totuși, raționalitatea lui Iov nu este atât de ușor de explicat. Când se spune aici că Iov avea raționalitatea supremă, acest lucru este spus în legătură cu umanitatea și comportamentul său înaintea lui Dumnezeu. Deoarece Iov era onest, el a putut să creadă în suveranitatea lui Dumnezeu și să asculte de ea, ceea ce i-a oferit o cunoaștere la care alte persoane nu au avut acces, iar această cunoaștere l-a făcut mai capabil să discearnă, să judece și să definească precis ceea ce s-a abătut asupra lui, iar aceasta i-a permis să aleagă cu mai multă perspicacitate și acuratețe ce să facă și în ce privință să rămână neclintit. Ceea ce înseamnă că principiile, comportamentul, cuvintele de la baza acțiunilor sale și codul conform căruia acționa erau obișnuite, clare și specifice, și nu erau impulsive, oarbe sau emoționale. El știa cum să trateze orice se abătea asupra sa, știa cum să echilibreze și să gestioneze relațiile dintre evenimentele complexe, știa cum să rămână neclintit în privința căii care trebuie urmată și, în plus, știa cum să trateze datul și luatul lui Iahve Dumnezeu. Aceasta era chiar raționalitatea lui Iov. Tocmai din cauza faptului că Iov era înzestrat cu o asemenea raționalitate a spus el: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”, când și-a pierdut bunurile și fiii și fiicele sale.

Când Iov s-a confruntat cu o durere enormă a corpului și cu reproșurile rudelor și prietenilor săi și când s-a confruntat cu moartea, comportamentul său le-a arătat încă o dată tuturor oamenilor adevărata sa față.

Adevărata față a lui Iov: sincer, pur și fără falsitate

Să citim Iov 2:7-8: „Astfel, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu și l-a lovit pe Iov cu bube din cap până în picioare. Și el a luat un ciob cu care să se scarpine; și a stat în cenușă”. Aceasta este o descriere a comportamentului lui Iov când i-au apărut bube pe corp. În acest moment, Iov stătea în cenușă și îndura durerea. Nimeni nu îl trata și nimeni nu îl ajuta să-și atenueze durerea corpului; în schimb, el folosea un ciob pentru a îndepărta coaja bubelor. În mod superficial, aceasta era doar o etapă a chinului lui Iov și nu are legătură cu umanitatea și frica lui de Dumnezeu, căci Iov nu rostea niciun cuvânt pentru a-și exprima starea de spirit și opiniile din acel moment. Totuși, acțiunile și comportamentul lui Iov tot sunt o exprimare adevărată a umanității sale. În consemnarea capitolului anterior, am citit că Iov era cel mai mare dintre oamenii din Est. Între timp, acest pasaj din cel de-al doilea capitol ne arată că acest om grozav din Est chiar a luat un ciob pentru a se scărpina în timp ce stătea în cenușă. Nu există un contrast evident între aceste două descrieri? Este un contrast care ne arată adevăratul sine al lui Iov: în ciuda statutului și reputației sale prestigioase, el nu iubise niciodată aceste lucruri și nici nu le acordase atenție; lui nu-i păsa de felul în care alte persoane îi considerau reputația, nici nu se preocupa dacă acțiunile sau comportamentul său vor avea un efect negativ asupra ei; el nu se desfăta cu beneficiile statutului, nici nu se bucura de gloria care venea odată cu statutul și reputația. Lui îi păsa doar de valoarea sa și de semnificația vieții lui în ochii lui Iahve Dumnezeu. Adevăratul sine al lui Iov era chiar esența sa: el nu iubea faima și succesul și nu trăia pentru faimă și succes; era sincer, pur și fără falsitate.

Separarea iubirii și urii făcute de Iov

O altă latură a umanității lui Iov este demonstrată în cadrul acestei discuții dintre el și soția sa: „Atunci soția lui i-a zis: «Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!» El i-a răspuns: «Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?»” (Iov 2:9-10). Văzând chinul pe care îl îndura, soția lui Iov a încercat să îi dea sfaturi, pentru a-l ajuta să scape de chinul său – totuși, „intențiile ei bune” nu au obținut aprobarea lui Iov; în schimb, i-au stârnit mânia, căci ea îi negase credința și ascultarea față de Iahve Dumnezeu și negase, de asemenea, existența Lui. Acesta era un lucru intolerabil pentru Iov, căci el nu își permisese niciodată să facă nimic care I se opunea lui Dumnezeu sau Îl rănea, și cu atât mai puțin le permitea altor oameni. Cum putea el să rămână indiferent, când îi vedea pe alții rostind cuvinte care Îl huleau și Îl insultau pe Dumnezeu? Prin urmare, și-a numit soția o „femeie nesăbuită”. Atitudinea lui Iov față de soția sa era una de mânie și ură, precum și de reproș și dojană. Aceasta era exprimarea naturală a umanității lui Iov, care face diferența dintre iubire și ură, și era o reprezentare reală a umanității sale neprihănite. Iov avea un simț al justiției – unul care îl făcea să urască răutatea și să fie dezgustat, să condamne și să respingă erezia absurdă, argumentele ridicole și afirmațiile nebunești, și care i-a permis să își respecte postura și propriile principii corecte când fusese respins de mase și părăsit de cei care îi erau apropiați.

Bunătatea și sinceritatea lui Iov

Din moment ce, din comportamentul lui Iov, suntem capabili să vedem exprimarea diferitelor aspecte ale umanității sale, ce anume din aceasta vedem când el și-a deschis gura pentru a blestema ziua nașterii lui? Acesta este subiectul despre care vom avea părtășie mai jos.

Mai sus, am vorbit de originile blestemului lui Iov al zilei în care s-a născut. Ce vedeți în aceasta? Dacă Iov era împietrit și fără iubire, dacă era rece, fără emoții și lipsit de umanitate, ar fi putut să-i pese de dorința inimii lui Dumnezeu? Ar fi putut să disprețuiască ziua propriei nașteri pentru că îi păsa de inima lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, dacă Iov era împietrit și lipsit de umanitate, ar fi putut să fie afectat de durerea lui Dumnezeu? Ar fi putut să blesteme ziua nașterii sale din cauză că Îl îndurerase pe Dumnezeu? Răspunsul este: „Absolut nu!” Deoarece era bun, lui Iov îi păsa de inima lui Dumnezeu; deoarece îi păsa de inima lui Dumnezeu, Iov simțea durerea Lui; deoarece era bun, suferea un chin mai mare ca urmare a simțirii durerii lui Dumnezeu; deoarece a simțit durerea lui Dumnezeu, a început să fie dezgustat de ziua nașterii sale și, prin urmare, a blestemat acea zi. Pentru cei din afară, întregul comportament al lui Iov din timpul încercărilor sale este exemplar. Doar blestemul zilei în care s-a născut ridică un semn de întrebare în privința desăvârșirii și neprihănirii sale sau oferă o evaluare diferită. De fapt, aceasta a fost cea mai reală exprimare a umanității-esențe a lui Iov. Această umanitate-esență a lui nu era ascunsă sau împachetată, sau revizuită de altcineva. Când a blestemat ziua în care s-a născut, el a demonstrat bunătatea și sinceritatea din profunzimea inimii sale; el a fost ca un izvor ale cărui ape sunt atât de limpezi și de transparente încât se vede fundul.

După ce au aflat toate acestea despre Iov, majoritatea oamenilor vor avea, fără îndoială, o evaluare destul de obiectivă și precisă a umanității-esență a lui Iov. Ei ar trebui să aibă și o înțelegere și o apreciere mai profundă, mai practică și mai avansată în privința desăvârșirii și neprihănirii lui Iov, așa cum este rostită de Dumnezeu. Sper că această înțelegere și apreciere îi vor ajuta pe oameni să pornească pe calea fricii de Dumnezeu și a feririi de răul.

Relația dintre predarea lui Iov în mâinile Satanei de către Dumnezeu și scopurile lucrării lui Dumnezeu

Deși majoritatea oamenilor recunosc acum că Iov era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, această recunoaștere nu îi ajută să înțeleagă mai bine intenția lui Dumnezeu. În timp ce invidiază umanitatea și căutarea lui Iov, ei Îi pun următoarea întrebare lui Dumnezeu: Iov era atât de desăvârșit și de neprihănit, oamenii îl adorau atât de mult, deci de ce l-a dat Dumnezeu Satanei și de ce l-a supus la atât de multe chinuri? Este normal ca astfel de întrebări să existe în inima multor oameni – sau, mai degrabă, această îndoială este întrebarea din inima multor oameni. Din moment ce a nedumerit atât de mulți oameni, trebuie să adresăm această întrebare și să o explicăm cum se cuvine.

Tot ceea ce face Dumnezeu este necesar și are o semnificație extraordinară, căci tot ceea ce El face pentru om are legătură cu gestionarea Sa și mântuirea omenirii. Desigur, lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o asupra lui Iov nu este diferită, deși Iov era desăvârșit și neprihănit în ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent ce face Dumnezeu sau de mijloacele prin care face acel lucru, indiferent de cost sau de obiectivul Său, scopul acțiunilor Sale nu se schimbă. Scopul Său este de a prelucra în om cuvintele lui Dumnezeu, precum și cerințele și voia lui Dumnezeu pentru om; cu alte cuvinte, este de a lucra în om tot ceea ce Dumnezeu consideră a fi pozitiv în conformitate cu etapele Sale, permițându-i omului să înțeleagă inima și esența lui Dumnezeu și să se supună suveranității și aranjamentelor Lui, permițându-i astfel omului să obțină frica de Dumnezeu și ferirea de rău – toate acestea fiind un aspect al scopului lui Dumnezeu în tot ceea ce face El. Celălalt aspect este că, deoarece Satana este contrastul și obiectul care face servicii în lucrarea lui Dumnezeu, omul este deseori dat Satanei; acesta este mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a le permite oamenilor să vadă viclenia, urâțenia și caracterul vrednic de dispreț al Satanei din ispitele și atacurile sale, făcându-i astfel pe oameni să-l urască pe Satana și să poată cunoaște și recunoaște ceea ce este negativ. Acest proces le permite să se elibereze treptat de sub controlul, acuzațiile, perturbările și atacurile Satanei – până când, mulțumită cuvintelor lui Dumnezeu, cunoașterii și ascultării lor față de El, a credinței lor în El și a fricii de El, ei triumfă asupra atacurilor și acuzațiilor Satanei; doar atunci vor fi fost ei eliberați pe deplin de sub puterea Satanei. Eliberarea oamenilor înseamnă că Satana a fost înfrânt, înseamnă că ei nu mai sunt hrana din gura Satanei – în loc să îi înghită, Satana i-a abandonat. Aceasta este deoarece astfel de oameni sunt neprihăniți, deoarece au credință, ascultare și frică față de Dumnezeu și deoarece se despart cu totul de Satana. Ei îl rușinează pe Satana, fac un laș din acesta și îl înving întru totul. Convingerea lor în a-L urma pe Dumnezeu, ascultarea și frica lor de Dumnezeu îl înving pe Satana și îl fac să renunțe pe deplin la ei. Doar astfel de oameni au fost cu adevărat câștigați de Dumnezeu și acesta este obiectivul suprem al lui Dumnezeu în a-l mântui pe om. Dacă doresc să fie mântuiți și doresc să fie câștigați complet de Dumnezeu, atunci toți cei care Îl urmează pe Dumnezeu trebuie să se confrunte cu ispite și atacuri atât mari, cât și mici din partea Satanei. Aceia care ies din aceste ispite și atacuri și sunt capabili să îl învingă pe deplin pe Satana sunt cei care au fost mântuiți de Dumnezeu. Adică, aceia care au fost mântuiți prin Dumnezeu sunt cei care au trecut prin încercările Lui și care au fost ispitiți și atacați de Satana de nenumărate ori. Cei care au fost mântuiți prin Dumnezeu înțeleg voia și cerințele lui Dumnezeu, sunt capabili să respecte suveranitatea și rânduielile Lui și nu abandonează calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău în mijlocul ispitirilor Satanei. Cei care sunt mântuiți prin Dumnezeu au onestitate, sunt buni, fac diferența dintre iubire și ură, au simțul dreptății și sunt raționali și capabili de a-L iubi pe Dumnezeu și de a prețui tot ceea ce este al lui Dumnezeu. Astfel de oameni nu sunt legați, spionați, acuzați sau abuzați de Satana; ei sunt complet liberi, au fost eliberați și descătușați pe deplin. Iov a fost tocmai un astfel de om al libertății și aceasta este exact semnificația motivului pentru care Dumnezeu îl predase Satanei.

Iov a fost abuzat de Satana, dar a câștigat și libertatea și eliberarea eternă și dreptul de a nu mai fi supus niciodată corupției, abuzului și acuzațiilor Satanei pentru ca, în schimb, să trăiască în lumina înfățișării lui Dumnezeu liber și fără opreliști, să trăiască în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu pentru el. Nimeni nu putea să ia, să distrugă sau să acapareze acest drept. I-a fost dat lui Iov în schimbul credinței, hotărârii, ascultării și fricii sale de Dumnezeu; Iov a plătit prețul vieții sale pentru a câștiga bucurie și fericire pe pământ și pentru a câștiga dreptul și îndreptățirea, lucru cu totul firesc și justificat, de a I se închina Creatorului fără intervenție, ca o adevărată făptură a lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost și cel mai mare rezultat al ispitelor îndurate de Iov.

Când oamenii încă nu sunt mântuiți, Satana le perturbă deseori viețile sau chiar le controlează. Cu alte cuvinte, oamenii care nu au fost mântuiți sunt prizonieri ai Satanei, nu au libertate, nu au fost abandonați de Satana, nu sunt calificați sau îndreptățiți să I se închine lui Dumnezeu și sunt urmăriți îndeaproape și atacați cu sălbăticie de Satana. Asemenea oameni nu au o fericire demnă de menționat, nu au dreptul la o existență normală și, în plus, nu au nicio demnitate. Doar dacă te ridici și te lupți cu Satana, folosindu-ți credința, ascultarea și frica de Dumnezeu ca arme cu care să porți o luptă pe viață și pe moarte cu Satana, astfel încât să îl învingi pe deplin și să-l faci să fugă și să devină laș când te vede, astfel încât să abandoneze complet atacurile și acuzațiile sale împotriva ta – doar atunci vei fi mântuit și vei deveni liber. Dacă ești hotărât să te desparți complet de Satana, dar nu ești echipat cu armele care te vor ajuta să-l învingi, atunci vei fi încă în pericol. Pe măsură ce trece timpul, când ai fost atât de torturat de Satana încât nu mai ai nici pic de putere rămasă în tine, dar încă nu ai fost în stare să fii mărturie, tot nu te-ai eliberat complet de acuzațiile și atacurile Satanei împotriva ta, atunci vei avea puține șanse de a fi mântuit. În final, când încheierea lucrării lui Dumnezeu este declarată, tu vei fi încă în strânsoarea Satanei, incapabil să te eliberezi și, prin urmare, nu vei avea niciodată o șansă sau o speranță. Atunci, aceasta sugerează că asemenea oameni vor fi complet sub robia Satanei.

Acceptă testele lui Dumnezeu, învinge ispitele Satanei și permite lui Dumnezeu să îți câștige întreaga ființă

În timpul lucrării lui Dumnezeu de a oferi aprovizionare și sprijin omului, El spune întreaga Sa voie și cerințele Sale pentru om și îi arată omului faptele Sale, firea Lui și ceea ce are El ceea ce este. Obiectivul este de a înzestra omul cu statură și de a-i permite să câștige diverse adevăruri de la Dumnezeu în timp ce Îl urmează – adevăruri care sunt armele date omului de către Dumnezeu, cu care să se lupte cu Satana. Înzestrat astfel, omul trebuie să se confrunte cu testele lui Dumnezeu. Dumnezeu are multe mijloace și metode de a testa omul, dar fiecare dintre acestea necesită „cooperarea” dușmanului lui Dumnezeu: Satana. Adică, după ce i-a dat omului armele cu care să se lupte cu Satana, Dumnezeu îl predă Satanei și îi permite Satanei să „testeze” statura omului. Dacă omul poate să scape din formația de luptă a Satanei, dacă poate să scape de încercuirea Satanei și încă să trăiască, atunci omul va fi trecut testul. Dar dacă omul nu reușește să părăsească formația de luptă a Satanei și se supune lui, atunci el nu va fi trecut testul. Indiferent ce latură a omului cercetează Dumnezeu, criteriile examinării Sale sunt dacă omul rămâne sau nu neclintit în mărturia sa când este atacat de Satana și dacă s-a lepădat sau nu de Dumnezeu și s-a predat și s-a supus Satanei când era în mrejele lui. Se poate spune că dacă un om poate sau nu să fie mântuit depinde de faptul dacă el îl poate înfrânge și birui pe Satana, iar dacă poate câștiga sau nu libertatea depinde de faptul dacă el poate să ridice, pe cont propriu, armele date lui de Dumnezeu pentru a birui legăturile Satanei, făcându-l pe Satana să renunțe complet la speranțe și să-l lase în pace. Dacă Satana renunță la speranțe și abandonează pe cineva, aceasta înseamnă că Satana nu va mai încerca niciodată să ia această persoană de la Dumnezeu, nu o va mai acuza și nu o va mai perturba niciodată pe această persoană, nu o va mai tortura sau ataca niciodată; doar o astfel de persoană va fi fost câștigată cu adevărat de Dumnezeu. Acesta este procesul complet prin care Dumnezeu câștigă oamenii.

Avertismentul și luminarea oferită generațiilor ulterioare prin mărturia lui Iov

În același timp cu înțelegerea procesului prin care Dumnezeu câștigă complet o persoană, oamenii vor înțelege, de asemenea, scopurile și semnificația predării lui Iov Satanei de către Dumnezeu. Oamenii nu mai sunt tulburați de chinul lui Iov și au o nouă apreciere privind semnificația acestuia. Ei nu se mai îngrijorează dacă ei înșiși vor fi supuși la aceeași ispită ca Iov și nu se mai opun și nu mai resping venirea încercărilor lui Dumnezeu. Credința, ascultarea și mărturia lui Iov pentru biruirea Satanei au fost o sursă de imens ajutor și încurajare pentru oameni. În Iov, ei văd speranță pentru propria lor mântuire și văd că prin credință, ascultare și frică de Dumnezeu este posibil să-l învingă complet pe Satana, să izbândească asupra sa. Ei văd că, atât timp cât sunt de acord cu aranjamentele și suveranitatea lui Dumnezeu și atât timp cât au hotărâre și credință pentru a nu-L abandona pe Dumnezeu după ce au pierdut totul, atunci ei pot aduce rușine și înfrângere asupra Satanei și văd că au nevoie doar de hotărârea și perseverența de a rămâne neclintiți în mărturia lor – chiar dacă înseamnă să își piardă viața – pentru ca Satana să fie intimidat și să bată rapid în retragere. Mărturia lui Iov este un avertisment pentru generațiile ulterioare și acest avertisment le spune că, dacă nu îl înving pe Satana, atunci ei nu vor putea să se elibereze niciodată de acuzațiile și perturbările Satanei, nici nu vor putea să scape de abuzul și atacurile sale. Mărturia lui Iov a luminat generațiile ulterioare. Această luminare îi învață pe oameni că doar dacă sunt desăvârșiți și neprihăniți vor putea să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău; îi învață că doar dacă se tem de El și se feresc de rău pot depune o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu; doar dacă depun o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu pot să nu fie niciodată controlați de Satana și să trăiască sub îndrumarea și protecția lui Dumnezeu – doar atunci vor fi fost ei cu adevărat mântuiți. Personalitatea și scopul vieții lui Iov ar trebui imitate de oricine urmărește mântuirea. Ceea ce a trăit el de-a lungul întregii vieți și comportamentul său în timpul încercărilor sunt o comoară prețioasă pentru toți cei care urmăresc calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău.

Mărturia lui Iov Îl consolează pe Dumnezeu

Dacă vă spun acum că Iov este un om încântător e posibil să nu fiți capabili să pătrundeți înțelesul acestor cuvinte și este posibil să nu percepeți sentimentul de la baza motivului pentru care am vorbit despre toate aceste lucruri; dar așteptați până în ziua în care ați experimentat aceleași încercări ca Iov sau unele asemănătoare, când ați trecut prin greutăți, când ați experimentat personal încercările aranjate pentru voi de Dumnezeu, când dați tot ce puteți și îndurați umilință și greutăți pentru a izbândi asupra Satanei și a fi mărturie pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor – atunci veți putea aprecia înțelesul acestor cuvinte pe care le rostesc. În acel moment, vei simți că ești cu mult inferior lui Iov, vei simți cât de minunat e Iov și cât de vrednic este să fie imitat. Când vine acel moment, vei realiza cât de importante sunt acele cuvinte clasice rostite de Iov pentru un om care este corupt și care trăiește în aceste timpuri și vei realiza cât de dificil este pentru oamenii de astăzi să realizeze ce a realizat Iov. Când vei simți că este dificil, vei aprecia cât de neliniștită și îngrijorată este inima lui Dumnezeu, vei aprecia cât de mare este prețul plătit de Dumnezeu pentru câștigarea unor astfel de oameni și cât de prețios este ceea ce Dumnezeu face și sacrifică pentru omenire. Acum că ați auzit aceste cuvinte, îl înțelegeți cu acuratețe și îl apreciați în mod corect pe Iov? În ochii voștri, a fost Iov un om pe deplin desăvârșit și neprihănit, care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău? Cred că majoritatea oamenilor vor spune, cu siguranță, da. Căci faptele pe care Iov le-a făcut și dezvăluit nu pot fi negate nici de om, nici de Satana. Ele sunt cea mai puternică dovadă a triumfului lui Iov asupra Satanei. Această dovadă a fost făcută de Iov și a fost prima mărturie primită de Dumnezeu. Prin urmare, când Iov a triumfat în ispitirile Satanei și a fost mărturie pentru Dumnezeu, El a văzut speranță în Iov și inima Sa a fost consolată de Iov. Din vremea creației până în vremurile lui Iov, aceasta a fost prima dată când Dumnezeu a experimentat cu adevărat ce era consolarea și ce însemna să fie consolat de om. Aceasta era prima dată când El văzuse și câștigase o mărturie adevărată, care fusese făcută pentru El.

Am încredere că, după ce au auzit mărturia lui Iov și relatările diverselor laturi ale lui Iov, majoritatea oamenilor vor plănui calea pe care să o apuce. La fel, am încredere și că majoritatea oamenilor care sunt plini de neliniște și teamă vor începe încet să se relaxeze atât trupește, cât și sufletește, și vor începe să simtă o ușurare, încetul cu încetul…

Pasajele de mai jos sunt, de asemenea, relatări despre Iov. Să continuăm să citim.

4. Iov aude de Dumnezeu ascultând cu urechea

Iov 9:11 Iată, El trece pe lângă mine și nu-L pot vedea, trece și nu-mi dau seama.

Iov 23:8-9 Dacă mă duc spre răsărit, El nu e acolo, dacă merg spre apus, nu-L găsesc. Când El lucrează la miazănoapte, nu-L zăresc, când Se ascunde la miazăzi, nu-L pot vedea.

Iov 42:2-6 Știu că Tu poți face orice lucru și că nimic nu poate împiedica planurile Tale. Tu ai întrebat: „Cine este cel ce-Mi întunecă sfatul vorbind fără să cunoască?” Într-adevăr am spus lucruri pe care nu le-am înțeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le-am cunoscut. Tu ai zis: „Ascultă și voi vorbi! Te voi întreba și Mă vei învăța”. Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă disprețuiesc și mă pocăiesc în țărână și cenușă.

Deși Dumnezeu nu i S-a revelat lui Iov, acesta crede în suveranitatea lui Dumnezeu

Care este obiectivul principal al acestor cuvinte? A realizat vreunul dintre voi că există un fapt aici? În primul rând, cum a știu Iov că există un Dumnezeu? Atunci, cum a știut că cerul și pământul și toate lucrurile sunt stăpânite de Dumnezeu? Există un pasaj care răspunde la aceste două întrebări: „Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă disprețuiesc și mă pocăiesc în țărână și cenușă.” Din aceste cuvinte aflăm că, mai degrabă decât să-L vadă pe Dumnezeu cu propriii ochi, Iov aflase de Dumnezeu din legende. În aceste împrejurări a început el să meargă pe calea de a-L urma pe Dumnezeu, după care el a confirmat existența lui Dumnezeu în viața sa și în toate lucrurile. Există un fapt incontestabil aici – care este acela? În ciuda faptului că putea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău, Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu. Prin aceasta, nu este el la fel ca oamenii de astăzi? Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deși auzise de Dumnezeu, el nu știa unde era Dumnezeu sau cum era Dumnezeu sau ce făcea Dumnezeu. Toate acestea reprezintă factori subiectivi; vorbind în mod obiectiv, deși el Îl urma pe Dumnezeu, Acesta nu îi apăruse sau nu îi vorbise niciodată. Nu este acesta un adevăr? Deși Dumnezeu nu vorbise cu Iov și nu îi dăduse nicio poruncă, Iov văzuse existența lui Dumnezeu și Îi privise suveranitatea în toate lucrurile și în legendele prin care Iov auzise de Dumnezeu ascultând cu urechea, în urma cărora a început viața de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Astfel erau originile și procesul prin care Iov Îl urma pe Dumnezeu. Dar, indiferent de cât de mult se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, indiferent cât de neclintit rămânea în integritatea sa, Dumnezeu tot nu i-a apărut niciodată. Să citim acest pasaj. A spus: „Iată, El trece pe lângă mine și nu-L pot vedea, trece și nu-mi dau seama” (Iov 9:11). Ce spun aceste cuvinte este că Iov poate Îl simțise pe Dumnezeu în jurul său sau poate nu Îl simțise – dar nu putuse niciodată să-L vadă. Existau momente când el își imagina că Dumnezeu trecea prin fața lui sau acționa sau îl călăuzea pe om, dar nu știuse niciodată. Dumnezeu vine asupra omului când el nu se așteaptă; omul nu știe când vine Dumnezeu asupra lui sau unde vine asupra lui, pentru că omul nu Îl poate vedea pe Dumnezeu și, prin urmare, pentru om, Dumnezeu este ascuns de el.

Credința lui Iov în Dumnezeu nu este zdruncinată de faptului că Dumnezeu este ascuns pentru el

În următorul pasaj al scripturii, Iov spune apoi: „Dacă mă duc spre răsărit, El nu e acolo, dacă merg spre apus, nu-L găsesc. Când El lucrează la miazănoapte, nu-L zăresc, când Se ascunde la miazăzi, nu-L pot vedea” (Iov 23:8-9). Din această relatare aflăm că, pe tot parcursul experiențelor lui Iov, Dumnezeu fusese ascuns față de el; nu i Se înfățișase în mod deschis, nici nu rostise niciun cuvânt față de el în mod deschis, totuși, în inima sa, Iov avea încredere în existența lui Dumnezeu. El crezuse întotdeauna că era posibil ca Dumnezeu să fi pășit înaintea lui sau să fi acționat alături de el și că, deși nu Îl putea vedea, Dumnezeu era alături de el, conducând totul în legătură cu el. Iov nu Îl văzuse niciodată, dar a putut să rămână fidel credinței sale, ceea ce nicio altă persoană nu a putut face. De ce nu au putut să facă alți oameni acel lucru? Deoarece Dumnezeu nu a vorbit cu Iov și nici nu i S-a înfățișat și, dacă el nu ar fi crezut cu adevărat, el nu ar fi putut să continue, nici nu ar fi putut să rămână neclintit pe calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Nu este adevărat? Cum te simți când citești despre Iov care spune aceste cuvinte? Simți că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov și dreptatea sa înaintea lui Dumnezeu sunt reale și nu reprezintă o exagerare din partea lui Dumnezeu? Deși Dumnezeu l-a tratat pe Iov la fel ca pe alți oameni și nu i S-a înfățișat și nici nu a vorbit cu el, Iov tot și-a păstrat ferm integritatea, tot a crezut în suveranitatea lui Dumnezeu și, mai mult, el a oferit frecvent arderi-de-tot și s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ca rezultat al fricii sale de a nu-L ofensa pe Dumnezeu. În abilitatea lui Iov de a se teme de Dumnezeu fără a-L fi văzut pe Dumnezeu, vedem cât de mult iubea lucrurile pozitive și cât de statornică și reală era credința sa. El nu a negat existența lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu era ascuns pentru el, și nici nu și-a pierdut credința sau nu s-a lepădat de Dumnezeu deoarece nu Îl văzuse niciodată. În schimb, în mijlocul lucrării ascunse a lui Dumnezeu de conducere a tuturor lucrurilor, el realizase existența lui Dumnezeu și simțise suveranitatea și puterea lui Dumnezeu. El nu a renunțat la a fi neprihănit deoarece Dumnezeu era ascuns, nici nu a abandonat calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău deoarece Dumnezeu nu i Se înfățișase niciodată. Iov nu ceruse niciodată ca Dumnezeu să-i apară în mod deschis pentru a-I dovedi existența, căci el văzuse deja suveranitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile și credea că el câștigase binecuvântările și harurile pe care alții nu le câștigaseră. Deși Dumnezeu a rămas ascuns față de el, credința lui Iov în Dumnezeu nu a fost niciodată zdruncinată. Prin urmare, el a cules ceea ce nimeni altcineva nu culesese: aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Iov binecuvântează numele lui Dumnezeu și nu se gândește la binecuvântări sau dezastre

Există un fapt la care nu se face niciodată referire în poveștile lui Iov din Scripturi și acest fapt va fi lucrul asupra căruia ne vom concentra astăzi. Deși Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu sau nu auzise cuvintele Lui cu propriile urechi, Dumnezeu avea un loc în inima lui. Care era atitudinea lui Iov față de Dumnezeu? Era, așa cum am menționat anterior: „Binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Binecuvântarea numelui lui Dumnezeu de către el a fost necondiționată, nu a ținut cont de context și nu a avut niciun motiv. Vedem că Iov își dăruise inima lui Dumnezeu, permițând ca ea să fie controlată de Dumnezeu; tot ceea ce a gândit, a decis și a plănuit în inima sa I-a fost expus lui Dumnezeu și nu ascuns față de El. Inima sa nu era în opoziție față de Dumnezeu și nu Îi ceruse niciodată lui Dumnezeu să-i dea ceva sau să facă ceva pentru el, și nu nutrea dorințe extravagante cum că ar primi ceva din închinarea la Dumnezeu. Iov nu s-a târguit cu Dumnezeu și nu a avut cereri sau pretenții de la El. Lăudarea numelui lui Dumnezeu s-a datorat marii puteri și autorități ale lui Dumnezeu în conducerea tuturor lucrurilor și nu a depins de faptul dacă primea binecuvântări sau era lovit de nenorociri. El credea că, indiferent dacă Dumnezeu îi binecuvântează pe oameni sau aduce nenorociri asupra lor, puterea și autoritatea lui Dumnezeu nu se vor schimba și, prin urmare, indiferent de împrejurările unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Faptul că omul este binecuvântat de Dumnezeu se întâmplă datorită suveranității lui Dumnezeu și când nenorocirea se abate asupra omului este tot datorită suveranității lui Dumnezeu. Puterea și autoritatea lui Dumnezeu conduc și rânduiesc tot ce are legătură cu omul; capriciile sorții omului reprezintă manifestarea puterii și autorității lui Dumnezeu; și, indiferent de punctul de vedere al unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Aceasta este ceea ce Iov a experimentat și a ajuns să cunoască în timpul anilor vieții sale. Toate gândurile și acțiunile lui Iov au ajuns la urechile lui Dumnezeu, au ajuns înaintea lui Dumnezeu și au fost considerate importante de către Dumnezeu. Dumnezeu a prețuit această cunoaștere a lui Iov și l-a prețuit pe Iov pentru că avea o asemenea inimă. Această inimă aștepta întotdeauna porunca lui Dumnezeu și în toate locurile și indiferent de timp sau loc, primea tot ceea ce se abătea asupra ei. Iov nu a avut cerințe pentru Dumnezeu. Ceea ce a cerut de la sine însuși a fost să aștepte, să accepte, să confrunte și să respecte toate aranjamentele care veneau de la Dumnezeu; Iov credea că aceasta este datoria lui și era exact ceea ce dorea Dumnezeu. Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, nici nu Îl auzise rostind vreun cuvânt, dând porunci, oferind învățături sau instruindu-l în privința a ceva. În cuvintele de astăzi, faptul că el avea o asemenea cunoaștere și atitudine față de Dumnezeu când Dumnezeu nu îi oferise nicio luminare, îndrumare sau pregătire în privința adevărului – era un lucru prețios și faptul că el a demonstrat astfel de lucruri a fost suficient pentru Dumnezeu, iar mărturia lui a fost lăudată și apreciată de Dumnezeu. Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, nici nu Îl auzise rostind învățături pentru el, dar, pentru Dumnezeu, inima sa și el însuși erau mult mai de valoare decât acei oameni care, înaintea lui Dumnezeu, puteau vorbi doar prin prisma teoriei profunde, care puteau doar să se laude și să vorbească despre oferirea de sacrificii, dar care nu avuseseră niciodată o cunoaștere reală a lui Dumnezeu și care nu se temuseră niciodată cu adevărat de Dumnezeu. Căci inima lui Iov era pură și nu era ascunsă de Dumnezeu și umanitatea lui era onestă și bună și el iubea dreptatea și ceea ce era pozitiv. Doar un astfel de om, care avea o asemenea inimă și umanitate, putea să urmeze calea lui Dumnezeu și era capabil de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Un astfel de om putea să vadă suveranitatea lui Dumnezeu, putea să vadă autoritatea și puterea Lui și putea să atingă supunerea față de aranjamentele și suveranitatea Lui. Doar un astfel de om putea să laude cu adevărat numele lui Dumnezeu. Aceea este deoarece el nu se gândea dacă Dumnezeu îl va binecuvânta sau va aduce dezastrul asupra lui, căci știa că totul este controlat de mâna lui Dumnezeu și că îngrijorarea unui om este semnul nesăbuinței, ignoranței și iraționalității, îndoielii față de adevărul suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și un semn că nu se teme de Dumnezeu. Cunoașterea lui Iov era exact ceea ce voia Dumnezeu. Deci, a avut Iov mai multe cunoștințe teoretice despre Dumnezeu decât voi? Deoarece lucrarea și cuvântările lui Dumnezeu de la acea vreme erau puține, nu era ușor să dobândești cunoștințe despre Dumnezeu. O asemenea realizare din partea lui Iov era o mare realizare. El nu experimentase lucrarea lui Dumnezeu, nici nu Îl auzise vreodată vorbind, nici nu Îi văzuse chipul. Faptul că putea avea o asemenea atitudine față de Dumnezeu era în întregime rezultatul umanității și căutării sale personale, pe care oamenii de astăzi nu le au. Prin urmare, în acea epocă, Dumnezeu a spus: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit”. În acea epocă, Dumnezeu făcuse deja o asemenea evaluare a lui și ajunsese la o asemenea concluzie. Cu cât ar fi mai adevărată astăzi?

Deși Dumnezeu este ascuns față de om, faptele Sale în toate lucrurile sunt suficiente pentru ca omul să-L cunoască

Iov nu văzuse chipul lui Dumnezeu, nici nu auzise cuvintele rostite de Dumnezeu și cu atât mai puțin experimentase personal lucrarea lui Dumnezeu, totuși frica sa de El și mărturia din timpul încercărilor sale sunt văzute de toți și sunt apreciate, plăcute și lăudate de Dumnezeu, iar oamenii le invidiază și admiră și, chiar mai mult decât atât, le ridică în slăvi. Nu era nimic grozav sau extraordinar în privința vieții lui: exact ca orice persoană obișnuită, el a trăit o viață cu nimic ieșită din comun, mergând la lucru la răsărit și întorcându-se acasă pentru a se odihni la apus. Diferența este că, în timpul câtorva decenii întru nimic remarcabile din viața lui, el a dobândit o perspectivă asupra căii lui Dumnezeu și a înțeles și și-a dat seama de marea putere și suveranitate a lui Dumnezeu, așa cum nicio altă persoană nu o făcuse vreodată. El nu era mai inteligent decât o persoană obișnuită, viața sa nu a fost în mod special tenace și, în plus, nici nu avea abilități invizibile speciale. Ceea ce avea el, însă, era o personalitate onestă, bună și neprihănită, o personalitate care iubea corectitudinea, dreptatea și lucrurile pozitive – niciunul dintre aceste lucruri nu este deținut de majoritatea oamenilor obișnuiți. El făcea diferența între iubire și ură, avea simțul dreptății, era ferm și perseverent și acorda o minuțioasă atenție detaliilor în gândirea sa. Prin urmare, în timpul perioadei sale neremarcabile pe pământ, a văzut toate lucrurile extraordinare pe care le făcuse Dumnezeu și a văzut măreția, sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, a văzut grija, bunăvoința și protecția lui Dumnezeu pentru om și a văzut cinstea și autoritatea Dumnezeului suprem. Primul motiv pentru care Iov a putut să dobândească aceste lucruri, care erau mai presus de orice persoană normală, era faptul că el avea o inimă pură, iar inima lui aparținea lui Dumnezeu și era călăuzită de Creator. Al doilea motiv era preocuparea sa: el urmărea să fie impecabil și desăvârșit și să fie cineva care respecta voia cerului, care era iubit de Dumnezeu și care respingea răul. Iov avea și urmărea aceste lucruri în timp ce nu putea să-L vadă pe Dumnezeu sau să-I audă cuvintele; deși el nu Îl văzuse niciodată, ajunsese să cunoască mijloacele prin care Dumnezeu stăpânește asupra tuturor lucrurilor și a înțeles înțelepciunea cu care face Dumnezeu asta. Deși el nu auzise niciodată cuvintele rostite de Dumnezeu, Iov știa că toate faptele de recompensare a omului și luare de la om vin de la Dumnezeu. Deși anii vieții sale nu erau diferiți de cei ai unei persoane obișnuite, el nu a permis ca lipsa de însemnătate a vieții sale să-i afecteze cunoașterea suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor sau să-i afecteze urmarea căii de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. În ochii săi, legile tuturor lucrurilor erau pline de faptele lui Dumnezeu, iar suveranitatea lui Dumnezeu putea fi văzută în orice parte a vieții unei persoane. El nu Îl văzuse pe Dumnezeu, dar era capabil să realizeze că faptele lui Dumnezeu sunt peste tot și, în timpul perioadei sale lipsite de însemnătate pe pământ, în fiecare moment al vieții sale, putea să vadă și să-și dea seama de faptele extraordinare și minunate ale lui Dumnezeu și a putut să vadă aranjamentele Lui minunate. Faptul că Dumnezeu se ascunde și tăcerea Sa nu l-au împiedicat pe Iov să își dea seama de faptele lui Dumnezeu, nici nu i-au afectat cunoștințele despre suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Viața sa reprezenta realizarea sa, în timpul vieții de cu zi, a înțelegerii suveranității și a aranjamentelor lui Dumnezeu, care este ascuns în toate lucrurile. În viața sa de zi cu zi, el a auzit și a înțeles, de asemenea, vocea inimii lui Dumnezeu și cuvintele Lui, care este tăcut în toate lucrurile, dar care Își exprimă vocea inimii și cuvintele, guvernând legile tuturor lucrurilor. Vezi, atunci, că dacă oamenii au aceeași umanitate și căutare ca Iov, atunci pot dobândi aceeași înțelegere și cunoaștere ca Iov și pot obține aceeași înțelegere și cunoaștere a suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor ca Iov. Dumnezeu nu i Se înfățișase lui Iov și nici nu vorbise cu el, dar Iov a putut să fie desăvârșit și neprihănitși să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Cu alte cuvinte, fără ca Dumnezeu să i Se fi înfățișat omului sau să-i fi vorbit, faptele lui Dumnezeu în toate lucrurile și suveranitatea Sa asupra tuturor lucrurilor sunt suficiente pentru ca omul să devină conștient de existența, puterea și autoritatea lui Dumnezeu, iar puterea și autoritatea Sa sunt suficiente pentru a-l face pe om să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău. Din moment ce un om obișnuit precum Iov a putut să dobândească frică de Dumnezeu și ferirea de rău, atunci fiecare persoană obișnuită care Îl urmează pe Dumnezeu ar trebui să poată, de asemenea. Deși aceste cuvinte pot suna ca o concluzie logică, aceasta nu contravine legii lucrurilor. Cu toate acestea, faptele nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor: frica de Dumnezeu și ferirea de rău ar părea că sunt numai apanajul lui Iov. Când se menționează „a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău”, oamenii cred că acestea ar trebui făcute doar de Iov, ca și cum calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău ar fi fost etichetată cu numele lui Iov și nu ar avea legătură cu alți oameni. Motivul este clar: deoarece numai Iov avea o personalitate care era cinstită, bună și neprihănită și care iubea corectitudinea și dreptatea și lucrurile care erau pozitive, prin urmare, doar Iov putea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Trebuie să fi înțeles cu toții implicația de aici – deoarece nimeni nu are o umanitate care este cinstită, bună și neprihănită și care iubește corectitudinea și dreptatea și ceea ce este pozitiv, nimeni nu se poate teme de Dumnezeu și nu se poate feri de rău și, astfel, oamenii nu pot niciodată să dobândească bucuria lui Dumnezeu sau să rămână neclintiți în mijlocul încercărilor. Ceea ce înseamnă, de asemenea, că exceptându-l pe Iov, toți oamenii sunt încă înrobiți și ademeniți de Satana; cu toții sunt acuzați, atacați și abuzați de el. Ei sunt cei pe care Satana încearcă să-i înghită și sunt cu toții lipsiți de libertate, prizonieri care au fost capturați de Satana.

Dacă inima omului Îl dușmănește pe Dumnezeu, cum poate omul să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău?

Din moment ce oamenii de astăzi nu au aceeași umanitate ca Iov, ce se poate spune despre natura-esență și atitudinea lor față de Dumnezeu? Se tem ei de Dumnezeu? Se feresc ei de rău? Aceia care nu se tem de Dumnezeu sau nu se feresc de rău pot fi descriși, pe scurt, în trei cuvinte: „dușmanii lui Dumnezeu”. Voi spuneți deseori aceste trei cuvinte, dar nu ați cunoscut niciodată adevăratul lor înțeles. Cuvintele „dușmanii lui Dumnezeu” au o anumită esență: acestea nu înseamnă că Dumnezeu îl vede pe om ca pe un dușman, ci că omul Îl vede pe Dumnezeu ca dușman. Mai întâi, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: „Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu?...” Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propria finalitate cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, pasivi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a „credinței în Dumnezeu” a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la natura-esență a omului și până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica față de El și venerarea Lui. În lumina acestor condiții, esența omului este evidentă. Care este această esență? Este faptul că inima omului este malițioasă, nutrește trădare și înșelăciune, nu iubește dreptatea și cinstea și ceea ce este pozitiv și este demnă de dispreț și lacomă. Inima omului nu ar putea fi mai închisă pentru Dumnezeu; el nu I-a dat-o deloc. Dumnezeu nu a văzut niciodată adevărata inimă a omului, nici nu a fost venerat de om. Indiferent cât de mare este prețul pe care îl plătește Dumnezeu, sau de cât de multe lucrări face, sau de cât de multe îi oferă omului, omul rămâne orb și extrem de indiferent față de tot. Omul nu I-a dat inima lui Dumnezeu niciodată, doar vrea să aibă el însuși grijă de inima lui, să ia propriile decizii – înțelesul ascuns fiind că omul nu vrea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău sau să se supună suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici nu vrea să-L venereze pe Dumnezeu drept Dumnezeu. Astfel este starea omului astăzi. Acum, să ne uităm din nou la Iov. În primul rând, a făcut el vreun târg cu Dumnezeu? A avut motive ascunse pentru care a rămas neclintit pe calea temerii de Dumnezeu și feririi de rău? În acel moment, vorbise Dumnezeu cuiva despre finalitatea ce va urma? În acel moment, Dumnezeu nu făcuse promisiuni nimănui despre finalitate și, în acest context, Iov a putut să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Oamenii de astăzi pot fi comparați cu Iov? Există o prea mare diferență, sunt cu totul în alte sfere. Deși Iov nu știa prea multe despre Dumnezeu, el Îi dăduse inima sa lui Dumnezeu și Îi aparținea. El nu a făcut niciodată un târg cu Dumnezeu și nu a avut dorințe extravagante sau cereri pentru El; în schimb, a crezut că „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat”. Aceasta era ceea ce el văzuse și obținuse din urmarea cu sinceritate a căii de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău de-a lungul multor ani de viață. De asemenea, el dobândise și finalul reprezentat în cuvintele: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Aceste două propoziții reprezentau ceea ce el văzuse și ajunsese să cunoască drept urmare a atitudinii sale de ascultare față de Dumnezeu în timpul experiențelor sale de viață și acestea erau, de asemenea, cele mai puternice arme ale sale cu care el a triumfat pe parcursul ispitelor Satanei și erau baza neclintirii sale în mărturia pentru Dumnezeu. În acest stadiu, vi-l imaginați pe Iov ca fiind o persoană minunată? Sperați să fiți o astfel de persoană? Vă este frică să trebuiască să suportați ispitele Satanei? Sunteți hotărâți să vă rugați lui Dumnezeu să vă supună acelorași încercări ca ale lui Iov? Fără îndoială, majoritatea oamenilor nu ar îndrăzni să se roage pentru asemenea lucruri. Este evident, atunci, că aveți o credință jalnic de mică; în comparație cu Iov, credința voastră este pur și simplu nevrednică de a fi menționată. Sunteți dușmanii lui Dumnezeu, nu vă temeți de Dumnezeu, sunteți incapabili de a rămâne fermi în mărturia voastră pentru Dumnezeu și nu puteți triumfa asupra atacurilor, acuzațiilor și ispitelor Satanei. Ce vă califică pentru a primi promisiunile lui Dumnezeu? După ce ați auzit povestea lui Iov și ați înțeles intenția lui Dumnezeu de a mântui omul și semnificația mântuirii omului, aveți acum credința de a accepta aceleași încercări ca Iov? Nu ar trebui să aveți un pic de voință pentru a vă permite să urmați calea de a vă teme de Dumnezeu și a vă feri de rău?

Să nu aveți îndoieli în privința încercărilor lui Dumnezeu

După ce a primit mărturia lui Iov la finalul încercărilor sale, Dumnezeu a hotărât că va câștiga un grup – sau mai mult de un grup – de oameni precum Iov și, totuși, El a decis să nu îi mai permită niciodată Satanei să atace sau să abuzeze de vreo altă persoană, folosind mijloacele prin care îl ispitise, atacase și abuzase pe Iov, punând pariu cu Dumnezeu; El nu i-a mai permis niciodată Satanei să îi facă astfel de lucruri omului, care este slab, nesăbuit și ignorant – a fost suficient că Satana îl ispitise pe Iov! Faptul că nu i-a permis Satanei să abuzeze de oameni în orice fel dorește reprezintă mila lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, a fost suficient că Iov suferise ispita și abuzul Satanei. Dumnezeu nu i-a permis Satanei să mai facă vreodată asemenea lucruri, căci viețile și toate lucrurile oamenilor care Îl urmează pe Dumnezeu sunt conduse și orchestrate de El, iar Satana nu are dreptul de a-i manipula pe aleșii lui Dumnezeu după bunul plac – ar trebui să vă fie clar acest lucru! Lui Dumnezeu îi pasă de slăbiciunea omului și înțelege nesăbuința și ignoranța sa. Deși, pentru ca omul să fie complet mântuit, Dumnezeu trebuie să îl predea Satanei, Dumnezeu nu este dispus să îl vadă pe om vreodată păcălit și abuzat de Satana și nu vrea să-l vadă pe om suferind întotdeauna. Omul a fost creat de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu stăpânește și aranjează tot ce are legătură cu omul este cu totul firesc și justificat; aceasta este responsabilitatea lui Dumnezeu și autoritatea prin care Dumnezeu stăpânește toate lucrurile! Dumnezeu nu îi permite Satanei să abuzeze de om și să-l trateze rău după bunul plac, nu îi permite să folosească diverse mijloace pentru a-l duce pe om pe căi greșite, ba mai mult, nu îi permite să intervină în suveranitatea lui Dumnezeu asupra omului, nici nu îi permite să încerce să calce în picioare și să distrugă legile prin care Dumnezeu conduce toate lucrurile, fără a mai vorbi despre marea lucrare a lui Dumnezeu de gestionare și mântuire a omenirii! Cei pe care Dumnezeu dorește să-i mântuiască și cei care pot să fie mărturie pentru Dumnezeu sunt esența și cristalizarea lucrării planului de gestionare de șase mii de ani al lui Dumnezeu, precum și prețul pentru eforturile Sale din cei șase mii de ani de lucru. Cum ar putea Dumnezeu să-i dea cu ușurință Satanei pe acești oameni?

Oamenii își fac griji deseori și se tem de încercările lui Dumnezeu, totuși, ei trăiesc tot timpul în capcana Satanei și într-un teritoriu periculos în care sunt atacați și abuzați de Satana – și, cu toate acestea, ei nu cunosc teama și sunt netulburați. Ce se întâmplă? Credința omului în Dumnezeu se limitează doar la lucrurile pe care le poate vedea. El nu apreciază deloc iubirea și grija lui Dumnezeu pentru om sau blândețea și respectul Său față de om. Dar, cu excepția a puțină neliniște și frică în privința încercărilor lui Dumnezeu, a judecății și mustrării și a măreției și mâniei, omul nu înțelege deloc bunele intenții ale lui Dumnezeu. La auzul menționării încercărilor, oamenii simt că Dumnezeu are motive ascunse și unii chiar cred că Dumnezeu nutrește planuri malefice, fără a ști ceea ce le va face, de fapt; prin urmare, în același timp în care strigă că se supun suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu, ei fac tot ce pot pentru a rezista și a se opune suveranității lui Dumnezeu asupra omului și aranjamentelor pentru om, căci ei cred că, dacă nu au grijă, vor fi înșelați de Dumnezeu, că dacă nu păstrează controlul asupra propriei sorți, atunci tot ceea ce au ar putea fi luat de El și viața lor ar putea chiar să fie încheiată. Omul este în tabăra Satanei, dar nu se îngrijorează niciodată că ar putea fi abuzat de Satana și el este abuzat de acesta, dar nu se teme niciodată de a fi luat prizonier de Satana. El tot spune că acceptă mântuirea lui Dumnezeu, dar, totuși, nu a avut niciodată încredere în Dumnezeu și nici nu a crezut că Dumnezeu îl va salva cu adevărat pe om din ghearele Satanei. Dacă, precum Iov, omul poate să se supună orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu și își poate preda întreaga ființă în mâinile lui Dumnezeu, atunci sfârșitul omului nu va fi același ca al lui Iov – primirea binecuvântărilor lui Dumnezeu? Dacă omul poate să accepte și să se supună stăpânirii lui Dumnezeu, ce este de pierdut? Prin urmare, vă sugerez să aveți grijă în acțiunile voastre și să fiți prudenți față de tot ceea ce urmează să vină asupra voastră. Nu fiți imprudenți sau impulsivi și nu Îl tratați pe Dumnezeu și oamenii, chestiunile și obiectele pe care El le-a aranjat pentru voi în funcție de sângele înfierbântat sau felul vostru de a fi sau conform închipuirilor și noțiunilor voastre; trebuie să fiți prudenți în acțiunile voastre și trebuie să vă rugați și să căutați mai mult, pentru a evita stârnirea mâniei lui Dumnezeu. Țineți minte asta!

În continuare, vom cerceta modul în care a fost Iov după încercările sale.

5. Iov după încercările sale

Iov 42:7-9 Și astfel că, după ce Iahve Dumnezeu rostise aceste cuvinte către Iov, Iahve Dumnezeu i-a spus lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi: căci nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu Iov. De aceea, luați acum șapte viței și șapte berbeci și mergeți la slujitorul Meu Iov și oferiți pentru voi o ardere-de-tot; iar slujitorul Meu, Iov, se va ruga pentru voi: de dragul lui, Eu voi accepta: să nu vă tratez după nebunia voastră, căci nu ați vorbit drept despre Mine, precum slujitorul meu Iov”. Deci, Elifaz din Teman și Bildad din Șuah și Țofar din Nassma au mers și au făcut cum le-a poruncit Iahve Dumnezeu: Iahve Dumnezeu, de asemenea, l-a auzit pe Iov.

Iov 42:10 Iar Iahve Dumnezeu a transformat starea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii lui: de asemenea, Iahve Dumnezeu i-a dat lui Iov de două ori mai mult decât avea înainte.

Iov 42:12 Așadar, Iahve Dumnezeu a binecuvântat a doua jumătate a vieții lui Iov mai mult decât la început: căci el avea paisprezece mii de oi și șase mii de cămile și o mie de perechi de boi și o mie de măgărițe.

Iov 42:17 Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile.

Cei care se tem de Dumnezeu și se feresc de rău sunt priviți cu prețuire de Dumnezeu, în timp ce aceia care sunt nesăbuiți sunt văzuți ca josnici de Dumnezeu

În Iov 42:7-9, Dumnezeu spune că Iov este slujitorul Lui. Faptul că El utilizează termenul „slujitor” pentru a Se referi la Iov demonstrează importanța acestuia în inima Lui; deși Dumnezeu nu l-a numit pe Iov într-un mod mai respectabil, această denumire nu afecta importanța lui Iov în inima Lui. Aici, „slujitor” este porecla lui Dumnezeu pentru Iov. Referirile Lui multiple la „slujitorul Meu Iov” arată cât de mulțumit era de acesta. Deși Dumnezeu nu a vorbit despre înțelesul din spatele cuvântului „slujitor,” definiția Lui pentru cuvântul „slujitor” poate fi văzută în cuvintele Sale din acest pasaj al Scripturii. Dumnezeu i-a spus mai întâi lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi: căci nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu Iov”. Aceste cuvinte reprezintă prima dată când Dumnezeu le-a spus în mod deschis oamenilor că accepta tot ceea ce fusese spus și făcut de Iov după încercările lui Dumnezeu pentru el și reprezintă prima dată când El a confirmat în mod deschis acuratețea și corectitudinea a tot ceea ce Iov făcuse și zisese. Dumnezeu era supărat pe Elifaz și pe ceilalți din cauza discursului lor incorect, absurd, deoarece, precum Iov, ei nu puteau vedea înfățișarea lui Dumnezeu și nu puteau auzi cuvintele pe care El le rostea în viețile lor și, totuși, Iov avea cunoștințe atât de exacte despre Dumnezeu, în timp ce ei puteau doar să facă presupuneri despre Dumnezeu, încălcându-I voia și punându-I la încercare răbdarea în tot ceea ce făceau. În consecință, în același timp în care accepta tot ceea ce spunea și făcea Iov, Dumnezeu a devenit mânios față de ceilalți, căci în ei, El nu numai că nu putea vedea realitatea fricii de Dumnezeu, dar nici nu auzea nimic despre frica de Dumnezeu în ceea ce spuneau. Și astfel, Dumnezeu le-a adresat următoarele cereri: „De aceea, luați acum șapte viței și șapte berbeci și mergeți la slujitorul Meu Iov și oferiți pentru voi o ardere-de-tot; iar slujitorul Meu, Iov, se va ruga pentru voi: de dragul lui, Eu voi accepta: să nu vă tratez după nebunia voastră”. În acest pasaj, Dumnezeu le spune lui Elifaz și celorlalți să facă ceva care le va răscumpăra păcatele, căci nebunia lor a fost un păcat împotriva lui Iahve Dumnezeu și, prin urmare, ei trebuiau să aducă arderi-de-tot pentru a-și îndrepta greșelile. Arderile-de-tot sunt deseori oferite lui Dumnezeu, dar ceea ce este neobișnuit la aceste arderi-de-tot este că ele au fost oferite lui Iov. Iov a fost acceptat de Dumnezeu pentru că el a fost martor pentru Dumnezeu în timpul încercărilor sale. Acești prieteni ai lui Iov, însă, au fost expuși în timpul încercărilor lui; din cauza nebuniei lor, au fost condamnați de Dumnezeu și au stârnit mânia Lui și ar trebui pedepsiți de El – pedepsiți prin înfăptuirea de arderi-de-tot înaintea lui Iov – după care Iov s-a rugat pentru ei pentru a înlătura pedeapsa și mânia lui Dumnezeu față de ei. Intenția lui Dumnezeu a fost de a-i rușina, căci nu erau oameni care se temeau de Dumnezeu și se fereau de rău și condamnaseră integritatea lui Iov. Într-o privință, Dumnezeu le spunea că El nu le accepta faptele, dar îl accepta și se bucura foarte mult de Iov; în altă privință, Dumnezeu le spunea că a fi acceptat de Dumnezeu ridică omul înaintea lui Dumnezeu, că omul este disprețuit de El din cauza nebuniei sale și Îl jignește pe Dumnezeu din pricina ei și este josnic și respingător în ochii lui Dumnezeu. Acestea sunt definițiile date de Dumnezeu celor două tipuri de oameni, ele reprezintă atitudinile lui Dumnezeu față de aceste două tipuri de oameni și ele sunt definiția Lui pentru valoarea și statura acestor două tipuri de oameni. Deși Dumnezeu l-a numit pe Iov slujitorul Său, în ochii lui Dumnezeu, acest slujitor a fost iubit și i-a fost acordată autoritatea de a se ruga pentru alții și a le ierta greșelile. Acest slujitor a putut să vorbească direct cu Dumnezeu și să vină direct înaintea lui Dumnezeu și statutul său era mai înalt și mai onorabil decât cel al altora. Acesta este adevăratul înțeles al cuvântului „slujitor” rostit de Dumnezeu. Lui Iov i-a fost acordată această onoare specială datorită fricii lui de Dumnezeu și a feririi de rău, iar motivul pentru care alții nu au fost numiți slujitori de către Dumnezeu este pentru că nu se temeau de Dumnezeu și nu se fereau de rău. Aceste două atitudini total diferite ale lui Dumnezeu sunt atitudinile Lui față de aceste două tipuri de oameni: cei care se tem de Dumnezeu și se feresc de rău sunt acceptați de Dumnezeu și sunt considerați valoroși în ochii Lui, în timp ce aceia care sunt nesăbuiți nu se tem de Dumnezeu, sunt incapabili de a se feri de rău și nu pot să primească favoarea lui Dumnezeu; ei sunt deseori disprețuiți și condamnați de Dumnezeu și sunt josnici în ochii Lui.

Dumnezeu îi oferă autoritate lui Iov

Iov s-a rugat pentru prietenii săi și, după aceea, datorită rugăciunilor lui, Dumnezeu nu i-a tratat după cum merita nebunia lor – nu i-a pedepsit și nici nu S-a răzbunat pe ei. De ce oare? Fiindcă rugăciunile făcute pentru ei de slujitorul lui Dumnezeu, Iov, ajunseseră la urechile Lui; Dumnezeu i-a iertat deoarece a acceptat rugăciunile lui Iov. Așadar, ce vedem aici? Când Dumnezeu binecuvântează pe cineva, El îi oferă multe recompense, și nu doar unele materiale: Dumnezeu îi dă și autoritate, îi dă dreptul de a se ruga pentru alte persoane și Dumnezeu uită și trece cu vederea fărădelegile acelor oameni, deoarece aude aceste rugăciuni. Aceasta este chiar autoritatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o lui Iov. Prin rugăciunile lui Iov pentru oprirea condamnării lor, Iahve Dumnezeu i-a rușinat pe acești oameni nesăbuiți – ceea ce, desigur, a fost pedeapsa Lui specială pentru Elifaz și pentru ceilalți.

Iov este încă o dată binecuvântat de Dumnezeu și nu mai este acuzat niciodată de Satana

Printre cuvântările lui Iahve Dumnezeu sunt cuvintele „Nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu”. Care sunt lucrurile spuse de Iov? Sunt lucrurile despre care am mai vorbit înainte, precum și cele din multele pagini conținând cuvintele din Cartea lui Iov despre care se consemnează ca fiind spuse de Iov. În toate aceste multe pagini de cuvinte, Iov nu se plânge nici măcar o dată și nici nu are îndoieli în privința lui Dumnezeu. El, pur și simplu, așteaptă finalul. Această așteptare reprezintă atitudinea lui de supunere datorită căreia, alături de cuvintele pe care le-a spus lui Dumnezeu, Iov a fost acceptat de Dumnezeu. Când a îndurat încercări și a suferit greutăți, Dumnezeu i-a fost alături și, deși greutățile sale nu au fost ameliorate de prezența lui Dumnezeu, El a văzut ce dorea să vadă și a auzit ce dorea să audă. Fiecare dintre faptele și cuvintele lui Iov au ajuns la urechile și ochii lui Dumnezeu; El a auzit și a văzut – acesta este un lucru sigur. Cunoașterea lui Dumnezeu de către Iov și gândurile sale despre Dumnezeu din inima lui, din acel moment, în timpul acelei perioade, nu au fost, de fapt, la fel de specifice precum cele ale oamenilor de astăzi, dar, în contextul timpului, Dumnezeu tot a recunoscut tot ceea ce spusese el, pentru că modul în care s-a comportat și gândurile din inima lui, precum și ceea ce el exprimase și dezvăluise erau suficiente pentru cerințele Sale. În perioada în care Iov a fost supus încercărilor, ceea ce gândea în inima lui și hotăra să facă îi arătau lui Dumnezeu un rezultat, unul care era satisfăcător pentru Dumnezeu și, după aceea, Dumnezeu a îndepărtat încercările lui Iov, acesta a scăpat din necazurile sale, iar încercările au dispărut și nu s-au mai abătut niciodată asupra lui. Deoarece Iov fusese deja supus la încercări și rămăsese neclintit în aceste încercări și triumfase pe deplin asupra Satanei, Dumnezeu i-a dat binecuvântările pe care le merita pe bună dreptate. Așa cum este consemnat în Iov 42:10, 12, Iov a fost binecuvântat încă o dată și a fost binecuvântat cu mai mult decât fusese prima dată. În acest moment, Satana se retrăsese și nu a mai spus și nu a mai făcut nimic și, de atunci înainte, Iov nu a mai fost perturbat sau atacat de Satana, iar acesta nu a mai adus acuzații împotriva binecuvântării lui Iov de către Dumnezeu.

Iov își petrece a doua jumătate a vieții în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu

Deși binecuvântările Sale din acea vreme erau limitate doar la oi, vite, cămile, bunuri materiale și așa mai departe, binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să i le acorde lui Iov în inima Sa erau mult mai mult decât atât. În acel moment s-a consemnat tipul de promisiuni eterne pe care Dumnezeu dorea să i le dea lui Iov? În binecuvântările Sale pentru Iov, Dumnezeu nu a abordat sau menționat finalitatea lui și, indiferent de ce importanță sau poziție avea Iov în inima lui Dumnezeu, pe scurt, Dumnezeu era foarte cumpătat în privința binecuvântărilor Sale. Dumnezeu nu a anunțat sfârșitul lui Iov. Ce înseamnă aceasta? În acel moment, când planul lui Dumnezeu încă nu atinsese punctul declarării finalității omului, planul încă nu intrase în ultima etapă a lucrării Sale, Dumnezeu nu a menționat finalitatea, acordând doar binecuvântări materiale asupra omului. Asta înseamnă că a doua jumătate a vieții lui Iov a fost în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu, ceea ce l-a făcut diferit de alți oameni – dar, la fel ca ei, el a îmbătrânit și, ca orice persoană normală, a venit ziua când și-a luat rămas-bun de la lume. Astfel este consemnat că „Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile” (Iov 42:17). Care este aici înțelesul cuvintelor „a murit sătul de zile”? În epoca dinainte ca Dumnezeu să declare sfârșitul oamenilor, Dumnezeu a stabilit o speranță de viață pentru Iov, iar când s-a ajuns la acea epocă, El i-a permis lui Iov să părăsească în mod firesc această lume. De la a doua binecuvântare a lui Iov până la moartea sa, Dumnezeu nu a mai adăugat greutăți. Pentru Dumnezeu, moartea lui Iov a fost naturală și, de asemenea, necesară, a fost ceva normal și nu a fost nici judecată, nici condamnare. În timp ce era în viață, Iov I s-a închinat și s-a temut de Dumnezeu; în privința a ce fel de finalitate a avut după moartea sa, Dumnezeu nu a spus nimic, nici nu a făcut vreun comentariu despre aceasta. Dumnezeu are un puternic simț al proprietății, iar conținutul și principiile cuvintelor și acțiunilor Sale sunt în conformitate cu etapele lucrării Sale și perioada în care lucrează. Ce tip de finalitate avea cineva ca Iov în inima lui Dumnezeu? Luase Dumnezeu vreun fel de decizie în inima Sa? Desigur! Doar că aceasta nu era cunoscută de om; Dumnezeu nu a vrut să îi spună omului, nici nu a avut intenția de a-i zice. Prin urmare, vorbind în mod superficial, Iov a murit plin de zile și așa a fost viața lui Iov.

Valoarea trăită de Iov în timpul vieții sale

A trăit Iov o viață valoroasă? În ce consta valoarea? De ce se spune că trăia o viață valoroasă? Pentru om, care era valoarea sa? Din punctul de vedere al omului, el a reprezentat omenirea pe care Dumnezeu dorește să o mântuiască, prin mărturia răsunătoare pentru Dumnezeu înaintea Satanei și a oamenilor din lume. El și-a îndeplinit datoria care ar trebui îndeplinită de o făptură a lui Dumnezeu, a dat un exemplu și s-a comportat ca un model pentru toți cei pe care Dumnezeu dorește să-i mântuiască, permițându-le oamenilor să vadă că este perfect posibil triumful asupra Satanei dacă te bazezi pe Dumnezeu. Care era valoarea sa pentru Dumnezeu? Pentru Dumnezeu, valoarea vieții lui Iov consta în abilitatea sa de a se teme de Dumnezeu, a I se închina, a mărturisi faptele lui Dumnezeu și a lăuda faptele Lui, a-I aduce consolare și ceva de care să Se bucure; pentru Dumnezeu, valoarea vieții lui Iov consta și în modul în care, înainte de moartea lui, Iov a experimentat încercări și a triumfat asupra Satanei și a fost mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu înaintea Satanei și a oamenilor din lume, pentru ca Dumnezeu să dobândească slavă printre oameni, consolându-I inima și permițând inimii Lui dornice să privească un rezultat și să vadă speranță. Mărturia sa a stabilit un precedent pentru abilitatea de a rămâne neclintit în mărturia pentru Dumnezeu și a fi capabil de a-l rușina pe Satana în numele lui Dumnezeu, în lucrarea Lui de gestionare a omenirii. Nu este aceasta valoarea vieții lui Iov? Iov i-a adus consolare inimii lui Dumnezeu, I-a dat o mostră din desfătarea de a dobândi slavă și a oferit un început minunat pentru planul Lui de gestionare. Din acest punct înainte, numele lui Iov a devenit un simbol pentru dobândirea slavei de către Dumnezeu și un semn al triumfului omenirii asupra Satanei. Ceea ce Iov a trăit în timpul vieții sale, precum și triumful său remarcabil asupra Satanei vor fi pentru totdeauna prețuite de Dumnezeu, iar desăvârșirea, neprihănirea și frica Sa de Dumnezeu vor fi venerate și imitate de generațiile viitoare. El va fi pentru totdeauna prețuit de Dumnezeu ca o perlă perfectă, luminoasă și la fel este el demn de prețuirea omului!

În continuare, să ne îndreptăm privirea asupra lucrării lui Dumnezeu din timpul Epocii Legii.

D. Regulamentele Epocii Legii

Cele zece porunci

Principiile pentru construirea altarelor

Regulamente pentru tratarea slujitorilor

Regulamente pentru furt și despăgubire

Păstrarea anului sabatului și a celor trei sărbători

Regulamente pentru ziua Sabatului

Regulamente pentru jertfe

Arderi-de-tot

Jertfe de grâne

Jertfe de pace

Jertfe pentru păcat

Jertfe de vină

Regulamente pentru jertfele aduse de preoți (Aaron și fiilor lui le este poruncit să le respecte)

Arderi-de-tot aduse de preoți

Jertfe de mâncare aduse de preoți

Jertfe pentru păcat aduse de preoți

Jertfe de vină aduse de preoți

Jertfe de pace aduse de preoți

Regulamente pentru mâncarea jertfelor aduse de preoți

Animale curate și necurate (cele care pot fi mâncate și cele care nu pot fi mâncate)

Regulamente pentru purificarea femeilor după naștere

Standarde pentru examinarea leprei

Regulamente pentru cei care s-au vindecat de lepră

Regulamente pentru curățarea caselor infectate

Regulamente pentru cei care suferă de secreții anormale

Ziua de pocăință trebuie respectată o dată pe an

Reguli pentru sacrificarea vitelor și oilor

Interzicerea următoarelor practici detestabile ale neamurilor (a nu comite incest și așa mai departe)

Regulamente care trebuie urmate de oameni [„Vei fi sfânt: căci Eu, Iahve Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt sfânt” (Leviticul 19:2)]

Executarea celor care își sacrifică copiii lui Molech

Reguli pentru pedepsirea păcatului adulterului

Reguli care trebuie urmate de preoți (reguli pentru comportamentul lor zilnic, reguli pentru consumarea lucrurilor sfinte, reguli pentru aducerea jertfelor și așa mai departe)

Sărbători care ar trebui respectate (Ziua Sabatului, Paștele, Sărbătoarea Secerișului, Ziua Ispășirii și așa mai departe)

Alte regulamente (aprinderea candelelor, anul de veselie, răscumpărarea pământului, realizarea legămintelor, oferirea zeciuielilor și așa mai departe)

Regulamentele Epocii Legii sunt dovada reală a îndrumării lui Dumnezeu pentru întreaga omenire

Deci, ați citit aceste regulamente și principii ale Epocii Legii, nu-i așa? Oare cuprind acestea o gamă largă? În primul rând, acoperă cele zece porunci, după care există regulamente pentru modul de construire a altarului și așa mai departe. Acestea sunt urmate de regulamente pentru păstrarea Sabatului și respectarea celor trei sărbători, după care există regulamente pentru jertfe. Ați văzut cât de multe feluri de jertfe există? Există arderi-de-tot, jertfe de grâne, jertfe de pace, jertfe de păcate și așa mai departe, care sunt urmate de regulamente pentru jertfele preoților, inclusiv arderi-de-tot și jertfe de grâne aduse de preoți și alte feluri de jertfe. Setul celor opt regulamente este pentru consumarea jertfelor aduse de preoți. Apoi, există regulamente pentru ce ar trebui respectat în timpul vieții oamenilor. Există specificări pentru multe aspecte ale vieții oamenilor, cum ar fi regulamente în privința a ce pot sau nu pot să mănânce, pentru purificarea femeilor după naștere și pentru cei care au fost vindecați de lepră. În aceste regulamente, Dumnezeu merge până la a vorbi despre boală și există chiar câteva regulamente pentru sacrificarea oilor și vitelor și așa mai departe. Oile și vitele au fost create de Dumnezeu și ar trebui să le sacrificați în modul în care vă spune Dumnezeu; există, negreșit, un motiv pentru cuvintele lui Dumnezeu; este corect, fără îndoială, să acționați după porunca lui Dumnezeu și, cu siguranță, spre beneficiul oamenilor! Există și sărbători și reguli de urmat, precum ziua Sabatului, Paștele și altele – Dumnezeu a vorbit despre toate acestea. Să ne uităm la ultimele: alte regulamente – aprinderea candelelor, anul de veselie, răscumpărarea pământului, realizarea legămintelor, oferirea zeciuielilor și așa mai departe. Acestea cuprind oare o gamă largă? Primul lucru despre care trebuie să vorbim este chestiunea jertfelor oamenilor. Apoi, sunt regulamentele pentru furt și despăgubire și respectarea zilei Sabatului…; este implicat fiecare dintre detaliile vieții. Și anume, când Dumnezeu a început lucrarea oficială a planului Său de gestionare, El a stabilit multe regulamente care trebuiau urmate de om. Acestea erau pentru a permite omului să ducă o viață normală de om pe pământ, o viață normală de om care este inseparabilă de Dumnezeu și de călăuzirea Sa. Dumnezeu i-a spus mai întâi omului cum să facă altare, cum să întemeieze altarele. După aceea, El i-a spus să aducă jertfe și a stabilit cum trebuia să trăiască – căror lucruri să le acorde atenție în viață, după ce să se ghideze, ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă. Ceea ce Dumnezeu a stabilit pentru om era atotcuprinzător și, cu aceste obiceiuri, regulamente și principii, El a standardizat comportamentul oamenilor, le-a călăuzit viețile, le-a călăuzit inițierea în legile lui Dumnezeu, i-a călăuzit pentru a veni înaintea altarului lui Dumnezeu, i-a călăuzit în a avea o viață printre toate lucrurile pe care Dumnezeu le făcuse pentru om, care aveau ordine, regularitate și moderație. Mai întâi, Dumnezeu a folosit aceste regulamente și principii simple pentru a stabili limite pentru om, astfel încât omul să aibă o viață normală de a-L venera pe Dumnezeu pe pământ, să aibă o viață normală de om; astfel este conținutul specific al începutului planului Său de gestionare de șase mii de ani. Regulamentele și regulile acoperă un conținut foarte vast, acestea sunt informațiile de bază ale călăuzirii omenirii de către Dumnezeu în timpul Epocii Legii, a fost necesar să fie acceptate și ascultate de oamenii care au venit înainte de Epoca Legii, sunt o consemnare a lucrării făcute de Dumnezeu în timpul Epocii Legii și sunt o dovadă reală a conducerii și călăuzirii întregii omenirii de către Dumnezeu.

Omenirea este pentru totdeauna inseparabilă de învățăturile și aprovizionările lui Dumnezeu

În aceste regulamente, vedem că atitudinea lui Dumnezeu față de lucrarea Sa, față de gestionarea Sa și față de omenire este serioasă, conștiincioasă, riguroasă și responsabilă. El face lucrarea pe care trebuie să o facă printre oameni conform etapelor Lui, fără cea mai mică discrepanță, rostind cuvintele pe care trebuie să le spună omenirii fără cea mai mică eroare sau omisiune, permițând omului să vadă că este inseparabil de conducerea lui Dumnezeu și arătându-i cât de important este pentru omenire tot ceea ce face și spune Dumnezeu. Indiferent de felul în care este omul în următoarea epocă, chiar la început – în timpul Epocii Legii – Dumnezeu a făcut aceste lucruri simple. Pentru Dumnezeu, conceptele oamenilor în privința lui Dumnezeu, a lumii și a omenirii în acea epocă erau abstracte și opace și, chiar dacă aveau câteva idei și intenții conștiente, toate erau neclare și incorecte și, prin urmare, omenirea era inseparabilă de învățăturile și aprovizionările lui Dumnezeu. Omenirea de la început nu știa nimic și, astfel, Dumnezeu a trebuit să înceapă să-l învețe pe om de la cele mai de bază și superficiale principii de supraviețuire și reguli necesare pentru a trăi, insuflând aceste lucruri în inima omului puțin câte puțin. Prin aceste reguli, transmise prin cuvinte, și prin aceste regulamente, El i-a oferit omului o înțelegere treptată a Sa, o apreciere și înțelegere treptată a conducerii Sale și un concept de bază al relației dintre El și om. Doar după obținerea acestui efect a putut Dumnezeu, puțin câte puțin, să facă lucrarea pe care avea să o facă ulterior. Prin urmare, aceste regulamente și lucrarea realizată de Dumnezeu în timpul Epocii Legii sunt piatra de temelie a lucrării Sale de mântuire a omenirii și prima etapă a lucrării din planul de gestionare al lui Dumnezeu. Cu toate că, înainte de lucrarea Epocii Legii, Dumnezeu le vorbise lui Adam, Evei și urmașilor lor, acele ordine și învățături nu erau atât de sistematice sau specifice pentru a fi emise una câte una pentru om și nu au fost scrise, nici nu au devenit regulamente. Motivul este că, în acea vreme, planul lui Dumnezeu nu avansase atât de mult; doar când Dumnezeu l-a condus pe om la această etapă a putut El să înceapă să rostească aceste regulamente ale Epocii Legii și să înceapă să îl convingă pe om să le îndeplinească. Era un proces necesar, iar rezultatul era inevitabil. Aceste obiceiuri și regulamente simple îi arată omului etapele lucrării de gestionare a lui Dumnezeu și înțelepciunea dezvăluită în planul Său de mântuire. Dumnezeu știe ce conținut și mijloace să utilizeze pentru a începe, ce mijloace să utilizeze pentru a continua și ce mijloace să utilizeze pentru a sfârși, astfel încât să câștige un grup de oameni care să fie mărturie pentru El și să poată dobândi un grup de oameni care sunt în asentiment cu El. El știe ce este înăuntrul omului și știe ce îi lipsește omului, Știe ce trebuie să asigure și cum ar trebui să-l conducă pe om și, de asemenea, știe ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă omul. Omul este ca o marionetă: chiar dacă nu a înțeles deloc voia lui Dumnezeu, el nu a putut să nu fie condus de lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu, pas cu pas, până în ziua de astăzi. Nu exista nicio confuzie în inima lui Dumnezeu în legătură cu ceea ce avea de făcut; în inima Lui, exista un plan foarte clar și viu și îndeplinea lucrarea pe care El Însuși dorea să o facă conform etapelor Sale și planului Său, avansând de la superficial la profund. Deși El nu indicase lucrarea pe care avea să o facă mai târziu, lucrarea Sa ulterioară tot a continuat să fie îndeplinită și să avanseze strict conform planului Său, ceea ce reprezintă o manifestare a ceea ce are Dumnezeu și a ceea ce este și reprezintă, de asemenea, autoritatea lui Dumnezeu. Indiferent în ce etapă a planului Său de gestionare lucrează El, firea și esența Sa Îl reprezintă. Acest lucru este absolut adevărat. Indiferent de epocă sau de etapa lucrării, sunt lucruri care nu se vor schimba niciodată: ce fel de oameni iubește Dumnezeu, ce fel de oameni disprețuiește, firea Sa și tot ceea ce este și are El. Deși aceste regulamente și principii pe care Dumnezeu le-a stabilit în timpul lucrării Epocii Legii le par foarte simple și superficiale oamenilor de astăzi și chiar dacă sunt ușor de înțeles și de realizat, în ele tot există înțelepciunea lui Dumnezeu și tot reprezintă firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este. Căci, din aceste regulamente aparent simple, reies responsabilitatea și grija lui Dumnezeu față de omenire, precum și esența deosebită a gândurilor Sale, prin urmare, permițându-i omului să realizeze cu adevărat faptul că Dumnezeu domnește asupra tuturor lucrurilor și că toate lucrurile sunt controlate de mâna Sa. Oricât de multă cunoaștere stăpânește omenirea sau cât de multe teorii sau taine înțelege omul, pentru Dumnezeu, niciuna dintre acestea nu este capabilă să înlocuiască pregătirea și călăuzirea omenirii de către El; omenirea va fi pentru totdeauna inseparabilă de călăuzirea și lucrarea personală a lui Dumnezeu. Așa este relația inseparabilă dintre om și Dumnezeu. Indiferent dacă Dumnezeu îți dă o poruncă, o reglementare sau oferă adevăr pentru ca tu să-I înțelegi voia, indiferent de ceea ce face El, scopul lui Dumnezeu este de a călăuzi omul către o frumoasă zi de mâine. Cuvintele rostite de Dumnezeu și lucrarea pe care El o face sunt amândouă revelarea unui aspect al esenței Sale și sunt revelarea unui aspect al firii și înțelepciunii Sale; sunt o etapă indispensabilă a planului Său de gestionare. Acest lucru nu trebuie trecut cu vederea! Voia lui Dumnezeu este în fiecare lucru pe care Îl face; Dumnezeu nu Se teme de remarci greșit plasate, nici nu Se teme de noțiunile sau gândurile omului despre El. El doar Își face lucrarea și Își continuă gestionarea conform planului Său de mântuire, fără a fi constrâns de nicio persoană, chestiune sau lucru.

Bine. Asta va fi tot pentru astăzi. Ne vedem data viitoare!

9 noiembrie 2013