O stea a dimineții răsare în zori din Răsărit.

E-o stea nouă, luminând cerul liniștit,

aprinde lumina stinsă din inimile oamenilor.

Ei nu mai sunt singuri sau în întuneric.

Numai tu ești adormit în noaptea-ntunecată,

nu poți auzi sunetul, nu poți vedea lumina,

nu poți observa că ceva începe –

că vine-o eră nouă,

un nou cer și-un nou pământ.

Căci „tatăl” tău spune

că încă-i devreme și frig,

dacă ieși, sabia ți-ar putea străpunge ochii.

Crezi ceea ce îți spune tatăl tău,

că e mai bătrân decât tine

și te iubește cu-adevărat.

Așa iubire și sfaturi te fac să negi că e lumină.

Nu-ți pasă dacă e adevăr pe lume.

Nu speri să fii mântuit de cel Atotputernic

sau să vezi lumina,

ești mulțumit cu starea lucrurilor.

În ochii tăi, lucruri frumoase nu pot exista,

viitorul omului e condamnat, dispare.

Pe tata-l ții strâns, bucuros să suferi cu el,

te temi că vei pierde partenerul

de călătorie și direcția.

Lumea vastă și tulbure a făcut mulți ca tine,

neclintiți, neînfricați în diferite roluri.

A format mulți „războinici”

ce nu se tem de moarte,

mulți oameni insensibili

ce nu știu de ce au fost creați.

Dumnezeu privește omenirea foarte afectată,

El aude vaietul celor în suferință,

vede cât par de nerușinați,

le simte neajutorarea,

le simte disperarea pierderii mântuirii.

Omul Îi respinge grija,

merge pe propriul drum.

Mai degrab-ar gusta marea amară cu dușmanul.

Suspinul lui Dumnezeu nu-l aude,

mâinile Lui nu-l mai ating.

Dumnezeu recâștigă

și pierde din nou și din nou.

Apoi El e ostenit și-Și oprește lucrarea.

Nu Se mai plimbă printre oameni.

Aceste schimbări ei nu le văd,

venirea și plecarea Lui

sau adânca Lui mâhnire; Dumnezeu suspină,

Dumnezeu suspină, Dumnezeu suspină.

Adaptare după Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Suspinul Celui Atotputernic”