45. Afară din casa de nebuni

de Xiaocao, China

În ianuarie 2012, am acceptat Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. După ce am început să cred, s-au ameliorat în mod miraculos întinderea musculară lombară gravă și umărul blocat care mă chinuiau, provocate de epuizarea din cauza afacerii mele. Soțul și fiul meu erau încântați – înainte brațele mă duruseră atât de mult, încât abia le puteam ridica, până și să mă pieptăn și să mă îmbrac fusese dificil, iar tratamentul nu schimbase lucrurile. Văzând că situația mea se îmbunătățise, ei mă susțineau foarte mult în credința mea. Dar câteva luni mai târziu, soțul meu a văzut pe internet niște minciuni răspândite de Partidul Comunist, pentru a defăima, ataca și condamna Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, și din acel moment a început să se opună credinței mele. A spus: „Guvernul e împotriva acestui Dumnezeu al tău. Dacă vei fi arestată din cauza asta, fiului nostru i-ar putea afecta cariera. Ar trebui să renunți.” Odată, când tocmai venisem de la o evanghelizare, mi-a spus, cu o privire întunecată: „Am fost convocat de Brigada Națională de Securitate și m-au întrebat dacă ești credincioasă, iar dacă ești, trebuie să predai cărțile despre Dumnezeu. Mi-au mai cerut să identific oameni dintr-un teanc de poze. Vei fi arestată, dacă vei continua să crezi.” Am răspuns: „Credința în Dumnezeu e calea cea dreaptă în viață și n-am făcut nimic ilegal. N-ar avea dreptul!” A spus: „Ești foarte naivă! Mai ales PCC v-a pus gând rău vouă, credincioșilor. Dacă vei crede în continuare, te pot aresta și teroriza și vei vedea atunci cât sunt de cruzi. Nu ai voie să mai crezi!” Cu siguranță avea să-mi fie mai greu să merg pe această cale, dacă soțul meu se opunea credinței mele. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea să mă îndrume pe calea de urmat. Am mai decis că nu voi renunța niciodată la credința mea, oricât mi-ar sta soțul în cale.

Într-o zi din decembrie 2012, am fost arestată și reținută fiindcă o persoană haină m-a raportat că predic Evanghelia. În ziua când m-au eliberat, un polițist m-a avertizat: „După ce ajungi acasă, ar fi bine să renunți la credință. Altfel, sigur vei fi condamnată când vei fi prinsă!” După vreo jumătate de oră, soțul meu a venit după mine, părând foarte supărat, cu o privire încrâncenată. S-a dus direct la secția de poliție. Nu aveam idee despre ce discută acolo. Când am ajuns acasă, i-am văzut pe fratele, sora și cumnatul meu stând toți în curte. Fratele meu era lider la nivel de district și văzuse pe internet tot felul de minciuni ale Partidului Comunist, care condamnau și huleau biserica. A încercat să mă convingă să renunț la credința mea și a spus că, dacă nu renunț, asta avea să-l afecteze pe fiul meu și avea să-l afecteze și pe el, urmând să-și piardă poziția de funcționar de stat. Știam că ei cu siguranță veniseră acolo ca să încerce să mă preseze să renunț la credința mea, așa că am spus o rugăciune rapidă, cerându-I lui Dumnezeu să mă protejeze de aceste interferențe. Fratele meu mi-a spus zâmbind larg: „Ar trebui să renunți la treaba asta cu Dumnezeu. Rămâi acasă și fii cuminte. Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să ai grijă de familia asta. Fiul tău are o slujbă bună. Îi va fi periclitată dacă vei continua cu asta. Te va urî pentru totdeauna.” Apoi, cumnatul meu a strigat la mine gesticulând: „Credință în Dumnezeu? Unde e Dumnezeu? Nu cred în El și am o viață foarte bună!” Apoi, soțul meu a spus furios: „Nu i-a fost ușor fiului nostru să obțină o slujbă bună, să se facă remarcat. Dacă și-o pierde din cauza credinței tale?” Sora mea a venit și m-a presat: „Ar trebui să renunți la asta. Soțul tău e atât de bun cu tine, iar fiul tău are o slujbă. Ar trebui să-ți ajungă. Tu ocupă-te bine de familia ta și-atât.” Auzind toate astea, m-am gândit: „Eu și soțul meu am muncit din greu ca să câștigăm destui bani pentru educația fiului nostru, iar acum are un trai bun, lucru deloc ușor de obținut. PCC se folosește de slujba fiului meu ca să mă intimideze și să renunț la Dumnezeu, iar dacă își pierde într-adevăr slujba din cauza asta, n-o să mă urască tot restul vieții lui?” Dar să renunț la credința mea însemna să-L trădez pe Dumnezeu! În calitate de credincioasă, aflasem unele adevăruri și știam că a-L venera pe Dumnezeu, ca ființă creată, e absolut firesc și justificat și e calea cea dreaptă de urmat. Dumnezeu îmi vindecase afecțiunile. După ce mă bucurasem de atâtea binecuvântări acordate de Dumnezeu, nu puteam fi atât de lipsită de conștiință. Așadar, m-am rugat în inima mea lui Dumnezeu, în tăcere: „Dumnezeule, familia mă forțează să renunț la credința mea și mă simt groaznic. Te rog, dă-mi credință și putere.” Apoi, mi-am amintit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face în interiorul oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau perturbări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și perturbarea oamenilor. În spatele fiecărui pas al lucrării pe care Dumnezeu o face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Am văzut că în spatele familiei mele, care sărise cu gura pe mine, era de fapt Satana, care mă ispitea și mă ataca. Familia mea fusese păcălită de zvonurile și minciunile partidului și mă intimida, folosindu-se de slujba fiului meu, ca să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam să cad în capcana Satanei și trebuia să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu. Orice slujbă ar avea fiul meu, era condusă și rânduită în întregime de Dumnezeu. Nimeni nu putea schimba asta. Așa că am spus: „A avea credință e corect și cuviincios și este calea cea dreaptă în viață. Eu n-am încălcat nicio lege. Faptul că PCC m-a arestat și că v-a târât și pe voi în asta e răul comis de partid. N-ar trebui să mă oprimați și voi împreună cu el sau să vă puneți în calea credinței mele. Cu toții știți că, înainte să cred în Dumnezeu, afecțiunile mele erau atât de serioase, încât nici nu puteam avea grijă de mine. M-am vindecat complet după ce-am dobândit credință, iar asta a fost numai datorită harului lui Dumnezeu. Dacă L-aș trăda pe Dumnezeu, aș avea măcar conștiință? De când am dobândit credință, nu numai că mi s-au vindecat rănile, dar am și ajuns să înțeleg foarte multe adevăruri, inima mea este plină și simt atât de multă bucurie. Toate acestea sunt lucruri minunate. Dar tu nu înțelegi și ții partea Partidului Comunist, împotrivindu-te credinței mele. Pur și simplu ești confuz și nu poți deosebi binele de rău! Oricât v-ați opune, eu rămân fidelă pe calea credinței mele.” Soțul meu, într-un acces de furie, a arătat cu degetul spre mine, spunând: „Ești o cauză pierdută!” Apoi, a schimbat o privire cu fratele meu și-au mers împreună în spatele casei. Eram confuză. Despre ce vorbeau așa, pe furiș? Peste puțin timp, fratele meu a revenit și i-a aruncat o privire surorii mele, apoi a spus, cu un zâmbet conspirativ: „Să mergem să mâncăm ceva!” Sora și ginerele ei au venit direct la mine și m-au tras de mâini spre mașină, unul de fiecare parte. Am simțit că ceva nu e în ordine. M-am smuls din mâinile lor și le-am spus că nu vreau să merg, dar m-au împins în mașină. Mașina s-a oprit după un drum de vreo jumătate de oră și, spre surprinderea mea, am văzut că eram la un spital de boli psihice. Soțul și fratele meu au coborât din mașină. Voiam să fug, dar fusesem închisă. I-am văzut mergând spre intrarea spitalului și am simțit furie și dezgust. Nu-mi venea să cred că mă duseseră într-un asemenea loc. Ce nemiloși erau! Ce mai oameni dragi mie! M-am dus înapoi cu gândul la felul cum, când soțul meu a venit la secția de poliție, a vorbit puțin singur cu polițiștii și la felul cum familia mea schimbase priviri cu înțeles când au spus că mergem să mâncăm. Mi-am dat seama că e posibil să fi fost un plan ticluit de poliție. Făceau asta ca să mă determine să-L trădez pe Dumnezeu. Eram incredibil de supărată, gata să izbucnesc în lacrimi. I-am spus surorii mele, indignată: „Mă aduceți aici ca să fiu chinuită doar pentru că eu cred în Dumnezeu. Voi sunteți cei nebuni! Ceea ce faceți e un atac la adresa Cerurilor și a rațiunii. Veți primi exact ce meritați!” Chiar atunci, au ieșit din spital doi infirmieri pregătiți să mă imobilizeze. Soțul și fratele meu s-au uitat la mine și atât, fără să spună un cuvânt. Eram distrusă și disperată. Nici în cele mai negre visuri nu mi-aș fi imaginat că fratele și soțul meu, doar pentru a-și proteja interesele și a nu fi implicați, chiar ar asculta minciunile Partidului Comunist și m-ar interna într-un ospiciu, unde să fiu chinuită, fără să se gândească dacă voi trăi sau voi muri, când eu eram perfect sănătoasă. Nu erau deloc oameni dragi – erau demoni! La acest gând, nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Nici n-am vrut să mă uit la ei. Le-am spus infirmierilor, indignată: „Nu am nimic! M-au păcălit să vin aici și să fiu tratată ca un pacient nebun, doar pentru că am credință în Dumnezeu. Nici măcar n-ați verificat. De ce mă imobilizați?” Dar m-au ignorat complet. M-au internat ca pacientă cu grave tulburări psihice și m-au închis în Pavilionul 1.

Toate coridoarele, ușile și ferestrele din Pavilionul 1 aveau sudate gratii de fier. Salonul meu avea maxim 5 metri pătrați și era complet gol. Avea un singur pat cu o cuvertură murdară, pe care se vedeau pete de urină. Era un miros înțepător de urină. Era o baie comună pe hol, care era ținută încuiată. Trebuia să găsesc un infirmier de fiecare dată când voiam să merg la baie, iar dacă erau ocupați, nu îmi descuiau ușa. Trebuia să mă abțin. Spitalul răsuna tot timpul de vaietul pacienților bolnavi psihic. Uneori cântau sau plângeau, sau începeau să strige: „Lăsați-mă să ies! Lăsați-mă să ies!” În plus, loveau încontinuu gratiile de metal. Locul părea ticsit de fantome ce se tânguiau și lupi care urlau. Am înghețat de groază: „Ce loc pentru oameni mai e și ăsta? Imediat ce am fost eliberată de către poliție, însăși familia mea m-a dus să fiu chinuită într-o casă de nebuni. Am căzut din lac în puț. Cum să pot trăi așa? Dacă nu exista persecuția din partea PCC, familia mea nu mă trata așa.” M-am simțit tot mai rău gândindu-mă la asta și am început să plâng mâhnită. În timp ce plângeam, m-am gândit la frații și surorile de la adunări, cum cântă imnuri și-L laudă pe Dumnezeu. Voiam atât de mult să citesc cuvintele Lui și să-mi fac datoria alături de ei, dar nu putea să ies și nu aveam idee cât timp aveam să fiu ținută acolo. Când avea să se sfârșească suferința mea? M-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, sunt închisă cu pacienți bolnavi psihic. Sufăr enorm. Dumnezeule, nu știu cum să trec de asta. Te rog, îndrumă-mă.” După ce m-am rugat, mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici formidabile, iar îndeplinirea multora dintre cuvintele Lui ia mult timp; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Am înțeles că, în China, credincioșii trebuie să îndure multe persecuții din partea PCC, fiindcă partidul e dușmanul de moarte al lui Dumnezeu și nu le va permite oamenilor să aibă credință și să-L urmeze pe Dumnezeu. Partidul arestează și persecută cu furie credincioși și răspândește tot felul de zvonuri și minciuni care condamnă Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, să-i înșele pe cei care nu cunosc adevărul. Îi implică pe membrii familiilor celor credincioși, distrugându-le slujbele și reușita în carierele lor, semănând ură față de credincioși în familiile lor și folosindu-se de familiile lor să-i oblige pe credincioși să-L trădeze pe Dumnezeu. Partidul este incredibil de malefic! Deși faptul că am trecut prin genul acesta de persecuție din partea partidului mi-a produs o mare durere, mi-a permis să discern esența malefică a Partidului Comunist și, în plus, Dumnezeu îmi testa astfel credința. Trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să mărturisesc ferm pentru El. La acest gând, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi fie alături și să mă protejeze de suferința de la Satana și de duhuri malefice. Cu cât mă oprima mai mult marele dragon roșu, cu atât mai mare avea să fie credința mea în Dumnezeu.

În următoarea zi, un infirmier mi-a adus să iau un medicament. Exasperată, i-am spus: „N-am nimic. Sunt perfect normală și nu-l voi lua!” Am insistat, nu voiam să-l iau. A treia zi, a fost internată o persoană cu probleme psihice grave, iar eu am fost transferată în Pavilionul 3, nemaifiind paturi libere în Pavilionul 1. Acel pavilion era mai puțin controlat – puteam să ies din cameră pentru diferite activități. Am văzut că pantalonii unor pacienți erau atât de uzați, încât li se vedea fundul, aveau fața și gâtul murdare, iar părul – ca un cuib de păsări. Unii aveau haine atât de murdare, încât luceau – era de-a dreptul grețos. Am avut două colege de salon în acel pavilion. Una dintre ele avea ochii tulburi și inexpresivi și uneori murmura singură la întâmplare. Cealaltă se ridica în fiecare dimineață și umbla încontinuu pe coridor, fumând. M-au speriat foarte tare. Mă temeam că, în timpul unei crize, m-ar putea lovi sau trage de păr, când nu eram atentă, sau că m-ar putea omorî prin sufocare în timpul somnului, așa că nu dormeam niciodată adânc noaptea. De fiecare dată, mă tot rugam în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să mă protejeze. Doar așa puteam să mă relaxez suficient cât să pot dormi puțin. În fiecare zi, venea un infirmier și ne dădea medicamentul, pe rând. Ne urmăreau, așa că trebuia să-l iau. Uneori, când nu se uitau, îl aruncam. O altă pacientă a văzut asta și mi-a spus: „N-ai voie să faci asta. Odată am fost prinsă de un infirmier aruncând medicamentele. M-a lovit de câteva ori, apoi mi-a vârât pe nas un tub de plastic și mi-a băgat medicamentele prin el. A fost extrem de dureros.” N-am aflat niciodată dacă femeia aceea le-a spus infirmierilor că m-am descotorosit de pastilă, dar după aceea personalul medical a supravegheat mai atent pacienții dacă își iau pastilele. Zilnic, infirmierii stăteau la o masă pătrată înaltă de 60 de centimetri și ne supravegheau, făcându-ne să deschidem gura și folosind o lanternă ca să verifice dacă am înghițit medicamentele. N-am avut de ales și a trebuit să le iau.

După câteva zile, directorul spitalului a venit în inspecție prin camere și m-a întrebat din senin: „Marele dezastru e pe data de 21?” Mi s-a părut ciudat și i-am spus: „Numai Dumnezeu știe când va veni dezastrul.” Răspunsul lui a fost: „Văd că nu te simți bine deloc. Trebuie să-ți mărim doza.” După aceea, a trebuit să iau două pastile, în loc de una. Am fost furioasă. Directorul habar n-avea dacă chiar era ceva în neregulă cu mine, dar mi-a dublat pur și simplu doza la întâmplare. Nu avea deloc respect pentru viața umană. Un spital ar trebui să fie un loc unde se vindecă boala, dar devenise un loc în care Partidul Comunist îi putea persecuta pe creștini. Îmi făceau rău intenționat doar din cauza credinței mele. Uram partidul din inimă.

După 10 zile de medicație, am început să mă simt cu adevărat slăbită, până și să merg îmi era greu. M-am gândit la faptul că luam medicamentele doar de câteva zile și deja eram în starea asta. Mi-am făcut griji că, dacă aveam să le iau în continuare, aveau să mă facă să mă simt rău, deși nu fusesem bolnavă la început. Văzându-i zilnic pe toți acești pacienți bolnavi mintal, fiind nefericită și deprimată, am simțit că voi avea și eu probleme mintale din cauza chinului. Mă rugam foarte mult lui Dumnezeu în mediul acela, cerându-I să mă îndrume și să-mi dea credință. Îmi amintesc că odată, după o rugăciune, m-am gândit cum Domnul Isus l-a scos pe Lazăr din mormânt. Murise de patru zile, iar trupul lui mirosea deja, dar Dumnezeu l-a înviat din morți prin câteva cuvinte. Dumnezeu e atotputernic. El dirijează soarta omenirii. Oare nu era și viața mea în mâinile Lui? M-am gândit la ceva ce a spus Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Dacă acele medicamente aveau să mă facă nebună sau momentul când aveam să ies erau toate în mâinile lui Dumnezeu. Trebuia să trec prin asta cu credința mea și bazându-mă pe El. Acest gând mi-a dat credință și nu mi-a mai fost atât de frică.

După câteva săptămâni, într-o seară, m-am gândit să-mi sun familia, să văd dacă aș putea ieși mai repede. A doua zi dimineața, soțul meu a venit la spital. I-am spus că ăsta era un loc inuman, că o persoană normală poate să înnebunească stând prea mult acolo și că ar trebui să mă scoată de acolo. L-a sunat pe fratele meu ca să discute despre asta și l-am auzit pe fratele meu spunând la telefon: „Trebuie să renunțe la credința ei! Mai întâi pune-o să semneze o garanție că renunță la credință și apoi poate să iasă. Poate să moară acolo, dacă își păstrează credința.” Nu mi-aș fi imaginat niciodată că fratele meu ar spune așa ceva. A fost chiar cutremurător. Ce fel de familie era asta? Era doar un diavol! Văzând că soțul meu n-are nicio intenție să mă scoată, m-am gândit: „Dacă mă aruncă aici și mă abandonează, fără să mi se mai dea drumul vreodată, cum îmi voi mai practica credința?” Așa că m-am prefăcut că sunt de acord. După ce m-a dus acasă, mă urmărea în permanență peste tot, în fiecare zi. Nu mă lăsa să merg la adunări sau să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Uneori, în timp ce mă odihneam după-amiaza, venea chiar să vadă dacă nu citesc cuvintele lui Dumnezeu. Puteam s-o fac doar în secret, cu MP5 playerul meu, atunci când nu era atent. Apoi, într-o dimineață m-a prins când îl pusesem la încărcat. Mi l-a luat și a strigat la mine furios: „Cum poți să mai crezi? Dacă ești prinsă și mergi la închisoare, iar fiul nostru își pierde slujba din cauza ta, cum vei mai da ochii cu el? Îți interzic să-L mai urmezi pe Dumnezeu!” În timp ce-a spus asta, m-a îmbrâncit puternic și m-am lovit cu capul de marginea patului. S-a auzit o bufnitură. Nu fac decât să cred în Dumnezeu. N-am făcut nimic greșit, dar ăsta era felul în care mă trata. Nu doar că mă internase într-un ospiciu, acum mai și ridică mâna la mine și nu mă lasă să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Simțindu-mă tot mai rău, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, soțul meu mă constrânge îngrozitor, iar eu sunt slabă. Nu știu cum să rămân pe această cale. Te rog, îndrumă-mă!” După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Astăzi, majoritatea oamenilor nu au această cunoaștere. Ei cred că suferința este fără valoare, ei sunt lepădați de lume, viața lor de familie este tulburată, ei nu sunt îndrăgiți de către Dumnezeu, iar perspectivele lor sunt sumbre. Suferința unor oameni ajunge la extrem, iar gândurile lor se îndreaptă spre moarte. Aceasta nu este dragoste adevărată pentru Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au perseverență, sunt slabi și neputincioși! Dumnezeu este nerăbdător ca omul să-L iubească, dar cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât este mai mare suferința omului și, cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât sunt mai mari încercările omului. […] Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-a fost clar că, deși constrângerea și zbuciumul cu care mă confruntam îmi provocau suferință, fără revelarea oferită de aceste situații, nu mi-aș vedea adevărata statură, nici n-aș putea avea credință adevărată. Suferința provocată de aceste greutăți era valoroasă. Dar n-am înțeles voia lui Dumnezeu și, fiindcă n-am putut să îndur suferința, am devenit negativă și slabă. Am văzut cât eram de lașă. Dezvăluirea acestor fapte mi-a mai permis să văd clar anumite lucruri. Ca să mă preseze să-mi abandonez credința în Dumnezeu, soțului meu nu i-a păsat dacă trăiesc sau mor, m-a dus chiar el la un ospiciu, iar acum m-a și lovit. Atunci, am văzut cu adevărat că era un demon care-L urăște pe Dumnezeu și e împotriva Lui. Mi-am amintit ce a spus Dumnezeu: „Credincioșii și necredincioșii nu sunt compatibili; mai degrabă, sunt opuși unii altora(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Eu și soțul meu eram două tipuri diferite de oameni, pe două căi diferite. Aveam să-L urmez în continuare pe Dumnezeu oricât avea să mă oprime soțul meu. N-aveam să mai fiu oprită de către el. Așa că i-am spus: „Hai să divorțăm. Tu ești pe o cale lumească, urmărind banii, iar eu sunt pe o cale a credinței. Suntem pe căi diferite și nu avem nimic în comun. Îți e frică pentru fiul nostru, așa că ar trebui să divorțăm și atunci voi doi nu veți mai fi afectați de credința mea. Nu vreau nimic din bunurile noastre. Am nevoie doar de o cameră, de un loc unde să trăiesc. Câtă vreme Îl pot urma pe Dumnezeu, îmi va fi bine.” A spus: „Știu că ești o femeie bună. Nu vreau să divorțăm.” I-am zis: „Dacă nu vrei să divorțăm, dă-mi libertate. Sunt credincioasă și nu-mi poți sta în cale.” A spus: „Poți să fii liberă, dar mai întâi trebuie să semnezi un acord cu mine că nu vei mai crede în Dumnezeu Atotputernic!” Am zis: „Trebuie să-mi păstrez credința – nu pot semna acest acord.” A rămas fără cuvinte. După aceea, văzând că nu mă poate împiedica să cred, mi-a mai stat mai puțin în calea practicării credinței. Am putut să duc o viață bisericească și să-mi fac normal datoria.

A trecut o vreme. Apoi, într-o seară, m-am dus la o soră din vecini ca să discutăm despre udarea nou-veniților. Fiul meu a apărut imediat ce ne-am așezat și i-a spus sorei furios: „Tu ai convertit-o pe mama mea!” Apoi, a încercat s-o lovească. Am fugit să-mi pun brațele în jurul lui, ca să-l opresc. M-a târât înapoi acasă, într-un acces de furie, și mi-a spus mânios: „Trebuie să renunți la asta. Uite ce scrie pe internet despre biserica ta!” Apoi, a repetat câteva minciuni ale Partidului Comunist care defăimau Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. După aceea, a strigat: „Tată, sună imediat la ospiciu și trimite-o înapoi acolo!” Am simțit că-mi explodează capul când l-am auzit spunând asta. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că fiul meu și-ar trimite propria mamă la spitalul de boli psihice, doar de dragul slujbei lui. A fost dur! L-am auzit pe soțul meu sunând la ospiciu, iar la telefon am auzit că i s-a spus că nu mai au niciun loc. Soțul meu a închis și a zis: „Să sunăm la poliție și să le spunem să o ia de aici.” Fiul meu a răspuns: „Nu vreau să fie închisă. Ce-ar fi să o ținem în camera întunecată unde înainte creșteam iepuri?” Apoi, amândoi m-au dus cu forța în camera aceea, au încuiat ușa de fier și-au plecat. Văzând cum soțul și fiul meu au fost înșelați de partid să fie atât de brutali cu mine, am fost foarte cutremurată și-am urât și mai tare Partidul Comunist, din adâncul inimii. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei. Este insuportabil de murdar, suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? Diavolul leagă strâns tot trupul omului, îi voalează amândoi ochii și îi sigilează buzele. Regele diavolilor a fost turbat vreme de câteva mii de ani, chiar până astăzi, când încă mai veghează atent asupra orașului fantomelor, ca și cum ar fi un palat inexpugnabil al demonilor […]. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”). Partidul arestează și persecută creștini, răspândește diverse zvonuri și calomnii despre Biserica lui Dumnezeu Atotputernic și îi implică pe membrii familiilor lor. Așadar, familia mea a fost păcălită de partid, fiind de acord cu acesta să mă constrângă pentru credința mea, ajungând chiar să mă bage într-un ospiciu, unde am fost chinuită, iar acum mă închideau. O familie foarte fericită a fost redusă la asta. Partidul era adevăratul instigator și l-am urât pe acest demon din tot sufletul. Nu după mult timp, fiul meu a luat un taburet, s-a așezat în fața ușii de metal și a spus: „Mamă, ar trebui să nu mai crezi în Dumnezeu. Ai muncit mult cât ai avut afacerea și n-a fost ușor să-mi plătești educația. Acum muncesc și am ceva bani. Ce zici dacă îți plătesc o excursie?” Când a spus asta, mi-a dat seama că e un șiretlic al Satanei, așa că i-am răspuns: „Înainte să cred, am vrut doar să câștig bani. A fost un mod de viață greu, epuizant. Acum că L-am găsit pe Dumnezeu și-am înțeles unele adevăruri, viața mea e mult mai liberă și mai fericită. Nu mă puteți lăsa în pace voi doi? Îmi voi păstra credința chiar și dacă mă respingi ca mamă, iar tatăl tău divorțează. Sunt fidelă acestei căi.” N-a spus niciun cuvânt, a plecat pur și simplu. I-am fost recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a întărit credința și m-am simțit foarte fermă și împăcată. Am început să cânt acest imn: „Dumnezeule Atotputernic adevărat, inima mea Îți aparține Ție. Încarcerarea îmi poate controla doar trupul. Nu îmi poate opri pașii ce Te urmează pe Tine. Suferință dureroasă, un drum accidentat, cu îndrumarea cuvintelor Tale, inima mea este fără teamă, în compania iubirii Tale, inima mea este sătulă” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, O alegere fără regrete). Cântând acest imn, L-am simțit pe Dumnezeu alături de mine. Nici în acea cameră mică și întunecată unde nu vedeam nimic, nu m-am simțit nefericită. A doua zi dimineața, fiul meu a deschis ușa și m-a lăsat să ies, spunând: „Mamă, te vom lăsa în pace acum. Poți să faci orice dorești.” Când a spus asta, am știut că Satana fusese rușinat și învins și I-am mulțumit lui Dumnezeu.

Faptul că am fost arestată de Partidul Comunist și oprimată de familie m-a ajutat să văd clar esența demonică, anti-Dumnezeu a partidului. Arestează și persecută credincioși și răspândește diverse zvonuri și minciuni ca să-i înșele pe oameni, făcându-i pe credincioși să suporte constrângere și piedici din partea familiilor lor. E inițiatorul care distruge familiile creștinilor. Pentru interesele proprii, soțul și fiul meu au fost de acord cu partidul, mi-au constrâns credința, ba m-au dus chiar ei la ospiciu, fără să se gândească dacă trăiam sau muream. Am văzut clar că esența lor e potrivnică lui Dumnezeu și nu-i voi mai lăsa niciodată să mă oprească. Această experiență mi-a arătat că doar Dumnezeu ne iubește și doar Dumnezeu ne poate mântui. Când am fost cel mai nefericită și neajutorată, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele ca să mă lumineze, să mă aline, să mă încurajeze și să mă îndrume în acele zile dificile. Am simțit personal că doar iubirea lui Dumnezeu e adevărată. Sunt dispusă să-L urmez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria bine și nu voi regreta niciodată asta.

Anterior: 44. Interogatoriul secret de la hotel

Înainte: 46. Să fii martor pentru Dumnezeu înseamnă să-ți faci datoria cu adevărat

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

2. Calea spre purificare

de Allie, Statelor UniteAm fost botezată în numele Domnului Isus în 1990 și în 1998 devenisem conlucrătoare în cadrul bisericii Mulțumită...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger