Haideți să începem prin a ne aminti despre ce am avut părtășie la ultima noastră adunare. (La ultima noastră adunare, subiectul părtășiei noastre a fost „ce înseamnă să urmărești adevărul”. Mai întâi ne-am concentrat asupra acestei întrebări: „Dat fiind că lucrurile pe care oamenii le consideră bune și corecte nu sunt adevărul, de ce se mai agață oamenii de acele lucruri ca și cum ar fi adevărul și cred că, făcând asta, urmăresc adevărul?” Ai expus trei motive pentru asta. Ai vorbit în principal despre primul dintre ele, adică despre ce sunt acele lucruri pe care oamenii, în noțiunile lor, le consideră bune și corecte.) La ultima noastră adunare, am avut părtășie în principal despre primul motiv. Am vorbit despre lucruri pe care oamenii, în noțiunile lor, le consideră bune și corecte și le-am împărțit în două mari categorii, prima fiind „comportamentele bune”, iar a doua, „conduita morală bună”. În total, am dat șase exemple pentru prima categorie de „comportamente bune”: a fi bine educat și rațional, a fi blând și rafinat, a fi curtenitor, a respecta bătrânii și a avea grijă de tineri, a fi amabil și a fi abordabil. Nu am avut încă părtășie despre a doua categorie, „conduita morală bună”. Există unele chestiuni pe care trebuie să le revizuim puțin în urma părtășiei, înlesnind și clarificând adevărurile și principiile acelei părtășii, totul fiind clar și limpede. Făcând acest lucru, vă va fi mai ușor să înțelegeți adevărul. Ultima dată, părtășia noastră a fost constituită din câteva părți mari, precum și din câteva exemple specifice. Par a fi multe, dar, de fapt, am avut părtășie doar despre anumite lucruri specifice din cadrul acelor părți mari și, în continuare, am discutat separat despre acele detalii, astfel încât părtășia să fie puțin mai clară și mai precisă. Am dat șase exemple de comportamente bune, dar nu am avut părtășie în detaliu despre fiecare dintre ele, rând pe rând. Printre aceste exemple, a fi bine educat și rațional este o reprezentare clasică a ceea ce oamenii consideră, în noțiunile lor, că este corect și bun. Despre acest exemplu am avut părtășie un pic mai mult. Restul sunt similare acestuia; puteți folosi o metodă similară pentru a le analiza și a le discerne.

Astăzi, înainte să ajungem la conținutul propriu-zis al părtășiei noastre, vă voi spune două povești scurte. Vă place să ascultați povești? (Da.) Nu este atât de obositor să ascultați o poveste și nu necesită prea multă concentrare. Nu este foarte extenuant, obiectiv vorbind, și poate fi destul de interesant. Așadar, ascultați cu atenție și, în timp ce ascultați conținutul poveștilor, gândiți-vă și la motivul pentru care le spun –ce idei distincte, centrale conțin sau, cu alte cuvinte, ce lucruri practice pot câștiga oamenii ascultându-le. În regulă – haideți să ne începem poveștile. Acestea sunt poveștile lui Xiaoxiao și Xiaoji.

Poveștile lui Xiaoxiao și Xiaoji

De ceva timp, Xiaoxiao simțea o durere în ochi, vedea încețoșat, era sensibil la lumină, lăcrima din cauza vântului, avea senzația că are ceva în ochi și alte asemenea simptome. Se freca la ochi, dar asta nu îl ajuta prea mult. Xiaoxiao nu știa ce este în neregulă cu el. Se gândea: „Până acum, nu am avut niciodată o problemă cu ochii, iar vederea mea este bună. Ce se întâmplă?” Când se uita în oglindă, ochii lui arătau cam ca înainte – erau doar puțin mai roșii și uneori un pic injectați cu sânge. Acest lucru era derutant pentru Xiaoxiao și puțin neliniștitor. Nu s-a gândit prea mult la problemă atunci când a apărut, dar când simptomele au început să fie din ce în ce mai frecvente, în cele din urmă nu a mai rezistat. S-a gândit serios: „Oare să merg la doctor sau să încerc să mă informez? Ar fi un chin să găsesc informații despre asta și s-ar putea să diagnostichez greșit problema reală. Mai bine merg direct la doctor; sigur îmi va da un diagnostic precis.” Așadar, Xiaoxiao a mers la medic. Medicul l-a examinat și nu a găsit probleme majore. I-a prescris niște picături obișnuite pentru ochi și l-a sfătuit pe Xiaoxiao să aibă grijă de ochii lui și să nu-i suprasolicite. Xiaoxiao a fost foarte ușurat să afle că nu avea o problemă majoră cu ochii. După ce s-a întors acasă, Xiaoxiao a folosit picăturile pentru ochi în fiecare zi, la orele și în doza prescrisă de doctor și, după câteva zile, simptomele s-au ameliorat. Lui Xiaoxiao i s-a luat o mare piatră de pe inimă: a crezut că, dacă medicina putea să-l vindece, era posibil ca problema să nu fie gravă. Dar acel sentiment nu a durat mult și, după un timp, simptomele au revenit. Xiaoxiao și-a mărit doza de picături pentru ochi și s-a simțit puțin mai bine, iar simptomele s-au domolit oarecum. Dar, câteva zile mai târziu, ochii au început să-l deranjeze ca înainte, iar simptomele s-au agravat și s-au manifestat mai des. Xiaoxiao nu a reușit să-și dea seama ce se petrece și s-a simțit cuprins de un alt val de nefericire: „Ce ar trebui să fac? Medicamentul pe care mi l-a dat doctorul nu are efect. Oare asta înseamnă că am o problemă gravă la ochi? Nu pot să o ignor.” De această dată, a hotărât să nu mai meargă la doctor și să nu-l consulte cu privire la problemele sale oculare. În schimb, a ales să rezolve singur problema. A intrat online și a găsit tot felul de videoclipuri și informații legate de simptomele sale. Majoritatea spuneau că aceste probleme erau cauzate de folosirea necorespunzătoare a ochilor, că trebuia să aibă grijă de ochii lui și că era și mai important pentru el să-i folosească în mod corespunzător. Lui Xiaoxiao i s-a părut că acest sfat nu era de ajutor și că nu putea să-i rezolve problema. Așadar, a continuat să caute informații. Într-o zi, a dat peste un material în care se spunea că simptomele lui pot fi cauzate de o hemoragie a retinei, care putea fi precursoarea glaucomului. De asemenea, era posibil ca, înrăutățindu-se, simptomele lui să se transforme în cataractă. Când Xiaoxiao a citit cuvintele „glaucom” și „cataractă”, a început să-i bâzâie capul. Totul s-a întunecat și aproape a leșinat, inima bătându-i cu putere. „O, Dumnezeule, ce se întâmplă? Chiar voi avea glaucom și cataractă? Am auzit că dacă ai cataractă trebuie să te operezi și că, dacă ai glaucom, este posibil să orbești! Acesta ar fi sfârșitul meu, nu-i așa? Sunt încă tânăr – dacă orbesc, cum îmi voi petrece tot restul vieții, ca orb? Ce aș mai aștepta apoi cu nerăbdare? Nu ar trebui să-mi petrec viața în întuneric?” Când Xiaoxiao s-a uitat la cuvintele „glaucom” și „cataractă” de pe pagină, a constatat că nu mai putea sta liniștit. Era neatent și se cufunda tot mai mult în depresie și deznădejde. Nu știa ce să facă și nici cum urma să înfrunte zilele ce aveau să vină. Era cuprins de tristețe și tot ce se afla înaintea lui se pierdea în ceață. Confruntat cu această problemă, Xiaoxiao s-a lăsat pe plin pradă disperării. Și-a pierdut interesul de a trăi și nu și-a putut aduna energia pentru a-și îndeplini datoria. Nu a vrut să se întoarcă la medic sau să menționeze altor persoane problemele sale cu ochii. Desigur, s-a temut ca oamenii să nu afle că avea să sufere de glaucom sau cataractă. Și uite așa, Xiaoxiao și-a petrecut zilele în depresie, negativitate și confuzie. Nu îndrăznea să-și anticipeze viitorul sau să-și facă planuri pentru el deoarece, pentru Xiaoxiao, viitorul era un lucru teribil, sfâșietor. Își trăia zilele în depresie și disperare, într-o stare îngrozitoare. Nu voia să se roage sau să citească din cuvintele lui Dumnezeu și, cu siguranță, nu voia să stea de vorbă cu alți oameni. Era de parcă ar fi devenit o persoană complet diferită. După câteva astfel de zile, lui Xiaoxiao i-a venit brusc o idee: „Se pare că mă aflu într-o stare proastă. Deoarece viitorul meu este sumbru și Dumnezeu, în loc să mă protejeze, mi-a permis să fac această boală, de ce ar trebui să-mi mai îndeplinesc datoria în mod corespunzător? Viața e scurtă; ce-ar fi să profit de ocazie, cât mai am vederea bună, ca să fac unele dintre lucrurile care-mi plac și să mă răsfăț? De ce să fie viața mea atât de obositoare? De ce să-mi fac rău și să mă tratez atât de rău?” Așadar, când Xiaoxiao nu dormea, nu mânca sau nu muncea, își petrecea majoritatea timpului pe internet, jucând jocuri, urmărind videoclipuri, uitându-se ore în șir la emisiuni, iar când ieșea din casă, își lua chiar și telefonul cu el și-l folosea ca să se joace neîncetat. Își petrecea zilele cufundat în lumea internetului. Desigur, făcând asta, durerea de ochi s-a tot agravat, iar simptomele lui au devenit și mai severe. Când nu mai putea să îndure, folosea picăturile lui pentru ochi pentru a-și calma simptomele, iar când acestea se ameliorau puțin, se pierdea din nou pe internet, urmărind lucrurile care îi plăceau. Aceasta era metoda lui de a-și alina frica și teroarea din adâncul inimii și modalitatea lui de a-și petrece timpul, de a trece peste fiecare zi. Ori de câte ori îl dureau ochii și simptomele se agravau, Xiaoxiao se uita în mod involuntar la oamenii din jurul lui și se gândea: „Alții își folosesc ochii ca mine. De ce lor nu li se înroșesc, nu lăcrimează tot timpul și nu simt că ar avea ceva în ochi? De ce sunt eu cel cu boala asta? Oare nu are Dumnezeu favoriți? M-am sacrificat foarte mult pentru Dumnezeu; de ce nu vrea să mă protejează? Dumnezeu este atât de nedrept! De ce toți ceilalți sunt suficient de norocoși să câștige protecția lui Dumnezeu, dar eu nu pot? De ce am mereu parte doar de ghinion?” Cu cât se gândea mai mult Xiaoxiao, cu atât se înfuria și se enerva, cu atât își dorea mai mult să folosească divertismentul și distracția online pentru a-și alunga amărăciunea și furia. Voia să scape de boala lui oculară cât mai curând posibil, dar cu cât voia mai mult să scape de amărăciunea și furia lui, cu atât avea mai puțină bucurie și pace, și cu atât se simțea mai ghinionist, indiferent cât de acaparat era de internet. Și, în inima lui, se plângea că Dumnezeu este nedrept. Zilele au trecut așa, una după alta. Problema ochilor lui Xiaoxiao nu s-a ameliorat, iar starea lui de spirit a devenit din ce în ce mai proastă. În acest context, Xiaoxiao s-a simțit cu atât mai neputincios și mai ghinionist. Viața lui a continuat așa. Nimeni nu l-a putut ajuta, iar el nu a căutat niciun ajutor. Pur și simplu și-a petrecut fiecare zi în ceață, deprimat și neputincios.

Aceasta a fost povestea lui Xiaoxiao. Îi vom pune capăt aici. Urmează povestea lui Xiaoji.

În timp ce își îndeplinea datoria, Xiaoji a întâmpinat aceeași problemă ca Xiaoxiao. Vederea i se încețoșa și deseori își simțea ochii umflați și iritați. Acest lucru era însoțit frecvent de senzația că avea ceva în ochi, iar el nu se simțea mai bine după ce și-i freca. Se gândea: „Ce se întâmplă? Ochii mei erau grozavi; până acum, nu am mai fost niciodată la oftalmolog. Ce se întâmplă cu ei în ultima vreme? S-ar putea să am o problemă cu ochii?” Când se privea în oglindă, ochii lui nu arătau altfel decât înainte. Doar avea o senzație de arsură în ochi și, când clipea tare, își simțea ochii și mai sensibili și umflați și începeau să-i lăcrimeze. Xiaoji a simțit că era ceva în neregulă cu ochii lui și s-a gândit: „Problemele cu ochii sunt importante. Nu ar trebui să le ignor. Chiar și așa, nu mă simt atât de rău, iar asta nu mi-a afectat viața sau datoria. În ultima vreme, am fost foarte ocupat cu lucrarea bisericii, iar mersul la medic ar avea repercusiuni asupra datoriei mele. Voi căuta pur și simplu informații despre asta când voi avea timp liber.” După ce a luat această hotărâre, Xiaoji a căutat informații relevante atunci când nu a fost ocupat cu datoria lui și a aflat că nu are nicio problemă gravă cu ochii – disconfortul său era cauzat de folosirea excesivă și îndelungată a ochilor. Folosindu-și și îngrijindu-și adecvat ochii și făcând niște exerciții potrivite, ochii lui aveau să revină la normal. Xiaoji a fost foarte fericit când a citit asta. „Nu este o problemă gravă, așa că nu trebuie să mă îngrijorez prea mult. Această sursă spune că trebuie să-mi folosesc ochii în mod corespunzător și să-i antrenez corect – așa că doar voi căuta cum să-mi folosesc ochii în mod corespunzător și ce exerciții ar trebui să fac pentru ca ei să revină la normal.” Apoi a căutat mai multe informații relevante, și din acestea, a ales câteva metode și abordări care se potriveau situației sale. De atunci, pe lângă viața normală și îndeplinirea datoriei sale, Xiaoji a avut o nouă sarcină: aceea de a-și îngriji ochii. În fiecare zi, a pus în practică tehnicile de îngrijire a ochilor pe care le învățase. În timp ce le-a încercat, a căutat să vadă dacă îi atenuau simptomele avute la ochi. După o perioadă în care le-a testat și le-a încercat, Xiaoji a simțit că unele dintre metode erau aplicabile, în timp ce altele erau bune doar în teorie, nu în practică – cel puțin, nu au putut să-i rezolve problema. Și așa, pe baza descoperirilor sale din acea perioadă inițială, Xiaoji a ales câteva metode și tehnici pentru menținerea sănătății ochilor care au funcționat pentru el. A practicat folosirea adecvată a ochilor și îngrijirea lor în fiecare zi, ori de câte ori acest lucru nu i-a întârziat datoria. După un timp, Xiaoji chiar a simțit că ochii lui sunt din ce în ce mai bine; simptomele lui anterioare – roșeață, durere, senzație de arsură și așa mai departe – au început să dispară încet și s-au manifestat din ce în ce mai rar. Xiaoji s-a simțit foarte norocos. „Slavă lui Dumnezeu pentru îndrumarea Sa. Acestea sunt harul și călăuzirea Lui.” Deși ochii i-au pus mai puține probleme și simptomele n-au mai fost atât de grave, Xiaoji a continuat să practice acele metode de îngrijire a lor și să și-i folosească în mod corect, fără a se culca pe o ureche. Și, după un timp, ochii lui au revenit complet la normal. Din această experiență, Xiaoji a învățat câteva metode de a-și păstra sănătatea ochilor și, de asemenea, a învățat cum să-și folosească ochii și să trăiască în mod corect. El a adăugat câteva cunoștințe pozitive, practice, repertoriului său de viață. Xiaoji a fost foarte fericit. A simțit că, deși a întâmpinat unele suișuri și coborâșuri și a avut câteva experiențe neobișnuite, în cele din urmă câștigase din asta o experiență prețioasă de viață. Ori de câte ori o persoană din jurul lui spunea că o dor ochii, că sunt umflați și sensibili, Xiaoji îi povestea sincer despre experiența lui și abordările și tehnicile pe care le folosise. Cu ajutorul lui Xiaoji, cei care experimentau simptomele problemelor oculare au aflat, de asemenea, modalități și metode de a-și folosi corect ochii și de a le menține sănătatea. Xiaoji era fericit și de mare ajutor oamenilor din jurul lui. Și astfel, în acea perioadă, Xiaoji și ceilalți au dobândit unele cunoștințe practice pe care oamenii ar trebui să le aibă în viața lor. Toți au lucrat și și-au îndeplinit îndatoririle împreună, fericiți și bucuroși. Xiaoji nu a cedat negativității sau neputinței din cauza problemei sale cu ochii și nici nu s-a plâns vreodată de ghinionul lui. Deși atunci când a căutat informații, a văzut unele dintre afirmațiile alarmante pe care le văzuse și Xiaoxiao, nu le-a acordat prea multă atenție. În schimb, și-a rezolvat în mod activ și corespunzător problema. Când același lucru i s-a întâmplat și lui Xiaoxiao, el a fost cuprins în mod repetat de depresie, neputință și confuzie. Xiaoji, pe de altă parte, nu numai că a evitat să fie cuprins de depresie și confuzie, dar nici nu s-a lăsat pradă resentimentelor împotriva lui Dumnezeu – și chiar a câștigat din aceste evenimente o atitudine mai benefică, mai activă și mai pozitivă față de viață. S-a ajutat pe sine și i-a ajutat pe alții.

Acestea au fost poveștile lui Xiaoxiao și Xiaoji. Acum ați auzit ambele lor povești. Le-ați înțeles? De care dintre ei vă place: de Xiaoxiao sau de Xiaoji? (De Xiaoji.) Așadar, ce este rău la Xiaoxiao? (Când s-au abătut lucruri asupra lui, el nu a fost capabil să le facă față în mod corespunzător. A fost negativ și potrivnic.) Să fii negativ și potrivnic înseamnă să-ți provoci distrugerea. Când se abat lucruri asupra altor oameni, ei pot să caute adevărul pentru a le rezolva, dar când lui Xiaoxiao i s-a întâmplat ceva, el nu a fost capabil să caute adevărul, ci a ales negativitatea și împotrivirea. Își atrăgea asupra lui distrugerea. Poate că informațiile sunt avansate în zilele noastre, dar în această lume satanică, minciunile și tertipurile abundă. Lumea este plină de minciuni și tertipuri. În fața oricărei probleme sau a oricărui tip de informație în această lume haotică, oamenii trebuie să aibă înțelepciune, să fie inteligenți și perceptivi și să aibă discernământ. Ei trebuie să filtreze în mod riguros diferitele tipuri de informații, dintr-o perspectivă adecvată. Oamenii nu trebuie să creadă cu ușurință nicio afirmație și cu siguranță nu trebuie să accepte ușor niciun fel de informație. În lumea Satanei, toți oamenii mint, iar mincinoșii nu sunt niciodată trași la răspundere. Își spun minciunile și atât. Nimeni pe lumea asta nu denunță minciunile; nimeni nu denunță tertipurile. Inima omului este greu de înțeles, iar în spatele fiecărui mincinos, există o intenție și un scop. De exemplu, te duci la medic și acesta îți spune: „Boala ta trebuie tratată rapid. Dacă nu o tratăm, se poate transforma în cancer!” Dacă ești timid, îți va fi frică: „O, nu! Poate să se transforme în cancer! Să o tratăm imediat!” Și, ca urmare, cu cât încerci mai mult să o vindeci, cu atât se agravează și ajungi la spital. De fapt, medicul a spus că boala ta poate să se transforme în cancer, ceea ce înseamnă că încă nu este cancer și, totuși, ai înțeles greșit că trebuie tratată urgent ca și cum ar fi cancer. Nu îți atragi moartea făcând asta? Dacă o tratezi ca pe cancer, atunci, cu cât încerci mai mult să o vindeci, cu atât mai repede vei muri. Vei putea, așadar, să supraviețuiești mult mai mult? (Nu.) Boala de care suferi nu este, de fapt, cancer, așadar, de ce ți-ar spune medicul că, dacă nu o tratezi, se va transforma în cancer? Spune asta ca să te stoarcă de bani, ca să te determine să-ți tratezi boala ca și cum ar fi una gravă. Dacă ai ști că este o afecțiune minoră, nu ai încerca să o vindeci, iar el nu ți-ar putea lua banii. Mulți doctori când își văd pacienții, îi înșfacă, așa cum un demon înșfacă o persoană, îi țin strâns și nu le dau drumul. Aceasta este o abordare comună pe care majoritatea medicilor o folosesc cu pacienții lor. Încep prin a-ți spune cât de renumiți sunt, cât de buni sunt în medicină, câți oameni au vindecat, ce boli au vindecat și de cât timp practică medicina. Te fac să ai încredere în ei, să iei loc și să le accepți tratamentul. Apoi, îți spun că vei contracta o boală gravă și că, dacă nu urmezi tratamentul, ai putea muri. Toată lumea moare, dar chiar va fi această boală cea care te ucide? Nu neapărat. Viața și moartea fiecărei persoane sunt în mâinile lui Dumnezeu. El este cel care le decide, nu medicii. Doctorii folosesc adesea acest truc pentru a-i păcăli pe oameni. Cei care sunt timizi și se tem de moarte caută sfaturi medicale peste tot și îi lasă pe medici să se pronunțe în legătură cu sănătatea lor. Dacă medicul lor spune că au șanse să se îmbolnăvească de cancer, îl cred și se grăbesc să-l lase pe medic să-i trateze, pentru a înlătura riscul ca ei să moară de cancer. Oare nu se sperie singuri? (Ba da.) Vom înceta să mai discutăm acum despre medici și vom continua să vorbim despre Xiaoxiao și Xiaoji. Perspectivele, punctele de vedere și atitudinile lor față de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor nu ar putea fi mai diferite. Xiaoxiao nu este altceva decât un ghem de negativitate, în timp ce Xiaoji este capabil să abordeze în mod corespunzător ceea ce i se întâmplă. Are rațiunea și judecata umanității normale și înfruntă lucrurile într-un mod activ. De asemenea, continuă să-și îndeplinească datoria. Cei doi nu puteau fi mai diferiți. Când i se întâmplă ceva lui Xiaoxiao, el acceptă situația ca fiind fără speranță și acționează cu nesăbuință. Nu caută metoda și mijloacele potrivite pentru a o aborda și este, de asemenea, lipsit de discernământ, confuz, nesăbuit, încăpățânat și intransigent – și, totodată, destul de malițios. Când se îmbolnăvește, când întâmpină vreo dificultate sau i se întâmplă ceva rău, speră că și ceilalți vor păți la fel. Îl urăște pe Dumnezeu pentru că nu l-a protejat și vrea să-și verse mânia. Însă nu îndrăznește să se manifeste și să-și verse mânia pe ceilalți, așa că dă frâu liber furiei și se înfurie pe el însuși. Nu este aceasta o fire feroce? (Ba da.) Să fii plin de resentimente, de ură și invidie atunci când ceva mărunt nu merge cum vrei tu – aceasta e ferocitate. Când i se întâmplă ceva lui Xiaoji, el are rațiunea și judecata umanității normale. Are înțelepciune și face alegerile pe care se cuvine să le facă o persoană cu umanitate normală. Deși Xiaoji suferea de aceeași afecțiune ca și Xiaoxiao, problema lui s-a rezolvat în cele din urmă, în timp ce Xiaoxiao nu a reușit niciodată să-și rezolve problema, iar aceasta a avansat constant și s-a tot agravat. Problema lui Xiaoxiao este una gravă și nu ține doar de boala trupului – el a dezvăluit firea care se afla în adâncul inimii sale; și-a expus încăpățânarea, intransigența, nesăbuința și malițiozitatea. Asta este diferența dintre cei doi. Dacă voi cunoașteți și înțelegeți mai în detaliu modul în care trăiesc acești doi oameni, precum și atitudinile și metodele lor de a face față lucrurilor, puteți continua să aveți părtășie despre asta mai târziu, comparându-vă cu ei și învățând o lecție din asta. Desigur, ar trebui să pătrundeți în lucruri într-un mod activ, ca Xiaoji. Ar trebui să abordați viața în mod corespunzător și să vă străduiți să priviți oamenii și lucrurile și să vă comportați și să acționați în totalitate conform cuvintelor lui Dumnezeu, cu adevărul drept criteriul vostru, astfel încât să deveniți persoane care urmăresc adevărul. Nu trebuie să fiți precum Xiaoxiao. Nu-i așa? (Ba da.) Acesta este modul în care ar trebui să urmăriți și să practicați.

Acum, vom recapitula puțin subiectele despre care am avut părtășie la ultima noastră adunare. Am vorbit despre primul aspect al lucrurilor pe care oamenii le consideră corecte și bune – comportamentele bune – și am enumerat șase exemple de comportamente bune. Toate erau lucruri promovate de cultura tradițională și comportamente bune pe care oamenii le plac în viața lor reală. Puteți să-Mi spuneți care au fost? (A fi bine educat și rațional, a fi blând și rafinat, a fi curtenitor, respectuos față de bătrâni și grijuliu față de tineri, a fi amabil și a fi abordabil.) Nu am dat alte exemple. În cadrul culturilor tradiționale din alte țări este posibil să existe unele diferențe față de cele șase comportamente bune reprezentative, care sunt propuse de cultura tradițională chineză, dar pe acestea nu le vom enumera. Ultima dată, am avut părtășie despre conținutul specific al acestor șase comportamente bune și le-am analizat. În general, aceste comportamente exterioare bune nu reprezintă lucrurile pozitive din umanitate și cu atât mai puțin reprezintă faptul că o persoană și-a schimbat firea – cu siguranță nu demonstrează că o persoană înțelege adevărul și îi trăiește realitatea. Sunt doar comportamente exterioare pe care omul poate să le vadă. Pe scurt, sunt manifestări exterioare ale omului. Aceste manifestări și efuziuni exterioare sunt doar formalități afișate atunci când oamenii interacționează, se înțeleg unii cu alții și trăiesc unii cu alții. La ce se referă „formalitățile”? Se referă la cele mai superficiale lucruri care îi fac pe oameni să se simtă în largul lor când le văd. Nu reprezintă nimic din esența oamenilor, nici gândurile și opiniile lor, nici atitudinea lor față de lucrurile pozitive și cu atât mai puțin reprezintă atitudinea oamenilor față de adevăr. Cerințele și standardele de evaluare pe care le are omenirea cu privire la comportamentele exterioare sunt doar formalități pe care oamenii pot să le priceapă și să le realizeze. Nu au absolut nicio legătură cu esența omului. Oricât de amabili sau abordabili ar părea oamenii la suprafață și oricât de mult le plac altora comportamentele exterioare pe care le trăiesc, le respectă, le venerează și le adoră, asta nu înseamnă că au umanitate și nici nu înseamnă că natura și esența lor sunt bune, că iubesc lucrurile pozitive sau că au un simț al dreptății și, desigur, și mai puțin înseamnă că sunt oameni care pot să urmărească adevărul. Toate comportamentele bune care au fost rezumate de omenire nu sunt altceva decât niște manifestări exterioare și lucruri trăite pe care oamenii le promovează pentru a se diferenția de alte forme de viață. De exemplu, a fi bine educat și rațional, a fi blând și rafinat și a fi curtenitor – aceste comportamente bune arată doar că o persoană pare destul de manierată, politicoasă, educată și cultivată, spre deosebire de animale, care nu respectă nicio regulă. Oamenii se șterg la gură cu mâna sau cu șervețelul după ce mănâncă sau beau, curățându-se puțin. Dacă ai încerca să ștergi botul unui câine după ce a mâncat sau a băut, nu ar fi bucuros. Animalele nu înțeleg astfel de lucruri. Așadar, de ce oamenii le înțeleg? Pentru că oamenii sunt „animale superioare”, așa că ar trebui să înțeleagă aceste lucruri. Așadar, aceste comportamente bune sunt exact ceea ce omul folosește pentru a reglementa comportamentul grupului biologic care este omenirea și nu fac altceva decât să diferențieze omenirea de formele inferioare de viață. Acestea nu au absolut nicio legătură cu purtarea, cu urmărirea adevărului sau cu închinarea la Dumnezeu. Asta înseamnă că, deși în exterior poți să fii la înălțimea standardelor și a cerințelor de a fi bine educat și rațional, blând și rafinat și așa mai departe, cu toate că este posibil să ai aceste comportamente bune, asta nu înseamnă că ești o persoană care are umanitate, sau o persoană care deține adevărul, sau una care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău. Nu înseamnă deloc niciunul dintre acele lucruri. Dimpotrivă, înseamnă doar că, după ce ai trecut prin sistemul educației comportamentale și al normelor de etichetă, discursul, expresiile faciale, purtarea ta și așa mai departe au devenit puțin mai disciplinate. Arată că ești mai bun decât animalele și ai un strop de asemănare umană, dar nu arată că ești cineva care urmărește adevărul. Se poate spune chiar că nu are nimic de-a face cu urmărirea adevărului. Faptul că ai aceste comportamente bune nu înseamnă deloc că întrunești condițiile potrivite pentru a urmări adevărul, și cu atât mai puțin înseamnă că ai intrat deja în realitatea adevărului și l-ai câștigat. Nu demonstrează deloc aceste lucruri.

Oricine a ținut o pisică sau un câine ca animal de companie va simți că acea ființă are ceva demn de iubit. Câteva pisici și câțiva câini chiar au anumite maniere. Când unele pisici vor să intre în camera stăpânului lor, vor mieuna de câteva ori la ușă, înainte de a intra. Nu vor intra dacă stăpânul lor nu spune nimic; vor intra doar după ce stăpânul lor spune: „Intră.” Chiar și pisicile pot practica acest tip de etichetă – ele știu să ceară permisiunea înainte de a intra în camera stăpânului lor. Nu este acesta un fel de comportament bun? Dacă până și animalele pot să aibă acest tip de comportament bun, cu cât mai sus față de animale pot să-i pună pe oameni comportamentele bune pe care le au? Acesta este nivelul minim de bun-simț pe care oamenii ar trebui să-l aibă – nu trebuie predat, este un lucru foarte normal. Oamenii s-ar putea să creadă că acest tip de comportament bun este relativ adecvat, iar acesta îi poate face să se simtă oarecum mai confortabil, dar oare trăirea acestor comportamente bune reprezintă calitatea sau esența umanității lor? (Nu.) Nu o reprezintă. Sunt doar reguli și metode pe care un om ar trebui să le aibă în acțiunile lui – nu au absolut nicio legătură cu esența și calitatea umanității cuiva. Haideți să luăm ca exemplu pisicile și câinii – ce au în comun? Când oamenii le dau ceva de mâncare, aceste animale manifestă intimitate și recunoștință. Ele au și pot să manifeste acest tip de comportament. Ceea ce este diferit la ele este că unele sunt specializate în prinderea șoarecilor, iar celelalte în paza casei. O pisică poate să-și părăsească stăpânul oricând și oriunde; când poate să se distreze, o pisică își va uita stăpânul și nu-i va acorda atenție. Un câine nu-și va părăsi niciodată stăpânul; dacă te identifică drept stăpânul său, chiar dacă își va schimba proprietarul, tot te va recunoaște și te va trata ca stăpân. Aceasta este diferența dintre pisici și câini, în ceea ce privește calitatea morală a comportamentului și esenței lor. Acum, haideți să vorbim despre oameni. Printre comportamentele pe care omul le crede bune, precum a fi bine educat și rațional, a fi curtenitor, a fi abordabil și așa mai departe, deși există unele care depășesc comportamentul altor specii – adică lucrurile de care este capabil omul depășesc aptitudinile altor specii – acestea nu sunt altceva decât comportamente și reguli exterioare, sunt pur și simplu abordări menite să reglementeze comportamentul oamenilor și să-i diferențieze de alte forme de viață. Faptul că au aceste comportamente bune îi poate face pe oameni să simtă că sunt diferiți sau mai buni decât alte forme de viață, dar realitatea este că, în anumite privințe, oamenii se comportă mai rău decât animalele. Luați, de exemplu, respectul pentru bătrâni și grija față de tineri. În regnul animal, lupii fac asta mai bine decât oamenii. Într-o haită, lupii adulți vor avea grijă de un pui, indiferent cui îi aparține. Nu îl vor agresa și nu-i vor face rău. Omul nu reușește să facă asta și, în acest fel, omenirea este mai rea decât o haită de lupi. Ce fel de respect pentru bătrâni și ce grijă față de tineri are omenirea? Sunt oamenii cu adevărat capabili să realizeze acest lucru? Majoritatea oamenilor nu sunt în stare „să aibă grijă de tineri”, oamenii nu au acest tip de comportament bun, ceea ce înseamnă că nu au acest tip de umanitate. De exemplu: când un copil este cu părinții lui, oamenii vor fi destul de amabili și abordabili atunci când vorbesc cu acel copil, dar când părinții lui nu sunt acolo, partea demonică a oamenilor se manifestă. În cazul în care copilul le vorbește, ei îl vor ignora sau chiar li se va părea dezagreabil și îl vor abuza. Ce răi sunt! În multe țări din lume, traficul de copii nu este neobișnuit – este o problemă mondială. Dacă oamenii nu au nici măcar comportamentul bun de a-i respecta pe bătrâni și de a avea grijă de tineri și nu simt nicio remușcare atunci când agresează copii, spuneți-Mi, ce fel de umanitate este aceasta? Ei tot pretind că îi respectă pe bătrâni și au grijă de tineri, dar aceasta este doar o fațadă. De ce dau acest exemplu? Pentru că, deși omenirea a propus aceste comportamente bune și a propus aceste cerințe și standarde pentru comportamentul oamenilor, esența coruptă a omului nu se poate schimba niciodată, indiferent dacă oamenii sunt capabili să le realizeze sau câte comportamente bune au. Criteriile pentru opiniile omului despre oameni și lucruri, precum și pentru comportamentul și acțiunile lui, provin în întregime din gândurile și opiniile omenirii corupte și sunt determinate de firi corupte. Deși cerințele și standardele promovate de omenire sunt recunoscute ca standarde bune și înalte, sunt oamenii capabili să le atingă? (Nu.) Aceasta este o problemă. Chiar dacă o persoană se comportă puțin mai bine în exterior și este răsplătită și recunoscută pentru asta, și acest lucru e întinat de prefăcătorie și tertipuri, pentru că, după cum recunoaște toată lumea, a face un pic de bine este ușor – greu este să faci bine o viață întreagă. Dacă e cu adevărat o persoană bună, de ce îi este atât de greu să facă lucruri bune? Așadar, nicio persoană nu poate să se ridice la nivelul așa-numitelor standarde „bune” și recunoscute ale omenirii. Totul e bravadă, escrocherie și ficțiune. Chiar dacă oamenii pot îndeplini, în exterior, câteva dintre aceste standarde și pot avea un pic de comportament bun – precum să fie bine educați și raționali, să fie blânzi și rafinați, să fie curtenitori, să-i respecte pe bătrâni și să aibă grijă de tineri, să fie amabili și abordabili – cu toate că oamenii pot să facă și să aibă câteva dintre aceste lucruri, este doar pentru o perioadă scurtă de timp, e temporar sau într-un mediu trecător. Ei au aceste manifestări doar atunci când au nevoie. De îndată ce un lucru le atinge statutul, mândria, bogăția, interesele sau chiar soarta și perspectivele, natura și sinele lor interior feroce vor izbucni. Nu vor mai părea bine educați și raționali, blânzi și rafinați, curtenitori, respectuoși cu persoanele în vârstă și grijulii față de tineri, amabili sau abordabili. În schimb, se vor lupta unii cu alții și vor complota unii împotriva altora, fiecare încercând să-l depășească pe celălalt, înscenându-și ceva și ucigându-se unii pe alții. Asemenea lucruri se întâmplă mult prea des – de dragul intereselor, al statutului sau al autorității lor, prietenii, rudele și chiar tații și fiii vor încerca să se masacreze unii pe alții, până când doar unul dintre ei va supraviețui. Situația nefericită care există între oameni se vede clar. De aceea, a fi bine educat și rațional, a fi blând și rafinat, a fi curtenitor, a-i respecta pe bătrâni și a avea grijă de tineri, a fi amabil și abordabil nu pot decât să fie numite produse ale circumstanțelor trecătoare. Nicio persoană nu le poate trăi cu adevărat – nici măcar înțelepții și oamenii măreți adorați de chinezi nu erau capabili de aceste lucruri. Așadar, toate aceste învățături și teorii sunt absurde. Toate sunt pure absurdități. Oamenii care urmăresc adevărul sunt în stare să rezolve problemele care țin de interesele personale conform cuvintelor lui Dumnezeu și cu adevărul drept criteriul lor și sunt capabili să practice adevărul și să se supună lui Dumnezeu. În acest fel, realitatea adevărului pe care o au ei depășește standardele pentru comportamentul bun recunoscut de omenire. Aceia care nu urmăresc adevărul nu pot trece de bariera propriilor interese și, prin urmare, nu pot pune adevărul în practică. Ei nici măcar nu pot să respecte reguli, precum comportamentele bune. Care sunt, atunci, baza și criteriile pentru opiniile lor despre oameni și lucruri și pentru comportamentul și acțiunile lor? Cu siguranță, ele sunt doar reguli și doctrine, sunt filosofiile și legile Satanei, și nu cuvântul lui Dumnezeu sau adevărul. Acest lucru e cauzat de faptul că acești oameni nu acceptă adevărul și își văd doar de propriile interese, așa că, în mod firesc, ei nu pot pune adevărul în practică. Nici măcar nu pot să respecte comportamentele bune – încearcă să se prefacă, dar nu pot să-și păstreze aparențele. Prin aceasta, își expun adevăratul caracter. De dragul propriilor interese, ei se vor lupta, vor înșfăca și jefui, vor complota, vor unelti și se vor deda tertipurilor, îi vor pedepsi pe alții și chiar vor ucide pe cineva. Ei pot face toate aceste lucruri feroce – nu e oare natura lor expusă în asta? Și când natura lor este expusă, alții pot să vadă cu ușurință intențiile și bazele cuvintelor și acțiunilor lor; alții pot să-și dea seama că acești oameni trăiesc în totalitate după filosofiile Satanei, că baza pentru opiniile lor despre oameni și lucruri și pentru comportamentul și acțiunile lor o reprezintă filosofiile Satanei. De exemplu: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Banii fac lumea să se învârtă”, „Unde e viață, e speranță”, „Așa cum o minte măruntă nu te face un gentleman, un om adevărat nu este lipsit de venin”, „Dacă ești nepoliticos, nu voi fi corect”, „Plătește-le cu aceeași monedă” și așa mai departe – aceste legi și afirmații ale logicii satanice preiau controlul printre oameni. Când oamenii trăiesc respectând aceste lucruri, comportamentele bune precum să fie bine educați și raționali, să fie blânzi și rafinați, să fie curtenitor, să-i respecte pe bătrâni și să aibă grijă de tineri și așa mai departe devin măști pe care oamenii le folosesc pentru a se deghiza, devin fațade. De ce devin fațade? Pentru că temelia și legile după care trăiesc oamenii cu adevărat sunt lucruri inculcate omului de Satana, și nu adevărul. Și astfel, conștiința și moralitatea cea mai rudimentară a omului nu au niciun efect asupra unei persoane care nu iubește adevărul. Când se întâmplă ceva care are legătură cu interesele lui, adevăratul lui sine va izbucni și, în acel moment, oamenii îi vor vedea adevărata față. Oamenii vor spune șocați: „Dar nu este de obicei foarte blând, curtenitor și distins? De ce, atunci când i se întâmplă ceva, pare să se transforme într-o cu totul altă persoană?” De fapt, acea persoană nu s-a schimbat; doar că adevăratul ei sine nu fusese dezvăluit și expus până atunci. Când lucrurile nu îi ating interesele și înainte să-și scoată mănușile, toate acțiunile ei sunt tertipuri și deghizări. Legile și baza existenței sale pe care le dezvăluie atunci când îi sunt afectate sau amenințate interesele și când încetează să se deghizeze reprezintă natura ei, esența ei și cine este cu adevărat. Așadar, orice fel de comportament bun are o persoană – oricât de impecabil le pare altor oameni comportamentul ei exterior – asta nu înseamnă că e cineva care urmărește adevărul și iubește lucrurile pozitive. Cel puțin, nu înseamnă că are o umanitate normală și cu atât mai puțin înseamnă că este de încredere sau o persoană cu care merită să interacționezi.

În cadrul discuției despre comportamentele bune, am dat ca exemple a fi bine educat și rațional, blând și rafinat, curtenitor, a respecta bătrânii și a avea grijă de tineri, a fi amabil și abordabil. Vom lua acum ca exemplu a respecta bătrânii și a avea grijă de tineri și vom avea părtășie în detaliu despre asta. A respecta bătrânii și a avea grijă de tineri reprezintă un fenomen foarte normal în viața umană. Poate să apară chiar și în cadrul unor populații de animale, așa că, în mod firesc, ar trebui să apară și mai mult în rândul oamenilor, care au conștiință și rațiune. Oamenii ar trebui să adopte acest comportament mai bine, mai concret și mai practic decât alte specii, mai degrabă decât să-l trateze superficial. Oamenii ar trebui să se priceapă mai bine decât alte specii să adere la acest comportament bun de a-i respecta pe bătrâni și de a avea grijă de tineri, deoarece au conștiință și rațiune, ceea ce alte specii nu au. În adoptarea acestui comportament bun, oamenii ar trebui să fie capabili să demonstreze că umanitatea lor este mai mare decât esența altor specii, că este diferită. Dar oare chiar fac oamenii asta? (Nu.) Fac asta oamenii educați și bine informați? (Nici ei nu o fac.) Haideți să-i lăsăm deoparte pe oamenii de rând și să vorbim despre problemele elitei și despre cele ale curții regale. În prezent, mai multe țări pun în scenă o serie de drame de la palat, expunând multe dintre poveștile tumultoase ale familiilor regale. Prin faptul că pun un accent deosebit pe ordinea ierarhică, membrii palatului și oamenii de rând se aseamănă. Cei din familiile regale au avut o educație mai profundă și mai specifică privind comportamentul bun de a-i respecta pe bătrâni și de a avea grijă de tineri decât oamenii de rând, iar generațiile mai tinere din familiile regale se pricep mai bine la a fi grijulii și respectuoase față de bătrâni decât oamenii obișnuiți – sunt implicate multe norme de etichetă. Când vine vorba de a-i respecta pe bătrâni și a avea grijă de tineri, cei din familiile regale au cerințe deosebit de mari pentru acest aspect al comportamentului bun, pe care trebuie să-l respecte întocmai. La suprafață, ei par să rămână credincioși cerinței culturii tradiționale de a-i respecta pe bătrâni și a avea grijă de tineri, la fel cum o fac oamenii de rând – și, totuși, oricât de bine sau de corespunzător fac acest lucru, oricât de decenți și de ireproșabili par a fi, în spatele fațadei acestui comportament fără cusur se ascund tot felul de transferuri de putere și schimburi între diverse forțe. Între fii și tați, nepoți și bunici, servitori și stăpâni, miniștri și monarhi – la suprafață, toți par să respecte acel criteriu comportamental fundamental: respectarea bătrânilor și grija față de tineri. Însă pentru că autoritatea monarhică și diverse alte forțe sunt toate combinate, acest comportament exterior nu are nicio funcție. Nu este deloc în măsură să afecteze ceea ce rezultă, în cele din urmă, din transferul puterii monarhice și schimbul diferitelor forțe. Desigur, acest tip de comportament bun nu este la bază în măsură să înfrâneze pe nimeni care râvnește la tron sau are ambiții legate de putere. Oamenii de rând susțin regula de a respecta bătrânii și a avea grijă de tineri, care le-a fost transmisă de strămoșii lor. Și ei trăiesc în mijlocul constrângerilor acestei reguli. Indiferent câte interese se intersectează sau ce lupte apar atunci când acele interese se ciocnesc, oamenii de rând tot sunt capabili să trăiască împreună după aceea. Dar situația e diferită în familiile regale, deoarece interesele și disputele lor pentru putere sunt mai însemnate. Se luptă și se tot luptă, iar rezultatul final este că învingătorii devin regi, iar învinșii devin criminali – fie moare o parte, fie cealaltă. Câștigătorii și învinșii susțin deopotrivă această regulă de a-i respecta pe bătrâni și a avea grijă de tineri, dar pentru că fiecare își exercită puterea în diferite grade și are dorințe și ambiții diferite sau din cauza discrepanțelor dintre forțele fiecărei părți, unii supraviețuiesc la final, iar ceilalți sunt distruși. Ce determină acest lucru? Este determinat de regula de a respecta bătrânii și a avea grijă de tineri? (Nu.) Așadar, ce îl determină? (Natura satanică a omului.) Ce vreau să spun prin toate acestea? Vreau să spun că aceste reguli, inovaţiile omenirii, așa-numitele comportamente bune, nu pot să determine absolut nimic. Dacă este bine educată și rațională, amabilă sau respectuoasă cu bătrânii și grijulie față de tineri în ceea ce privește comportamentul ei exterior nu determină câtuși de puțin calea pe care merge o persoană; aceasta este determinată de natura omului. Pe scurt, casa lui Dumnezeu nu promovează aceste afirmații despre comportamentul bun care au apărut în rândul omenirii. Aceste comportamente pe care omul le consideră ca fiind bune nu sunt altceva decât un tip de comportament și manifestare bună; nu reprezintă adevărul, iar dacă o persoană are aceste comportamente și manifestări bune, asta nu înseamnă că practică adevărul, cu atât mai puțin că îl urmărește.

Întrucât aceste comportamente, pe care omul le consideră bune, nu vin de la Dumnezeu și nici nu sunt promovate de casa Lui și cu atât mai puțin sunt în concordanță cu voia Lui și deoarece ele contravin cuvintelor lui Dumnezeu și cerințelor pe care le înaintează El, oare are Dumnezeu anumite cerințe și pentru comportamentul omenirii? (Da, are.) Și Dumnezeu a prezentat câteva afirmații despre comportamentul credincioșilor care Îl urmează. Acestea sunt diferite de cerințele pe care le are Dumnezeu de la oameni în ceea ce privește adevărul și sunt oarecum mai simple, dar includ unele detalii specifice. Care sunt cerințele pe care le are Dumnezeu de la cei care Îl urmează? Să aibă decență sfântă, de exemplu – nu este aceasta o cerință pentru comportamentul omului? (Ba da, este.) El cere, de asemenea, să nu fie dezmățați, să se înfrâneze, să nu poarte haine neobișnuite, să nu fumeze sau să nu bea, să nu-i lovească sau să nu-i abuzeze verbal pe alții, precum și să nu se închine la idoli, să-și onoreze părinții și așa mai departe. Toate acestea sunt cerințe comportamentale pe care Dumnezeu le-a propus pentru urmașii Lui. Sunt cele mai simple cerințe și nu trebuie ignorate. Dumnezeu are cerințe specifice pentru comportamentul celor care Îl urmează și acestea sunt diferite de comportamentele bune prezentate de necredincioși. Comportamentele bune propuse de necredincioși nu fac altceva decât să transforme oamenii în animale superioare, deosebindu-le de alte animale inferioare. Pe de altă parte, cerințele pe care le are Dumnezeu de la urmașii Lui îi diferențiază de necredincioși, de oamenii care nu cred în Dumnezeu. Nu au legătură cu faptul de a fi diferiți de animale. În trecut, se vorbea și despre „sfințire”. Acesta este un mod oarecum exagerat, inexact de a expune lucrurile, dar Dumnezeu a prezentat câteva cerințe pentru urmașii Săi cu privire la comportamentul lor. Spuneți-Mi, care sunt? (Să aibă decență sfântă, să nu fie dezmățați, să se înfrâneze, să nu poarte haine neobișnuite, să nu fumeze sau să nu bea, să nu-i lovească sau să nu-i abuzeze verbal pe alții, să nu se închine la idoli și să-și onoreze părinții.) Care mai sunt, pe lângă acestea? (Să nu-și însușească pe nedrept bunurile altora, să nu fure, să nu depună mărturie mincinoasă, să nu comită adulter.) Mai sunt și acestea. Sunt părți ale legii, sunt câteva cerințe pe care Dumnezeu le-a propus privind comportamentul omenirii de la bun început și rămân reale și practice până astăzi. Dumnezeu folosește aceste cerințe pentru a reglementa comportamentul urmașilor Lui, ceea ce înseamnă că aceste comportamente exterioare sunt semnul celor care Îl urmează pe Dumnezeu. Dacă ai aceste comportamente și manifestări, astfel încât, atunci când alții se uită la tine, ei știu că ești credincios în Dumnezeu, atunci măcar te vor aproba și te vor admira. Vor spune că ai decență sfântă, că arăți ca un credincios în Dumnezeu, și nu ca un necredincios. Unii oameni care ajung să creadă în Dumnezeu rămân la fel ca necredincioșii, adesea fumând, bând, certându-se și încăierându-se. Sunt chiar unii care comit adulter și fură. Chiar și comportamentul lor este neînfrânat și nu se conformează cuvintelor lui Dumnezeu, iar când un necredincios îi vede, el spune: „Chiar crede în Dumnezeu? Atunci, de ce este la fel ca oamenii care nu cred în Dumnezeu?” Alții nu admiră acea persoană și nici nu au încredere în ea, așa că, atunci când acea persoană încearcă să răspândească Evanghelia, oamenii nu o acceptă. În cazul în care cineva poate să facă ceea ce Dumnezeu îi cere omului, atunci acesta iubește lucrurile pozitive, este bun la inimă și are o umanitate normală. O astfel de persoană poate pune cuvintele lui Dumnezeu în practică imediat după ce le aude și, în ceea ce practică, nu există nicio prefăcătorie întrucât, cel puțin, a acționat în acest fel pe baza conștiinței și rațiunii ei. În ce mod diferă cerințele specifice ale lui Dumnezeu pentru om de comportamentele bune pe care le promovează omenirea? (Cerințele lui Dumnezeu pentru om sunt vădit practice; ele pot permite oamenilor să trăiască umanitatea normală, în timp ce cultura tradițională impune doar anumite comportamente care sunt de ochii lumii, care nu au nicio funcție tangibilă.) Așa este. Toate comportamentele bune pe care cultura tradițională le pretinde omului sunt falsități și deghizări. Sunt o farsă. Cei care le respectă pot spune cuvinte plăcute, dar, pe dinăuntru, lucrurile stau cu totul altfel. Aceste comportamente bune sunt o mască, o iluzie. Nu sunt lucruri care se revarsă din esența umanității unei persoane, sunt deghizări pe care omul le îmbracă de dragul mândriei lui, pentru reputația și statutul lui. Sunt un spectacol, un fel de abordare ipocrită, ceva ce o persoană manifestă în mod deliberat, pentru ca alții să vadă. Uneori, oamenii nu pot discerne dacă purtarea unei persoane este reală sau falsă, dar, în timp, toată lumea va vedea adevărata față a acelei persoane. Este exact cum a fost cu fariseii ipocriți, care aveau foarte multe comportamente exterioare bune și manifestări ale așa-zisei lor evlavii și, totuși, când Domnul Isus a venit să exprime adevărul și să facă lucrarea de răscumpărare, ei L-au osândit și L-au răstignit, pentru că le era lehamite de adevăr și-l urau. Asta arată că bunele comportamente ale oamenilor și abordările exterioare nu reprezintă natura și esența lor. Nu au legătură cu natura și esența oamenilor. Pe de altă parte, regulile pe care Dumnezeu îi cere omului să le respecte pot fi puse în practică și trăite cu adevărat, atâta vreme cât o persoană crede realmente în Dumnezeu și are conștiință și rațiune. Ar trebui să faci aceste lucruri, indiferent dacă le faci în fața sau în spatele altora; indiferent cum este esența umanității tale, trebuie să îndeplinești aceste cerințe înaintate de Dumnezeu. Întrucât Îl urmezi pe Dumnezeu, trebuie să te înfrânezi și să practici potrivit cuvintelor Lui, indiferent cât de gravă este firea ta coruptă. După o perioadă în care ai experimentat astfel, vei avea intrare adevărată și chiar te vei fi schimbat. Această schimbare adevărată este reală.

Haideți să facem rapid un rezumat: ce fel de cerințe are Dumnezeu pentru comportamentul oamenilor? Oamenii trebuie să rămână principiali și cumpătați și să trăiască demn, astfel încât ceilalți să-i respecte, fără să se prefacă. Acestea sunt cerințele comportamentale ale lui Dumnezeu pentru om. Asta înseamnă că omul trebuie să practice în acest fel și să aibă acest tip de realitate, indiferent dacă se află sau nu în prezența altora, indiferent în ce mediu se află sau cu cine se confruntă. Oamenii normali ar trebui să aibă aceste realități; este minimul pe care ar trebui să-l facă o persoană în ceea ce privește comportamentul său. Să spunem, de exemplu, că o persoană vorbește foarte tare, dar nu îi abuzează verbal pe alții și nu folosește un limbaj murdar, iar ceea ce spune este adevărat și corect și nu atacă alți oameni. Chiar dacă acea persoană spune că cineva e rău sau că nu este bun, este real. Deși cuvintele și acțiunile ei exterioare nu corespund cerințelor de a fi amabil sau de a fi blând și rafinat pe care le-au propus necredincioșii, spusele, precum și principiile și temeiul discursului ei îi permit să trăiască demn și cu integritate. Asta înseamnă să fii principial. Acea persoană nu vorbește cu inima ușoară despre lucruri pe care nu le cunoaște și nici nu evaluează în mod arbitrar oamenii pe care nu-i poate percepe clar. Deși nu pare foarte blândă la suprafață și nu îndeplinește standardul comportamental despre care vorbesc necredincioșii, anume că trebuie să fii cultivat și să respecți regulile, pentru că în inima ei se teme de Dumnezeu și își înfrânează cuvintele și faptele, ceea ce trăiește depășește cu mult comportamentele despre care vorbește omenirea, adică să fii bine educat și rațional, blând și rafinat și curtenitor. Nu este aceasta o manifestare a înfrânării și principialității? (Ba da, este.) În orice caz, dacă analizați cu atenție cerințele de bună purtare pe care le înaintează Dumnezeu credincioșilor Lui, care dintre ele nu este o regulă concretă despre ceea ce ar trebui să trăiască, practic, oamenii? Care dintre ele le cere oamenilor să se deghizeze? Niciuna dintre ele, nu? Dacă aveți îndoieli, puteți să le ziceți cu voce tare. De exemplu, e posibil ca unii să spună: „Când Dumnezeu spune să nu lovești sau să nu îi abuzezi verbal pe alții, pare un pic fals, pentru că există oameni care în acest moment îi abuzează verbal pe alții, iar Dumnezeu nu îi condamnă.” Când Dumnezeu spune să nu-i abuzați verbal pe alții, la ce se referă „abuzul verbal”? (La momentul în care o persoană își revarsă emoțiile din cauza firii ei corupte.) Vărsarea emoțiilor, vorbitul obscen – acesta este abuzul verbal. În cazul în care ceea ce se spune despre o persoană este neplăcut, dar este în concordanță cu esența ei coruptă, atunci acesta nu este abuz verbal. De exemplu, cineva ar fi putut să perturbe și să tulbure lucrarea bisericii și să fi făcut mult rău, iar tu îi spui: „Ai făcut foarte mult rău. Ești un ticălos – nu ești om!” Se consideră asta a fi abuz verbal? Sau manifestarea unei firi corupte? Sau vărsarea emoțiilor cuiva? Sau ca neavând decență sfântă? (Este în conformitate cu faptele, deci nu se consideră a fi abuz verbal.) Așa este, nu se consideră. Este în concordanță cu faptele – acestea sunt cuvinte adevărate, rostite sincer, și nimic nu este tăinuit sau ascuns. Poate nu se potrivește cu a fi bine educat și rațional sau blând și rafinat, dar se potrivește cu faptele. Persoana dojenită se va compara cu acele cuvinte, se va analiza și va vedea că a fost dojenită pentru că a făcut ceva greșit și a comis foarte mult rău. Se va urî, gândindu-se: „Chiar nu sunt bun de nimic! Doar un nenorocit ar fi făcut ce am făcut eu – nu sunt o ființă umană! A fost corect și bine că m-a dojenit așa!” După ce va accepta situația, va dobândi câteva cunoștințe despre natura și esența ei, iar după o perioadă de practică și experiență, se va pocăi cu adevărat. În viitor, va ști apoi să caute principiile în timp ce își îndeplinește datoria. Nu a trezit-o faptul că a fost dojenită? Nu există, atunci, o diferență între o astfel de dojenire și „abuzul verbal” din cerința lui Dumnezeu ca oamenii să nu-i abuzeze verbal pe alții? (Ba da, există.) Care este diferența? Ce înseamnă „abuzul verbal” din cerința lui Dumnezeu ca oamenii să nu-i abuzeze verbal pe alții? Un aspect al acestui lucru este că, în cazul în care conținutul și cuvintele sunt obscene, nu este bine. Dumnezeu nu-Și dorește să audă niciun limbaj urât din gura celor care-L urmează. Nu-I place să audă acele cuvinte. Dar dacă sunt folosite câteva cuvinte neplăcute în timpul dezvăluirii faptelor, se fac excepții pentru astfel de cazuri. Acesta nu este abuz verbal. Un alt aspect este următorul: care este esența comportamentului care implică abuzul verbal? Nu este o manifestare a impetuozității? Dacă o problemă poate fi explicată în mod clar și transparent prin părtășie normală, îndemn și comunicare, de ce să abuzezi, în schimb, persoana respectivă? A face acest lucru nu este bine, este nepotrivit. În comparație cu acele abordări pozitive, abuzul verbal nu este ceva căruia să-i dai curs în mod normal. Reprezintă vărsarea emoțiilor și manifestarea impetuozității, iar Dumnezeu nu-Și dorește ca oamenii să folosească vărsarea emoțiilor sau manifestarea impetuozității drept modalitate de a trata orice fel de chestiune. Atunci când oamenii manifestă impetuozitate și își varsă emoțiile, comportamentul pe care îl afișează deseori este acela al folosirii limbajului pentru a abuza și a ataca verbal. Ei vor spune tot ce este mai neplăcut, orice va răni pe celălalt și le va domoli furia. Și după ce vor termina, nu numai că vor fi mânjit și rănit cealaltă persoană, ci se vor fi mânjit și rănit și pe ei înșiși. Aceasta nu este atitudinea sau metoda pe care ar trebui să o adopte pentru gestionarea lucrurilor cei care-L urmează pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, oamenii corupți au întotdeauna mentalitatea celor care se răzbună, care dau frâu liber emoțiilor și nemulțumirilor, care-și manifestă impetuozitatea. Ei vor să-i abuzeze verbal pe alții la fiecare pas, iar atunci când se întâmplă ceva, atât important cât și minor, comportamentul de care dau dovadă imediat este cel al abuzului verbal. Chiar și atunci când știu că un astfel de comportament nu va rezolva o problemă, o fac oricum. Nu este acesta un comportament satanic? O vor face chiar și când vor fi singuri în casele lor, când nimeni nu-i poate auzi. Nu înseamnă asta a-și vărsa emoțiile? Nu reprezintă dezvăluirea impetuozității? (Ba da.) A-ți dezvălui impetuozitatea și a-ți vărsa emoțiile înseamnă, în general, a-ți folosi impetuozitatea ca pe o modalitate de a aborda și de a gestiona ceva; înseamnă să înfrunți toate problemele cu o atitudine impetuoasă, iar abuzul verbal e un comportament și o manifestare a acestui fapt. Întrucât aceasta este esența abuzului verbal, nu e un lucru bun că Dumnezeu îi cere omului să nu facă asta? (Ba da, este.) Nu este rezonabil din partea lui Dumnezeu să-i ceară omului să nu-i abuzeze verbal pe alții? Nu-i este de folos omului? (Ba da.) În cele din urmă, scopul cerinței lui Dumnezeu ca omul să nu-i lovească sau să nu-i abuzeze verbal pe alții este ca oamenii să-și exerseze înfrânarea și să-i împiedice să trăiască mereu în vâltoarea emoțiilor și a impetuozității lor. Indiferent ce spun ei atunci când abuzează verbal pe cineva, lucrul care se revarsă din cei care trăiesc în vâltoarea emoțiilor și a impetuozității lor este o fire coruptă. Ce fire coruptă este aceea? Cel puțin, o fire a ferocității și a aroganței. Este voia lui Dumnezeu ca orice problemă să se rezolve prin manifestarea unei firi corupte? (Nu.) Dumnezeu nu-Și dorește ca aceia care-L urmează să folosească astfel de metode pentru a aborda oricare dintre lucrurile care se petrec în jurul lor, implicația fiind că lui Dumnezeu nu Îi place când oamenii abordează tot ce se întâmplă în jurul lor lovindu-i pe alții și abuzându-i verbal. Nu poți rezolva nicio problemă abuzându-i verbal pe oameni, iar acest lucru îți afectează capacitatea de a acționa conform principiilor. Cel puțin, nu este un comportament pozitiv și nici nu este un comportament pe care cei cu umanitate normală ar trebui să-l aibă. De aceea, Dumnezeu a înaintat celor care Îl urmează cerința de a nu-i lovi sau de a nu-i abuza verbal pe alții. „Abuzul verbal” implică emoțiile și impetuozitatea. „Emoții” – la ce se referă ele, în special? Includ ura și blestemele, răul dorit celorlalți, speranța că alții vor primi ceea ce merită conform dorințelor cuiva și că alții vor sfârși rău. Emoțiile cuprind, în mod specific, lucruri negative ca acestea. Ce înseamnă, atunci, „impetuozitatea”? Înseamnă vărsarea emoțiilor folosind metode extreme, pasive, negative și malefice și dorința ca lucrurile și oamenii pe care nu-i placi să dispară sau să aibă parte de dezastre, astfel încât să te bucuri de nenorocirea lor, așa cum ți-ai dorit. Aceasta este impetuozitatea. Ce include ea? Ura, animozitatea și blestemele, precum și o oarecare rea-voință – toate acestea sunt lucruri pe care le cuprinde impetuozitatea. Este vreunul dintre ele pozitiv? (Nu.) În ce condiție se află o persoană când trăiește în vâltoarea acestor emoții și a impetuozității? Nu este pe cale să se transforme într-un demon nebun? Cu cât îi abuzezi verbal mai mult pe oameni, cu atât devii mai mânios și mai crud și cu atât îți dorești să-i abuzezi verbal pe alții și, în cele din urmă, vei vrea să întinzi mâna și să lovești pe cineva. Iar atunci când lovești pe cineva, vei dori să-l rănești mortal, să-i iei viața, ceea ce înseamnă: „Te voi distruge! Te voi omorî!” O mică emoție – o emoție negativă – duce la intensificarea și la izbucnirea impetuozității și, în cele din urmă, îi determină pe oameni să-și dorească pierderea și distrugerea unei vieți. Este ceva ce ar trebui să aibă și să posede cei cu umanitate normală? (Nu, nu este.) Al cui e acest chip? (Este chipul diavolului.) Este diavolul care își trădează adevărata înfățișare. Este același chip pe care îl are un demon când urmează să devoreze o persoană. Natura sa demonică iese la suprafață și nu poate fi controlată. Asta înseamnă să fii un demon nebun. Și cât de nebuni devin acești oameni? Ei se transformă în demoni care-și doresc să devoreze trupul și sufletul omului. Cea mai gravă consecință a abuzului verbal este că acesta poate să schimbe radical o chestiune simplă și să ducă la moartea cuiva. Multe probleme încep cu un pic de ceartă între doi oameni, care îi face să țipe și să se abuzeze verbal unul pe celălalt, apoi să se lovească unul pe celălalt, fapt care este urmat de impulsul de a ucide, care devine apoi o realitate – unul dintre ei este ucis, iar celălalt este condamnat pentru crimă și condamnat la moarte. Ambele părți pierd până la urmă. Acesta este rezultatul final. Au terminat cu abuzurile lor verbale, au terminat cu vărsarea emoțiilor, și-au dezvăluit toată impetuozitatea și amândoi au ajuns în iad. Acesta este rezultatul. Acestea sunt consecințele care se abat asupra omului din cauza faptului că și-a vărsat emoțiile și din cauza intensificării și a izbucnirii impetuozității lui. Acesta nu este un rezultat bun, ci unul rău. Vezi tu, acesta este tipul de final cu care se confruntă omul ca urmare a comportamentului cauzat de o emoție simplă, negativă. Oamenii nu vor să vadă un astfel de final și nici nu sunt dispuși să-l înfrunte, dar pentru că oamenii trăiesc în vâltoarea multor feluri de emoții rele și pentru că sunt prinși și controlați de impetuozitate, care adesea se extinde și izbucnește, în cele din urmă, astfel de consecințe sunt cele care apar. Spune-Mi, este abuzul verbal un simplu comportament? Abuzul verbal în care se angajează oamenii pe parcursul vieții lor de zi cu zi poate să nu aibă un rezultat atât de rău – adică un rezultat atât de rău nu va apărea, neapărat, în urma tuturor incidentelor de abuz verbal. Totuși, aceasta este esența abuzului verbal. Este vărsarea emoțiilor unei persoane și intensificarea și izbucnirea impetuozității sale. Prin urmare, cerința lui Dumnezeu ca oamenii să nu-i abuzeze verbal pe alții este cu siguranță de folos omului – îi este benefică în o sută de moduri și nu-i dăunează în niciunul – și, totodată, face parte din semnificația propunerii acestei cerințe de către Dumnezeu, pentru omenire. Cerința de a nu-i abuza verbal pe alții e posibil să nu se ridice la nivelul practicării sau urmăririi adevărului, dar acest tip de cerință tot ar trebui respectată de om.

Pot oamenii să îndeplinească cerința lui Dumnezeu, și anume că nu trebuie să se abuzeze verbal unii pe alții, bazându-se doar pe stăpânirea de sine? Când oamenii se enervează, de cele mai multe ori nu sunt capabili să se stăpânească. Așadar, cum pot oamenii să îndeplinească această cerință de a nu se abuza verbal unii pe alții? Când ești pe cale să abuzezi verbal pe cineva, mai ales când nu ești în stare să te stăpânești, ar trebui să te grăbești să te rogi. Dacă te rogi pentru o vreme și-L implori sincer pe Dumnezeu, probabil că mânia ta se va potoli. În acel moment, vei putea să te stăpânești eficient și să-ți controlezi emoțiile și impetuozitatea. De exemplu, uneori, oamenii pot să spună ceva care să te facă să te simți insultat, să te judece pe la spate sau să te rănească, intenționat sau nu, să profite puțin de tine, să-ți fure ceva sau chiar să-ți lezeze interesele vitale. Când ți se vor întâmpla aceste lucruri, vei gândi: „M-a rănit, așa că îl urăsc, vreau să strig că m-a abuzat, vreau să mă răzbun pe el, chiar vreau să-l lovesc. Vreau să-i joc o festă murdară pe la spate, ca să-i dau o lecție.” Nu este totul cauzat de emoții rele? Consecința apărută în urma emoțiilor rele este că îți vei dori să faci aceste lucruri. Cu cât te gândești mai mult la asta, cu atât mai mult te vei înfuria și cu atât vei crede că această persoană te hărțuiește și că demnitatea și caracterul tău au fost insultate. Nu te vei simți confortabil în sinea ta și vei vrea să te răzbuni. Nu este aceasta impulsivitatea impetuoasă căreia aceste emoții negative i-au dat naștere în tine? (Ba da.) Ce fel de comportament este această dorință a ta de a te răzbuna? Nu ești pe cale să-ți manifești impetuozitatea? În astfel de momente, trebuie să te liniștești; în primul rând, trebuie să te rogi lui Dumnezeu, să te înfrânezi, să cugeți și să cauți adevărul și să acționezi cu înțelepciune. Acesta este singurul mod de a evita o situație în care devii agitat și în care ura, emoțiile și impetuozitatea se manifestă în tine. Unii ar putea spune: „Dacă doi oameni lucrează împreună toată ziua, atunci nu există nicio modalitate de a evita acest tip de situație”. Chiar dacă nu poți evita această situație, nu trebuie să ripostezi; trebuie să te stăpânești. Cum poți să te înfrânezi? În primul rând, trebuie să te gândești: „Dacă aș riposta, cu siguranță nu ar fi pe placul lui Dumnezeu, așa că nu pot face asta. Ura, răzbunarea și disprețul sunt toate lucruri care-I displac lui Dumnezeu.” Lui Dumnezeu Îi displac aceste lucruri, dar tu tot vrei să le faci și nu te poți controla. Cum ar trebui să rezolvi asta? Desigur, trebuie să te bazezi pe Dumnezeu; dacă nu te rogi lui Dumnezeu, nu vei putea rezolva acest lucru. Mai mult decât atât, dacă statura ta este prea mică, iar tu ești prea impetuos și chiar nu poți să-ți înfrânezi emoțiile și impetuozitatea și îți dorești să te răzbuni, categoric tot nu trebuie să deschizi gura ca să abuzezi verbal acea persoană. Poți să pleci de oriunde te afli și să permiți altcuiva să intervină și să rezolve situația. Ar trebui să te rogi lui Dumnezeu în liniște și să reciți câteva fraze relevante din cuvintele Sale. Roagă-te lui Dumnezeu în acest fel, iar impetuozitatea ta va dispărea încet. Îți vei da seama că nu poți să rezolvi problemele abuzându-i verbal pe oameni și că ar fi o dezvăluire a corupției, iar asta nu ar putea decât să-L facă de rușine pe Dumnezeu. Nu-ți vei rezolva problema dacă te rogi astfel? Ce părere aveți de această soluție? (Este bună.) Asta este tot privind părtășia Mea despre reglementarea comportamentală propusă de Dumnezeu: „Să nu lovești sau să nu abuzezi verbal pe alții.”

Tocmai am avut părtășie despre comportamentele bune pe care Dumnezeu le cere oamenilor să le susțină – care au fost? (Să aibă decență sfântă, să nu fie dezmățați, să se înfrâneze, să nu poarte haine neobișnuite, să nu-i lovească sau să nu-i abuzeze verbal pe alții, să nu fumeze sau să nu bea, să nu se închine la idoli, să-și onoreze părinții, să nu fure, să nu-și însușească pe nedrept bunurile altora, să nu comită adulter și să nu depună mărturie mincinoasă.) Da, toate acestea sunt corecte. Spuneți-Mi, mai sunt acum justificabile cerințele propuse de lege, precum a nu fura și a nu profita de alții? Mai sunt eficiente? (Sunt încă justificabile și eficiente.) Așadar, cum rămâne cu poruncile din Epoca Harului? (Și acelea sunt încă justificabile.) Deci, de ce a propus Dumnezeu aceste cerințe specifice? Ce aspect al practicii omului tratează aceste cerințe specifice? Dacă Dumnezeu nu ar fi propus aceste cerințe, ar fi înțeles oamenii aceste lucruri? (Nu ar fi înțeles.) Oamenii nu le-ar fi înțeles. Toate aceste cerințe specifice propuse de Dumnezeu pentru a reglementa comportamentul omului sunt, de fapt, legate de trăirea umanității normale. Scopul propunerii acestor cerințe specifice a fost acela de a le permite oamenilor să discearnă și să identifice cu exactitate lucrurile pozitive și negative, precum și ceea ce este bine și ce este greșit; a fost de a-i învăța pe oameni că adulterul este un lucru negativ, că este rușinos, disprețuit de Dumnezeu, desconsiderat de om și că oamenii ar trebui să se abțină în acest sens, să nu comită acest act sau să facă greșeli în această privință; a fost, de asemenea, de a-i învăța pe oameni că unele comportamente, precum a profita de alții, a fura și așa mai departe sunt lucruri negative și că oamenii nu ar trebui să le facă. Dacă îți place să faci și ai făcut aceste lucruri, atunci nu ești o persoană bună. Cum poți să faci diferența între o persoană cu umanitate bună și o persoană cu umanitate rea, sau între o figură pozitivă și una negativă? În primul rând, trebuie să confirmi acest lucru – oamenii pot fi discernuți cu acuratețe și figurile pozitive și negative pot fi diferențiate doar pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Oamenii pot fi discernuți și percepuți clar doar pe baza cerințelor și standardelor pe care Dumnezeu le-a propus pentru a reglementa comportamentul omului. Voi da un exemplu: dacă o persoană este cleptomană și îi place să fure de la alți oameni, cum este umanitatea ei? (Rea.) Furtul este o faptă rea gravă, așadar, cei care fură sunt oameni răi. Toți ceilalți oameni se păzesc și se distanțează de ei și îi consideră hoți. În mintea oamenilor, hoții sunt personaje negative, furtul este un lucru negativ și un comportament păcătos. Așadar, nu se confirmă acest lucru? Iată un alt exemplu: să spunem că există un soț adulter, iar unii oameni nu știu dacă acesta este un lucru pozitiv sau negativ – singura modalitate prin care ei pot să evalueze acest lucru cu exactitate este conform cuvintelor lui Dumnezeu, deoarece numai cuvintele Sale sunt adevărul. Indiferent de noile afirmații pe care sistemele juridice și moralitatea le fac acum despre adulter, ele nu sunt adevărul. Cuvintele rostite de Dumnezeu, „să nu comiți adulter”, sunt adevărul, iar adevărul nu va pieri niciodată. Din momentul în care Dumnezeu a prezentat cerința de a „nu comite adulter”, toată lumea ar fi trebuit să înceapă să disprețuiască adulterii și să se îndepărteze de ei. Oamenii ca aceștia nu au umanitate și, cel puțin, dacă îi evaluezi din perspectiva umanității, nu sunt oameni buni. Orice persoană care dă curs unui astfel de comportament și are acest tip de umanitate este infamă, disprețuită de oameni, privită cu superioritate și nesocotită în cadrul grupurilor și respinsă de mase. Pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, putem confirma că săvârșirea adulterului este un lucru negativ și că oamenii care fac acest lucru sunt figuri negative. Oricât de rele devin tendințele societății, adulterul și preacurvia sunt lucruri negative, iar oamenii care le practică sunt figuri negative. Acest lucru este absolut sigur și trebuie să-l vedeți ca atare; nu trebuie să fiți induși în eroare sau seduși de tendințele rele ale societății. Pe lângă acestea, există alte câteva cerințe specifice: Dumnezeu le spune oamenilor să nu se închine la idoli, să-și onoreze părinții, să nu-i lovească sau să nu-i abuzeze verbal pe alții, să aibă decență sfântă și așa mai departe. Toate aceste cerințe specifice sunt standarde după care Dumnezeu reglementează comportamentul omului. Cu alte cuvinte, înainte ca Dumnezeu să le ofere oamenilor adevărul, El i-a învățat care fapte sunt corecte și pozitive și care sunt greșite și negative, le-a spus cum să fie persoane bune și ce comportamente bune trebuie să aibă pentru a fi persoane cu umanitate normală, precum și ce lucruri trebuie și nu trebuie să facă în calitate de persoane cu umanitate normală, astfel încât să poată lua deciziile corecte. Toate aceste cerințe care reglementează comportamentul omului sunt lucruri pe care fiecare persoană normală ar trebui cu adevărat să le trăiască și în baza cărora fiecare persoană înfruntă și gestionează, de fapt, tot ceea ce i se întâmplă. De exemplu, să spunem că vezi că o altă persoană are ceva drăguț, iar tu îți dorești acel lucru pentru tine, dar apoi te gândești: „Dumnezeu spune că e greșit să furi de la alți oameni, a spus că nu trebuie să furăm sau să profităm de alții, așa că nu voi fura de la ea.” Așadar, nu și-a înfrânat acel om impulsul de a fura? Și, odată cu înfrânarea, nu a fost reglementat comportamentul tău? Înainte ca Dumnezeu să propună aceste cerințe, atunci când oamenii vedeau ceva frumos în posesia altei persoane, își doreau să ia acel lucru pentru ei. Nu credeau că a face asta este un lucru greșit sau rușinos, că Dumnezeu îl detestă, că este un lucru negativ sau că este un păcat măcar; nu știau aceste lucruri, nu aveau aceste concepte. După ce Dumnezeu a propus cerința „să nu furi”, oamenii au fost înzestrați cu o limită mentală când a fost vorba să facă astfel de lucruri și, prin această limită, au învățat că există o diferență între a fura și a nu fura. Furtul echivalează cu a face ceva negativ, ceva greșit sau rău și este rușinos. A nu fura înseamnă a respecta moralitatea umanității și există umanitate în acest lucru. Cerințele lui Dumnezeu cu privire la comportamentul omului nu numai că înlătură comportamentele și abordările negative ale oamenilor, ci în același timp, le reglementează comportamentul și le permit a trăi cu o umanitate normală, a avea comportamente și manifestări normale și a semăna cel puțin cu oamenii obișnuiți, normali. Spuneți-Mi, nu sunt foarte pline de înțeles aceste cerințe pe care Dumnezeu le-a propus pentru a reglementa comportamentul omului? (Ba da, sunt.) Sunt pline de înțeles. Totuși, aceste cerințe specifice care reglementează comportamentul omului sunt încă destul de departe de adevărurile pe care Dumnezeu le exprimă acum și nu pot fi ridicate la nivelul adevărului. Acest lucru e din cauză că, în urmă cu multă vreme, în timpul Epocii Legii, aceste cerințe erau doar legi care reglementau comportamentul omului, Îl reprezentau pe Dumnezeu care folosea limbajul cel mai simplu și direct pentru a le spune oamenilor ce lucruri ar trebui și nu ar trebui să facă și care crea câteva reguli pentru ei. În Epoca Harului, aceste cerințe erau doar porunci, iar în ziua de astăzi, se poate spune doar că sunt criterii pentru evaluarea propriului comportament și a lucrurilor. Deși aceste criterii nu pot fi ridicate la nivelul adevărului și există o anumită distanță între ele și adevăr, sunt o precondiție esențială pentru urmărirea și practicarea adevărului de către om. Când o persoană respectă aceste reguli, aceste legi și porunci, aceste cerințe și criterii comportamentale pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru a reglementa comportamentul omului, se poate spune că ea are precondițiile de bază pentru practicarea și urmărirea adevărului. Dacă o persoană fumează și bea alcool, dacă are o purtare dezordonată, comite adulter, și profită de alți oameni și deseori fură, iar tu ai spune: „Această persoană iubește adevărul și cu siguranță poate să-l practice și să ajungă la mântuire”, ar fi valabilă acea afirmație? (Nu.) De ce nu ar fi valabilă? (Acea persoană nu este capabilă să îndeplinească nici măcar cele mai simple cerințe ale lui Dumnezeu, nu ar putea în niciun caz să practice adevărul, iar dacă un om ar spune că ea iubește adevărul, ar fi o minciună.) Așa este. Această persoană nu se poate stăpâni nici în cea mai mică măsură. Implicația acestui fapt este că nu are nici măcar cel mai simplu grad de conștiință și rațiune pe care se cuvine să-l aibă o persoană. Cu alte cuvinte, această persoană nu are conștiința și rațiunea umanității normale. Ce înseamnă să nu aibă conștiință și rațiune? Înseamnă că această persoană a auzit cuvintele pe care le-a rostit Dumnezeu, cerințele pe care El le-a propus omului și regulile pe care le-a stabilit și nu le-a luat deloc în serios. Dumnezeu spune că a fura de la alți oameni este rău și că oamenii nu ar trebui să fure, iar această persoană se întreabă: „De ce nu au voie oamenii să fure? Sunt foarte săracă, dacă nu aș fura, cum aș putea trăi? Aș putea să mă îmbogățesc dacă nu aș fura lucruri sau dacă nu aș profita de alți oameni?” Nu e lipsită de conștiința și rațiunea umanității normale? (Ba da.) Nu e capabilă să respecte cerințele pe care Dumnezeu le-a creat pentru a înfrâna comportamentul omului, așa că nu este o persoană care are o umanitate normală. Dacă ar spune cineva că o persoană care nu are o umanitate normală iubește adevărul, ar fi posibil așa ceva? (Nu ar fi.) Ea nu iubește lucrurile pozitive și, deși Dumnezeu spune că oamenii nu trebuie să fure sau să comită adulter, ea este incapabilă să îndeplinească aceste cerințe și este sătulă de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu – așadar, este capabilă să iubească adevarul? Adevărul este mult mai presus de aceste criterii comportamentale – pot ei să-l atingă? (Nu.) Adevărul nu este un simplu criteriu comportamental, nu se referă doar la oameni, care se gândesc la adevăr atunci când păcătuiesc sau sunt arbitrari și nesăbuiți, apoi se înfrânează și nu mai păcătuiesc sau nu mai acționează în mod arbitrar și nechibzuit. Adevărul nu înfrânează pur și simplu comportamentul oamenilor în acest mod simplu – adevărul poate deveni viața unei persoane și poate domina tot ce are legătură cu ea. Când oamenii acceptă adevărul drept viață a lor, acest lucru se realizează prin experimentarea de către ei a lucrării lui Dumnezeu, ajungerea la cunoașterea adevărului și practicarea lui. Când oamenii vor accepta adevărul, în ei se va isca o luptă și, probabil, firile lor corupte se vor manifesta. Când oamenii sunt capabili să folosească adevărul pentru a-și înlătura firile corupte, adevărul poate deveni viața lor și principiul după care se comportă și trăiesc. Acesta este un lucru pe care doar oamenii care iubesc adevărul și au umanitate îl pot realiza. Se pot ridica la acest nivel cei care nu iubesc adevărul și cărora le lipsește umanitatea? (Nu.) Așa este, chiar dacă și-ar dori, nu pot să o facă.

Dacă analizăm cu atenție aceste cerințe pe care le-a creat Dumnezeu pentru a reglementa comportamentul omului, dintre toate cuvintele pe care le-a rostit și toate prevederile specifice propuse de El, este vreuna redundantă? (Nu.) Sunt pline de înțeles? Au valoare? (Da.) Ar trebui oamenii să le respecte? (Da.) Așa este, oamenii ar trebui să le respecte. Și în timp ce le respectă, oamenii ar trebui să renunțe la afirmațiile cu care i-a îndoctrinat cultura tradițională, ca de exemplu să fie bine educați și raționali, blânzi și rafinați și așa mai departe. Ei ar trebui să respecte fiecare dintre cerințele propuse de Dumnezeu pentru a reglementa comportamentul omului și să se comporte în strictă concordanță cu spusele lui Dumnezeu. Ei ar trebui să trăiască umanitatea normală respectând îndeaproape toate cerințele propuse de Dumnezeu și, în mod firesc, ar trebui să evalueze oamenii și lucrurile, să se comporte și să acționeze în strictă conformitate cu aceste cerințe. Deși ele nu corespund standardelor adevărului, toate sunt cuvintele lui Dumnezeu și, deoarece sunt cuvintele lui Dumnezeu, pot avea un efect pozitiv și activ de îndrumare asupra oamenilor. Cum am definit Eu urmărirea adevărului? Să privești oamenii și lucrurile și să te comporți și să acționezi în totalitate conform cuvintelor lui Dumnezeu, cu adevărul drept criteriu. Cuvintele lui Dumnezeu cuprind o gamă largă de lucruri. Uneori, o frază din cuvintele Sale reprezintă un element al adevărului. Uneori este nevoie de mai multe fraze sau de un pasaj pentru a prezenta un element al adevărului. Uneori este nevoie de un întreg capitol pentru a exprima un element al adevărului. Adevărul pare simplu, dar, în realitate, nu este deloc simplu. Pentru a descrie adevărul în termeni mai largi, Dumnezeu este adevărul. Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul, cuvintele lui Dumnezeu sunt voluminoase și acoperă mult conținut și toate sunt expresii ale adevărului. De exemplu, legile și poruncile stabilite de Dumnezeu, precum și cerințele comportamentale propuse de El în această nouă eră, sunt toate cuvintele Sale. Deși unele dintre aceste cuvinte nu se ridică la nivelul adevărului și, cu toate că nu se califică drept adevăr, sunt lucruri pozitive. Deși sunt doar cuvinte care înfrânează comportamentul omului, oamenii trebuie totuși să le respecte. Oamenii trebuie, cel puțin, să aibă aceste tipuri de comportamente și să se ridice la înălțimea acestor standarde. Prin urmare, opiniile unei persoane despre oameni și lucruri, precum și comportamentul și acțiunile ei trebuie să se bazeze pe aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Oamenii ar trebui să le respecte pentru că sunt cuvintele lui Dumnezeu; fiecare ar trebui să privească oamenii și lucrurile, să se comporte și să acționeze conform cuvintelor lui Dumnezeu, pentru că sunt cuvintele Lui. Nu este corect? (Ba da, este.) Am mai spus ceva de genul acesta înainte: Dumnezeu este sincer în ceea ce El spune și cuvintele Sale se vor împlini, iar ceea ce vor îndeplini cuvintele Sale durează pentru totdeauna, iar asta înseamnă că niciodată nu vor pieri cuvintele Sale. De ce nu pier? Pentru că indiferent câte cuvinte spune Dumnezeu și indiferent când le rostește, ele sunt toate adevărul și nu pier niciodată. Chiar și atunci când lumea va intra într-o nouă eră, cuvintele lui Dumnezeu nu se vor schimba și nu vor pieri. De ce spun că nu pier cuvintele lui Dumnezeu? Pentru că ele sunt adevărul și orice este adevărul nu se va schimba niciodată. Așadar, toate legile și poruncile pe care le-a propus și prezentat Dumnezeu și toate cerințele specifice pe care le-a propus El cu privire la comportamentul omului nu vor pieri niciodată. Fiecare cerință din cuvintele lui Dumnezeu este benefică pentru omenirea creată, toate reglementează comportamentul omului și sunt edificatoare și valoroase în ceea ce privește trăirea umanității normale și modul în care ar trebui să se comporte oamenii. Toate aceste cuvinte îi pot schimba pe oameni și îi pot face să trăiască adevărata asemănare umană. În schimb, dacă oamenii neagă aceste cuvinte ale lui Dumnezeu și neagă cerințele lui Dumnezeu de la omenire și, în schimb, respectă acele afirmații propuse de om privind comportamentul bun, atunci ei sunt în mare pericol. Nu numai că nu vor avea din ce în ce mai multă umanitate și rațiune, ci vor deveni din ce în ce mai înșelători și falși și tot mai capabili de a recurge la tertipuri, iar umanitatea pe care o vor trăi va conține din ce în ce mai multe tertipuri. Nu numai că vor păcăli alți oameni, ci vor încerca să-L păcălească și pe Dumnezeu.

Printre cerințele pe care Dumnezeu le-a propus cu privire la comportamentul omului, se numără și cerința aceasta: „să-și onoreze părinții”. De obicei, oamenii nu au gânduri sau noțiuni despre celelalte cerințe, așadar, care sunt gândurile voastre despre cerința „să-și onoreze părinții”? Există o contradicție între părerile voastre și acest principiu al adevărului rostit de Dumnezeu? Dacă puteți vedea acest lucru clar, este bine. Aceia care nu înțeleg adevărul, care știu doar să respecte regulile și să trâmbițeze cuvinte și fraze doctrinare sunt lipsiți de discernământ; când citesc cuvintele lui Dumnezeu, nutresc întotdeauna noțiuni umane, cred mereu că există unele contradicții și nu pot să vadă clar cuvintele Sale. Pe de altă parte, cei care înțeleg adevărul nu găsesc nicio contradicție în cuvintele lui Dumnezeu și cred că acestea sunt incredibil de clare, deoarece ei înțeleg chestiunile spirituale și sunt capabili să priceapă adevărul. Uneori, nu puteți să vedeți clar cuvintele lui Dumnezeu și nu puteți să puneți nicio întrebare – dacă nu puneți nicio întrebare, pare că nu aveți probleme, dar, în realitate, aveți multe probleme și multe dificultăți, doar că nu sunteți conștienți de acest lucru. Aceasta arată că statura voastră este prea mică. Mai întâi, haideți să analizăm cerința lui Dumnezeu, care spune că oamenii trebuie să-și onoreze părinții – este această cerință corectă sau greșită? Ar trebui sau nu să o respecte oamenii? (Ar trebui să o respecte.) Acest lucru este sigur și nu poate fi negat; nu este nevoie să ezitați sau să meditați la acest lucru, această cerință este corectă. Ce este corect în ceea ce o privește? De ce a propus Dumnezeu această cerință? La ce se referă „onorarea părinților” despre care vorbește Dumnezeu? Știți? Nu știți. De ce nu știți niciodată? Atât timp cât ceva implică adevărul, nu-l știți și, totuși, puteți vorbi la nesfârșit despre cuvinte și sintagme doctrinare – care este problema aici? Atunci, cum practicați aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Asta nu implică adevărul? (Ba da.) Când vezi că există o sintagmă din cuvintele lui Dumnezeu care spune: „Trebuie să-ți onorezi părinții”, te gândești: „Dumnezeu îmi cere să-mi onorez părinții, așa că va trebui să-i onorez, atunci”, și începi să faci asta. Faci tot ce îți cer părinții – când părinții tăi sunt bolnavi, îi servești la pat, turnându-le ceva de băut, gătindu-le ceva bun de mâncat și, de sărbători, le cumperi drept cadouri lucruri care le plac. Când vezi că sunt obosiți, le frecționezi umerii și le masezi spatele și, ori de câte ori au o problemă, poți să te gândești la o soluție pentru a o rezolva. Datorită tuturor acestor lucruri, părinții tăi sunt foarte mulțumiți de tine. Tu îți onorezi părinții, practici conform cuvintelor lui Dumnezeu și trăiești umanitatea normală, așa că te simți statornic în inima ta și te gândești: „Uite, părinții mei spun că m-am schimbat de când am început să cred în Dumnezeu. Ei spun că sunt în stare să-i onorez acum și că sunt mai rațional. Sunt cu adevărat mulțumiți și consideră că a crede în Dumnezeu este grozav, pentru că nu numai că fiii și fiicele care cred în Dumnezeu își onorează părinții, dar și merg pe calea cea dreaptă în viață și trăiesc asemănarea umană – sunt mult mai buni decât necredincioșii. După ce am ajuns să cred în Dumnezeu, am început să practic potrivit cuvintelor Sale și să acționez conform cerințelor Lui, iar părinții mei sunt cu adevărat fericiți să vadă această schimbare în mine. Sunt foarte mândru de mine. Îi aduc slavă lui Dumnezeu – Dumnezeu sigur este mulțumit de mine și va spune că sunt o persoană care își onorează părinții și are o decență sfântă.” Într-o zi, biserica aranjează ca tu să mergi în altă parte pentru a răspândi Evanghelia și este posibil să nu te poți întoarce acasă mult timp. Ești de acord să mergi, simțind că nu poți lăsa deoparte însărcinarea dată de Dumnezeu și crezând că trebuie să îți onorezi părinții acasă și să și susții însărcinarea dată de Dumnezeu în afara casei tale. Dar când discuți problema cu părinții tăi, aceștia se înfurie și spun: „Copil neascultător! Ne-am străduit atât de mult să te creștem, iar acum ești gata să pleci. Când nu vei mai fi acasă, cine va avea grijă de un cuplu bătrân ca noi? Dacă ne îmbolnăvim sau dacă va avea loc vreun fel de dezastru, cine ne va duce la spital?” Ei nu sunt de acord cu plecarea ta, iar tu te îngrijorezi: „Dumnezeu ne spune să ne onorăm părinții, dar părinții mei nu vor să mă lase să plec și să-mi fac datoria. Dacă îi ascult, trebuie să las deoparte însărcinarea dată de Dumnezeu, iar lui Dumnezeu nu Îi va plăcea asta. Dar dacă ascult de Dumnezeu și merg să îmi fac datoria, părinții mei vor fi nefericiți. Ce ar trebui să fac?” Cugeți și tot cugeți: „De vreme ce Dumnezeu a propus cerința ca oamenii să-și onoreze mai întâi părinții, voi susține această cerință. Nu este nevoie să plec și să-mi fac datoria.” Îți lași deoparte datoria și alegi să îți onorezi părinții acasă, dar, în inima ta, nu ești împăcat. Simți că, deși ți-ai onorat părinții, nu ți-ai îndeplinit datoria și crezi că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu. Cum poate fi rezolvată această problemă? Ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul, până când, într-o zi, vei înțelege adevărul și îți vei da seama că a-ți face datoria este cel mai important lucru. Apoi, vei putea în mod firesc să pleci de acasă și să îți îndeplinești datoria. Unii oameni spun: „Dumnezeu vrea să-mi fac datoria și, de asemenea, vrea să-mi onorez părinții. Nu există aici o contradicție și un conflict? Cum, păcatele mele, ar trebui să practic?” „Onorarea părinților” este o cerință pe care Dumnezeu a propus-o cu privire la comportamentul omului, dar nu este cerința Lui să renunți la tot pentru a-L urma și a îndeplini însărcinarea dată de El? Nu înseamnă și mai mult ceea ce cere Dumnezeu? Nu reprezintă și mai mult practicarea adevărului? (Ba da.) Ce ar trebui să faci dacă aceste două cerințe se contrazic? Unii oameni spun: „Așadar, trebuie să-mi onorez părinții, să duc la îndeplinire însărcinarea dată de Dumnezeu, să respect cuvintele Sale și să practic adevărul – ei bine, este ușor. Voi rezolva totul acasă, voi pregăti toate cele necesare traiului pentru părinții mei, voi angaja o asistentă și apoi voi pleca să-mi îndeplinesc datoria. Mă voi asigura că mă voi întoarce acasă o dată pe săptămână, voi verifica dacă părinții mei sunt bine și apoi voi pleca; dacă este în neregulă ceva, pur și simplu voi rămâne două zile. Nu pot să fiu mereu departe de ei și să nu mă mai întorc niciodată și nu pot să stau acasă pentru totdeauna și să nu ies niciodată să-mi fac datoria. Nu este aceasta cea mai bună variantă?” Ce părere aveți despre această soluție? (Nu va funcționa.) Este o închipuire; nu este realistă. Așadar, atunci când întâmpinați acest tip de situație, cum anume ar trebui să acționați în conformitate cu adevărul? (Este imposibil să împaci și capra și varza când vine vorba de loialitate și evlavie filială – trebuie să-mi pun datoria pe primul loc.) Dumnezeu le-a spus oamenilor să-și onoreze părinții mai întâi, iar după aceea, Dumnezeu a propus cerințe mai înalte pentru oameni cu privire la faptul că trebuie să practice adevărul, să-și îndeplinească îndatoririle și să urmeze calea lui Dumnezeu – pe care dintre acestea ar trebui să le respecți? (Pe cele mai înalte.) Este corect să practici în conformitate cu cerințele mai înalte? Poate adevărul să fie împărțit în adevăruri superioare și inferioare, sau în adevăruri mai vechi și mai noi? (Nu.) Așadar, atunci când practicați adevărul, conform căror lucruri ar trebui să practicați? Ce înseamnă să practici adevărul? (Înseamnă să gestionezi problemele conform principiilor.) Gestionarea problemelor conform principiilor este cel mai important lucru. Practicarea adevărului înseamnă practicarea cuvintelor lui Dumnezeu în diferite momente, locuri, medii și contexte; nu este vorba despre aplicarea cu încăpățânare a regulilor, ci despre susținerea principiilor adevărului. Asta înseamnă să practici adevărul. Așadar, pur și simplu nu există niciun conflict între practicarea cuvintelor lui Dumnezeu și respectarea cerințelor propuse de El. Pentru a fi mai concret, nu există absolut niciun conflict între a-ți onora părinții și a duce la îndeplinire însărcinarea și datoria pe care ți le-a dat Dumnezeu. Care dintre acestea sunt cuvintele și cerințele actuale ale lui Dumnezeu? Ar trebui să vă gândiți mai întâi la această întrebare. Dumnezeu cere lucruri diferite de la diferiți oameni; El are cerințe distincte pentru ei. Aceia care slujesc drept conducători și lucrători au fost chemați de Dumnezeu, așa că trebuie să renunțe și nu pot să rămână cu părinții lor, onorându-i. Ar trebui să accepte însărcinarea dată de Dumnezeu și să renunțe la tot pentru a-L urma. Acesta este un tip de situație. Adepții de rând nu au fost chemați de Dumnezeu, așa că pot să rămână cu părinții lor și să-i onoreze. Nu există recompense pentru asta, iar ei nu vor obține nicio binecuvântare pentru că fac acest lucru, dar dacă nu dau dovadă de evlavie filială, atunci le lipsește umanitatea. De fapt, să-și onoreze părinții este doar un fel de responsabilitate și nu corespunde cu practicarea adevărului. Să asculți de Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El, care este o manifestare a ascultării față de Dumnezeu, înseamnă să practici adevărul, iar cei care renunță la orice pentru a-și îndeplini îndatoririle sunt adepții Lui. În concluzie, cea mai importantă sarcină care se află în fața voastră este să vă îndepliniți bine datoria. Aceasta este practicarea adevărului și este o manifestare a ascultării față de Dumnezeu. Așadar, care este adevărul pe care oamenii ar trebui să-l practice în primul rând acum? (Să-și îndeplinească datoria.) Așa este, a-ți îndeplini datoria cu loialitate înseamnă a practica adevărul. Dacă o persoană nu își îndeplinește sincer datoria, atunci doar face servicii.

Despre ce problemă tocmai discutam? (Dumnezeu le-a cerut mai întâi oamenilor să-și onoreze părinții, apoi a propus cerințe mai înalte, cum ar fi să practice adevărul, să-și îndeplinească îndatoririle și să urmeze calea lui Dumnezeu, deci pe care dintre acestea ar trebui să le respecte oamenii mai întâi?) Tocmai ați zis că oamenii ar trebui să practice potrivit cerințelor mai înalte. La nivel teoretic, această afirmație este corectă – de ce spun că este corectă la nivel teoretic? Asta înseamnă că, dacă ar fi să aplicați reguli și formule pentru această chestiune, atunci răspunsul acesta ar fi corect. Dar când oamenii se confruntă cu viața reală, această afirmație este adesea impracticabilă și greu de îndeplinit. Așadar, cum ar trebui să se răspundă la această întrebare? În primul rând, trebuie să analizezi situația și mediul de viață cu care te confrunți și contextul în care te afli. Dacă, pe baza mediului tău de viață și a contextului în care te afli, onorarea părinților tăi nu intră în conflict cu îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu și a îndatoririlor tale – sau, cu alte cuvinte, dacă onorarea părinților tăi nu afectează îndeplinirea cu loialitate a datoriei tale – atunci le poți practica pe amândouă în același timp. Nu este nevoie să te separi oficial de părinții tăi și nu ești nevoit să renunți la ei sau să-i respingi în mod oficial. În ce situație se aplică acest lucru? (Când onorarea părinților de către o persoană nu intră în conflict cu îndeplinirea datoriei sale.) Corect. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu încearcă să-ți împiedice credința în Dumnezeu și, de asemenea, dacă sunt credincioși și te sprijină și încurajează cu adevărat să-ți îndeplinești datoria cu loialitate și să duci la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu, atunci relația ta cu părinții tăi nu este o relație trupească între rude, în sensul obișnuit al cuvântului, ci este o relație între frații și surorile bisericii. În acest caz, în afară de a interacționa cu ei ca frați și surori ai bisericii, trebuie să-ți îndeplinești și câteva dintre responsabilitățile filiale față de ei. Trebuie să dai dovadă de puțin mai multă grijă. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale, adică atât timp cât inima ta nu este constrânsă de ei, poți să-ți suni părinții ca să-i întrebi ce mai fac și să dai dovadă de puțină grijă pentru ei, poți să-i ajuți să rezolve câteva dificultăți și să se ocupe de unele dintre problemele lor de viață și poți chiar să-i ajuți să rezolve unele dintre dificultățile pe care le au în ceea ce privește intrarea lor în viață – poți să faci toate aceste lucruri. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu te împiedică să crezi în Dumnezeu, ar trebui să păstrezi această relație cu ei și ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Și de ce ar trebui să te arăți îngrijorat pentru ei, să ai grijă de ei și să-i întrebi ce mai fac? Pentru că ești copilul lor și ai această relație cu ei, ai un alt tip de responsabilitate și, din cauza acestei responsabilități, trebuie te interesezi ceva mai mult de ei și să le oferi un ajutor considerabil. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale și atât timp cât părinții tăi nu-ți împiedică sau nu-ți tulbură credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei tale și nici nu te trag înapoi, atunci este firesc și potrivit să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei și trebuie să faci acest lucru în măsura în care nu ai mustrări de conștiință – acesta este cel mai scăzut standard pe care trebuie să-l îndeplinești. Dacă nu poți să-ți onorezi părinții acasă din cauza impactului și a obstacolelor circumstanțelor tale, atunci nu trebuie să respecți această regulă. Ar trebui să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, să te supui rânduielilor Sale și nu ai nevoie să insiști pe onorarea părinților tăi. Condamnă Dumnezeu asta? Dumnezeu nu condamnă acest lucru; El nu-i obligă pe oameni să facă asta. Despre ce avem părtășie acum? Avem părtășie despre modul în care oamenii ar trebui să practice atunci când onorarea părinților contravine îndeplinirii datoriei lor; avem părtășie despre principii de practică și adevăr. Ai responsabilitatea să-ți onorezi părinții și, dacă împrejurările o permit, poți să îndeplinești această responsabilitate, dar nu ar trebui să fii constrâns de emoțiile tale. De exemplu, dacă unul dintre părinții tăi se îmbolnăvește și trebuie să meargă la spital și nu are cine să-l îngrijească, iar tu ești prea ocupat cu datoria ta pentru a te întoarce acasă, ce ar trebui să faci? În astfel de momente, nu poți fi constrâns de emoțiile tale. Ar trebui să te gândești la asta în rugăciune, să o încredințezi lui Dumnezeu și să o lași la mila orchestrărilor Sale. Acesta este genul de atitudine pe care ar trebui să o ai. Dacă Dumnezeu vrea să pună capăt vieții părintelui tău și să ți-l ia, ar trebui să te supui. Unii oameni spun: „Deși m-am supus, tot mă simt nefericit și plâng de zile întregi pentru asta – nu este o emoție?” Aceasta nu este o emoție, este bunătate umană, înseamnă a avea umanitate, iar Dumnezeu nu o condamnă. Poți să plângi, dar dacă plângi câteva zile și nu ești în stare să dormi sau să mănânci și nu ai chef să-ți faci datoria și chiar îți dorești să te duci acasă și să-ți vizitezi părinții, atunci nu-ți poți face bine datoria și nu ai pus adevărul în practică, iar asta înseamnă că nu-ți îndeplinești responsabilitățile onorându-ți părinții și că trăiești în vâltoarea emoțiilor tale. Dacă-ți onorezi părinții în timp ce trăiești în vâltoarea emoțiilor tale, atunci nu-ți îndeplinești responsabilitățile și nu respecți cuvintele lui Dumnezeu, pentru că ai abandonat însărcinarea dată de El și nu ești o persoană care urmează calea Sa. Când întâlnești acest tip de situație, dacă nu cauzează întârzieri în datoria ta sau nu afectează îndeplinirea loială a datoriei tale, poți face unele lucruri de care ești în stare pentru a da dovadă de evlavie filială față de părinții tăi și poți îndeplini responsabilitățile pe care ești capabil să le îndeplinești. În concluzie, asta este ceea ce ar trebui să facă oamenii și de ce sunt ei capabili în sfera umanității. Dacă te lași prins de emoțiile tale și acest lucru te împiedică în îndeplinirea datoriei tale, atunci asta contravine întru totul intențiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ți-a cerut niciodată să faci asta; El cere doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, nimic mai mult. Asta înseamnă să ai evlavie filială. Când Dumnezeu vorbește despre „onorarea părinților”, există un context. Trebuie doar să îndeplinești câteva responsabilități care pot fi duse la bun sfârșit în tot felul de condiții, asta-i tot. Cât despre cazul în care părinții tăi se îmbolnăvesc grav sau mor, decizi tu aceste lucruri? Cum sunt viețile lor, când mor, ce boală îi ucide sau cum mor – au aceste lucruri vreo legătură cu tine? (Nu.) Nu au nicio legătură. Unii oameni spun: „Trebuie să-mi îndeplinesc responsabilitățile pentru a-mi putea onora părinții. Trebuie să mă asigur că nu se îmbolnăvesc, mai ales de cancer sau de vreun fel de boală fatală. Trebuie să mă asigur că ei trăiesc până la 100 de ani. Numai atunci îmi voi fi îndeplinit cu adevărat responsabilitățile față de ei.” Oare oamenii aceștia nu sunt absurzi? Acest lucru este clar închipuirea omului și categoric nu este cerința lui Dumnezeu. Nici măcar nu știi dacă tu vei putea trăi până la 100 de ani și, totuși, ceri ca părinții tăi să trăiască până la acea vârstă – este visul unui nesăbuit! Când Dumnezeu vorbește despre „onorarea părinților”, El îți cere doar să-ți îndeplinești responsabilitățile care intră în sfera umanității normale. Atât timp cât nu-ți tratezi rău părinții sau nu faci nimic care să contravină conștiinței și moralității tale, este suficient. Nu este acest lucru conform cuvintelor lui Dumnezeu? (Ba da.) Desigur, acum tocmai am menționat și cazul în care părinții tăi te împiedică să crezi în Dumnezeu; natura și esența lor este cea a necredincioșilor și non-credincioșilor, sau chiar a oamenilor răi și a diavolilor, și nu merg pe aceeași cale ca tine. Cu alte cuvinte, nu sunt deloc același tip de persoană ca tine și, cu toate că ai trăit în același cămin cu ei mulți ani, pur și simplu nu urmăresc aceleași lucruri și nu au același caracter ca tine și, cu siguranță, nu au aceleași preferințe sau aspirații ca tine. Tu crezi în Dumnezeu, dar ei nu cred deloc în El și chiar I se împotrivesc. Ce ar trebui să faci în aceste circumstanțe? (Să-i respingi.) Dumnezeu nu ți-a spus să îi respingi sau să-i blestemi în aceste circumstanțe. Dumnezeu nu a spus asta. Cerința lui Dumnezeu de a-ți „onora părinții” este încă valabilă. Asta înseamnă că, în timp ce locuiești cu părinții tăi, ar trebui să respecți în continuare această cerință de a-i onora. Nu există nicio contradicție în această chestiune, nu-i așa? (Nu există.) Nu există nicio contradicție în asta. Cu alte cuvinte, atunci când chiar reușești să te întorci acasă pentru o vizită, poți să le gătești sau să le faci niște găluști și, dacă este posibil, poți să le cumperi niște produse naturiste și vor fi foarte mulțumiți de tine. Dacă vorbești despre credința ta și ei nu o acceptă sau nu cred, și chiar te abuzează verbal, atunci nu trebuie să le predici Evanghelia. Dacă este posibil să îi vezi, practică în acest fel; dacă nu, așa ar trebui să fie și este orchestrarea lui Dumnezeu, iar tu trebuie să te grăbești să te îndepărtezi de ei și să-i eviți. Care este principiul pentru asta? Dacă părinții tăi nu cred în Dumnezeu și nu împărtășesc un limbaj comun sau preocupări și obiective comune cu tine, nu merg pe aceeași cale ca tine și chiar îți împiedică și-ți persecută credința în Dumnezeu, atunci poți să-i discerni, să le percepi esența și să-i respingi. Desigur, dacă Îl abuzează verbal pe Dumnezeu sau te blestemă, îi poți blestema în inima ta. Așadar, la ce se referă „onorarea părinților” despre care vorbește Dumnezeu? Cum ar trebui să practici acest lucru? Adică, dacă îți poți îndeplini responsabilitățile, atunci îndeplinește-le în mică parte și, dacă nu ai această șansă sau dacă neînțelegerile din interacțiunile tale cu ei au devenit deja prea mari și între voi există un conflict, ajungând deja în punctul în care nu vă mai puteți vedea, atunci ar trebui să te grăbești să te separi de ei. Când Dumnezeu vorbește despre onorarea acestor tipuri de părinți, El vrea să spună că ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile filiale din perspectiva poziției tale de copil al lor și să faci lucrurile pe care s-ar cuveni să le facă un copil. Nu ar trebui să-ți tratezi rău părinții, să te cerți cu ei, să-i lovești, să țipi la ei sau să-i abuzezi și ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei cât poți de bine. Acestea sunt lucruri care ar trebui realizate în sfera umanității; acestea sunt principiile pe care ar trebui să le practicăm în ceea ce privește „onorarea părinților”. Nu sunt ușor de realizat? Nu trebuie să-ți tratezi părinții cu impetuozitate, spunând: „Voi, diavolilor și non-credincioșilor, Dumnezeu vă blestemă să ajungeți în iazul de foc și pucioasă și în Adânc; El vă va trimite în cel de-al optsprezecelea nivel al iadului!” Așa ceva nu este necesar, nu trebuie să ajungi la această extremă. Dacă împrejurările o permit și dacă situația o impune, poți să-ți îndeplinești responsabilitățile filiale față de părinții tăi. Dacă acest lucru nu este necesar, sau dacă împrejurările nu o permit și nu este posibil, poți să te scutești de această obligație. Tot ce trebuie să faci este să-ți îndeplinești responsabilitățile filiale atunci când te întâlnești cu părinții tăi și interacționezi cu ei. Când ai făcut asta, ți-ai finalizat sarcina. Ce părere aveți despre acest principiu? (Este bun.) Trebuie să existe principii cu privire la modul în care îi tratezi pe toți oamenii, inclusiv pe părinții tăi. Nu poți acționa impetuos și nu-ți poți abuza verbal părinții doar pentru că aceștia îți persecută credința în Dumnezeu. În lume sunt atât de mulți oameni care nu cred în Dumnezeu, sunt atât de mulți necredincioși și sunt atât de mulți oameni care Îl insultă pe Dumnezeu – ai de gând să-i blestemi pe toți și să țipi la ei? Dacă nu, atunci nu ar trebui să țipi nici la părinții tăi. Dacă țipi la părinții tăi, dar nu și la ceilalți oameni, atunci trăiești în vâltoarea impetuozității și lui Dumnezeu nu-I place asta. Să nu crezi că Dumnezeu va fi mulțumit de tine dacă-ți abuzezi verbal și-ți blestemi părinții fără un motiv întemeiat, spunând că aceștia sunt diavoli, satane vii și lacheii Satanei și îi blestemi să ajungă în iad – pur și simplu nu așa stau lucrurile. Dumnezeu nu te va găsi acceptabil și nici nu va spune că ai umanitate din cauza acestei false manifestări de proactivitate. În schimb, Dumnezeu va spune că acțiunile tale sunt însoțite de emoții și impetuozitate. Lui Dumnezeu nu-I va plăcea să acționezi în acest fel, este prea extrem și nu este în concordanță cu voia Sa. Trebuie să existe principii cu privire la modul în care tratezi toți oamenii, inclusiv pe părinții tăi; indiferent dacă ei cred sau nu în Dumnezeu și indiferent dacă sunt sau nu oameni răi, trebuie să-i tratezi cu principii. Dumnezeu i-a spus omului acest principiu: este vorba despre a-i trata corect pe ceilalți – doar că oamenii au un grad suplimentar de responsabilitate față de părinții lor. Tot ce trebuie să faci este să îndeplinești această responsabilitate. Indiferent dacă părinții tăi sunt credincioși sau nu, indiferent dacă își urmăresc sau nu credința, indiferent dacă viziunea lor asupra vieții și umanitatea lor se aliniază sau nu cu ale tale, tu trebuie doar să-ți îndeplinești resposabilitatea față de ei. Nu este nevoie să-i eviți – lasă doar totul să-și urmeze cursul firesc, potrivit orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Dacă ei te împiedică să crezi în Dumnezeu, atunci tot ar trebui să-ți îndeplinești cât mai bine responsabilitățile filiale, astfel încât măcar conștiința ta să nu se simtă îndatorată față de ei. Dacă nu-ți pun piedici și îți susțin credința în Dumnezeu, atunci ar trebui, de asemenea, să practici potrivit principiilor, tratându-i bine atunci când se cuvine să faci acest lucru. În concluzie, indiferent de situație, cerințele lui Dumnezeu față de om nu se schimbă, iar principiile adevărului pe care oamenii ar trebui să le practice nu se pot schimba. În aceste chestiuni, trebuie pur și simplu să susții principiile și să îndeplinești responsabilitățile pe care ești capabil să le îndeplinești.

Voi vorbi acum despre motivul pentru care, în ceea ce privește comportamentul omului, Dumnezeu a propus o cerință precum „să-și onoreze părinții”. Toate celelalte cerințe ale lui Dumnezeu sunt reglementări comportamentale care privesc comportamentul individual al fiecărei persoane, așadar, de ce a formulat Dumnezeu un alt tip de cerință în legătură cu evlavia filială? Spuneți-Mi: dacă o persoană nu-și poate onora nici măcar părinții, cum este natura și esența sa? (Rea.) Părinții ei au suferit mult pentru a-i da naștere și a o crește, și cu siguranță nu le-a fost ușor să o educe – și, de fapt, ei nu se așteaptă ca odrasla lor să le aducă o mare fericire sau mulțumire, ci doar speră că, după ce va crește, vor trăi o viață fericită și că nu vor fi nevoiți să-și facă prea multe griji pentru ea. Dar odrasla lor nu se străduiește și nici nu muncește din greu și nu trăiește bine – încă se bazează pe părinții ei să aibă grijă de ea și a devenit o lipitoare, care nu numai că nu-și onorează părinții, dar își și dorește să-și hărțuiască părinții și să-i șantajeze să-i lase proprietatea lor. Dacă e capabilă să dea curs acestui tip de comportament josnic, ce fel de persoană este? (O persoană cu umanitate slabă.) Nu-și îndeplinește niciuna dintre responsabilitățile față de oamenii care i-au dat viață și au crescut-o și nu se simte deloc vinovată pentru asta – dacă o analizați din această perspectivă, are conștiință? (Nu are.) Va lovi și va abuza verbal pe oricine, inclusiv pe părinții ei. Își tratează părinții la fel ca pe oricine altcineva – lovindu-i și abuzându-i verbal, după bunul plac. Atunci când se simte nefericită, își varsă furia asupra părinților ei, spărgând castroane și farfurii și înspăimântându-i. Are rațiune o astfel de persoană? (Nu.) Dacă un om nu are conștiință sau rațiune și este capabil să-și abuzeze nonșalant chiar și părinții, atunci mai este o persoană? (Nu.) Ce este, atunci? (O bestie.) Este o bestie. Este corectă această afirmație? (Da, este.) De fapt, dacă o persoană își îndeplinește unele dintre responsabilitățile față de părinți, dacă acelei persoane îi pasă de ei și îi iubește nespus, acestea nu sunt lucruri pe care oamenii cu umanitate normală ar trebui, în mod firesc, să le facă? (Ba da.) Dacă o persoană ar fi să-și maltrateze și să-și abuzeze părinții, ar putea conștiința ei să accepte acest lucru? Ar putea un om normal să facă așa ceva? Oamenii care au conștiință și rațiune nu ar putea face asta – dacă ar fi să-și mânie părinții, ar fi nefericiți câteva zile. Unii oameni au un temperament iute și s-ar putea să se enerveze pe părinții lor într-un moment de disperare, dar, după aceea, vor avea mustrări de conștiință și, chiar dacă nu își vor cere scuze, nu vor mai face acest lucru. Este ceea ce ar trebui să aibă oamenii cu umanitate normală și este o manifestare a umanității normale. Cei care nu au umanitate își pot abuza părinții în orice fel, fără să simtă nimic, și chiar asta fac. Dacă părinții lor i-au lovit o dată când erau copii, își vor aminti de asta pentru tot restul vieții și, după ce vor crește, își vor dori în continuare să-și bată părinții și să-i lovească, la rândul lor. Majoritatea oamenilor nu vor riposta când părinții îi lovesc în copilărie; unii oameni trecuți de 30 de ani nu vor riposta când îi lovesc părinții și nu vor scoate niciun cuvânt în legătură cu asta, chiar dacă îi doare. Este ceea ce ar trebui să aibă oamenii cu umanitate normală. De ce nu vor rosti niciun cuvânt despre asta? Dacă altcineva i-ar lovi, ar permite să se întâmple asta și ar lăsa acea persoană să-i lovească? (Nu.) Dacă ar fi altcineva, indiferent cine, nu i-ar permite acelei persoane să-i lovească – nu i-ar permite nici măcar să-i abuzeze cu un singur cuvânt. Așadar, de ce nu ripostează sau nu se enervează, indiferent cum i-au lovit părinții lor? De ce tolerează așa ceva? Nu cumva pentru că au conștiință și rațiune în umanitatea lor? Ei se gândesc: „Părinții mei m-au crescut. Chiar dacă nu este corect ca ei să mă lovească, trebuie să suport. În plus, eu am fost cel care i-a înfuriat, așa că merit să fiu lovit. O fac doar pentru că nu i-am ascultat și i-am înfuriat. Merit sa fiu lovit! Nu voi mai face asta niciodată.” Nu aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o aibă oamenii cu umanitate normală? (Ba da.) Această rațiune a umanității normale este cea care le permite să îndure acest tratament din partea părinților. Aceasta este umanitatea normală. Așadar, au această umanitate oamenii care nu pot să îndure acest tip de tratament, care le răspund părinților cu lovituri? (Nu au.) Așa este, nu o au. Oamenii care nu au conștiința și rațiunea umanității normale sunt chiar capabili să-și lovească și să-și abuzeze verbal părinții, așadar, cum vor fi capabili să-L trateze pe Dumnezeu și pe frații și surorile lor din biserică? Ei sunt capabili să-i trateze astfel pe oamenii care le-au dat viață și i-au crescut, așadar, nu le va păsa chiar și mai puțin de alți oameni care nu le sunt rude de sânge? (Ba da.) Cum Îl vor trata pe Dumnezeu, pe care nu pot să-L vadă sau să-L atingă? Vor putea ei să-L trateze pe Dumnezeu, pe care nu pot să-L vadă, cu rațiune și conștiință? Vor fi ei capabili să se supună tuturor mediilor orchestrate de Dumnezeu? (Nu.) Dacă ar fi ca Dumnezeu să-i trateze și să-i emondeze, sau să-i judece și să-i mustre, I s-ar împotrivi? (Da.) Gândiți-vă la asta: ce funcție îndeplinesc conștiința și rațiunea unei persoane? Într-o anumită măsură, conștiința și rațiunea unei persoane pot să-i înfrâneze și să-i reglementeze comportamentul – îi permit să aibă atitudinea corectă și să facă alegerile corecte atunci când i se întâmplă ceva și să abordeze tot ceea ce i se întâmplă bazându-se pe conștiința și rațiunea ei. De cele mai multe ori, faptul de a acționa pe baza conștiinței și a rațiunii le va permite oamenilor să evite foarte multe nenorociri. Desigur, oamenii care urmăresc adevărul pot alege să meargă pe calea urmăririi adevărului pe această bază, pătrunzând în realitatea lui și supunându-se orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Aceia care nu urmăresc adevărul sunt lipsiți de umanitate și nu au acest tip de conștiință și rațiune – consecințele acestui lucru sunt îngrozitoare. Ei sunt în stare să-I facă orice lui Dumnezeu – exact cum L-au tratat fariseii pe Domnul Isus, ei sunt capabili să-L insulte pe Dumnezeu, să se răzbune pe El, să-L hulească sau chiar să-L acuze și să-L trădeze. Această problemă este foarte gravă – nu înseamnă necazuri? Oamenii cărora le lipsește rațiunea umanității se răzbună adesea pe ceilalți prin impetuozitatea lor; rațiunea umanității nu îi înfrânează, așa că le este ușor să elaboreze unele gânduri și opinii extreme și apoi să adopte un comportament extrem și să acționeze în multe moduri care sunt lipsite de conștiință și rațiune și, în cele din urmă, consecințele acestui lucru scapă complet de sub control. Am terminat mai mult sau mai puțin părtășia despre „onorarea părinților” și practicarea adevărului – până la urmă, totul se reduce la umanitate. De ce a propus Dumnezeu o cerință precum „să-ți onorezi părinții”? Pentru că se referă la comportamentul omului. Într-un fel, Dumnezeu folosește această cerință pentru a reglementa comportamentul omului și, totodată, cu ajutorul ei, pune la încercare și definește umanitatea oamenilor. Dacă o persoană nu-și tratează părinții cu rațiune și conștiință, atunci cu siguranță nu are umanitate. Unii oameni spun: „Ce se întâmplă dacă părinții ei nu au o umanitate bună și nu și-au îndeplinit complet responsabilitățile față de copilul lor – ar trebui, totuși, ca acea persoană să dea dovadă de evlavie filială?” Dacă are conștiință și rațiune, atunci, ca fiică sau fiu, nu își va abuza părinții. Oamenii care își abuzează părinții categoric nu au conștiință și rațiune. Așadar, indiferent de cerința propusă de Dumnezeu, fie că este legată de atitudinea cu care oamenii își tratează părinții sau de umanitatea pe care o trăiesc și o dezvăluie oamenii de obicei, în orice caz, din moment ce Dumnezeu a expus aceste abordări cu privire la comportamentele exterioare, sigur El are propriile motive și obiective pentru a face acest lucru. Deși aceste cerințe comportamentale propuse de Dumnezeu sunt încă oarecum departe de adevăr, ele sunt totuși standarde pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru a reglementa comportamentul omului. Toate sunt semnificative și valabile și astăzi.

Tocmai am avut părtășie despre diversele conexiuni și diferențe dintre criteriile comportamentale pe care le-a propus Dumnezeu pentru om și adevărurile pe care El le cere. În acest moment, nu am terminat mai mult sau mai puțin părtășia despre comportamentele bune care fac parte din lucrurile pe care oamenii, în noțiunile lor, le consideră corecte și bune? După ce ne-am încheiat părtășia privind acest lucru, am discutat despre câteva standarde și zicale propuse de Dumnezeu pentru a reglementa comportamentul omului și ceea ce trăiește omul și am enumerat câteva exemple, cum ar fi: să nu-i lovească sau să nu-i abuzeze verbal pe alții, să-și onoreze părinții, să nu fumeze și să nu bea, să nu fure, să nu profite de alții, să nu depună mărturie mincinoasă, să nu se închine la idoli și așa mai departe. Desigur, acestea sunt doar cele importante și sunt mult mai multe detalii în care nu vom intra. Așadar, în urma părtășiei despre aceste lucruri, ce adevăruri ar fi trebuit să dobândiți? Ce principii ar trebui să puneți în practică? Ce ar trebui să faceți? Trebuie să-i respectați pe bătrâni și să aveți grijă de tineri? Trebuie să fiți persoane curtenitoare? Trebuie să fiți amabili și abordabili? Trebuie femeile să fie blânde și rafinate sau bine educate și raționale? Trebuie bărbații să fie grozavi, ambițioși și împliniți? Nu. Bineînțeles, am avut o părtășie extinsă. Aceste lucruri pe care le susține cultura tradițională sunt în mod clar folosite de Satana pentru a-i induce în eroare pe oameni. Sunt lucruri foarte înșelătoare și care păcălesc oamenii. Ar trebui să vă analizați și să vedeți dacă încă nutriți vreun gând, vreo opinie, vreun comportament sau vreo manifestare de acest fel. Dacă o faceți, atunci ar trebui să vă grăbiți să căutați adevărul pentru a le înlătura, apoi să acceptați adevărul și să trăiți după cuvintele lui Dumnezeu. Astfel, veți putea obține aprobarea lui Dumnezeu. Ar trebui să reflectați la cum era starea voastră lăuntrică atunci când trăiați după cultura tradițională și cum v-ați simțit în adâncul inimii voastre, ce ați câștigat și care a fost rezultatul, apoi să vedeți cum vă simțiți comportându-vă conform standardelor cerute omului de către Dumnezeu, ca de exemplu să vă înfrânați, să aveți decență sfântă, să nu-i loviți sau să nu-i abuzați verbal pe alții și așa mai departe. Vezi care dintre aceste moduri de viață îți permite să trăiești mai ușor, mai liber, mai statornic și mai pașnic și care te ajută să trăiești cu mai multă umanitate și care te face să te simți ca și cum ai trăi sub o mască falsă și-ți face viața foarte falsă și nefericită. Vezi care dintre aceste moduri de viață îți permite să trăiești din ce în ce mai aproape de cerințele lui Dumnezeu și face relația ta cu El din ce în ce mai normală. Când vei experimenta cu adevărat acest lucru, vei ști. Doar practicarea cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărului poate să-ți aducă eliberare și libertate și să-ți permită să obții aprobarea lui Dumnezeu. Să zicem că, de exemplu, pentru a-i determina pe alții să spună că îi respecți pe bătrâni și ai grijă de tineri, că respecți regulile și că ești o persoană bună, ori de câte ori întâlnești un frate sau o soră mai în vârstă, îi spui „frate mai mare” sau „soră mai mare”, fără să îndrăznești vreodată să i te adresezi pe nume și simțindu-te prea stânjenit să-i spui pe nume și crezând că a face acest lucru ar fi foarte lipsit de respect. Această noțiune tradițională de a-i respecta pe bătrâni și de a avea grijă de tineri este ascunsă în inima ta, așa că, atunci când vezi o persoană în vârstă, te comporți foarte blând și amabil, și de parcă ai respecta foarte mult regulile și ai fi foarte cultivat, și nu te poți abține să nu te apleci din talie, de la un unghi de 15 grade la unul de 90 de grade. Îi tratezi respectuos pe oamenii mai în vârstă – cu cât este mai bătrână persoana din fața ta, cu atât mai mult pretinzi că ești bine-crescut. Este un lucru bun să fii bine-crescut astfel? Înseamnă să trăiești fără coloană vertebrală și fără demnitate. Când astfel de oameni văd un copilaș, se poartă drăguț și jucăuș, la fel ca un copil. Când îl văd pe unul dintre semenii lor, își îndreaptă spatele și se comportă ca un adult, astfel încât ceilalți să nu îndrăznească să nu-i respecte. Ce fel de persoane sunt? Nu sunt persoane cu multe fețe? Se schimbă foarte repede, nu-i așa? Când văd o persoană în vârstă, îi spun „bunic în vârstă” sau „bunică în vârstă”. Când văd pe cineva puțin mai în vârstă decât ei, îi spun „unchi”, „mătușică”, „frate mai mare” sau „soră mai mare”. Când întâlnesc pe cineva mai tânăr decât ei, îi spun „frățior” sau „surioară”. Ei dau oamenilor diverse titluri și porecle în funcție de vârsta lor și folosesc aceste forme de adresare cu precizie și exactitate. Aceste lucruri s-au înrădăcinat în oasele lor și sunt capabili să le utilizeze cu mare ușurință. Mai ales după ce ajung să creadă în Dumnezeu, sunt și mai convinși că: „Acum sunt credincios în Dumnezeu, trebuie să respect regulile și să fiu cultivat; trebuie să fiu bine educat și rațional. Nu pot să încalc regulile sau să fiu răzvrătit ca acei tineri necredincioși și cu probleme – oamenilor nu le va plăcea asta. Dacă vreau să mă placă toată lumea, trebuie să-i respect pe bătrâni și să am grijă de tineri.” Așadar, își reglementează comportamentul și mai strict, împărțind oamenii din diferite grupe de vârstă pe diferite niveluri, dându-le tuturor titluri și porecle, apoi punând în mod constant acest lucru în practică în viața lor de zi cu zi, după care gândesc din ce în ce mai mult următoarele: „Uitați-vă la mine, chiar m-am schimbat după ce am ajuns să cred în Dumnezeu. Sunt bine educat, rațional și curtenitor, îi respect pe bătrâni și am grijă de tineri și sunt amabil. Trăiesc într-adevăr asemănarea umană. Știu cum să mă adresez fiecărei persoane pe care o întâlnesc, după titlul potrivit, indiferent de vârsta ei. Nu am avut nevoie ca părinții mei să mă învețe asta și ca oamenii din jurul meu să-mi spună să o fac, pur și simplu am știut cum să o fac.” După ce practică aceste comportamente bune, ei cred că au într-adevăr umanitate, că respectă cu adevărat regulile și că asta sigur Îi place lui Dumnezeu – oare nu se amăgesc singuri și nu-i amăgesc și pe ceilalți? De acum înainte, trebuie să renunțați la aceste lucruri. Înainte, am spus povestea lui Daming și Xiaoming — acea poveste era legată de respectarea bătrânilor și grija față de tineri, nu-i așa? (Așa este.) Când unii oameni văd o persoană în vârstă, cred că a-i spune „frate mai mare” sau „soră mai mare” nu este suficient de elegant și că nu îi va face pe oameni să creadă că sunt suficient de cultivați, așa că îi spun „bunic în vârstă” sau „mătușică în vârstă”. Se pare că i-ai acordat suficient respect și de unde vine respectul tău pentru acel om? Nu ai fața unei persoane care îi respectă pe ceilalți. Ai o privire înfricoșătoare și feroce, obraznică și arogantă și, în acțiunile tale, ești mai arogant decât oricine altcineva. Nu numai că nu cauți principiile adevărului, dar nici nu te consulți cu nimeni altcineva; îți faci legea singur și nu ai nici cea mai mică fărâmă de umanitate. Te uiți să vezi cine are statut și apoi îi spui „unchi mai în vârstă” sau „mătușică mai în vârstă”, în speranța că vei primi laudele oamenilor pentru asta – este util să te prefaci astfel? Vei avea umanitate și morală dacă te vei preface așa? Dimpotrivă, atunci când alți oameni vor vedea că faci acest lucru, vor fi și mai dezgustați de tine. Când apar probleme care implică interesele casei lui Dumnezeu, ești capabil să trădezi cu adevărat interesele casei Sale. Trăiești doar pentru satisfacția ta și, cu toate că ai acest tip de umanitate, tot te mai adresezi oamenilor cu „mătușică mai în vârstă” – nu este aceasta prefăcătorie? (Ba da, este.) Chiar te pricepi să te prefaci! Spuneți-Mi, nu sunt dezgustători astfel de oameni? (Ba da, sunt.) Asemenea oameni trădează întotdeauna interesele casei lui Dumnezeu – nu le protejează deloc. Ei mușcă mâna care îi hrănește și nu merită să locuiască în casa lui Dumnezeu. Analizează-te și vezi ce gânduri, opinii, atitudini, abordări și moduri de a-i trata pe oameni pe care încă le nutrești sunt lucruri pe care omenirea le recunoaște în mod obișnuit ca fiind comportamente bune, dar care, de fapt, sunt tocmai lucrurile pe care Dumnezeu le detestă. Ar trebui să vă grăbiți să renunțați la aceste lucruri lipsite valoare și categoric nu trebuie să vă agățați de ele. Unii oameni spun: „Ce e rău în a te comporta așa?” Dacă te comporți așa, voi fi dezgustat de tine și te voi urî; în niciun caz nu trebuie să te comporți așa. Unii spun: „Nu contează dacă ești dezgustat de noi, la urma urmei, nu locuim cu Tine.” Tot nu trebuie să te comporți așa, chiar dacă nu locuim împreună. Mă voi simți dezgustat de tine pentru că nu ești în stare să accepți sau să practici adevărul, ceea ce înseamnă că nu poți fi mântuit. Prin urmare, ar fi mai bine dacă ai abandona acele lucruri cât mai curând posibil. Nu te preface și nu trăi în spatele unei măști false. Cred că occidentalii sunt foarte normali în această privință. De exemplu, în America, trebuie doar să le spui oamenilor pe nume. Nu este nevoie să-i spui, cu stângăcie, „bunic” acestui om și „bunică” acelei persoane și nu trebuie să te îngrijorezi că oamenii te judecă – poți, pur și simplu, să le spui oamenilor pe nume într-un mod demn, iar când oamenii te vor auzi, vor fi foarte fericiți, atât adulții, cât și copiii, și vor crede că ești respectuos. În schimb, dacă le știi numele și tot le spui „domnule” sau „mătușică”, ei nu vor fi mulțumiți și te vor trata cu indiferență, iar asta ți se va părea foarte ciudat. Cultura occidentală este diferită de cultura tradițională chineză. Chinezii au fost îndoctrinați și influențați de cultura tradițională și își doresc întotdeauna să fie la înălțime, să fie cei în vârstă din grup și să-i determine pe ceilalți să-i respecte. Nu este suficient să li se spună „bunic” sau „bunică”, ei vor ca oamenii să adauge „în vârstă” după acest cuvânt și să le zică „bunic în vârstă”, „bunică în vârstă” sau „unchi în vârstă”. Apoi, mai există și „mătușica mare” sau „unchiul cel mare” – dacă nu li se spune „în vârstă”, atunci vor să li se spună „mare”. Nu sunt dezgustători astfel de oameni? Ce fel de fire este aceasta? Nu este jalnică? Este atât de dezgustător! Nu numai că acest tip de oameni sunt incapabili să câștige respectul celorlalți, dar ceilalți îi detestă, îi disprețuiesc, se îndepărtează de ei și îi resping. Așadar, există un motiv pentru care Dumnezeu expune aceste aspecte ale culturii tradiționale și urăște aceste lucruri. Face asta deoarece ele conțin șiretlicurile și firea Satanei și pot influența metodele și direcția comportamentului unei persoane. Desigur, pot influența și perspectiva din care o persoană privește oamenii și lucrurile și, totodată, îi orbesc pe oameni și le afectează capacitatea de a alege calea cea dreaptă. Așadar, nu ar trebui oamenii să abandoneze aceste lucruri? (Ba da.)

Chinezii au fost foarte profund influențați de cultura tradițională. Desigur, fiecare țară din lume are propria cultură tradițională, iar aceste culturi tradiționale diferă doar în puține privințe. Deși unele dintre zicalele lor sunt diferite de cele ale culturii tradiționale chineze, ele sunt de aceeași natură. Toate aceste zicale există pentru că oamenii au firi corupte și sunt lipsiți de umanitatea normală, așa că folosesc unele comportamente foarte înșelătoare, care la suprafață par a fi bune, care sunt în acord cu noțiunile și închipuirile omului, care sunt ușor de pus în practică, de folosit drept mască de către oameni, astfel încât să pară foarte distinși, nobili și respectabili și astfel încât să pară că au demnitate și integritate. Însă tocmai aceste aspecte ale culturii tradiționale sunt cele care întunecă vederea oamenilor și îi păcălesc și tocmai aceste lucruri îi împiedică pe oameni să trăiască asemănarea umană adevărată. Chiar mai rău, Satana folosește aceste lucruri pentru a corupe umanitatea oamenilor și pentru a-i îndepărta de calea cea dreaptă. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Dumnezeu le spune oamenilor să nu fure, să nu comită adulter și așa mai departe, în timp ce Satana le spune oamenilor că trebuie să fie bine educați și raționali, blânzi și rafinați, curtenitor și tot așa – nu sunt aceste lucruri exact opusul cerințelor pe care le-a propus Dumnezeu? Nu sunt contradicții deliberate ale cerințelor lui Dumnezeu? Satana îi învață pe oameni cum să folosească metodele și comportamentele exterioare și ceea ce trăiesc, pentru a-i păcăli pe ceilalți. Ce îi învață Dumnezeu pe oameni? Că nu ar trebui să apeleze la comportamentele exterioare pentru a dobândi, în mod fals, încrederea altor oameni și că ar trebui, în schimb, să se comporte pe baza cuvintelor Sale și a adevărului. În acest fel, ei vor merita încrederea celorlalți – doar oamenii ca aceștia au umanitate. Nu există o diferență aici? Există o mare diferență. Dumnezeu îți spune cum să te comporți, în timp ce Satana îți spune cum să te prefaci și cum să-i păcălești pe ceilalți – nu este asta o mare diferență? Așadar, înțelegeți acum ce ar trebui să aleagă oamenii, până la urmă? Care din acestea este calea cea dreaptă? (Cuvintele lui Dumnezeu.) Aveți dreptate, cuvintele lui Dumnezeu sunt calea cea dreaptă în viață. Indiferent ce fel de cerință au propus cuvintele lui Dumnezeu cu privire la comportamentul omului, chiar dacă este o regulă, o poruncă sau o lege despre care Dumnezeu i-a vorbit omului, toate sunt, fără îndoială, corecte, iar oamenii trebuie să le respecte. Acest lucru se datorează faptului că întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu vor fi calea cea dreaptă și lucruri pozitive, în timp ce cuvintele Satanei îi păcălesc și-i corup pe oameni, conțin urzelile Satanei și nu sunt calea cea dreaptă, indiferent cât de mult sunt în acord cu gusturile sau noțiunile și închipuirile oamenilor. Înțelegeți asta? (Da.) Cum vă simțiți după ce ați auzit conținutul părtășiei de astăzi? Are legătură cu adevărul? (Da.) Ați înțeles acest aspect al adevărului înainte? (Nu în mod clar.) Acum îl înțelegeți clar? (Mai mult decât înainte.) În concluzie, înțelegerea acestor adevăruri le va fi de folos oamenilor mai târziu. Le va fi utilă, în viitor, pentru a urmări adevărul, pentru a trăi umanitatea și pentru scopul și direcția a ceea ce urmăresc în viață.

26 februarie 2022