Cum să urmărești adevărul (22)
Cum vă simțiți după ce ați auzit afirmațiile și conținutul privind calitățile umanității despre care am avut părtășie în ultima perioadă? Vă sunt puțin mai clare calitățile oamenilor care au cu adevărat umanitate? (Ne sunt puțin mai clare decât înainte.) Așadar, după ce ați auzit acestea, ați ajuns la vreo concluzie în legătură cu principalele caracteristici ale oamenilor care au calitățile umanității? Sunteți capabili să vedeți care sunt caracteristicile umanității cuiva pe baza detaliilor și a conținutului specific despre care am avut părtășie? (Prin părtășia recentă a lui Dumnezeu, înțeleg acum că oamenii cu calitățile umanității au conștiință și rațiune și sunt capabili să discearnă între bine și rău.) O persoană care are calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea sa privește oamenii și lucrurile, se poartă și acționează pe baza conștiinței și rațiunii sale. Opiniile sale despre oameni și principiile sale de conduită personală se bazează pe această fundație a conștiinței și rațiunii. Acest lucru este foarte exact, nu-i așa? (Așa e.) O persoană fără conștiință și rațiune are anumite caracteristici în ceea ce privește opiniile sale despre oameni și principiile sale de conduită personală. Pe de altă parte, persoanele cu conștiință și rațiune au, la rândul lor, anumite caracteristici în ceea ce privește opiniile despre oameni și principiile lor de conduită personală, iar aceste caracteristici nu sunt deloc lipsit de conținut; de fapt, sunt dezvăluite și manifestate în viața de zi cu zi a oamenilor care au conștiință și rațiune. Indiferent în ce epocă sau în ce fel de mediu social trăiește cineva, dacă are conștiință și rațiune, va trăi unele calități ale umanității. În fiecare aspect al vieții sale sau în majoritatea chestiunilor care implică gânduri, opinii și principii de conduită personală, va dezvălui în mod clar calitățile conștiinței și rațiunii; acest lucru nu este deloc lipsit de conținut. Comparați cu oamenii din jurul vostru – nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Când cineva are conștiință și rațiune, va avea manifestări de integritate și de bunătate. Întrucât conștiința sa îl obligă și acționează asupra lui, va avea anumite limite în modul în care se poartă și acționează, iar datorită funcției rațiunii sale și efectului restrictiv pe care îl are asupra lui – sau, în limitele rațiunii sale – va avea manifestări specifice și trăiri specifice. Așadar, pentru a determina dacă cineva are conștiință și rațiune, uitați-vă la manifestările sale reale; uitați-vă dacă punctele de vedere, principiile și limitele sale obișnuite legate de modul în care privește oamenii și lucrurile și în care se poartă și acționează se conformează standardelor conștiinței și rațiunii și dacă limita sa minimă se află în sfera conștiinței și rațiunii și este sub controlul conștiinței și rațiunii sale. Dacă, atunci când o persoană privește oamenii și lucrurile și se poartă și acționează, conștiința și rațiunea sa nu funcționează, iar persoana însăși nu este controlată și ținută în frâu de conștiința și de rațiunea sa, atunci aceasta va demonstra adesea că se împotrivește conștiinței și rațiunii sau că și-a pierdut conștiința și rațiunea. În viața de zi cu zi, ceea ce manifestă și trăiește această persoană este pur și simplu o lipsă de conștiință și o absență a rațiunii. Când întâmpină situații, persoana nu face decât să debiteze raționamente distorsionate, iar gândurile și opiniile sale sunt de-a dreptul extreme, încăpățânate și anormale. Nu este scrupuloasă în felul în care vorbește și nu face distincția între cei din interior și cei din exterior în vorbirea sa; tot ceea ce spune este lipsit de sens și dezorientat. De asemenea, acțiunile sale depășesc frecvent limitele rațiunii, sunt lipsite de principii, de limite și, cu atât mai mult, de înțelepciune, fiind deosebit de impetuoase; face doar lucruri nesăbuite și stupide. Atât în interacțiunile cu alții, cât și în gestionarea chestiunilor, nu poate găsi niciodată principiile sau direcția corectă, cu atât mai puțin are principii sau limite în modul în care se poartă. Nu știe cum să se poarte; nu știe ce înseamnă să te porți sau ce fel de persoană ar trebui să încerce să fie, nici ce este o viață adevărată sau pe ce fel de cale ar trebui să meargă oamenii. Nu are absolut nicio idee despre aceste lucruri în inima sa; își petrece zilele ca într-o ceață, fără scopuri sau direcție. Ori de câte ori întâmpină o situație, o scoate cumva la capăt, nereușind să capete vreo experiență sau să învețe vreo lecție din ea ori să ajungă la o cale corectă de practică. Indiferent câți ani trăiește, rămâne mereu zăpăcită și confuză. Au astfel de oameni conștiință și rațiune? (Nu.) Par să trăiască destul de fericiți și liniștiți în fiecare zi, purtându-se ca niște neghiobi lipsiți de griji, fără să întâmpine dificultăți. Dar când se confruntă cu chestiuni, cu cât acestea implică mai mult gânduri, opinii și principii de conduită personală, cu atât devin mai dezorientați și mai nedumeriți. Mai ales când se confruntă cu persoane, evenimente și lucruri complexe, le lipsesc chiar și înțelepciunea, inteligența și principiile elementare de conduită personală. Fie că este vorba de coeficientul de inteligență, fie de principiile de conduită personală, astfel de oameni nu se ridică la nivelul de a avea calitățile umanității. Trăind în această lume, oamenii se vor confrunta cu tot felul de persoane, evenimente și lucruri, precum și cu probleme majore și minore ale vieții. O adevărată ființă umană are conștiință și rațiune; atunci când se confruntă cu aceste persoane, evenimente și lucruri, are principii și are unele gânduri și opinii relativ corecte și pozitive. Mai mult, când are de-a face cu aceste persoane, evenimente și lucruri, va emite judecăți în limitele raționalității. Chiar dacă nu a acceptat lucrarea lui Dumnezeu și nu înțelege adevărul, tot va emite judecăți și va gestiona aceste chestiuni în limitele conștiinței și rațiunii. Nu este zăpăcită sau confuză atunci când se confruntă cu situații, ci este mai degrabă condusă și ținută în frâu de conștiința și de rațiunea sa, prin urmare va avea principii elementare de conduită personală pentru a se ocupa de aceste chestiuni. Pe lângă integritate și bunătate, o altă caracteristică extrem de evidentă a oamenilor care au calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea lor este faptul că au simțul rușinii. Am avut puțin părtășie despre simțul rușinii în cadrul părtășiei anterioare despre manifestările integrității și bunătății. Pe lângă lucrurile despre care am avut atunci părtășie, există încă mult conținut mai specific, cu care vom continua astăzi.
Întrucât cineva cu conștiință și rațiune are o conștiință funcțională și are, de asemenea, rațiune, cu siguranță dispune în mod clar de caracteristica de a avea simțul rușinii în modul în care se poartă. Mai întâi, haideți să vorbim despre unele manifestări sau zicale pe care le-ați întâlnit în viața de zi cu zi despre simțul rușinii. De exemplu, există anumite cuvinte obscene pe care nu te lasă inima să le rostești; ideea de a spune astfel de lucruri ți se pare stânjenitoare – înseamnă asta că ai simțul rușinii? (Da.) Și există unele lucruri urâte și ticăloase, care nu pot fi scoase la iveală și pe care nu te lasă inima să le faci – înseamnă asta că ai simțul rușinii? Când faci lucruri rușinoase, simți remușcări în inima ta și te urăști pe tine însuți – înseamnă asta că ai simțul rușinii? (Da.) Ce alte manifestări există? (Oamenii care au simțul rușinii se preocupă de mândria lor și pot să se simtă rușinați, dacă este cazul.) Acestea sunt lucruri la care se poate gândi oricine. Cum se mai spune „a avea simțul rușinii”? (A-ți fi rușine.) În viața de zi cu zi, nu spunem adesea: „Nu-ți este deloc rușine?” (Ba da.) Ce implică în principal simțul rușinii? Implică integritatea și demnitatea? (Da.) Atunci când o persoană are simțul rușinii, se preocupă în mod special de propria integritate și demnitate. Nu-și va pierde integritatea și nu-și va folosi demnitatea în schimbul lucrurilor pe care oamenii le consideră bune sau al lucrurilor benefice pentru ea. Într-un anumit sens, a avea simțul rușinii înseamnă a-și proteja integritatea și demnitatea, chiar dacă asta înseamnă să-și sacrifice interesele personale. Conștiința oamenilor care au simțul rușinii funcționează atunci când aceștia acționează; cu alte cuvinte, în ochii altora, au relativ mai multă integritate și demnitate. În vorbirea și acțiunile lor, nu au nimic de ascuns și sunt deschiși și transparenți. Nu fac lucruri detestabile și sordide, iar principiile pe care le respectă și raționamentul pe care îl exprimă pot face față scrutării oamenilor; ceilalți nu-i critică pe la spate și nu-i bârfesc. Altfel spus, dacă o persoană are simțul rușinii, modalitățile și metodele sale de a face lucruri vor fi relativ deschise și transparente. Persoana nu încearcă să facă nimic dubios și nu este detestabilă sau sordidă. Limitele acțiunilor unor astfel de oameni și modurile în care acționează aceștia se află practic în limitele conștiinței și rațiunii. Exact așa sunt principiile și modurile de comportament ale oamenilor cu simțul rușinii și obiectivele pe care și le stabilesc pentru conduita personală. În afară de aceste lucruri, oamenii cu simțul rușinii au cu siguranță unele manifestări specifice și trăiesc și dezvăluie anumite lucruri specifice. Sau, în anumite chestiuni, au unele gânduri și opinii relativ pozitive și se poartă și acționează sub îndrumarea acestor gânduri și opinii pozitive. De exemplu, atunci când biserica alege conducători la toate nivelurile, oamenii cu simțul rușinii iubesc statutul și au ambiții la fel ca oricine altcineva, deoarece au firi corupte; vor și ei să fie priviți cu multă stimă și să aibă statut și un prestigiu înalt în rândul celorlalți – sunt la fel ca toți ceilalți în această privință. Totuși, cineva care are simțul rușinii nu obține statut încercând prin toate mijloacele să se dea mare și să se laude singur pentru a câștiga stima fraților și surorilor sau concurând fără rușine cu alții, folosind mijloace neobișnuite sau moduri necinstite de a face lucruri sordide. În schimb, dorește să fie ales conducător pe baza abilităților sale reale; de exemplu, prin obținerea unor rezultate într-un domeniu profesional folosindu-și punctele forte sau îndurând greutăți și plătind un preț – sau, făcând lucruri benefice pentru frați și surori, trăindu-și bine umanitatea – așa încât să câștige recunoașterea celor mai mulți frați și surori și, astfel, să fie ales conducător. Dacă nu este ales, are și el mici resentimente în sinea sa. Aceste resentimente sunt o dezvăluire normală a corupției și o manifestare foarte naturală a omenirii corupte. Dar individul respectiv este capabil să trateze corect această situație: „Faptul că oamenii nu m-au ales arată că încă nu sunt la acest nivel. Poate că încă am neajunsuri în unele domenii. Nu am fost ales – nu trebuie să încerc să concurez cu încăpățânare pentru asta acum. Cel puțin, trebuie să am caracteristici dezirabile în ceea ce privește calibrul, umanitatea sau capacitatea de lucru pentru a fi ales de oameni. Ar fi foarte rușinos dacă n-aș fi ales fiindcă nu am caracteristici dezirabile, dar aș insista totuși cu nerușinare să fiu conducător!” Deși se simte puțin dezamăgit și trist în sinea lui după pierderea alegerilor, este capabil să reflecteze asupra propriei persoane, să se cunoască pe sine și să vadă ce neajunsuri și inadecvări are. Apoi analizează ce puncte forte are de fapt persoana aleasă, de ce frații și surorile au ales acea persoană, în ce aspecte face lucrarea mai bine decât el și în ce moduri este mai bun calibrul acelei persoane decât al lui. Un individ cu simțul rușinii va trata această situație rațional; după pierderea alegerilor, categoric nu se va împotrivi, nu se va plânge, nu va emite judecăți și nu va împroșca cu vorbe de ocară. Categoric nu va face aceste lucruri. De ce nu va face aceste lucruri? Pentru că acest tip de individ are rațiune. Chiar și atunci când se confruntă cu unele obstacole și eșecuri, nu-și pierde rațiunea, ci trăiește în continuare în limitele rațiunii. Astfel, va trata în mod rațional situația respectivă. Chiar dacă firile sale corupte acționează asupra lui sau îl determină să fie supărat, să devină negativ sau chiar să fie întrucâtva sfidător, deoarece are rațiune, își va ajusta rapid mentalitatea și starea într-o perioadă scurtă de timp și apoi va trata chestiunea pierderii alegerilor în mod rațional. Nu va concura pentru funcția de conducător, nici nu va folosi mijloace sau metode necinstite pentru a-și atinge scopul; nu va face lucruri exagerate. Cu alte cuvinte, în ochii celorlalți, acest individ este la fel ca alți oameni cu firi corupte: și el iubește statutul și are ambiția și dorința de a-l câștiga, dar dragostea sa față de statut și modul său de a-l obține se află în sfera reglementată de calitatea de a avea simțul rușinii în umanitatea sa. Nu va folosi mijloace neobișnuite pentru a câștiga statut, nici nu se va da mare de dragul statutului sau pentru a-și satisface ambiția și dorința, spunând lucruri nerușinate pentru a câștiga stima altora. Nu va spune și nu va face în niciun caz astfel de lucruri. În schimb, depune eforturi în liniște pentru a urmări adevărul și a-și face datoria. Face mai mult și vorbește mai puțin, făcând tot posibilul să-și țină sub control ambiția și dorința de a avea statut. Speră să obțină rezultate și să aibă performanțe mai bune prin propriile eforturi, pregătindu-și o statură suficientă pentru a îndeplini condițiile de a sluji drept conducător sau lucrător. De asemenea, speră ca eforturile sale să fie văzute și recunoscute de frați și surori și să poată fi ales drept conducător în viitor. Chiar dacă cineva cu simțul rușinii are ambiția de a fi ales conducător, tot face lucruri relativ raționale, care se încadrează în limitele conștiinței și rațiunii. Cu alte cuvinte, chiar dacă are ambițiile omenirii corupte, tot se preocupă de integritatea și de demnitatea sa; face lucruri considerate drepte, corecte și relativ pozitive conform gândurilor și noțiunilor omenirii corupte, fără a-și pierde integritatea și demnitatea. Prin urmare, un individ cu simțul rușinii manifestă acest simț al rușinii într-un mod deosebit de clar chiar și în fața statutului și a dorinței. Chiar dacă iubește statutul și dorește să fie conducător, tot îi pasă de integritatea și demnitatea sa; adică, gândurile și opiniile sale cu privire la astfel de chestiuni, precum și modurile și principiile sale de acțiune sunt relativ raționale și pozitive. În primul rând, nu inventează fapte pentru a câștiga în mod înșelător încrederea sau stima oamenilor; în plus, nu folosește vorbe meșteșugite sau o înfățișare exterioară falsă care îi poate păcăli pe oameni să-l placă, așa încât să le câștige stima. Chiar dacă iubește statutul și vrea să fie ales conducător, nu inventează lucruri, nu recurge la înșelăciune și nu folosește tactici. Crede că principiul de bază pe care ar trebui să-l respecte cel mai mult este să facă lucrurile într-un mod practic, străduindu-se cu sârguință să facă tot ce cere Dumnezeu și tot ce este corect, încercând din răsputeri să o facă bine și depunând mai mult efort în ceea ce privește adevărul. Se gândește în sinea lui: „Dacă înțeleg mai mult adevărul și știu cum să am părtășie despre adevăr, nu mă vor alege frații și surorile drept conducător?” Speră să obțină recunoaștere prin propriile eforturi, trăind practic aceste manifestări ale conștiinței și rațiunii, mai degrabă decât prefăcându-se. În termeni simpli, vrea să obțină recunoaștere bazându-se pe abilitățile sale reale, pe talentele sale efective și pe lucrarea practică și apoi să aibă ocazia de a fi ales conducător. Așadar, crezi că astfel de oameni au simțul rușinii? (Da.) Ați spune că aceasta este o evaluare obiectivă a oamenilor de acest fel? (Este.) În ce sens este obiectivă? (Deși un individ de acest fel iubește și el reputația și statutul și are ambiții și dorințe, poate totuși să folosească standardele conștiinței pentru a se înfrâna și se preocupă de integritatea și de demnitatea sa. Nu recurge la prefăcătorie sau la înșelăciune pentru a câștiga stima și încrederea oamenilor; mai degrabă, vrea să obțină recunoaștere plătind un preț și depunând eforturi în mod sincer. Simt că, relativ vorbind, astfel de oameni au întrucâtva simțul rușinii.) Dacă, în fața statutului, cineva nici măcar nu are manifestările conștiinței și rațiunii, însă oamenii tot spun că are simțul rușinii, nu sunt aceste cuvinte lipsite de conținut și nepractice? (Ba da.) Atunci, în ce circumstanțe este obiectiv și nu este lipsit de conținut să spui că cineva are simțul rușinii? Atunci când are cu adevărat manifestările conștiinței și rațiunii când se confruntă cu situații, ceea ce include manifestarea simțului rușinii întâlnit în umanitatea normală. Este simțul rușinii ceva ce ar trebui să aibă oamenii cu umanitate normală? (Da.)
Ce fel de manifestări are o persoană cu simțul rușinii atunci când se află printre alți oameni? Aceasta întreprinde acțiuni practice. Nu se bazează pe mijloace precum lingușirea și flatarea, formarea de clici, instigarea altora sau inventarea lucrurilor, nu recurge la prefăcătorie, înșelăciuni sau minciuni și nu acționează într-un fel în fața oamenilor și în altul pe la spatele lor pentru a obține prestigiul și statutul pe care și le dorește; în schimb, muncește din greu. Care este faptul obiectiv aici? Este că, întrucât oamenii cu simțul rușinii au firi corupte, vor prezenta în mod foarte natural anumite calități, gânduri și opinii, precum și ambiții și dorințe ale omenirii corupte; acest lucru este foarte normal. Dar, în ciuda faptului că au și ei ambiții și iubesc statutul, oamenii cu simțul rușinii nu vor folosi mijloace neobișnuite pentru a câștiga statut; mai degrabă, vor să se bazeze pe abilitățile lor reale pentru a întreprinde acțiuni practice. Desigur, dacă un individ de acest fel corespunde standardului în ceea ce privește calibrul, umanitatea și toate celelalte aspecte ale sale, este doar o chestiune de timp până când va fi ales conducător. Dar într-un grup social sau la locul de muncă, ce se întâmplă în cele din urmă cu acești oameni care au conștiință și rațiune? Nu doar că nu vor fi promovați sau plasați în funcții importante, dar vor fi chiar ostracizați și oprimați. Nu lingușesc și nu flatează, nici nu încearcă să intre în grațiile conducătorilor sau să le ofere daruri, cu atât mai puțin încearcă să se pună bine cu colegii lor. Nu folosesc tactici și nu încearcă să recurgă la înșelăciune, nici nu folosesc filosofii viclene pentru interacțiuni lumești ca să joace la două capete. Dacă le-ai cere să facă aceste lucruri, s-ar simți mereu jenați; nu i-ar lăsa inima să le facă. Dacă le-ai cere să-i lingușească pe conducători și să spună doar lucruri bune despre ei, nu i-ar lăsa inima să facă asta, deoarece nu văd nimic bun la conducători. Dacă s-ar împotrivi adevăratelor lor sentimente și ar rosti o remarcă lingușitoare precum: „Conducătorii se ocupă de o multitudine de probleme în fiecare zi și se dau peste cap pentru noi”, s-ar simți jenați, dându-și singuri palme peste față mai târziu, după ce spun asta. Se gândesc în sinea lor: „Acești conducători își petrec toată ziua mâncând, bând și distrându-se; sunt grași și rumeni la față. Cum se ocupă ei de o multitudine de probleme în fiecare zi? Sunt cu toții funcționari corupți care nu fac o lucrare adevărată, ci doar mănâncă, beau, preacurvesc și joacă jocuri de noroc. Sunt cu toții diavoli care mănâncă carne de om și beau sânge de om!” Îi urăsc profund pe acești oameni în sinea lor și nu vor să se împotrivească adevăratelor lor sentimente și să le spună un singur cuvânt lingușitor. Simt că este dezgustător să spună lucruri lingușitoare și că nu le-ar spune nici în ruptul capului. Deși au fost întrucâtva contaminați de tendințele sociale și pot spune unele lucruri contrare adevăratelor lor sentimente, au o limită; nu vor merge prea departe și nu vor deveni dezgustător de slugarnici. Dacă într-adevăr oferă daruri și cer favoruri pentru a realiza ceva, motivul este că nu au avut de ales. Se vor împotrivi adevăratelor lor sentimente și vor face așa ceva doar când sunt cu adevărat la strâmtoare și nu au alte opțiuni. Dar după ce vor proceda așa, vor regreta, simțind că și-au pierdut demnitatea și că le este prea rușine să dea ochii cu cineva. Inimile lor vor rămâne marcate, iar ei nu vor putea să treacă peste această chestiune tot restul vieții. Atunci când oamenii cu simțul rușinii se află în anumite circumstanțe speciale în care, din cauza unei senzații de neajutorare, a presiunilor vieții sau a presiunii exterioare, nu au de ales decât să facă lucruri care le compromit integritatea și demnitatea, acest lucru devine o sursă de umilință pentru tot restul vieții lor. Ori de câte ori se gândesc la asta, simt regrete și o durere surdă în inimă, jurând să nu mai facă niciodată așa ceva.
A avea simțul rușinii este o caracteristică evidentă în rândul calităților umanității. Această caracteristică îi poate ține în frâu pe oameni, împiedicându-i să facă lucruri care le compromit integritatea și demnitatea, sau îi poate ajuta să facă asemenea lucruri mai puțin. De asemenea, îi poate împiedica pe oameni să încalce limitele conștiinței și rațiunii și îi poate ajuta să aleagă să facă lucruri relativ pozitive și corecte. Acest lucru este foarte important. Chiar și în fața statutului, a intereselor personale și a banilor și chiar de dragul de a se descurca și de a supraviețui, oamenii cu simțul rușinii sunt totuși ținuți în frâu de conștiința și de rațiunea lor în tot ce fac și nu vor încălca aceste limite. Dacă le încalcă ocazional și fac lucruri care contravin conștiinței și rațiunii lor, făcându-i să-și piardă demnitatea și integritatea, atunci simțul rușinii va deveni și mai puternic, iar mustrările lor de conștiință se vor intensifica. Acest lucru se datorează faptului că, odată ce oamenii de acest fel încalcă limitele stabilite de simțul rușinii sau se eliberează de controlul și de înfrânarea pe care le oferă simțul rușinii, se vor simți și mai neliniștiți și mai vinovați și se vor învinovăți și mai mult în inima lor. Astfel, poți observa că, în prezența unor persoane cu statut și poziție socială, oamenii care au simțul rușinii par foarte izolați și nelalocul lor, chiar lăsând altora impresia că sunt oarecum excentrici. Persoanele care sunt complet lipsite de conștiință și rațiune se înțeleg perfect între ele, în timp ce oamenii care au conștiință și rațiune se simt deosebit de stânjeniți în prezența unor astfel de persoane. Persoanele fără conștiință și rațiune nu se supără în sinea lor, indiferent cât de contrare faptelor sunt cuvintele lor, nici nu simt nimic, indiferent cât de nerușinate sunt lucrurile pe care le spun. În schimb, întrucât oamenii cu conștiință și rațiune au simțul rușinii, nu doar că nu-i lasă inima să spună aceste lucruri, dar se simt și inconfortabil și li se pare insuportabil să audă asemenea lucruri. Astfel, este un fel de chin pentru ei să aibă de-a face cu persoane care nu au simțul rușinii. Acest chin provine din propriul simț al rușinii, pe de o parte, și din faptul că sunt ostracizați, pe de altă parte. Deoarece principiile lor de conduită și de gestionare a chestiunilor îi fac pe alții să-i considere foarte ciudați și excentrici, ca și cum ar fi complet detașați de treburile lumești, și întrucât sunt considerați fățarnici, ceilalți îi exclud sau se distanțează de ei. Prin urmare, oamenii de acest fel vor fi dați deoparte printre non-credincioși, mai ales la locul de muncă; după cum spun non-credincioșii, astfel de oameni nu sunt bineveniți nicăieri. Toți non-credincioșii vor să urce treptele ierarhiei sociale folosind tot soiul de mijloace neobișnuite, recurgând la orice mijloace necesare pentru a obține ce-și doresc. Pe de altă parte, oamenii cu simțul rușinii vor mereu să-și câștige existența în mod corect, rezonabil și just, bazându-se pe abilitățile lor. Acest lucru nu-i va ajuta în niciun grup social, deoarece regulile jocului din orice astfel de grup nu sunt juste; în schimb, toată lumea urmează reguli nescrise. Cei care prosperă și au prestigiu se pricep să trăiască după aceste reguli nescrise, în timp ce oamenii cu simțul rușinii, deoarece își protejează integritatea și demnitatea, nu pot niciodată să accepte acele reguli nescrise ale societății. Nu înțeleg aceste reguli, nu le plac și, cu atât mai mult, refuză să le aplice. Astfel, în grupurile de oameni, în timp ce alții pot fi promovați sau pot fi foarte apreciați de conducători, aceștia vorbesc și acționează mereu rigid, conform regulilor, spunând orice le trece prin minte, deoarece au simțul rușinii; din când în când, ajung apoi să-și ofenseze colegii și conducătorii, atingând punctele sensibile ale conducătorilor și spunând exact acele cuvinte pe care conducătorii vor cel mai puțin să le audă. Până când își dau seama, este deja prea târziu. Și ce se întâmplă în cele din urmă? Indiferent de câți ani se străduiesc sau de cât timp ocupă un post, nu sunt niciodată promovați sau plasați în funcții importante. Pentru cei care au conștiință, rațiune și simțul rușinii, este viața printre astfel de oameni o fericire sau un chin? (Un chin.) Când nu pot vedea în profunzime această societate și această omenire coruptă, încearcă prin toate mijloacele să se integreze în această societate și printre oamenii alături de care trăiesc. Cu toate acestea, deoarece au conștiință și rațiune, nu-i lasă inima să facă lucruri contrare integrității și demnității lor. Astfel, indiferent cât de mult încearcă și indiferent cât efort depun sau câte sacrificii fac, rezultatul final este că nu se pot integra niciodată în această societate sau printre oamenii alături de care trăiesc; sunt mereu nelalocul lor printre acei oameni și nici măcar nu știu de ce. Își spun în sinea lor: „Această societate este atât de nedreaptă. Dacă nu știi cum să folosești tactici sau să lingușești și să flatezi, dorind mereu să-ți protejezi integritatea și demnitatea sau să-ți atingi scopurile, nu vei ajunge nicăieri în niciun grup de oameni.” Aceasta este experiența pe care o capătă oamenii cu simțul rușinii supraviețuind în societate. Cu ce sentiment rămân ei în cele din urmă? Îndrăgesc această societate umană sau sunt dezamăgiți de ea? (Sunt dezamăgiți.) Nu pot decât să fie dezamăgiți. Se avântă în societate plini de speranță, simțind că oamenii buni constituie încă majoritatea în societate și că există în societate corectitudine, dreptate și un loc unde oamenii își pot pleda cauza. Dar după ce aleargă de colo până colo cu atâta trudă atât de mulți ani în societate, ce obțin în cele din urmă? Ceea ce obțin este constarea că nu doar că nu există corectitudine sau dreptate în lumea umană, dar aceasta este și sinistră. Când un tigru se năpustește asupra ta, poți cel puțin să încerci să-l eviți; dar când oamenii te atacă, nici măcar nu vei avea ocazia de a încerca. Asta obțin în cele din urmă; ajung să fie descurajați și dezamăgiți de societate și de omenire. Vor să-i imite pe acești oameni folosind tactici, lingușind și flatând, apropiindu-se de conducători și de superiori, oferind daruri și punându-se bine cu alții, dar oricât ar încerca, nu pot niciodată să învețe cum să facă aceste lucruri; nu pot nici măcar să spună câteva cuvinte lingușitoare cu ușurință și, când încearcă, ajung să se acopere de ridicol și să se facă de râs. Totuși, trăind în această societate, nu au de ales decât să acționeze așa. În fiecare zi, conștiința lor este împovărată de remușcări și de o senzație de neliniște. Simt că nu au nicio speranță în viață; totul este fie stresant, fie chinuitor și au o senzație de frustrare în fiecare zi. Confruntarea cu diversele probleme care apar în această societate și în acest grup de oameni este chinuitoare pentru ei, iar acest chin le provoacă o neliniște extremă în inimi. Deși învață să spună unele lucruri nerușinate sau să-i imite pe alții în săvârșirea unor lucruri contrare conștiinței și rațiunii lor, au o senzație de neliniște în sinea lor, precum și remușcări și mustrări de conștiință. Cu cât se simt mai stânjeniți în sufletul lor, cu atât urăsc mai mult această societate și această omenire în inimile lor, nu-i așa? (Așa e. Vor simți că această societate este nedreaptă și vor ajunge să o urască.) Vor urî omenirea și această societate. Speră să apară corectitudinea și dreptatea, nădăjduind să apară cineva care să poată susține dreptatea și corectitudinea și să existe un loc unde oamenii să-și poată pleda cauza. Dar acestea sunt doar dorințe; nu se pot împlini în viața reală; nu există niciun loc în societate unde oamenii să-și poată pleda cauza. Deși influența acestei societăți și traiul printre diverse grupuri ticăloase de oameni îi determină, fără să-și dea seama, să devină contaminați de lucrurile popularizate și susținute de tendințele rele sau de lucruri care sunt relativ la modă, simțul rușinii din adâncul inimilor lor și aspirația lor către dreptate și către lucruri pozitive nu dispar și nu se schimbă niciodată. În inimile lor, încă speră la apariția corectitudinii și a dreptății, astfel încât să nu fie nevoiți să se poarte într-un mod contrar adevăratelor lor sentimente, să nu fie nevoiți să-și trădeze propria integritate și demnitate și să nu fie nevoiți să-și piardă simțul rușinii de dragul de a-și câștiga existența și de a supraviețui, trăind și purtându-se într-un mod atât de nerușinat. Deși traiul în societate și printre oameni corupți atât de mult timp i-a făcut să devină contaminați de unele obiceiuri proaste și i-a determinat să se adapteze la tendințele sociale, așa încât conștiința și rațiunea lor par să se fi erodat și să se fi ascuns, dacă sunt ființe umane adevărate, conștiința și rațiunea lor nu vor dispărea niciodată. Întrucât conștiința și rațiunea lor nu vor dispărea, simțul rușinii va fi mereu prezent. Doar că, trăind atât de mult timp în societate, dobândind o mulțime de cunoștințe și învățând multe filosofii pentru interacțiuni lumești, au adoptat unele obiceiuri proaste în umanitatea lor și au dobândit unele lucruri ale Satanei și ale diavolilor în firea lor, așa încât conștiința și rațiunea lor sunt relativ amorțite și lente. Dar, atât timp cât sunt ființe umane și au calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea lor, simțul rușinii va fi mereu prezent – astfel de oameni sunt cei care pot fi mântuiți.
Când cineva are conștiință și rațiune, are și simțul rușinii. Cineva cu simțul rușinii este un individ care are integritate și demnitate, iar un astfel de individ va iubi corectitudinea și dreptatea, precum și lucrurile pozitive. Cu alte cuvinte, judecând după natura-esență pe care o are, iubește lucrurile pozitive; doar că, înainte de a înțelege care sunt lucrurile pozitive, nu știe ce ar trebui sau nu să-i placă. Odată ce înțelege care sunt lucrurile pozitive și cele negative, preferința sa pentru lucrurile pozitive devine mai specifică și mai precisă. Dacă cineva are conștiință și rațiune, o manifestare de bază a calităților umanității sale este dragostea față de corectitudine și dreptate. Acel individ speră că, în timp ce trăiește printre alții, poate fi tratat corect, fără a fi nevoie să folosească tactici sau vicleșuguri și fără a fi nevoit să urmeze reguli nescrise. Speră că interacțiunile dintre oameni pot fi corecte și că oamenii pot fi tratați just. Adică, speră că lucrurile pot fi simple și clare: dacă ai făcut ceva greșit, ai făcut ceva greșit și ar trebui să primești pedeapsa pe care o meriți, iar dacă nu ai făcut nimic greșit și ai adus o contribuție, ar trebui să fii recompensat. Dacă oamenii au aptitudini, cunoștințe reale și o educație practică, ar trebui să fie respectați, promovați și plasați în funcții importante. Dacă nu au cunoștințe reale și o educație practică, nu ar trebui să fie plasați în funcții importante. Celor care au conștiință și rațiune le plac astfel de oameni și le place acest tip de mediu de viață. Chiar dacă, după ce au petrecut mult timp în societate, au căpătat unele obiceiuri proaste sau au acceptat unele gânduri și opinii false sub influența tendințelor rele, au suferit eșecuri și s-au lovit de obstacole, în cele din urmă simt că singurul lucru corect este să aibă din nou simțul rușinii. În acțiunile lor, vor reveni în mod inconștient la principiul de a-și proteja integritatea și demnitatea. Atunci când un individ de acest fel petrece mult timp în societate și printre alții și este influențat de aceștia, este ca o bucată de jad fin aruncată într-o groapă de gunoi și acoperită de mizerie. Chiar dacă stratul de mizerie este foarte gros și murdar, esența jadului rămâne neschimbată; odată ce mizeria este îndepărtată, ceea ce se dezvăluie este tot o bucată de jad. Prin urmare, când oamenii care au conștiință, rațiune și simțul rușinii vin în casa lui Dumnezeu, mediul de viață de acolo, precum și lucrarea pe care o săvârșește Dumnezeu și cuvintele pe care le exprimă le satisfac perfect nevoile din adâncul inimii. Care sunt nevoile din adâncul inimii lor? Aceștia iubesc corectitudinea și dreptatea, iubesc lucrurile pozitive, detestă ticăloșia, detestă regulile nescrise ale societății, precum și conflictele interne și trădările dintre oameni. Dacă astfel de oameni vin în casa lui Dumnezeu și, experimentând expunerea, judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu, apoi trecând prin încercările și rafinarea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, supunându-se cuvintelor Sale și acceptând judecata și mustrarea cuvintelor Sale, se eliberează puțin câte puțin de diversele firi corupte dezvăluite de umanitatea lor, precum și de murdăria obișnuită și de obiceiurile rele dinlăuntrul lor, atunci vor deveni ființe umane noi. Cu alte cuvinte, odată ce ating acest standard de bază al umanității – de a accepta adevărul, a se supune cuvintelor lui Dumnezeu, a privi oamenii și lucrurile și a se purta și a acționa conform cuvintelor Sale – oamenii care au simțul rușinii pot, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, să-și cunoască firile corupte și diversele gânduri și opinii incorecte, precum și modurile eronate de a se purta și căile greșite pe care le-au ales. Indiferent dacă cineva a învățat aceste lucruri din societate sau dacă acestea au izvorât direct din coruperea de către Satana, dacă are simțul rușinii, după ce acceptă cuvintele lui Dumnezeu, va putea să practice adevărul și să se elibereze treptat de aceste firi corupte și va avea astfel o mare speranță de a dobândi mântuirea.
Dacă cineva nu are simțul rușinii, atunci pur și simplu nu întrunește această condiție de bază a umanității – de a accepta cuvintele lui Dumnezeu, a se supune cuvintelor Sale, a privi oamenii și lucrurile și a se purta și a acționa conform cuvintelor Sale. De ce nu îndeplinește această condiție de bază? Deoarece oamenii fără simțul rușinii nu sunt scârbiți de lucrurile negative, de diversele tendințe rele ale societății sau de filosofiile Satanei; dimpotrivă, sunt pasionați de aceste lucruri și pot chiar să accepte, să susțină și să propage aceste puncte de vedere. Nu simt că acest lucru este rușinos, nici că este contrar conștiinței și rațiunii. Cu alte cuvinte, nu simt absolut nicio rușine. Indiferent cum folosesc tactici sau fac lucruri contrare adevăratelor lor sentimente, nu se simt rușinați. Persoanele cu umanitate și simțul rușinii se simt jenate pentru ei, dar nu doar că oamenii fără simțul rușinii nu sunt câtuși de puțin dezgustați să facă aceste lucruri, dar chiar se delectează făcându-le. Oamenii fără simțul rușinii sunt ca peștele în apă în uriașa hazna care este societatea, neavând niciun sentiment de repulsie sau ură – este întocmai terenul lor de joacă. Ei urăsc corectitudinea și dreptatea și, de asemenea, urăsc să fie tratați de alții într-un mod just. Pur și simplu le plac aceste practici nedrepte și injuste din societate, deoarece le oferă ocazia de a obține ceea ce își doresc prin diverse mijloace neadecvate. Consideră că nedreptatea este grozavă și că aceste tendințe rele și reguli nescrise sunt minunate. De ce le consideră atât de grozave? Pentru că diversele tendințe și reguli nescrise ale acestei lumi umane ticăloase le permit să obțină orice își doresc, satisfăcându-și ambițiile și dorințele, precum și diversele cerințe ticăloase. Astfel, simt că această lume este minunată. Dacă ar apărea corectitudinea și dreptatea în societate, nu ar avea loc să supraviețuiască și nu ar fi capabili să-și realizeze ambițiile și dorințele. Tocmai pentru că societatea este nedreaptă și are reguli nescrise, au ocazia de a prospera și de a deveni superiori celorlalți. Dacă această lume ar avea corectitudine și dreptate, acești oameni ticăloși fără simțul rușinii nu ar avea cum să iasă în evidență. Prin urmare, când aud cuvinte despre corectitudine și dreptate, sunt extrem de dezgustați de ele și se înfurie. În schimb, când oamenii cu simțul rușinii aud cuvinte despre corectitudine și dreptate, simt în inimile lor că viața este plină de lumină și au speranță. Când văd lumina, inimile lor sunt eliberate. Dacă văd că societatea este plină de ticăloșie și că toți oamenii trăiesc după filosofiile Satanei și acționează după reguli nescrise, simt că drumul dinaintea lor este sumbru și lipsit de lumină. Prin urmare, pentru oamenii cu simțul rușinii, apariția și lucrarea lui Dumnezeu și adevărurile exprimate de El sunt exact lucrurile de care are nevoie lumea lor lăuntrică, fiind și cele după care sunt însetați și la care speră în inimile lor. Apariția lui Dumnezeu, lucrarea Lui și faptul că adevărul domnește în casa lui Dumnezeu le permit oamenilor care au simțul rușinii și calitățile umanității să vadă speranța și lumina. După ce vin în casa lui Dumnezeu, deși firile lor corupte sunt încă la putere în vorbirea și acțiunile lor, aceștia tânjesc după lucruri pozitive în inimile lor și sunt dispuși să accepte adevărul. În ceea ce privește nevoile umanității lor, ei sunt guvernați de conștiință și de rațiune, cuvintele și acțiunile lor pot fi ținute în frâu, iar ei se pot cunoaște pe sine atunci când dezvăluie corupție. Dacă pot ajunge să înțeleagă adevărul și să acționeze conform principiilor, pot câștiga aprobarea lui Dumnezeu. Trăind în casa Lui, sunt încrezători; văd un viitor luminos înainte, iar inimile lor sunt pline de speranță. Oricând se spune că „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu, Dumnezeu este drept și există corectitudine și dreptate oriunde domnește El”, oamenii care au conștiință și rațiune simt bucurie și mângâiere în inimile lor și, desigur, tânjesc de asemenea după aceste lucruri. Ce înseamnă cuvântul „tânjesc”? Înseamnă că, atunci când se spune că „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu”, sunt fericiți și eliberați în inimile lor; în adâncul sufletului, spun „amin” acestor cuvinte și simt un fel de plăcere. Când se spune că „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu și corectitudinea și dreptatea domnesc oriunde lucrează Dumnezeu”, oamenii care au calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea lor se simt deosebit de mulțumiți în sinea lor. Aceste două afirmații aduc direcție în viețile lor și, de asemenea, le satisfac nevoile umanității. Poate că nu înțeleg neapărat mult din adevăr și poate că nu sunt neapărat capabili să practice multe dintre cuvintele lui Dumnezeu, dar simt o deosebită mângâiere și mulțumire în inimile lor doar auzind afirmația „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu”. Această afirmație rezonează puternic cu ei și le mișcă inimile; aceasta este o manifestare a nevoilor umanității lor. Atitudinea cuiva față de această afirmație și ceea ce simte în adâncul inimii sale spun multe despre esența și clasificarea acelei persoane. Vezi, când aud că „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu”, satanele și diavolii simt repulsie: „Cum adică «adevărul domnește»? N-am văzut adevărul domnind!” Când aud că „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu”, simt că este o condamnare a lor și o amenințare a vieții lor, așa că sunt dezgustați de această afirmație; așa reacționează satanele și diavolii la auzul acestor cuvinte. În schimb, când aud aceste cuvinte, oamenii dezorientați și cei din clasificarea animalelor recunosc verbal că adevărul domnește în casa lui Dumnezeu, dar nu simt absolut nimic în inimile lor. Nu simt deloc fericire sau bucurie, nici nu rezonează cu aceste cuvinte. Deși pot fi de acord cu această afirmație și nu i se opun, nu este ceva de care au nevoie în inimile lor. Dar ființele umane adevărate sunt diferite. Acestea tânjesc și sunt însetate după dreptate și corectitudine, prin urmare, când aud că adevărul domnește în casa lui Dumnezeu, inimile lor se umplu de speranță. Chiar dacă întâmpină unele dificultăți și obstacole speciale sau suferă un tratament nedrept din partea antihriștilor și a oamenilor răi, când se gândesc la faptul că adevărul domnește în casa lui Dumnezeu, inimile lor se umplu de speranță, starea lor devine tot mai bună, iar unele chiar sunt cuprinse de o bucurie nemărginită. Sentimentele pe care le are o ființă umană adevărată la auzul cuvintelor „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu” diferă de sentimentele oamenilor care sunt ai Satanei și ai diavolilor sau ale celor din clasificarea animalelor. Vezi, unui iepure îi place când vede morcovi și iarbă și le ronțăie fără oprire. Dar când un lup vede morcovi și iarbă, simte repulsie, spunând: „Ce e așa gustos la astea? Cred că iepurii și găinile sunt mult mai gustoase!” Indiferent cât de mult îi spui că morcovii și iarba sunt hrănitoare, lupul rămâne complet nemișcat. Așadar, când oamenii reîncarnați din animale aud cuvintele „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu”, deși recunosc din punct de vedere doctrinar că aceste cuvinte sunt corecte, simt repulsie față de ele în inimile lor. Nu acceptă câtuși de puțin aceste cuvinte și nu vor recunoaște niciodată că sunt bazate pe fapte. În schimb, când aude că „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu și există corectitudine și dreptate alături de Dumnezeu”, o ființă umană adevărată se simte deosebit de împlinită în inima ei. Simte că are acum o cale și că există speranță pentru ea ca persoană. Vezi, oamenii de diferite clasificări au manifestări diferite în felul în care tratează aceeași chestiune. Întrucât ființele umane adevărate au sentimente atât de evidente față de afirmația „adevărul domnește în casa lui Dumnezeu”, când vine vorba de alte adevăruri – care implică unele practici specifice și învățăturile specifice ale lui Dumnezeu pentru oameni – oamenii care au conștiință și rațiune vor fi deosebit de însetați de ele. Chiar dacă, în prezent, cât timp firile lor corupte rămân complet neschimbate, practicarea adevărului este întrucâtva dificilă pentru ei, deoarece statura lor este mică și au fost corupți prea profund de Satana, oricând citesc aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, sunt mișcați în inimile lor și se simt inspirați. Se vor hotărî să se supună cuvintelor lui Dumnezeu și să le practice. Pentru ei, cuvintele lui Dumnezeu sunt forța motrice care îi inspiră să mențină direcția și, desigur, constituie și calea practică pentru a urmări să devină oameni iubiți de Dumnezeu. De exemplu, când Dumnezeu vorbește despre poveștile lui Noe, Iov, Avraam și Petru, oamenii care au calitățile umanității vor deveni mai întâi invidioși după ce le aud. Cât de invidioși devin? Ca să folosesc o expresie nepotrivită, „salivează” din cauza lor. Adică, auzind că acești oameni au putut să aibă o astfel de frică și de supunere față de Dumnezeu, vor să fie și ei astfel de oameni, gândindu-se: „Vreau să mă închin lui Dumnezeu la fel ca Iov și Noe și sper să fiu întru totul supus lui Dumnezeu la fel ca Avraam, fără nicio falsificare personală.” Au un tip de aspirație; adică, atunci când aud poveștile și mărturiile acestor personaje, inimile lor sunt mișcate, iar ei se simt inspirați. Ce înseamnă că inimile lor sunt mișcate? Înseamnă că vor să fie astfel de oameni. Simt că este bine să fie astfel de oameni și că este nevoia lor interioară; simt că a fi astfel de oameni le îngăduie să-L mulțumească pe Dumnezeu, să se supună lui Dumnezeu și să aducă mărturie pentru El și că acesta este cel mai minunat, cel mai semnificativ și cel mai valoros lucru. În opinia lor, aceste lucruri sunt cele mai valoroase și demne de prețuit. Așadar, când aud despre aceste lucruri pozitive, sunt emoționați în inimile lor; le iubesc în mod deosebit, sunt interesați în mod special de ele și sunt profund impresionați de ele. Întrucât aceste lucruri le satisfac perfect nevoia interioară de corectitudine și dreptate și setea de lucruri pozitive, ele sunt ceea ce îi interesează, fiind indispensabile pentru viața lor. Cât despre lucrurile lipsite de valoare și de sens, nu sunt interesați de ele. Înainte de a intra în contact cu adevărul și cu ale lui Dumnezeu cuvinte, poate au citit unele lucrări literare lumești sau unele articole despre perspectivele asupra vieții și filosofiile de viață, dar după ce ajung să creadă în Dumnezeu și întâlnesc cuvintele Sale, când compară acele lucruri cu poveștile personajelor menționate în cuvintele lui Dumnezeu sau cu adevărurile cuvintelor lui Dumnezeu, nu le mai plac acele lucruri ale lumii non-credincioase; le place cel mai mult acest conținut care implică adevărul. Cu alte cuvinte, sunt însetați și tânjesc în inimile lor după lucruri pozitive, după cuvintele lui Dumnezeu și după poveștile despre personaje care implică adevărul. Pe această temelie, pas cu pas, oamenii pot să înțeleagă adevărul și să intre în adevărul-realitate. La început, lucrurile pozitive, adevărul, corectitudinea și dreptatea sunt nevoile umanității lor. Având aceste nevoi în umanitatea lor, atunci când aud adevărul, sunt capabili să-și manifeste setea și dorința de adevăr și abia apoi pot face un pas mai departe pentru a-l accepta, a i se supune și a intra în el. Doar astfel de oameni au speranța de a fi purificați și mântuiți. Prin urmare, este foarte important ca oamenii să aibă simțul rușinii în umanitatea lor.
Dacă i-ai cere cuiva care are simțul rușinii să-și încalce integritatea și demnitatea, s-ar simți chinuit în sufletul lui; a trăi cu demnitate și integritate este o nevoie a umanității sale. Pe această bază, se poate spune că acceptarea adevărului este un lucru foarte natural pentru acel individ; am putea spune și că este ceva de la sine înțeles și, în mod firesc, ceva relativ ușor pentru el. Am putea spune că este relativ ușor fiindcă oamenii încă au firi corupte înlăuntrul lor, dar doar în ceea ce privește umanitatea, oamenilor care au simțul rușinii le este mai ușor să accepte adevărul. În plus, dacă oamenii cu simțul rușinii au unele puncte forte, merite și daruri, odată ce aduc unele contribuții și au unele câștiguri în timp ce-și fac datoria în biserică, le vor împărtăși într-un mod foarte firesc cu alții ținând cont de conștiința și de rațiunea lor. Toți oamenii au fost corupți de Satana, iar atunci când oamenii cu simțul rușinii își împărtășesc experiențele, înțelegerea și câștigurile, ocazional își etalează punctele forte și meritele. Cu toate acestea, fiindcă au simțul rușinii, se înfrânează și sunt măsurați în acțiunile lor. Ce anume le permite să fie măsurați? Este vorba de conștiința și de rațiunea lor. Deși se dau uneori mari și își doresc în mod inconștient să fie stimați de alții, datorită simțului rușinii și a înfrânării exercitate de rațiunea din umanitatea lor, chiar dacă se dau mari, nu vor fi chiar excesivi sau extrem de desfrânați și de nestăpâniți. Așadar, vorbirea lor este relativ obiectivă și rațională. De exemplu, când se laudă până în punctul în care își încalcă simțul rușinii, se vor stăpâni și vor înceta, în loc să se etaleze cu nerușinare și fără scrupule, să se dea mari, să se înalțe și să aducă mărturie pentru ei înșiși sau să caute cu nerușinare stima, admirația și venerația oamenilor prin orice mijloace necesare. În ciuda faptului că au și dezvăluirile și manifestările firilor corupte, precum și gânduri sau dorințe dictate de firile corupte, oamenii cu simțul rușinii vor acționa pe baza conștiinței și a rațiunii atunci când își fac datoria și pe baza protejării propriei integrități și demnități. Chiar dacă dezvăluie o fire coruptă, aceasta are limite. În schimb, oamenii fără simțul rușinii încearcă prin toate mijloacele posibile să se dea mari și să se înalțe în orice circumstanțe și în orice mediu. Vorbesc fără nicio reținere, spunând tot felul de lucruri. Ba chiar își asumă meritul pentru lucrurile bune făcute de alții sau se folosesc de discuțiile despre neajunsurile și greșelile altora pentru a evidenția că sunt superiori și mai buni decât alții, vorbind despre cât de buni sunt și cum sunt superiori altora bazându-se pe suprimarea și pe desconsiderarea lor. Pentru unii, cu cât sunt prezenți mai mulți oameni, cu atât devine mai mare dorința lor de a se da mari; când sunt puțini oameni, simt că dorința lor nu poate fi satisfăcută. Așadar, cu cât sunt prezenți mai mulți oameni, cu atât vor mai mult să se dea mari și să se dea în spectacol; cu cât sunt prezenți mai mulți oameni, cu atât devin mai nerușinați și cu atât au mai puțin simțul rușinii – țin monologuri nesfârșite, fiind incapabili să se controleze. Caută fiecare ocazie să se dea mari și să se etaleze, lăudându-se cât de nobile sunt statutul și poziția lor, cât de înalte sunt calificările lor educaționale, cât de bogate sunt cunoștințele lor, cât de înalt este statutul lor în societate, ce nivel de conducător au avut în casa lui Dumnezeu, ce contribuții au adus și așa mai departe. Caută fiecare ocazie de a-și etala calitățile remarcabile și de a evidenția că sunt diferiți de ceilalți. Se laudă la nesfârșit și, cu cât vorbesc mai mult, cu atât devin mai entuziasmați. Dacă le ceri să aibă părtășie despre cunoștințele lor privind adevărul sau despre experiențele lor de intrare în viață, cuvintele lor sunt neinspirate și spun doar câteva lucruri. Dar când vine vorba să se etaleze, vorbesc neîncetat și fără oprire despre felul în care sunt diferiți de ceilalți și ce contribuții au adus, continuând la nesfârșit, fără să aibă câtuși de puțin simțul rușinii. Când termină de spus aceste lucruri și nu mai au nimic de adăugat, vorbesc despre faptul că erau cei mai duri luptători în tinerețe, că nimeni nu putea să-i bată și chiar că au lăsat un alt copil orb de un ochi. Ba chiar spun următoarele: „Toți adulții au spus: «Acest copil nu este obișnuit; nu va fi o persoană de rând când va crește mare!»” Nu cumva oamenii care spun aceste lucruri sunt lipsiți de simțul rușinii? Nu au deloc simțul rușinii; aceasta este o exprimare bombastică și o laudă de sine. Oamenii fără simțul rușinii profită de fiecare ocazie de a se lăuda și de a se înălța, fiind dispuși să plătească orice preț pentru a face asta. Indiferent cum sunt priviți de alții, nu au pic de rușine. În schimb, oamenii care au simțul rușinii se vor lăuda și se vor înălța și ei, dar, chiar dacă nu înțeleg adevărul și nu au experimentat mustrarea și judecata, sunt măsurați când fac astfel de lucruri. Cuvintele lor sunt cel puțin obiective. Nu vor spune că pot face lucruri pe care nu le pot face, nu-și vor da importanță și nu se vor lăuda, cu atât mai puțin își vor asuma meritul pentru lucrurile bune făcute de alții. Nu vor spune lucruri pur și simplu născocite și nu vor inventa fapte. De ce? Nu-i lasă inima să spună astfel de lucruri. Se gândesc: „Dacă n-am făcut eu asta, de ce să spun că am făcut-o?” Ar avea mustrări de conștiință. De exemplu, dacă cineva cu conștiință, rațiune și simțul rușinii ar avea note proaste la școală, deși ar vrea să se laude că are un calibru bun și nu este mai rău decât o persoană medie, ar spune cel mult: „Am studiat din greu. Am luat examenele de admitere la gimnaziu și la liceu pe cont propriu, fără să dau mită și, mai târziu, am intrat cu greu la un colegiu de doi ani.” Acel individ spune doar: „Și eu am fost la colegiu” și nu se laudă cu nimic. Nu se poate considera că se dă mare, deoarece ceea ce spune este obiectiv și adevărat. Poate omite lucruri care îl stânjenesc sau îl fac să-și piardă reputația, dar categoric nu va spune: „Am fost un elev extraordinar; am fost mereu în primii zece din clasa mea.” Nu va inventa fapte, nu va născoci lucruri din senin și nu va spune lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. De ce nu spune aceste lucruri? Pentru că are conștiință și simțul rușinii. Unii oameni spun: „Oare pentru că cineva din jurul său știe adevărul gol-goluț despre el?” Chiar dacă nimeni nu știe adevărul gol-goluț despre el, tot nu-l lasă inima să spună aceste lucruri, deoarece are simțul rușinii și îi pasă de mândria lui. Simte că este prea rușinos și lipsit de integritate și de demnitate să inventeze lucruri din senin și să născocească fapte. Unii oameni spun: „Dacă alții nu știu adevărul gol-goluț despre el, ar putea să se prefacă puțin. Ce mare lucru dacă se preface?” Dar acel individ tot nu ar face asta. Este o chestiune care ține de natura unei persoane; se reduce la clasificarea ei. Dacă ești o persoană cu simțul rușinii, vorbirea și acțiunile tale vor rămâne mereu în limitele date de simțul rușinii. Nu poți încălca acele limite; dacă ocazional le încalci cu un pas, aceasta este o situație foarte specială. Odată ce le încalci, ai o senzație de neliniște și mustrări de conștiință; te simți inconfortabil în sinea ta. Prin urmare, chiar dacă oamenii cu simțul rușinii se dau mari și se laudă, se aplică o limită și o graniță. Categoric nu vor rosti cu nerușinare și cu tupeu niște cuvinte goale și nu-și vor da importanță pentru a se lăuda și a se da mari, nici nu vor inventa lucruri din senin și nu vor născoci fapte ca să-și asume meritul pentru toate faptele bune. Categoric nu sunt astfel de oameni. Vorbind despre faptul de a avea simțul rușinii, acest simț al rușinii îndeplinește o funcție în oameni; nu este ceva lipsit de conținut. Întrucât simțul rușinii este o calitate a umanității, este ceva înnăscut în oameni; categoric nu este un efect provocat de înfrânarea exercitată de oamenii, evenimentele și lucrurile din exterior. Lucrurile exterioare nu-ți pot ține în frâu gândurile și acțiunile; gândurile, nevoile interioare, esența și clasificarea cuiva sunt chestiuni interioare ale unei persoane. Chiar dacă cineva cu simțul rușinii vrea să se dea mare sau să se înalțe și să aducă mărturie pentru el însuși ca să câștige puțin prestigiu printre oameni, întrucât are simțul rușinii, se aplică o limită și o graniță atunci când face aceste lucruri. Cu alte cuvinte, conștiința îl avertizează constant în inima sa: „Mergi prea departe și este o nerușinare să faci asta. N-o face! Dacă faci asta, va fi extrem de jenant și lipsit de demnitate atunci când oamenii îți vor expune adevărata față mai târziu! Dacă te porți așa, mai ești o ființă umană?” Aceste gânduri și opinii îl țin mereu în frâu, așadar se aplică o limită atunci când face astfel de lucruri. Vezi, când oamenii cu simțul rușinii se îmbracă, chiar dacă au impresia că o haină arată bine, dacă se uită în oglindă și văd că este puțin transparentă, simt că n-ar fi bine să o poarte afară. Alții spun: „Ce contează dacă este transparentă? Toți oamenii se îmbracă așa în zilele noastre. Doar se vede puțin prin ea și ți-e jenă – alții poartă haine mult mai revelatoare și nici măcar nu le pasă.” Ei spun: „Nici gând; nu pot ieși așa din casă.” Nu ar ieși așa nici în ruptul capului. De ce? Pur și simplu nu pot trece peste simțul rușinii; simțul rușinii îi ține în frâu. Oamenii care au simțul rușinii vor fi măsurați în modul în care se poartă și se ocupă de chestiuni sau în felul în care se îmbracă și se îngrijesc, în timp ce oamenii fără simțul rușinii sunt diferiți. Este întocmai așa cum unii oameni se îmbracă adecvat când sunt cu frații și surorile, dar se îmbracă diferit după ce ajung acasă, purtând orice le place non-credincioșilor să poarte – unii chiar își rup hainele pe care le-au purtat la adunare imediat ce ajung acasă, spunând: „Nu-mi place deloc să port hainele astea. Sunt prea sărăcăcioase; arăt exact ca un țărănoi. Cine ar vrea să poarte îmbrăcămintea asta!” Indiferent dacă sunt sau nu cu frații și surorile, îmbrăcămintea și ținuta oamenilor care au cu adevărat simțul rușinii sunt mereu demne și decente. Chiar dacă nu ar crede în Dumnezeu, tot s-ar îmbrăca așa și nu ar exagera.
Când are părtășie despre înțelegerea sa bazată pe experiență și o împărtășește în cadrul adunărilor, dacă se laudă și se înalță, cineva care are integritate și demnitate se va rușina în sinea lui, ca și cum ar fi privit de o mulțime de oameni, iar acest sentiment îi amintește următoarele: „Nu e bine să spui asta, nu-i așa? Nu e bine să faci asta, nu-i așa?” Se va simți rușinat. Adică, indiferent ce spune sau face ori cât de departe merg cuvintele sau acțiunile sale, simțul rușinii din adâncul inimii sale îi aduce aminte, îl ține în frâu și îl controlează în permanență. Astfel, într-o anumită măsură, cuvintele pe care le rostește și lucrurile pe care le face reflectă un grad relativ de integritate și demnitate. Chiar dacă un individ de acest fel are firi corupte sau anumite defecte în umanitatea sa ori este influențat de tendințe rele, datorită clasificării sale înnăscute, este totuși capabil să se raporteze în mod subconștient la cuvintele lui Dumnezeu atunci când aude cuvintele Sale care îi expun și îi judecă pe oameni. Se gândește: „Dumnezeu vorbește despre mine în această afirmație. Am avut acest tip de stare și dezvăluire și am avut și acest tip de manifestare.” Va avea starea și manifestarea de a se raporta în mod conștient la cuvintele lui Dumnezeu. Altfel spus, când un individ cu simțul rușinii aude cuvintele lui Dumnezeu care îi expun și îi judecă pe oameni, le va accepta în mod subconștient și se va raporta în mod subconștient la ele. Va reflecta asupra propriei persoane pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și va recunoaște că este corupt în acest fel și că are aceste dezvăluiri și manifestări. Se va simți neliniștit în adâncul sufletului: „Constat că și eu am corupție. Constat că sunt o persoană cu o fire arogantă, așa cum este expusă de cuvintele lui Dumnezeu. Și eu sunt sfidător și neascultător și nu sunt o persoană bună. Cum pot să fiu atât de corupt? Obișnuiam să cred că sunt cumsecade, că sunt o persoană bună, cu conștiință și rațiune, căreia îi place să dăruiască altora și care tinde să aibă compasiune și milă față de alții. Credeam că aș putea să fiu răpit direct după ce accept lucrarea lui Dumnezeu. Nici măcar nu m-am gândit că sunt și eu un membru al omenirii corupte.” Deoarece întrunește această condiție de bază de a avea simțul rușinii, va accepta în mod natural și firesc faptele concrete despre oameni expuse de cuvintele lui Dumnezeu și apoi se va raporta la ele pentru a reflecta asupra sa și a se cunoaște pe sine. Aceasta îi oferă o ocazie bună de a înfrunta corect cuvintele lui Dumnezeu, de a le accepta fără divergențe și apoi de a ajunge puțin câte puțin să se supună. Pe ce se bazează toate acestea? Se bazează pe faptul că are simțul rușinii. Astfel, este capabil să realizeze că există unele dezvăluiri rușinoase și ticăloase de corupție înlăuntrul său și apoi, odată ce simțul rușinii acționează asupra sa, este capabil să respingă în mod proactiv ceea ce consideră a fi lucruri negative și rușinoase. Când aude afirmațiile, stările, dezvăluirile specifice și chiar evenimentele specifice din cuvintele lui Dumnezeu care expun firile corupte ale omenirii, este capabil să realizeze că are aceste firi corupte înlăuntrul său. Le va accepta pentru a reflecta asupra sa și a se cunoaște pe sine. După aceea, când se va confrunta din nou cu astfel de situații, dacă se împotrivește cuvintelor lui Dumnezeu sau dacă dezvăluie încă o dată stările expuse în cuvintele lui Dumnezeu, simțul rușinii îi va aminti iarăși în inima sa: „Făcând asta, nu cumva te împotrivești cuvintelor lui Dumnezeu? Nu ești o persoană bună, nici nu ești cineva care se supune cuvintelor lui Dumnezeu sau care iubește adevărul!” Deoarece are simțul rușinii, este capabil să accepte expunerea și judecata cuvintelor lui Dumnezeu. Cuvintele Sale au atunci un efect restrictiv asupra sa și îi pot corecta gândurile și opiniile. Vezi, nu are simțul rușinii o funcție foarte importantă? (Ba da.) Când nu înțelege adevărul, acel individ are o limită morală de bază. Când înțelege adevărurile-principii sau pricepe detaliile cuvintelor lui Dumnezeu, standardul după care este ținut în frâu de simțul rușinii nu mai este limita sa morală, nici nu este doar limita conștiinței și rațiunii sale; în schimb, adevărurile-principii devin limita sa. Nu este această limită superioară față de limita conștiinței și rațiunii cuiva? Nu a fost înălțat standardul acestei limite? (Ba da.) Inițial, când nu înțeleg adevărul, oamenii cu simțul rușinii au o limită morală de bază în gândurile și opiniile lor. După ce înțeleg adevărul, limita lor morală este înălțată și tinde treptat către adevărurile-principii. Nu crezi că oamenii de acest fel s-au schimbat? Voi da un exemplu și veți înțelege. De exemplu, inițial, în interacțiunile cu alții, aceștia nu profitau de oameni, nu-i loveau și nu-i înjurau, nu făceau intenționat lucruri pentru a-i păcăli și răni pe alții, nu-i înșelau și nu-i escrocau pe alții. Considerau că este destul de bine să acționeze în acest fel. A se abține de la a-i lovi sau înjura pe oameni și de la a-i înșela sau răni este oare un adevăr-principiu privind tratarea oamenilor? (Este doar o manifestare rudimentară a umanității; nu este un adevăr-principiu.) Aceasta este doar limita morală a conduitei oamenilor care au conștiință și rațiune: a face tot posibilul pentru a nu-i lovi sau înjura pe alții și pentru a nu face lucruri care îi înșală sau îi rănesc pe alții. Este doar o abținere de la a face rău. Adevărurile-principii sunt însă superioare față de limita morală a cuiva. Să tratezi oamenii conform adevărurilor-principii nu mai înseamnă doar să-ți respecți limita morală; este mai presus de aceasta. Atunci, ce anume cer cuvintele lui Dumnezeu când vine vorba de acest principiu pentru tratarea oamenilor, care este mai presus de limita morală a cuiva? (Să tratăm oamenii corect, conform principiilor.) Așa este, să tratați oamenii corect. Acesta este un adevăr-principiu. Atunci, este acest adevăr-principiu o limită morală? (Nu, acest principiu este superior unei limite morale.) Nu este o limită morală; este un adevăr-principiu care se bazează pe o limită morală, fiind și superior acesteia. Acesta este adevăratul principiu privind tratarea oamenilor. Abținerea de la a-i lovi sau înjura pe oameni și de la a face lucruri care îi păcălesc sau îi rănesc pe alții nu este un adevăr-principiu; este doar o abținere de la a face lucruri într-un sens negativ. Dar doar pentru că te abții de la a face lucruri nu înseamnă că ai principii privind modul de tratare a oamenilor; a nu-i lovi sau înjura pe oameni nu înseamnă că principiile tale pentru tratarea oamenilor sunt corecte. Faptul că te abții de la a-i lovi sau a-i înjura și de la a-i păcăli sau a-i răni este echivalent cu a-i trata corect? Nu este, nu-i așa? Dacă cineva te-a jignit odată sau dacă nu te-ai înțeles bine cu acel individ sau nu-ți place de el, dar pe baza umanității și calibrului său, este potrivit să fie conducător, l-ai alege? Dacă ai evalua acest lucru pe baza principiului de a nu lovi sau înjura oamenii și de a nu-i păcăli sau răni, ce ai face? Nu ai avea nicio cale de urmat. Ca ființă umană coruptă, fără principii exacte privind tratarea oamenilor, ai spune cel mult: „Nu l-am lovit sau înjurat, nici n-am spus dacă este bun sau rău. Nu l-am ținut pe loc, așa că nu poți spune că l-am păcălit sau rănit. Oricum, nu-mi place de el, așa că nu-l voi alege.” Faptul că nu-l alegi înseamnă că tratezi oamenii corect? (Nu.) De fapt, dacă este un candidat potrivit pentru funcția de conducător, ar trebui să-l alegi; doar aceasta înseamnă să tratezi oamenii corect. Alegerea lui nu se bazează pe principiul de a nu lovi sau înjura oamenii și de a nu-i păcăli sau răni, dar pe ce se bazează? Pe principiul de a trata oamenii corect, așa cum cer cuvintele lui Dumnezeu; doar acesta este un adevăr-principiu. Așadar, unii oameni gândesc: „Nu-i lovesc sau înjur pe oameni, nici nu-i păcălesc sau rănesc, deci nu mă face asta o persoană bună?”, la care Eu spun: „Nu ești o persoană bună. În cel mai bun caz, ești suficient de norocos încât să fii considerat o ființă umană.” O persoană cu adevărat bună este cineva care poate practica în conformitate cu adevărurile-principii. Adică, atunci când vine vorba de modul de a trata oamenii, pe lângă faptul că te abții de la a-i lovi, a-i înjura, a-i păcăli sau a-i răni, îi poți trata și într-un mod corect și just; doar atunci ești o persoană bună. Acest mod de a avea părtășie clarifică lucrurile? (Da.) O limită morală este un principiu de bază pentru conduita personală a oamenilor care au conștiință și rațiune în umanitatea lor. Deși acest principiu pentru conduita personală corespunde conștiinței și rațiunii umanității, el nu poate înlocui adevărurile-principii; comparativ cu adevărurile-principii, există totuși o diferență. În cel mai bun caz, cineva care are o limită morală este o persoană standard, dar nu se poate numi o persoană bună. Doar cei care se pot purta și pot acționa conform adevărurilor-principii sunt oameni buni. De exemplu, este deja destul de bine dacă o persoană medie reușește să nu-i înșele sau să nu-i rănească pe alții și să nu-i lovească sau să nu-i înjure pe oameni când vine vorba de modul în care îi tratează pe alții. Totuși, principiile unei persoane bune privind tratarea oamenilor sunt mai presus de atât: persoana este capabilă să-i trateze pe oameni în mod corect și conform adevărurilor-principii. Adică, o ființă umană adevărată are o limită morală și simțul rușinii, precum și condițiile de bază pentru o conduită personală adecvată. Așadar, o astfel de persoană are ocazia de a reuși să trateze oamenii corect și să se poarte și să practice în conformitate cu adevărurile-principii. Există o deosebire între o limită morală și adevărurile-principii? (Da.)
Dacă cineva are simțul rușinii în umanitatea sa, atunci are integritate și demnitate în modul în care se poartă și acționează. Limita sa este că trebuie să-și protejeze integritatea și demnitatea și să nu le piardă. În termeni uzuali, un astfel de individ nu și-a pierdut în esență conștiința; este meticulos în modul în care face lucrurile, prețuiește integritatea și caracterul și are empatie. Indiferent ce face, când vine vorba de interese personale, statut sau bani, are o limită. Această limită îi protejează integritatea și demnitatea; adică, nu va depăși ceea ce îi permit integritatea și demnitatea pentru a face într-un mod lipsit de scrupule lucruri de nejustificat în ceea ce privește justiția morală sau etica umană. Aceasta înseamnă a avea simțul rușinii. În plus, oamenii cu calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea lor au propriile opinii și alegeri în ceea ce privește mâncarea, băutura și distracția, precum și în ceea ce privește diversele tendințe rele din societate. Nu vor urma în niciun caz tendințele rele pentru a trăi o viață de amețeală și desfrânare, complăcându-se arbitrar și purtându-se într-un mod depravat. Au propriile alegeri cu privire la treburile lumii omenești sau la tendințele rele. Aceste alegeri se pot baza pe integritatea și bunătatea lor sau pe simțul rușinii; depinde de situația în cauză. Indiferent cât de populare sunt diversele lucruri care apar în lume și indiferent cât de mult sunt aprobate de societate și de public, astfel de oameni încă au în adâncul sufletului propriile gânduri și opinii despre aceste lucruri și vor face în continuare propriile alegeri corecte. În inimile lor, ei cred: „Indiferent de circumstanțe, nu poți să-ți pierzi umanitatea. În orice moment, ești o ființă umană. Nu poți face lucruri pe care le fac fiarele. Nu poți face lucruri pe care le fac diavolii. Nu poți deveni la fel ca fiarele și diavolii.” Așadar, indiferent ce fac, sunt ținuți în frâu de conștiința și de rațiunea lor. Mai exact, această înfrânare înseamnă că sunt în permanență îndemnați și controlați de conștiința și de rațiunea lor. De exemplu, să spunem că atât un astfel de individ, cât și o altă persoană fac afaceri. Cealaltă persoană îi înșală și îi escrochează în permanență pe oameni, vânzând un articol de 10 yuani cu 300 până la 500 de yuani, dar acel individ îl vinde doar cu 50 de yuani, abia câștigând destul cât să-și asigure cu greu existența. Văzând că persoana cealaltă face profituri uriașe, în timp ce el muncește cu atâta trudă de atâția ani doar ca să câștige suficient cât să aibă ce mânca, se simte mereu neîmpăcat în inima lui. Vrea să fie și el lipsit de scrupule ca persoana cealaltă, dar apoi se gândește: „Ar fi prea contrar conștiinței mele să fac asta. Nu mă lasă inima să o fac! Dacă sunt dat în vileag după ce o fac? Ar fi aceasta o încălcare a legii? Aș merge la închisoare?” Vezi, se gândește mult la asta și, cugetând astfel, simte în permanență mustrări de conștiință. Deși este indus în eroare și influențat de diversele tendințe rele ale lumii și vrea să câștige și el mai mulți bani pentru a se bucura de o viață materială bună, după ce cugetă, tot nu-l lasă inima în cele din urmă să-i înșele și să-i escrocheze pe alții. Unii oameni spun: „Astfel de oameni sunt doar temători, nu-i așa?” Unii dintre ei sunt temători, dar alții, nu; sunt pur și simplu ținuți în frâu de conștiința și de rațiunea lor și simt că nu-i pot înșela și escroca pe alții. Chiar dacă fac ocazional asta, regretă după aceea, trăind în fiecare zi cu teama că va merge ceva prost și cineva le va bate în ușă. Se gândesc în sinea lor: „N-am câștigat acești bani în mod onorabil. Dacă află oamenii, mă vor critica pe la spate? Cu siguranță nu voi mai face asta. Mintea mea este împăcată doar când banii pe care îi cheltuiesc au fost câștigați prin munca mea asiduă și doar atunci dorm fără să am coșmaruri.” După ce înșală o dată pe cineva în acest fel, lucrurile devin dificile pentru ei mult timp; nu dorm bine, nu pot mânca nimic și sunt mereu neliniștiți în inima lor. Desigur, oamenii de acest fel sunt practic inexistenți în societate. Societatea este plină de oameni care sunt ai diavolilor și fac parte din clasificarea animalelor; nu simt nimic când vine vorba de înșelarea și escrocarea altora în acest fel.
Chiar dacă cineva care are conștiință și rațiune intră frecvent în contact cu diverse chestiuni legate de mâncare, băutură și distracție, conștiința și rațiunea sa își vor îndeplini în continuare funcția. Individul respectiv nu va urma trupul sau tendințele rele pentru a se complace pe deplin în diversele sale dorințe. În schimb, indiferent ce mănâncă, ce bea sau cum se veselește, există o limită. Se gândește: „A mânca mâncare bună, a purta haine frumoase și a te bucura de cele mai intense plăceri fizice, toate acestea sunt lipsite de însemnătate. Chiar pentru asta trăiesc oamenii?” În inima acestui tip de individ, plăcerile fizice, mâncarea, băutura și distracția nu pot satisface nevoile lumii sale interioare. Se gândește în sinea lui: „Oamenii urmăresc mereu să se bucure de lucruri bune. Acum m-am bucurat și eu de ele și nu simt nicio fericire. Ce este, mai exact, fericirea? Cum ar trebui să trăiască cineva pentru a fi cu adevărat fericit? M-am bucurat de toată această mâncare, băutură și distracție, precum și de diverse plăceri fizice – nu în asta constă viața umană? Oare asta este viața? Dacă cineva își trăiește toată viața așa, doar pentru a urmări mâncarea, băutura, distracția și plăcerile fizice, cum diferă de un animal? Dacă oamenii, la fel ca animalele, trăiesc și ei doar pentru trei mese pe zi, nu înțeleg ce înseamnă viața, rămân neîmpliniți în gândurile lor, în lumea lor spirituală și în inimile lor și nu înțeleg multe lucruri despre viață, care este rostul de a trăi așa, generație după generație?” În tinerețe, oamenii sunt plini de curiozitate în privința lumii. Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le cunosc și pe care nu le-au văzut și de lucruri pe care nu le-au experimentat, iar ei simt că viața lor ar putea fi foarte fericită și împlinită sau că ar putea avea o viață minunată și unică dacă ies și se aventurează în lume. Dar, după ce experimentează cu adevărat societatea, văd că omenirea trăiește așa, generație după generație. De la nesăbuința și ignoranța din tinerețe, la suferința intensă și la câștigarea unei oarecare experiențe de viață după ce traversează unele situații în societate – așa își trăiește fiecare viața. Toată lumea trece prin procesul de urmărire a perspectivelor, faimei și câștigului și de axare asupra mâncării, băuturii, distracției și plăcerilor fizice. În anii bătrâneții, deși oamenii au câștigat o oarecare experiență de viață, par să nu fi cules nimic, nici nu înțeleg ce înseamnă viața. Nu este oare lipsit de sens să-și trăiască cineva întreaga viață așa? Oamenii simt adesea un gol inexplicabil. Cu alte cuvinte, când cugetă cu adevărat asupra vieții în inimile lor și încearcă să se gândească la ceva semnificativ și valoros, nu se pot gândi la nimic, iar inimile lor par complet goale. Nu știu de ce se întâmplă asta, nici de ce ar trebui să aibă nevoie inimile lor sau unde ar trebui să se odihnească inimile lor. Simt că nu au pe ce să se bizuie și sunt profund derutați, gândindu-se în sinea lor: „Am experimentat destul de multe lucruri în această viață și am gustat diverse greutăți și dureri. Așa se încheie, de fapt, viața?” Când se uită la oamenii în vârstă, se pare că și ei au trecut prin viață în acest fel. Apoi simt că viețile oamenilor sunt lipsite de sens. Au urmărit mereu faima și câștigul, statutul și plăcerile fizice. Când nu le au, sunt hotărâți să le obțină; când le obțin, simt puțină fericire și se bucură puțin o vreme, dar, pe termen lung, nu simt nicio fericire. După ce aleargă de colo-colo cea mai mare parte a vieții lor, tot se simt goi, fără să aibă ceva de care merită să se agațe. Simt mereu că apucă aerul cu ambele mâini, sperând totuși să obțină ceva. Ați spune că acest sentiment este bun? (Nu.) Atunci, cum apare acest sentiment? (Toată mâncarea, băutura și distracția din lume nu pot satisface nevoile lăuntrice ale oamenilor.) Oare toată lumea gândește așa? Ce fel de oameni gândesc așa? (Oamenii care au conștiință și rațiune gândesc așa.) Spuneți-Mi, ar gândi așa oamenii fără gânduri, fără gândire logică și fără judecată? (Nu.) Oamenii lipsiți de judecată sunt cei fără conștiință și rațiune; sunt din categoria fiarelor. Nu se gândesc la aceste chestiuni ale umanității, nici nu chibzuiesc la viața umană, la viitor sau la calea pe care să o urmeze. Nu chibzuiesc la aceste lucruri. Atât timp cât pot mânca și bea, sunt mulțumiți. Pur și simplu o scot cumva la capăt, luând fiecare zi așa cum vine, veselindu-se în fiecare zi pe care o trăiesc și bucurându-se de fiecare zi când pot face asta. Nu iau în considerare aceste chestiuni care implică viața. Atunci, ce legătură au aceste lucruri cu conștiința și rațiunea umanității? Dacă cineva are conștiință și rațiune, va da dovadă de raționalitate în ceea ce face. Este foarte important ca oamenii să aibă raționalitate. Când au raționalitate, de cele mai multe ori nu trăiesc după sentimente, ci trăiesc în mod rațional, trăind rațional clipa prezentă. Se vor gândi: „Chiar am câștigat ceva în această viață? A meritat să trăiesc această viață? Am făcut ceva semnificativ și valoros? Am nevoie în sinea mea de lucrurile pe care le urmăresc? Au fost satisfăcute nevoile mele interioare? Nu au fost satisfăcute și mă simt foarte gol. Niciun lucru material, nici afecțiunea familiei sau prietenia, nu-mi poate satisface cele mai profunde nevoi. Umanitatea mea nu are nevoie de niciunul dintre aceste lucruri.” Se vor gândi în mod rațional la aceste lucruri. Cu alte cuvinte, pe măsură ce ajung la vârsta adultă, vor privi mai rațional aceste lucruri și, cu cât vor eșua mai mult în obținerea răspunsurilor, cu atât vor simți mai multă durere. Înainte de a experimenta aceste lucruri, oamenii judecă și își închipuie unele lucruri în sfera rațiunii, într-un mod planificat și care folosește raționalitatea normală. Dar după ce parcurg procesul acestor lucruri și privesc înapoi, devin mai raționali. Vor privi în mod rațional lucrurile pe care le-au experimentat și cele pe care le-au trăit și vor vedea că toate acestea sunt deșarte și că absolut niciunul nu are însemnătate. De ce spun asta? Pentru că tot ce fac oamenii este pentru mâncare și haine, pentru a-și asigura trei mese pe zi pentru trupul lor și pentru a-și proteja plăcerile fizice. Se luptă pentru faimă și câștig și concurează unii cu alții. Dacă cineva își trăiește întreaga viață doar pentru aceste lucruri, trăind ca un animal, atunci nu este cu mult mai avansat decât un animal; o astfel de viață nu are nicio valoare. Oamenii cu rațiune umană vor cugeta la aceste lucruri în inimile lor. Prin urmare, când ajung la o anumită vârstă, aceste moduri de viață, reguli ale jocului și moduri de a gestiona lucrurile care se repetă constant îi vor face să se simtă obosiți, scârbiți, dezgustați și sătui. În cele din urmă, vor căpăta un sentiment de deșertăciune, simțind că s-au bucurat de toate aceste lucruri și le-au experimentat, însă nu au cules nimic și nu au câștigat nimic real, tangibil, care să le satisfacă cu adevărat nevoile umanității. În aceste circumstanțe, oamenii cu conștiință și rațiune vor explora, vor căuta și vor bâjbâi în continuare: ce este, mai exact, o viață umană adevărată? Cum anume ar trebui să-și trăiască cineva viața? Unii oameni inteligenți vor căuta o cale în viață și vor încerca să găsească credința religioasă. Acesta este contextul în care unii oameni vin în casa lui Dumnezeu. Ei descoperă că doar cuvintele Sale și adevărul, calea și viața pe care Dumnezeu le oferă omenirii le pot satisface nevoile. Când explorează întrebări precum care sunt valoarea și sensul vieții, doar cuvintele lui Dumnezeu le pot da răspunsuri. Abia atunci devin însetați după cuvintele lui Dumnezeu și, mai târziu, acceptă cuvintele Sale și apoi fac un pas mai departe, supunându-se acestora. Setea lor după cuvintele lui Dumnezeu, acceptarea lor și supunerea față de ele se bazează pe experiența lor de viață și sunt produse de reflecțiile lor asupra câtorva dintre lucrurile pe care le-au experimentat în viață.
Simțiți că părtășia noastră de mai devreme este abstractă? Puteți să o înțelegeți? (Nu este abstractă. Putem să o înțelegem.) Acest conținut nu este nici abstract, nici gol; toate acestea sunt lucruri pe care oamenii le pot vedea și cu care pot intra în contact în viața reală. Dacă cineva crede că părtășia despre conștiința și rațiunea umanității nu are legătură cu viața reală și simte că acest conținut este foarte gol și abstract, ca și cum s-ar întâmpla într-o altă lume și ar fi prea departe de oameni, atunci acea persoană are o problemă, nu-i așa? Nu înțelegi chestiunile care se referă la conduita personală și, în conduita ta personală, nu ai conștiință sau rațiune. Așadar, ce ești mai exact: un diavol sau un animal? Este greu de spus, dar, în orice caz, nu ești o ființă umană. Oamenii care au conștiință și rațiune pot să perceapă și să se regăsească în gândurile sau manifestările referitoare la conștiința și rațiunea umanității. Dacă cineva nu se poate regăsi în aceste gânduri sau manifestări pozitive, dar se poate regăsi în cele negative, aceasta arată că nu are conștiință sau rațiune înlăuntrul său. Unii oameni lipsiți de conștiință și rațiune chiar simt o repulsie profundă față de gândurile, opiniile și modurile de conduită care privesc conștiința și rațiunea umanității, simțind că sunt rușinoase, dezgustătoare sau disprețuitoare – aceștia sunt oameni fără calitățile umanității. Oamenii care nu au calitățile umanității simt o repulsie puternică față de manifestările conștiinței și rațiunii umanității și nu pot percepe nici diversele gânduri, comportamente și principii specifice de practică manifestate de umanitatea celor care au conștiință și rațiune. Deoarece nu sunt de același fel, nu le pot percepe. Spuneți-Mi, pot animalele să înțeleagă pe baza căror principii acționează oamenii sau de ce acționează așa? (Nu.) Animalele nu știu. Ce știu animalele? Știu ce să facă și când – doar acele lucruri fixe: când să mănânce, cât timp să se joace și unde le duc de obicei stăpânii lor. Cât despre motivul pentru care stăpânii lor le duc acolo sau de ce nu le duc, acestea sunt lucruri pe care nu le știu. În plus, nu știu de ce diferă cantitatea de hrană pe care o primesc de la vară la iarnă, nici nu știu ce intenții au stăpânii lor în tot ceea ce fac pentru ele. Animalele știu doar: „În fine, stăpânul meu este bun cu mine. Stăpânul meu îmi dă mâncare delicioasă în fiecare zi și, de asemenea, îmi ține companie și mă protejează. Este bun cu mine, așa că este stăpânul meu. Alți oameni nu mă hrănesc și nu mă tratează bine, așa că nu sunt stăpânii mei și nici eu nu sunt apropiat de ei.” Animalele știu doar aceste lucruri simple. În mod similar, oamenii care fac parte din clasificarea animalelor nu vor putea niciodată să înțeleagă sau să priceapă aceste chestiuni care implică umanitatea, conduita personală, gândurile și opiniile. Chiar dacă îi înveți, tot ce vor învăța de la tine sunt doctrine. Dar a înțelege ceva în termeni de doctrină nu înseamnă a înțelege cu adevărat; ei nu înțeleg implicațiile, nici valoarea lucrurilor despre care îi înveți. Prin urmare, oamenii care fac parte din clasificarea animalelor nu pot înțelege când se vorbește despre chestiuni care țin de conștiința și rațiunea umanității. Diavolii pot înțelege aceste lucruri din punct de vedere doctrinar, dar nu le acceptă. Simt repulsie și detestă aceste afirmații, gândind că debitezi niște cuvinte pompoase și că acestea sunt afirmații fără legătură cu viața reală a omenirii. Indiferent dacă nu le acceptă sau nu le pot înțelege, Eu nu spun aceste lucruri despre conduita personală pentru a fi auzite de cei care sunt ai diavolilor sau care fac parte din clasificarea animalelor. Dacă sunt dispuși să le accepte ca doctrine, este în regulă; dacă nu sunt dispuși, nu am nicio obiecție. Oamenii sunt sortați după felul lor – nu pot fi forțați. Oricare ar fi clasificarea ta, aceasta decide lucrurile care îți plac. Dacă nu ai umanitate și nu aparții omenirii, nu vei înțelege cuvintele care implică adevărul și nu vei fi dispus să mergi pe calea pe care se cuvine să meargă oamenii. Doar oamenii care au o clasificare umană vor fi dispuși să asculte aceste subiecte legate de conduita personală și de adevăr. Dacă unii nu sunt dispuși să le asculte și nu le pot asimila, nu sunt obligați să asculte. Astfel de oameni nu au o clasificare umană, iar adevărul nu este rostit pentru urechile lor.
Tocmai am menționat că, în cazul oamenilor care au conștiință și rațiune în umanitatea lor, când vine vorba de nevoile lor fizice în viață – cum ar fi mâncarea, băutura și distracția – pe măsură ce experimentează și întâlnesc mai mult aceste lucruri, vor reflecta permanent asupra lor. Cu cât experimentează mai mult mâncarea, băutura, distracția și plăcerile trupești în viață, cu atât simt mai mult în inimile lor că aceste lucruri sunt deșarte și lipsite de sens. Chiar dacă nu pot renunța la un astfel de trai, nu găsesc bucurie în el; în schimb, se simt foarte neajutorați. Această stare îi îmboldește și mai mult să caute să înțeleagă întrebări precum sensul vieții și de ce trăiesc oamenii. Prin urmare, când acceptă lucrarea lui Dumnezeu și primesc răspunsuri la aceste întrebări, simt un mare sentiment de satisfacție în inimile lor și cred că aceasta este cu adevărat calea cea dreaptă în viața umană. Când acceptă aprovizionarea cu adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, o astfel de persoană simte că diversele lucruri pozitive și diversele cerințe pentru oameni menționate în cuvintele Sale satisfac perfect sau, într-o oarecare măsură, se aliniază la nevoile din umanitatea sa. Prin urmare, va accepta cu ușurință cuvintele lui Dumnezeu și cerințele Sale pentru oameni; crede că aceasta este cu adevărat calea pe care ar trebui să meargă oamenii și că acestea sunt cu adevărat principiile de conduită personală pe care ar trebui să le aibă oamenii. Deoarece are astfel de nevoi și de considerente, cuvintele lui Dumnezeu sunt provizia ei și pot deveni ajutorul ei oportun. Când acceptă aprovizionarea cuvintelor lui Dumnezeu, va avea dorința și hotărârea de a-L mulțumi pe Dumnezeu și de a deveni o ființă umană adevărată conform cerințelor Sale. De exemplu, o persoană de acest tip admiră în inima ei și tânjește în mod deosebit după poveștile despre felul în care oamenii drepți menționați de Dumnezeu – cum ar fi Noe, Avraam, Iov și Petru – I s-au supus lui Dumnezeu și au acceptat însărcinările date de El. Persoana speră că într-o zi va putea să aibă și ea o supunere adevărată și absolută față de Dumnezeu, la fel ca Noe, Avraam și ceilalți, și se așteaptă, de asemenea, ca într-o zi să poată câștiga aprobarea lui Dumnezeu și să devină una dintre persoanele drepte despre care vorbește El. Tânjește să fie o persoană bună, o persoană dreaptă. Poveștile acestor oameni drepți spuse de Dumnezeu o mișcă profund, iar inima ei este adesea influențată și inspirată de poveștile și de atitudinile lor față de Dumnezeu. Întrucât are calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea ei, persoana este capabilă să considere aceste personaje menționate în cuvintele lui Dumnezeu drept modele și exemple de urmat; și acesta este un semn care arată că are conștiință și rațiune. Desigur, acest tip de manifestare este și o condiție de bază pentru ca o persoană să fie capabilă să accepte și să se supună cuvintelor lui Dumnezeu și să fie curățită și mântuită. Cel puțin, judecând după manifestările unei astfel de persoane și după ceea ce dezvăluie în timpul procesului de experimentare a vieții, ea nu este amorțită și insensibilă. Nu este lipsită de gânduri, nici nu este o persoană care nu are nicio părere despre viață, despre realitate sau despre lucruri precum mâncarea, băutura și distracția. Are opinii, are păreri proprii și, mai mult, are gânduri și păreri pozitive. Adică, nu este amorțită și insensibilă față de diversele lucruri din viață, ci se gândește în schimb la ele. Mai ales după ce trece prin tot felul de momente dificile, obstacole și eșecuri și după ce gustă bucuriile și tristețile vieții, simte și mai mult că viața ei este goală și lipsită de valoare dacă va continua așa; că nu are nicio valoare și niciun sens dacă doar trece prin această lume și se poartă așa; și că, în cele din urmă, nu va câștiga nimic purtându-se în acest fel. Nu va fi dispusă să se resemneze cu o astfel de viață și o consideră de neconceput: „Chiar așa ar trebui să trăiască oamenii, ducându-și întreaga viață în acest fel? Care este rostul de a trăi așa, generație după generație?” Vezi, deși nu ajunge în cele din urmă la o concluzie despre modul în care ar trebui să trăiască oamenii, cel puțin se gândește la asta. Nu este cufundată în mâncare, băutură și distracție și nu se bucură de confortul trupesc, de afecțiunea familiei sale sau de fericirea vieții de familie, plutind pur și simplu fără țintă, ca într-o ceață. Atitudinea sa față de viață categoric nu este doar de a merge înainte la întâmplare, deoarece reflectează adesea, sub guvernarea rațiunii. Lucruri precum mâncarea, băutura, distracția și plăcerile trupești nu vor satisface în niciun caz nevoile inimii sale. În aceste circumstanțe, va căuta lucruri care să-i poată satisface nevoile inimii. În cele din urmă, doar cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu pot oferi răspunsuri la aceste întrebări despre viață la care cugetă persoana și îi pot satisface nevoile inimii.
Dacă o persoană doar își petrece timpul așa, zi după zi, an după an, fără să se gândească vreodată pe ce cale ar trebui să meargă sau cum ar trebui să trăiască; dacă, după ce experimentează obstacole, eșecuri, momente dificile și necazuri și după ce gustă bucuriile și necazurile vieții, tot nu reflectează deloc la aceste lucruri, nu are nicio părere despre viață sau despre cum să se poarte și continuă să urmărească faima, câștigul, statutul și plăcerea, chiar dedicându-se cu deosebit entuziasm diverselor tendințe rele – fără nicio conștientizare, fără suferință sau durere și fără să simtă că o astfel de viață este goală – atunci o astfel de persoană categoric nu este o ființă umană. Dacă ar fi o ființă umană, odată ce ar ajunge la o anumită vârstă, s-ar gândi la aceste întrebări despre viață. Unii oameni încep să cugete la problemele vieții când ajung la douăzeci și ceva de ani: „Generația bunicilor mei și cea a părinților mei au trăit așa. Voi trăi și eu ca ei, căsătorindu-mă și având copii la o anumită vârstă și la asta se va rezuma toată viața mea? Chiar trăiesc doar ca să cresc copii și să procreez? Este lipsit de sens ca o persoană să-și trăiască toată viața așa. Dacă generație după generație trăiește așa, nu este tot lipsit de conținut?” Au o vagă senzație în inimile lor că viitorul este gol și incert. Simt următoarele: „Dacă o persoană urmărește doar mâncarea, băutura, distracția și plăcerile trupești toată viața, apoi are copii și îi crește, punându-i să aibă grijă de ea la bătrânețe și să o înmormânteze cum se cuvine, și se poate bucura de anii bătrâneții în pace – dacă urmărește acest scop, atunci viața ei ar fi atât de lipsită de sens!” Chiar înainte de a începe cu adevărat să experimenteze viața, acești oameni văd deja că drumul dinainte este întunecat și lipsit de lumină; au văzut deja fiecare etapă preplanificată a vieții care îi așteaptă. Simt vag în sinea lor că a trăi așa este lipsit de sens și că nu au nimic de așteptat! Când ajung la douăzeci de ani, unii oameni încep să se gândească să întemeieze o familie, să-și construiască o carieră și să ducă o viață bună, astfel încât părinții lor să se poată bucura de o viață bună. Există și unii oameni care au mereu ambiții; vor mereu să facă avere sau să devină funcționari, să fie superiori celorlalți și să aducă onoare strămoșilor lor. Fie că sunt influențați de părinți sau de societate, pe scurt, nu știu cum să reflecteze asupra vieții. Aceștia cred cu tărie că viața înseamnă doar mâncare bună, haine frumoase și un trai bun și nu se gândesc la nimic altceva. Unii oameni trec prin multe eșecuri înainte de a vedea limpede că această societate și omenire nu sunt atât de bune pe cât își închipuie oamenii și încep să cugete cum să trăiască o viață valoroasă și plină de sens, care nu este trăită în zadar. Astfel de oameni reprezintă o minoritate foarte mică. Pe scurt, toți cei care cugetă la valoarea vieții și își dau seama că oamenii trebuie să se ocupe de aspecte practice în viață sunt oameni care au conștiință și rațiune. Faptul că pot cugeta la aceste lucruri arată că valorile lor sunt diferite de ale altora. Valorile lor nu se rezumă la a mânca bine, a se bucura de lucruri frumoase, a prospera, a ieși în evidență față de ceilalți și a avea perspective bune în această viață și doar atât. Există mulți oameni cu perspective bune, cum sunt acei funcționari de rang înalt – îi așteaptă ceva bun la sfârșit? Au o viață fericită? Dacă te uiți cu atenție la viețile lor private, nici ei nu sunt fericiți. Aceasta te face să simți că, dacă și tu cauți statutul și perspectivele, vei fi și tu nefericit, la fel ca ei. Oamenii cu gândurile umanității normale vor cugeta: „Acei funcționari de rang înalt nu sunt fericiți, ceea ce dovedește că merg pe calea greșită. Atunci, care este calea corectă pe care trebuie să meargă oamenii pentru a le aduce cu adevărat alinare în inimi?” Inimile oamenilor au nevoie de ceva care să le aline. Această sursă de alinare nu constă în plăceri materiale, cum sunt banii, casele luxoase sau mașinile scumpe, nici într-un confident care poate înfrunta necazurile alături de ei, cu atât mai puțin într-o căsnicie perfectă sau în copii devotați. Niciunul dintre aceste lucruri nu poate aduce cu adevărat alinare în inimile oamenilor. Ceea ce poate aduce cu adevărat alinare în inimile oamenilor sunt lucrurile de care au nevoie inimile lor. Acestea au nevoie de niște răspunsuri; adică, există unele lucruri pe care oamenii vor să le înțeleagă în cursul vieții: de unde vin oamenii? Când vor muri? Cine controlează moartea? Există destin în viață? Cine controlează destinul? Dacă îl controlează părinții cuiva, atunci cine controlează destinul părinților? Părinții nu-și pot controla nici măcar propriul destin, așadar pot ei să controleze destinul copiilor lor? De asemenea, cum ar trebui să se poarte oamenii? Cum ar trebui să se poarte astfel încât viața lor să aibă valoare, iar ei să nu treacă prin această lume în zadar? Dacă oamenii au suflete, atunci, după ce mor, au sufletele lor un loc unde să se ducă? Dacă sufletele au un loc unde să se ducă, are el vreo legătură cu această viață? Ce trebuie să facă oamenii în această viață pentru ca sufletele lor să poată merge într-un loc bun după moarte? Cum pot să evite un loc rău sau să schimbe direcția pentru a nu ajunge într-un loc rău? Toate acestea sunt întrebări la care oamenii ar trebui să se gândească. Când se gândesc la aceste întrebări, dar nu pot obține răspunsuri, simt oare o durere lăuntrică? (Da.) Cu cât eșuezi mai mult în obținerea răspunsurilor, cu atât sporește durerea ta lăuntrică și cu atât ești mai puțin dispus să te bucuri de viață, de afecțiunea familiei sau de dragostea romantică, pentru că, indiferent cum te bucuri de ele, aceste lucruri pot să-ți umple doar temporar golul din inimă. Când vei termina să te bucuri de aceste lucruri, vei simți un gol și mai mare în adâncul sufletului, pentru că lucrurile de care dispui sau de care te bucuri temporar nu fac decât să-ți amorțească inima și să-ți satisfacă nevoile temporare; nu pot da răspunsuri la întrebările la care cugeți. În cele din urmă, indiferent cât de mulți bani ai, cât de bună este viața ta materială sau câți copii care te onorează ai lângă tine, nimic din toate acestea nu poate răspunde la acele întrebări din adâncul inimii tale, nici nu te poate ajuta să găsești răspunsurile dorite. Cu alte cuvinte, lucrurile de care te bucuri în această viață, lucrurile pe care le-ai obținut deja, nu-ți pot spune cum va fi viitorul tău, unde te vei duce după ce se încheie această viață sau dacă vei fi pedepsit ori recompensat. Nimeni nu-ți poate da un răspuns precis la aceste întrebări, iar tu nu poți găsi răspunsuri precise în cărți sau resurse de vreun fel. Dacă, atunci când cugeți la aceste întrebări, poți simți vag că viața este lipsită de conținut – că a te bucura de afecțiunea familiei este ceva lipsit de conținut, a te bucura de dragostea romantică, de căsnicie și de familie este ceva lipsit de conținut, a te bucura de respectul filial al copiilor este ceva lipsit de conținut și a te bucura de lucruri precum mâncarea, băutura și distracția este ceva lipsit de conținut – și, cu cât te bucuri și dobândești mai mult aceste lucruri, cu atât mai puternic și mai apăsător devine acest sentiment de deșertăciune – atunci vei simți tot mai mult că inima ta are nevoie de altceva pentru alinare decât aceste lucruri. Aceasta te va îmboldi și mai mult să cauți lucrurile care pot aduce alinare inimii tale și să cauți răspunsuri despre viață și despre calea vieții. Când nu pot obține aceste lucruri, oamenii adoptă o atitudine de neajutorare și de superficialitate față de treburile lumești: „Pur și simplu voi trăi așa. În orice caz, așa își trăiesc oamenii întreaga viață.” Indiferent cât de frumoase sunt lucrurile pe care le are sau de care se bucură o persoană cu conștiință și rațiune, totul este lipsit de conținut pentru ea. Nu este precum acei oameni care sunt de teapa fiarelor, care nu se satură niciodată, indiferent cât mănâncă, și nu se mulțumesc niciodată, indiferent de câte lucruri se bucură, gândind chiar: „Cel mai bine este ca oamenii să se bucure așa toată viața. În această viață, cel mai rău lucru pe care-l poți avea este boala și cea mai grea lipsă este lipsa banilor.” Aceasta este logica oamenilor reîncarnați din animale. Această zicală – „Cel mai rău lucru pe care-l poți avea este boala și cea mai grea lipsă este lipsa banilor – este filosofia de viață la care ajung după ce experimentează viața. În schimb, când aude aceste cuvinte, cineva care are conștiință și rațiune se gândește: „Chiar pare rău să fii sărac; când ai nevoie de bani, dar nu-i ai, te afli într-o situație dificilă. Dar pot banii să rezolve problema deșertăciunii? Nu o pot rezolva câtuși de puțin. Și să ai prea mulți bani este o bătaie de cap. Mereu există oameni care râvnesc la ei și nu vei ști unde să-i păstrezi în siguranță. Nu pare sigur să-i pui la bancă, nu ai nicio garanție dacă îi investești și oricum nu poți cheltui atât de mult. Dacă îți cheltuiești banii pe plăcerile mâncării, băuturii și distracției, locuind într-o casă luxoasă, conducând mașini scumpe și bucurându-te de lingușeala, admirația și stima oamenilor, care te urmăresc și te înconjoară oriunde mergi, ca un roi de muște verzi care bâzâie constant în jurul tău, fără să te părăsească nici măcar o clipă – după ce te vei bucura de aceste lucruri de-a lungul timpului, vei fi scârbit de ele în sinea ta și te vei gândi cât de minunat ar fi să găsești un loc unde să fii liniștit o vreme și să-ți calmezi mintea. Chiar dacă poți să călătorești în jurul lumii și să-ți lărgești orizonturile, după aceea, când te vei liniști în sinea ta, tot vei simți că o astfel de viață este lipsită de sens și te vei simți și mai gol.” De fapt, când oamenii au o senzație de deșertăciune față de toate acestea, inimile lor au nevoie de alinare. Altfel spus, când ajung la o anumită vârstă și la o anumită etapă în calea vieții, vor avea multe întrebări și nedumeriri nerezolvate despre viață, la care vor avea nevoie de răspunsuri și rezolvări. Dacă aceste întrebări nu pot fi rezolvate, nu pot decât să trăiască asemenea unor cadavre umblătoare, ocupându-se de toate fără tragere de inimă, iar punctele lor de vedere asupra tuturor lucrurilor vor fi deosebit de negative și de pasive, în loc să fie proactive. Acestea sunt câteva dintre sentimentele despre viață ale oamenilor care au conștiință și rațiune în umanitatea lor.
Pe lângă faptul că au anumite sentimente despre viață, când ajung la o anumită vârstă, oamenii cu conștiință și rațiune vor avea unele constatări despre viața umană și vor cugeta la diverse întrebări. Pentru că au conștiință – sau, mai exact, pentru că astfel de oameni au inimă și spirit – sub efectul continuu al conștiinței și rațiunii lor, vor cugeta la diverse întrebări în diferite etape ale vieții: cum ar trebui tratați oamenii de toate felurile? Cum ar trebui să-și trateze cineva părinții și copiii? Ce înseamnă, de fapt, viața? În viață, ce înseamnă cu adevărat mâncarea, băutura și distracția, precum și faima, câștigul, statutul și perspectivele? După ce vor experimenta diversele etape ale vieții, chiar dacă nu înțeleg adevărul, vor trage unele concluzii despre viață. Deoarece cugetă, vor trage concluzii. Aceste concluzii pot fi obiective sau pot fi doar constatări personale. Dar, cel puțin, oamenii cu conștiință și rațiune au trecut deja prin anumite lucruri în procesul de experimentare a vieții. Având o anumită experiență de viață, vor simți: „În această viață, multe lucruri nu merg așa cum ne dorim; multe lucruri sunt în afara controlului nostru. Este ca și cum, undeva în lumea nevăzută, cerurile ar fi rânduit totul.” Aceasta este o constatare la care ajung experimentând viața, fiind și unul dintre câștigurile lor. În ceea ce privește umanitatea, acest câștig este un tip de reflecție foarte pozitiv și natural, determinat de funcția conștiinței și a rațiunii. De ce au acest tip de reflecție? Deoarece, în procesul de experimentare a vieții, există multe lucruri care decurg așa cum își doresc și lucruri care nu decurg așa cum își doresc, lucruri care se aliniază la dorințele lor și lucruri care nu se aliniază. În procesul de experimentare a acestor lucruri, ei vor trage constant învățăminte și, în cele din urmă, vor ajunge la o concluzie: oamenii au destin. Indiferent dacă viața cuiva decurge fără probleme, așa cum își dorește sau este plină de momente dificile și dezamăgiri, indiferent dacă implică suferință sau fericire, există ceva ce se numește destin. Pe această bază, vor cugeta la unele întrebări: „Este cert că oamenii au destin, dar își aleg ei propriul destin? Este acesta modelat de părinții lor? Nu pare să fie așa. Dacă destinul copiilor este modelat și decis de părinții lor, atunci fiecare părinte ar spera ca ai săi copii să prospere, să se ridice deasupra celorlalți și să aibă o viață fericită, care decurge așa cum își doresc. Dar de ce viața mea nu a decurs așa cum și-au dorit părinții mei, nici așa cum mi-am dorit eu? În mod clar, destinul nu este decis de oameni. A spune că destinul oamenilor este modelat de natură sunt doar vorbe goale; este absolut imposibil. Există cu siguranță un Suveran, cerurile, care rânduiesc această chestiune în lumea nevăzută.” După ce experimentează unele etape ale vieții, acești oameni au unele constatări. Sau, pentru unele etape ale vieții pe care nu le-au experimentat încă, ajung la unele înțelegeri și perspective de la părinții sau predecesorii lor; desigur, și acestea sunt constatări despre viață. În primul rând, ei cred în destin și, pe această bază, cred în existența cerurilor. Este ceva obiectiv? (Da.) Poate că unii oameni vor spune: „Ceea ce spui nu este obiectiv. Și noi suntem ființe umane, dar nu gândim așa.” Când spunem că oamenii care au conștiință și rațiune cugetă la întrebările vieții, nu înseamnă că stau pur și simplu, neavând nimic de făcut, și se gândesc la ele timp de 45 de minute ca și cum ar fi la un curs, apoi dau un răspuns. Mai degrabă, pe măsură ce înaintează în vârstă și experimentează tot mai multe lucruri, fără să conștientizeze măcar, au constatări despre viață. Aceste constatări nu apar peste noapte, nici după un an. Poate că, începând de la 30 de ani, încep să experimenteze viața și să interacționeze cu societatea și cu alți oameni; după ce experimentează treptat diverse lucruri, acumulează puțin câte puțin, ajungând la o astfel de concluzie. Astfel, când ajung la o anumită vârstă, după ce trec prin unele dintre călătoriile vieții, cei care au conștiință și rațiune vor crede în primul rând că oamenii au destin și că destinul lor se află sub suveranitatea și rânduielile cerurilor; ajung la această concluzie. La ce altă concluzie ajung? „Indiferent dacă o persoană se bucură de binecuvântări sau îndură greutăți în această viață, indiferent dacă este săracă sau bogată, dacă devine un funcționar de rang înalt sau este doar o persoană de rând, nimic din toate acestea nu depinde de ea.” Dacă te gândești la asta dintr-o perspectivă umană, cine nu vrea să fie funcționar, să se bucure de o viață materială bună și să aibă o viață fericită, fără dificultăți, în care totul decurge așa cum își dorește? Dar s-ar putea ca astfel de aspirații să nu fie neapărat împlinite; destinul fiecăruia este diferit. De exemplu, unii oameni au o înfățișare banală și neîngrijită când sunt tineri, dar au succes când cresc; oamenii nu pot să priceapă acest lucru. De pildă, să spunem că există o fată deosebit de motivată să exceleze de la o vârstă fragedă; are rezultate bune la învățătură și o înfățișare extraordinar de frumoasă. Dar ce se întâmplă cu ea în cele din urmă? Se căsătorește cu un huligan, este bătută în fiecare zi, iar copiii ei nu sunt pe atât de frumoși pe cât și-a imaginat; toți arată ciudat și nu sunt arătoși. Este atât de ambițioasă, arată atât de bine și are atât de mulți pretendenți, dar, după ce și-a analizat toate opțiunile, a ales până la urmă un huligan; oamenii nu s-ar aștepta niciodată la așa ceva. Sau să spunem că există un alt individ deosebit de ambițios, care visează să devină general sau guvernator de provincie când va fi mare. Și ce se întâmplă cu el? Când crește, își câștigă existența din agricultură. Este destul de educat, poartă ochelari toată ziua și poate vorbi elocvent. Oriunde merge, le spune altora povești istorice și istorisiri. Ba chiar știe de toate, de la astronomie la geografie, și poate prezice viitorul. Dar, în cele din urmă, nu realizează nimic și rămâne agricultor toată viața. Din aceste lucruri, se poate vedea că destinul cuiva de-a lungul vieții este rânduit de ceruri. Chiar dacă ai aspirații și dorințe bune, s-ar putea să nu se împlinească neapărat; și chiar dacă nu ai, poate că-ți iese norocul în cale pe neașteptate. Aceasta confirmă zicala „cerurile au ochi”, spusă de non-credincioși. Acest lucru se află în întregime sub suveranitatea și rânduielile Creatorului. Mai mult, oricine este sărac acum nu va fi neapărat sărac toată viața. Când cineva este sărac, s-ar putea ca soția lui să-l disprețuiască și să-l părăsească. Totuși, câțiva ani mai târziu, afacerea lui prosperă și el devine milionar, conducând mașini luxoase, locuind într-un conac și purtând aur și argint. Soția lui vrea atunci să se întoarcă, dar el preferă să nu se mai căsătorească niciodată decât să o primească înapoi. Vezi, soția lui pur și simplu nu are noroc; este destinată să fie săracă. Dacă cineva este sărac sau bogat în această viață nu ține de controlul său. Nu știi niciodată când ai putea să devii bogat, nici din ce cauză ai putea să devii sărac. Unii bogați cred că vor avea avere toată viața, așa că îi disprețuiesc pe săraci și îi ignoră. Totuși, câțiva ani mai târziu, devin săraci, iar cei pe care îi agresau și îi ignorau înainte sunt acum mai bogați decât ei și nu au chef să le acorde vreo atenție. Pe lângă constatarea că bogăția și sărăcia sunt în afara controlului lor, la ce alte constatări despre viață ajung oamenii cu conștiință și rațiune? Unii oameni spun: „În această viață, chiar dacă nu faci lucruri bune, nu face rău. Cerurile au ochi! Uită-te la acea familie; au fost niște mizerabili încă din generația bunicilor lor, înșelându-i mereu pe alții și făcându-le rău. Și ce s-a întâmplat cu ei în cele din urmă? Nepotul lor și-a primit pedeapsa; s-a născut cu dizabilități. Așadar, nu face rău. Cerurile au ochi; mai devreme sau mai târziu, îți vei primi pedeapsa dacă faci rău!” Când nu înțeleg adevărul, oamenii care au conștiință și rațiune experimentează multe lucruri și suferă mult. Până ajung la vreo 50 sau 60 de ani, vor avea diverse constatări despre viață. Aceste constatări se reduc în cele din urmă la existența destinului și a cerurilor, la faptul că, în lumea nevăzută, destinul oamenilor se află sub suveranitatea și rânduielile cerurilor, că oamenii își primesc pedeapsa după ce mor, că nu ar trebui să facă rău și că, indiferent ce faptă rea comite cineva, cerurile au ochi și veghează. Să nu crezi că alții nu au habar că ai făcut rău; s-ar putea ca oamenii să nu știe, dar cerurile știu cu siguranță. Datoriile pe care le are o persoană în această viață trebuie plătite în viața următoare și ar putea fi necesare chiar mai multe vieți pentru a le plăti. Vezi, din cele mai vechi timpuri până în prezent, toți cei care au făcut prea mult rău au avut un sfârșit rău și și-au primit pedeapsa. Unii au comis prea multe crime și au fost pedepsiți; timp de sute de ani, nu s-au reîncarnat ca oameni nici măcar o dată. S-au reîncarnat întruna ca vaci și porci și, după ce au fost sacrificați, s-au reîncarnat din nou ca porci și vaci, trecând prin acest ciclu generație după generație. Aceasta înseamnă să-ți primești pedeapsa. Chiar dacă oamenii cu conștiință și rațiune nu înțeleg adevărul, pot totuși să aibă unele sentimente în legătură cu problemele vieții, să-și dea seama de unele lucruri pozitive și, în cele din urmă, să obțină niște răspunsuri pozitive. Aceste răspunsuri pozitive le îngăduie să deducă unele principii de conduită personală pe care ar trebui să le aibă oamenii și calea conduitei personale pe care ar trebui să meargă ei. Trăind toată viața în acest fel, pot cel puțin să comită mai puțin rău și să fie scutiți de unele pedepse. Cu cât oamenii au mai multă experiență de viață și cu cât ajung la mai multe constatări despre viață, cu atât își pot înfrunta mai corect perspectivele și viitorul și cu atât mai mult pot lăsa lucrurile să-și urmeze cursul firesc, lăsând totul să se întâmple natural, în loc să încerce în mod forțat și deliberat să controleze toate aceste lucruri. De exemplu, în ceea ce privește lucruri precum perspectivele și căsătoria copiilor sau modul în care copiii îi tratează pe vârstnici, părinții vor lăsa lucrurile să-și urmeze cursul firesc și vor aborda aceste lucruri corect, în loc să folosească mijloace artificiale sau comportamente extreme pentru a le manipula. Așadar, când cineva are aceste constatări despre viață, într-o anumită măsură, se poate conforma rânduielilor cerurilor și rânduielilor destinului și poate face mai puține lucruri nesăbuite sau chiar deloc.
Există multe constatări de făcut despre viață. Pe lângă cele despre care tocmai am avut părtășie, ce alte constatări ați avut? (Că nașterea, bătrânețea, boala și moartea sunt și ele în afara controlului oamenilor.) Da, nașterea, bătrânețea, boala și moartea sunt în afara controlului oamenilor. Vezi, unii oameni au o stare de sănătate excelentă, dar apoi răcesc și mor în câteva zile. Pe de altă parte, unii sunt bolnăvicioși, iau medicamente tot anul, dar trăiesc peste 80 de ani. Și momentul când moare cineva este în afara controlului său; nu este ceva ce poate să aleagă. Ce alte constatări despre viață există? (Că dragostea romantică și căsătoria sunt și ele în afara controlului cuiva.) Oamenii nu pot vedea în profunzime multe lucruri la momentul respectiv, dar când ajung la o anumită vârstă, vor face unele constatări. De exemplu, multe lucruri nu pot fi produse de oameni; nu se schimbă după voința umană, nici nu sunt decise de aceasta. Spune-Mi, unei persoane care poate să cugete la aceste întrebări și să aibă aceste constatări despre viață, când aude cuvintele lui Dumnezeu, nu i se luminează foarte mult inima? (Ba da.) Dacă poate obține răspunsuri din cuvintele lui Dumnezeu, poate atunci să accepte cuvintele Sale? Va recunoaște veridicitatea cuvintelor Sale? (Da.) După ce experimentează unele etape ale vieții, oamenii cu conștiință și rațiune vor avea niște constatări despre viață. În rândul acestor constatări, punctul fundamental este credința în destin și credința că Dumnezeu există. Pe această bază, când acești oameni vin înaintea lui Dumnezeu, cuvintele Sale le dau răspunsuri și, de asemenea, le oferă o cale, confirmând constatările pe care le-au făcut în procesul de experimentare a vieții și oferindu-le și răspunsuri specifice. Altfel spus, cuvintele lui Dumnezeu completează perfect unele detalii specifice de care nu au reușit să-și dea seama în procesul de experimentare a vieții, ajutându-i să înțeleagă mai bine și să creadă mai ferm că Dumnezeu există și că suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului oamenilor este dincolo de orice îndoială. Aveau această bază de la bun început și obținuseră deja astfel de răspunsuri în procesul de experimentare a vieții. Când vin înaintea lui Dumnezeu și înțeleg adevărul din cuvintele Sale, cuvintele lui Dumnezeu îi fac să creadă mai ferm în existența Sa și în faptul că El deține suveranitatea asupra destinului oamenilor. Mai exact, cuvintele lui Dumnezeu le permit să confirme corectitudinea și precizia constatărilor lor. Prin urmare, pe baza faptului că au constatări despre viață, acești oameni cred și mai ferm că Dumnezeu există cu adevărat și că, deși nu poate fi văzut sau atins, existența Lui este de netăgăduit. De fapt, conștientizau și simțeau deja acest lucru înainte de a veni înaintea lui Dumnezeu. Când primesc confirmarea din cuvintele Sale, credința lor sporește în mod natural; în loc să aibă mai multe îndoieli, au mai multă credință în Dumnezeu și o credință mai puternică în existența Lui. În consecință, le este mai ușor să accepte cuvintele lui Dumnezeu decât celor mai mulți oameni. Exact ca Iov – care a fost constatarea lui despre viață? „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve.” (Iov 1:21). Înainte ca Dumnezeu să-l încerce și să i Se înfățișeze, el simțise deja acest lucru. Așadar, când Dumnezeu l-a încercat, el a crezut cu mai multă tărie în inima lui că Dumnezeu a făcut asta și că era mai presus de orice îndoială. Cu alte cuvinte, când Dumnezeu l-a încercat, el nu a început de la zero să-L cunoască pe Dumnezeu, să cunoască faptele Sale și să intre în contact cu ele și să cunoască suveranitatea Sa; în schimb, înțelesese și pricepuse deja faptele și suveranitatea lui Dumnezeu. Pe această bază, a confirmat mai departe corectitudinea cunoștințelor și constatărilor sale, precum și faptul că Dumnezeu acționează într-adevăr în acest fel. Cât despre oamenii cu conștiință și rațiune, când vin înaintea lui Dumnezeu după ce ajung la constatări despre viață, aproape că nu au nicio dificultate în a accepta cuvintele Sale. Pot crede și mai ferm că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt corecte. Doar că din constatările lor despre viață lipsesc multe detalii, iar acest lucru îi determină să creadă și mai ferm și să confirme corectitudinea cunoștințele lor, lăsându-i fără nicio îndoială despre Dumnezeu. Întrucât nu au nicio îndoială despre Dumnezeu și cred cu tărie în existența Lui, le este dificil să accepte suveranitatea și cuvintele lui Dumnezeu? Comparativ cu cei care nu cred în existența lui Dumnezeu sau nu o recunosc deloc sau care o pun la îndoială, le este mai puțin dificil? (Da.) Chiar dacă îi împiedică firile lor corupte, cel puțin, atitudinea lor față de cuvintele lui Dumnezeu și de adevăr se bazează pe fundația credinței lor ferme, fără nicio îndoială, că Dumnezeu este Suveranul omenirii. Adică, atunci când Dumnezeu îi încearcă sau îi mustră și îi judecă, în primul rând, măcar nu tăgăduiesc existența Lui; în al doilea rând, nu pun la îndoială suveranitatea Lui; și în al treilea rând, nu resping suveranitatea lui Dumnezeu. În schimb, se axează doar pe rezolvarea propriilor firi corupte. Această stare este diferită de cea a oamenilor care nu cred deloc că Dumnezeu există sau care sunt sceptici în privința lui Dumnezeu. Cât despre cei care nu cred deloc în existența lui Dumnezeu, atunci când mustrarea și judecata Lui se abat asupra lor sau când Dumnezeu pregătește medii pentru a-i disciplina, sunt în primul rând potrivnici față de Dumnezeu. Îi tăgăduiesc existența, spunând: „Nu a făcut el asta; dumnezeu n-ar acționa niciodată așa!” sau „Unde este dumnezeu? Oamenii au făcut asta!” Prezintă comportamente și fac afirmații tipice neîncrezătorilor. Pe de altă parte, cei care sunt sceptici în privința lui Dumnezeu se întreabă mereu: „Oare Dumnezeu a făcut asta? Pur și simplu nu cred că El ar acționa așa. Dumnezeu iubește oamenii și dă dovadă de grijă față de ei; Și-ar exercita El suveranitatea în acest fel? Nu cred că ar face-o. În orice caz, nu vreau să accept asta; dacă un lucru nu se conformează noțiunilor mele, nu-l accept!” Vezi, atitudinile acestor două tipuri de oameni față de mustrarea și judecata, disciplinarea și încercările lui Dumnezeu sunt diferite. Cât despre oamenii care au calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea lor și cred cu adevărat în existența lui Dumnezeu, când Dumnezeu pregătește medii pentru a-i încerca, ei tratează mai întâi mediile rânduite de Dumnezeu din perspectiva omenirii create. Îl tratează pe Creator și pe Dumnezeu cu o atitudine de supunere în inimile lor. Atitudinea lor nu este una de a pune la îndoială, a respinge sau a tăgădui; în schimb, cred următoarele: „Dumnezeu a făcut asta; se află sub suveranitatea Lui.” Deși ar putea să dezvolte și ei răzvrătire și noțiuni și ar putea încerca să discute în contradictoriu, cel puțin, atitudinea lor față de acele medii este: „Dumnezeu a făcut asta; Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor.” De asemenea, cel puțin, nu se vor îndoi dacă Dumnezeu există cu adevărat; este ceva ce pur și simplu nu se va întâmpla. Prin urmare, indiferent ce lucrare face Dumnezeu asupra lor, atitudinea lor față de El este cea a unei ființe umane create față de Dumnezeu, și nu atitudinea față de o persoană obișnuită. Nu diferă oare atitudinea față de Dumnezeu a oamenilor cu conștiință și rațiune de cea a neîncrezătorilor și a oamenilor care se îndoiesc de El? (Ba da.)
Neîncrezătorii Îl tratează pe Dumnezeu ca și cum ar fi doar aer sau chiar ca pe o persoană obișnuită, aflată la același nivel ca ei. Când nu li se întâmplă nimic, cei care se îndoiesc de Dumnezeu au închipuiri goale și nedeslușite despre El; când se confruntă cu probleme, nutresc tot felul de suspiciuni, îndoieli și chiar scepticism față de Dumnezeu. Cei care au însă conștiință și rațiune, deoarece sunt siguri în inimile lor că Dumnezeu există și sunt siguri de identitatea și esența Lui, indiferent ce răzvrătire sau ce noțiuni dezvoltă față de Dumnezeu, cel puțin Îl tratează cu atitudinea unei ființe create față de Creator. Este mare deosebirea dintre acest tip de oameni și cele două tipuri anterioare? (Da.) Aceștia din urmă nu sunt sceptici față de Dumnezeu, nici nu-L tratează pe Dumnezeu ca pe o persoană obișnuită. De ce vorbim despre această deosebire? Pentru că, în cazul celor care au umanitate, indiferent ce firi corupte dezvăluie și indiferent dacă dezvoltă noțiuni sau răzvrătire față de Dumnezeu, toate acestea apar în limitele conștiinței și rațiunii umanității lor. În primul rând, nu-L vor blestema pe Dumnezeu; în al doilea rând, nu vor emite judecăți despre Dumnezeu și nu-L vor huli pe Dumnezeu; și, în al treilea rând, nu se vor împotrivi lucrării pe care o săvârșește Dumnezeu asupra lor. Cel mult, pot încerca să aducă argumente sau nu sunt dispuși să accepte situația prezentă ori o asemenea lucrare a lui Dumnezeu. Dar, cel puțin, Îl tratează pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu și, chiar dacă au unele manifestări de răzvrătire, acestea se limitează la sfera conștiinței și rațiunii. În schimb, oamenii care Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu nu sunt conștienți de existența Lui atunci când nu se confruntă cu nicio situație. Totuși, când se confruntă cu o situație, cred că Dumnezeu le-a făcut ceva nefavorabil – poate îi disciplinează sau îi privează de ceva, așa încât le sunt afectate unele interese personale – și vor emite fără scrupule judecăți despre Dumnezeu, Îl vor blestema și Îl vor huli în inimile lor, neavând deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Atitudinea lor față de Dumnezeu este diferită de cea a oamenilor care au conștiință și rațiune. Ei îndrăznesc să-L blesteme pe Dumnezeu, iar această blestemare nu este o simplă răzvrătire; Îl blestemă pe Dumnezeu fără nicio înfrânare sau reținere. De ce nu dau dovadă de înfrânare sau reținere? Pentru că nu sunt ființe umane și nu au conștiință și rațiune; Îl tratează pe Dumnezeu întocmai ca și cum ar fi cea mai obișnuită persoană din preajmă. Și dacă ale lui Dumnezeu cuvinte se referă la problemele lor, Îl tratează pe Dumnezeu ca pe un dușman, gândindu-se: „În cazul în care cuvintele tale îmi sunt nefavorabile, mă voi înfuria și voi riposta! Atât timp cât cuvintele și acțiunile tale nu se referă la mine, nu voi avea nicio problemă cu tine. Dacă se întâmplă ceva care îmi afectează interesele sau dacă risc să fiu arestat, atunci îl voi tăgădui și îl voi respinge într-o clipă pe dumnezeu!” De asemenea, vor spune în inimile lor: „Credința în dumnezeu este inutilă – trebuie chiar să îndurăm persecuția și oprimarea. În ceea ce mă privește, nu voi îndura aceste greutăți!” Vezi, au în permanență gânduri de a renunța la credința lor în Dumnezeu și de a se lepăda de El. Când lucrurile nu decurg așa cum își doresc, au aceste gânduri și vor să se distanțeze de Dumnezeu. Aceasta este cea mai frecventă stare a diavolilor și a neîncrezătorilor. Odată ce întâmpină situații nefavorabile, acești oameni vor să-L tăgăduiască pe Dumnezeu, să nu mai creadă în El, să respingă numele lui Dumnezeu și să o ia la fugă. Nu doar că se leapădă de numele Său, dar se și plâng că Dumnezeu nu poate să-i protejeze sau să le apere interesele. Unii oameni spun chiar: „Există Dumnezeu cu adevărat? Poate El cu adevărat să dețină suveranitatea asupra tuturor lucrurilor?” Iar alții spun: „A-L sluji pe Dumnezeu nu este ușor; a fi apropiat de un rege este la fel de periculos ca a te culca lângă un tigru!” Vezi, îndrăznesc să spună lucruri scandalos de răzvrătite. Dacă Îl tratezi cu adevărat pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu și crezi cu adevărat că există un Dumnezeu, gândind acest lucru din conștiința și rațiunea unei persoane normale, L-ai judeca și L-ai huli pe Dumnezeu în acest mod când te confrunți cu lucruri nefavorabile? Nu ai face-o, pentru că pur și simplu conștiința ta nu ți-ar permite și, astfel, nu ai avea deloc aceste gânduri. Atunci, ai mai spune asemenea lucruri? Astfel de cuvinte nu ți-ar ieși niciodată pe gură. Când acei diavoli și neîncrezători se confruntă cu lucruri nefavorabile, Îl vor blestema și huli pe Dumnezeu și, în cele din urmă, se vor lepăda de El și nu vor mai crede. Există și unii oameni care, atunci când întâlnesc lucruri care nu decurg așa cum își doresc, protestează intrând în grevă, renunțând la lucrarea lor și refuzând să-și îndeplinească îndatoririle. A existat pe vremuri un neîncrezător care a făcut rău și a adus pierderi însemnate casei lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu l-a demis, iar când a fost repartizat la o biserică obișnuită, acesta a refuzat, spunând: „Dacă sunt repartizat la o biserică obișnuită, nu voi mânca. Voi muri chiar aici!” Niște frați și surori l-au emondat atunci și au avut părtășie cu el. Am spus: „Nu ești nesăbuit dacă te cobori la nivelul unui astfel de individ? Acesta este un diavol care își arată adevărata față, așadar de ce îl iei atât de în serios?” Dacă ar fi o ființă umană, ar putea face așa ceva? Cui i se opune? Lăsând deoparte faptul că a comis atât de mult rău și că a adus pierderi atât de mari casei lui Dumnezeu – caz în care este absolut justificat și adecvat să fie tratat de casa lui Dumnezeu – chiar dacă n-ar fi comis niciun rău, nu ar fi oare adecvat să fie demis de casa lui Dumnezeu și pentru că a fost incapabil să facă lucrarea? Această acțiune este în conformitate cu principiile, deci la ce fel de manevră nerușinată încerca să recurgă? A fost dezvăluit de încercarea de a recurge la acel tertip nerușinat, iar acesta a fost un motiv în plus de a-l izgoni. Poate să meargă oriunde vrea; biserica trebuie doar să-i șteargă numele și gata. Acesta este un diavol, așadar de ce îl iei atât de în serios? Este o prostie să-l iei în serios; poți raționa cu un diavol? Acest neîncrezător nu are conștiință și rațiune, face tot felul de lucruri sordide și încearcă să recurgă la tertipuri nerușinate, crezând că, dacă face asta, casa lui Dumnezeu nu ar fi în stare să răspundă. Este ușor să te ocupi de un astfel de individ; pur și simplu izgonește-l și asta-i tot – ochii care nu se văd se uită. Nu este o prostie să tratezi un neîncrezător care este un diavol ca pe o persoană normală? Un diavol nu acceptă deloc adevărul și, indiferent cât de mult crede, nu va dobândi adevărul. Dacă ai părtășie cu el despre adevăr, nu este o muncă în zadar? Dacă vrei să fie curățit și mântuit, acest lucru este imposibil. Este pur și simplu un diavol care își arată adevărata față și ar trebui îndepărtat. Așa ar trebui tratați neîncrezătorii.
Acei oameni confuzi care fac parte din clasificarea animalelor nu-L recunosc pe Dumnezeu în adâncul inimii lor și nu-L tratează ca pe Dumnezeu, nici nu au respect pentru trupul Său și nu au frică de Dumnezeu din ceruri; pentru ei, contează doar profitul personal. Dacă primesc astăzi binecuvântări care le sunt benefice, spun: „Dumnezeu este bun, dumnezeu este mare, dumnezeu este drept, dumnezeu este nobil!” Dar dacă Dumnezeu le ia într-o zi beneficiile și îi face să sufere, Îl vor tăgădui și trăda, spunând chiar: „Nu este neapărat adevărat că dumnezeu este în întregime bun; nu mai cred în dumnezeu!” În cazul în care casa lui Dumnezeu distribuie niște beneficii și le permite să obțină ceva gratuit, sunt fericiți și spun: „Dumnezeu îi iubește atât de mult pe oameni, dumnezeu este atât de încântător! Îl slăvesc pe dumnezeu în inima mea!” Devin atât de fericiți încât țopăie de bucurie și chiar se pot trezi râzând din visele lor noaptea. Dacă li se spune că nu mai este gratuit, schimbă imediat placa și devin nefericiți. Nu mai spun că Dumnezeu este încântător sau că are grijă de oameni și, în schimb, emit judecăți despre casa lui Dumnezeu, spunând că este prea zgârcită și lipsită de dragoste; purtarea li se schimbă atât de repede. Au astfel de oameni conștiință și raționalitate? (Nu.) Oamenii fără conștiință și rațiune nu au simțul rușinii. Când beneficiază, spun că Dumnezeu este bun; când nu pot beneficia, schimbă placa și spun: „Dumnezeu nu este bun, nu există dumnezeu.” Chiar pot să spună asemenea lucruri. Vorbesc pe două voci, ca și cum ar avea personalitate dublă; ei sunt cei care spun că Dumnezeu este bun și tot ei sunt cei care spun că Dumnezeu nu este bun. Pe ce se bazează cuvintele lor? Se bazează doar pe faptul dacă au ceva de câștigat; dacă nu au nimic de câștigat, spun că Dumnezeu nu este bun – chiar pot să spună asemenea lucruri. În general, dacă cineva cu conștiință și rațiune spune astfel de lucruri, se va simți vinovat în sinea lui: „Of, nu am conștiință. Ceea ce am spus adineaori a fost inadecvat. Nu pot spune asta în viitor. Odată ce spui ceva, nu mai poți retrage; faptul că am spus asta mi-a dezvăluit umanitatea.” Apoi va reflecta asupra sa și se va cunoaște pe sine. Oamenii reîncarnați din animale nu vor reflecta asupra lor și nu se vor cunoaște pe ei înșiși. Ei cred că sunt îndreptățiți indiferent ce spun; spun ceva când sunt fericiți și altceva când sunt nefericiți. Nu au simțul rușinii, nici integritate sau demnitate, și nu le pasă cum sunt priviți de ceilalți. Așadar, chiar Îl au pe Dumnezeu în inimile lor? Vorbind exact, nu Îl au. Vorbind obiectiv, când au nevoie de El, spun că există un Dumnezeu, că Dumnezeu este cu ei, că Dumnezeu revarsă har asupra lor, îi ajută, veghează asupra lor și îi protejează. Totuși, când Dumnezeu îi dojenește și îi disciplinează, făcându-i să-și piardă reputația și să se simtă rușinați, și când simt că acțiunile Sale le sunt nefavorabile, spun că Dumnezeu nu este bun și încep să fie sceptici față de El. Spune-Mi, ce conștiință și rațiune au astfel de oameni? Îl tratează pe Dumnezeu exact așa cum îi tratează pe oameni, fără să respecte absolut nicio limită a conștiinței. Ba chiar îndrăznesc să se certe și să discute în contradictoriu cu Dumnezeu și îndrăznesc să-I arunce vorbe de ocară, fără să aibă câtuși de puțin teamă sau frică de Dumnezeu. După aceea, regretă: „Of, L-am dezamăgit pe Dumnezeu!” Dar când întâlnesc din nou astfel de lucruri, tot acționează la fel. Nu vor avea niciodată o frică adevărată de Dumnezeu în inimile lor; Dumnezeu nu are loc în inimile lor. Pe de altă parte, oamenii care au cu adevărat conștiință și rațiune au un loc fix pentru Dumnezeu în inima lor, iar acest loc fix îi face mai sinceri, mai serioși și mai respectuoși față de Dumnezeu decât față de oricine altcineva. Sinceritatea, seriozitatea și respectul constituie atitudinea lor față de Dumnezeu datorită efectului conștiinței și rațiunii de bază de care dispun. Așadar, în orice moment, fie că sunt slabi sau negativi, fie că au avut un eșec sau au fost disciplinați, nu vor încălca această limită. Oricât de mari sunt dificultățile pe care le întâmpină sau oricâtă durere îndură, nu vor încălca această limită, deoarece sunt ființe umane adevărate. Ei cred că Dumnezeu există și că deține suveranitatea asupra destinului oamenilor, așadar nu vor încălca limita conștiinței pentru a comite o ofensă împotriva lui Dumnezeu, nici nu-L vor blestema în mod deliberat pe Dumnezeu, nu I se vor împotrivi și nu se vor răzvrăti în mod conștient împotriva lui Dumnezeu. Faptul că se abțin de la a face asta în mod deliberat înseamnă că sunt ținuți în frâu de conștiința și rațiunea lor. Desigur, sub efectul conștiinței și rațiunii lor, pot face și unele lucruri pe care ar trebui să le facă cineva cu umanitate normală. De exemplu, indiferent ce lucrare face sau ce cuvinte rostește Dumnezeu și care nu sunt conforme cu noțiunile lor, nu vor emite judecăți și nu vor face comentarii în mod intenționat. Pot să trateze aceste lucruri în mod corect sau să caute adevărul pentru a-și rezolva propriile noțiuni; au o limită de bază în subconștientul lor. Deoarece cred că Dumnezeu există, vor avea aceste reflecții datorită efectului conștiinței și rațiunii lor. După ce reflectează, vor avea o atitudine elementară și principii elementare privind modul de a-L trata pe Dumnezeu. Doar pe baza acestor principii elementare pot oamenii să mențină relația dintre ei și Dumnezeu așa cum este relația dintre o ființă creată și Creator, menținând o astfel de relație corectă, normală și adecvată. Doar având o astfel de relație pot oamenii să accepte în mod normal cuvintele lui Dumnezeu, să se supună și să practice în mod normal cuvintele Sale. Spune-Mi, pot să accepte cuvintele lui Dumnezeu oamenii care Îl blestemă adesea, cei care vor într-o clipă să renunțe la credința în Dumnezeu și cei care se plâng de Dumnezeu și Îl urăsc pur și simplu? Pot ei să practice cuvintele lui Dumnezeu? (Nu.) Atitudinea pe care o au acești oameni față de Dumnezeu este atitudinea pe care o au diavolii față de Dumnezeu. Întrucât diavolii au o astfel de atitudine față de Dumnezeu, pot ei să trateze cuvintele Sale ca pe adevăr? Niciodată. Doar ființele umane create pot trata cuvintele lui Dumnezeu ca pe adevăr. Doar tratând cuvintele lui Dumnezeu ca pe adevăr pot fi dispuși oamenii să accepte cuvintele lui Dumnezeu și apoi, mai departe, să se supună lor, să le practice și să intre în ele și, în cele din urmă, să fie curățiți și mântuiți.
Cineva care are calitățile conștiinței și rațiunii în umanitatea sa are un principiu de bază în modul în care Îl tratează pe Dumnezeu, și anume de a avea intenția să se supună. Indiferent ce i se întâmplă, acea persoană nu va emite în niciun caz judecăți în mod arbitrar, ci se va ruga lui Dumnezeu și va căuta adevărul; aceasta este manifestarea pe care ar trebui să o aibă o persoană normală. Dacă manifestările unei persoane corespund conștiinței și rațiunii umanității normale sau dacă aceasta are reglementarea, înfrânarea și controlul conștiinței și rațiunii, atunci aceasta este o adevărată ființă umană și o persoană pe care Dumnezeu intenționează să o mântuiască. Dacă acționează fără reglementarea și, cu atât mai mult, fără înfrânarea conștiinței și rațiunii și este confuză; dacă vrea să aibă o atitudine bună față de Dumnezeu, dar nu este niciodată în stare, nu știe cum anume ar trebui să-L trateze pe Dumnezeu, nici ce principii ar trebui să respecte oamenii înaintea lui Dumnezeu pentru a fi corecți – dacă nu știe nimic din acestea, ci este doar confuză și nedumerită, purtându-se bine printre oamenii buni și rău printre oamenii răi, ce fel de persoană este aceasta? Când se află printre oameni care au conștiință și rațiune, nu face lucruri rele, dar asta nu înseamnă că are umanitate. Dacă se află printre oameni răi, va face lucruri rele. Când oamenii răi Îl blestemă pe Dumnezeu, devine și ea sceptică față de El; când oamenii răi Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu și emit judecăți despre El, nu simte repulsie, nu dă dovadă de niciun discernământ și continuă să interacționeze totuși cu oamenii răi. Nu protejează niciodată lucrarea casei lui Dumnezeu, mărturia lui Dumnezeu sau interesele bisericii, ci se comportă ca un spectator, neștiind măcar ce este corect și ce este incorect. O astfel de persoană este reîncarnată dintr-un animal; categoric nu este o ființă umană. În schimb, înainte de a întâlni lucrarea lui Dumnezeu, o persoană cu conștiință și rațiune are față de ceruri un respect, o teamă sau o venerație elementară, la care pot ajunge ființele umane. Cel puțin, pentru ea cerurile sunt sacre, juste și mărețe. După ce acceptă lucrarea lui Dumnezeu și înțelege unele adevăruri pe care Dumnezeu cere ca oamenii să le dețină, datorită efectului conștiinței și rațiunii sale, chiar dacă nu înțelege atât de multe adevăruri, poate desluși ce rațiune și ce atitudine ar trebui să aibă oamenii față de Dumnezeu. Fie că este vorba de identitatea lui Dumnezeu sau de diversele aspecte ale trupului Său, va avea o anumită măsură de respect, venerație și teamă. Și mai bine, pe baza faptului că înțelege unele adevăruri, poate avea frică de Dumnezeu. Nu-L tratează pe Dumnezeu într-un mod neglijent, nonșalant, arbitrar sau ireverențios, ci Îl tratează cu multă grijă și precauție. Mai ales când vine vorba de lucrarea lui Dumnezeu, de mărturia Sa, de numele Său, de identitatea, statutul și ofrandele Sale, precum și de cuvintele și cerințele Sale și de o instrucțiune anume de la Dumnezeu, este deosebit de atentă și precaută. Tratează aceste lucruri cu o inimă cu frică de Dumnezeu și cu o atitudine respectuoasă. Nu se ocupă de ele superficial, nici nu face lucrurile mecanic sau de ochii lumii, ci este capabilă să le trateze cu seriozitate, cu o inimă și o atitudine smerite față de toate lucrurile vizibile sau invizibile care Îl implică pe Dumnezeu. Aceasta este atitudinea pe care se cuvine mai presus de orice să o aibă față de Dumnezeu o persoană cu conștiință și rațiune. Când nu înțelegi adevărul, s-ar putea să nu ai o înțelegere foarte precisă a cuvântului „Dumnezeu” și s-ar putea să nu înțelegi nici identitatea și esența lui Dumnezeu sau firea Lui, dar ai o măsură de respect și de teamă față de ceruri. După ce înțelegi și experimentezi lucrarea lui Dumnezeu și accepți cuvintele Sale, în ce se vor transforma venerația și teama ta față de Dumnezeu? Se vor transforma în sinceritate, seriozitate și frică sau în teroare și cutremurare; aceasta este atitudinea față de Dumnezeu pe care ar trebui să o capete o persoană cu conștiința și rațiunea umanității normale. Dacă o persoană crede în Dumnezeu de mulți ani și pretinde că este convinsă de existența Lui și o recunoaște verbal, dar nu a căpătat niciodată, sub efectul conștiinței și rațiunii, atitudinea pe care ar trebui să o aibă față de Dumnezeu, atunci este ușor de imaginat ce lipsește înlăuntrul acestei persoane. Dacă pur și simplu îi lipsește sinceritatea și seriozitatea față de Dumnezeu, dar are totuși puțină teamă și frică de Dumnezeu, atunci se poate spune doar că această persoană nu este foarte bună; deși este o ființă umană, nu este una foarte bună. S-ar putea să fi fost prea grav contaminată și influențată de tendințele rele ale Satanei din societate sau să fi fost otrăvită prea profund și spălată prea tare pe creier. Cu toate acestea, dacă ai frică de Dumnezeu, atunci, cel puțin, încă ești o ființă umană. Dacă nu ai câtuși de puțin sinceritate sau teamă de Dumnezeu, dacă nu ai nici cea mai mică frică de Dumnezeu, atunci se poate spune că nu ești o ființă umană; nu meriți să te numești ființă umană și nu te ridici la standardul unei ființe umane. Când vine vorba de toate lucrurile vizibile sau invizibile care Îl implică pe Dumnezeu, dacă le tratezi în mod neglijent, nonșalant și superficial sau chiar într-un mod grosolan și barbar, atunci nu ești o ființă umană. Asta pentru că îți lipsește până și reglementarea și înfrânarea conștiinței și rațiunii în modul în care Îl tratezi pe Dumnezeu, ceea ce este suficient pentru a ilustra problema și este suficient pentru a caracteriza o astfel de persoană ca nefiind o ființă umană. Înainte de a crede în Dumnezeu și de a veni în casa lui Dumnezeu, era scuzabil să nu ai un respect clar sau o atitudine corectă față de El și nu erai judecat în mod strict; dar acum că ai credință în Dumnezeu, dacă, în timp ce Îl urmezi și accepți aprovizionarea cuvintelor Sale de viață, tot nu poți dobândi sinceritate, seriozitate și frică de Dumnezeu, iar atitudinea ta față de El rămâne grosolană și barbară – fiind nu doar lipsită de frică, ci și atât de neglijentă și nonșalantă, exact ca atitudinea Satanei față de Dumnezeu – atunci se poate spune doar că o astfel de persoană nu are conștiință și rațiune. Dacă o astfel de persoană chiar Îl tratează pe Dumnezeu în acest mod, fără înfrânarea conștiinței și rațiunii, mai este o ființă umană? Nu este o ființă umană.
Acesta este, mai mult sau mai puțin, conținutul părtășiei noastre despre diversele aspecte ale conștiinței și rațiunii umane. Indiferent despre ce manifestări ale conștiinței și rațiunii vorbim, toate implică anumite gânduri, opinii și comportamente umane. Niciunul dintre aceste aspecte nu este lipsit de conținut – unele implică modul de a trata oamenii, evenimentele și lucrurile; altele implică modul de a aborda filosofiile pentru interacțiuni lumești și diversele aspecte ale vieții; iar altele implică modul de a trata adevărul și pe Dumnezeu. Indiferent asupra cărui aspect te concentrezi, o trăsătură pronunțată a unei persoane cu conștiință și rațiune este faptul că acțiunile și conduita sa personală sunt ținute în frâu și controlate de conștiință și rațiune. Persoana are limite și îngrădiri în acțiunile sale – aceasta este trăsătura sa definitorie. Doar având această trăsătură, persoana îndeplinește condiția de bază pentru dobândirea mântuirii. Înțelegeți? (Da.) Există ceva ce nu înțelegeți? În ceea ce privește cele trei aspecte despre care am avut părtășie astăzi – faptul că oamenii cu conștiință și rațiune au simțul rușinii, sunt capabili să reflecteze asupra vieții și au un respect și o teamă elementare față de Dumnezeu – simțiți că există unul la care nu vă puteți raporta? Simțiți că vreunul dintre ele este lipsit de conținut? (Nu. Simțim că ne putem raporta la toate.) Atunci, haideți să încheiem aici părtășia noastră de astăzi. La revedere!
1 iunie 2024