Ce este credința în Dumnezeu? Aceasta e cea mai practică întrebare, precum și adevărul fundamental pe care un credincios trebuie să-l înțeleagă. Este credința în Dumnezeu un fel de convingere sau înseamnă o direcție și un scop în viața unei persoane? În inima ta, care e scopul final al credinței? De ce vrei să ai credință în Dumnezeu? Respectiv, care e crezul tău? Care e baza și temelia credinței tale în Dumnezeu? Care e motivația ta? Cu alte cuvinte, ce intenție și scop ai când crezi în Dumnezeu? La ce folosesc în cele din urmă? Acestea sunt cele mai practice întrebări. Poți spune că oamenii cred în Dumnezeu și Îl acceptă cu scopul de a dobândi binecuvântări. Oamenii cred în Dumnezeu ca să aibă ceva în care să-și pună speranțele, la care să tânjească și pe care să-l urmărească în tărâmul gândirii și al spiritului. Aceasta e intenția originală din spatele credinței oamenilor în Dumnezeu. Totuși, după ce oamenii ajung să creadă în Dumnezeu, după ce vin în contact cu cuvintele Sale, cu adevărul, cu lucrarea Sa și cu diverșii oameni, cu diversele evenimente și lucruri de sub suveranitatea lui Dumnezeu, fără să-și dea seama, părerile lor despre credință se modifică. Odată ce înțeleg adevărul într-o anumită măsură, ajung să realizeze că această credință în Dumnezeu le permite să dobândească adevărul, că ea e cea mai semnificativă, că poate, într-adevăr, să schimbe oamenii în multe privințe și, în cele din urmă, să rezolve problema corupției umane. Pentru a avea credință în Dumnezeu, trebuie mai întâi să răspunzi la următoarele întrebări: de ce cred oamenii în Dumnezeu? Care este scopul credinței în Dumnezeu? Care e motivul credinței în Dumnezeu? Care sunt dorința și aspirația inițială de a crede în Dumnezeu? Cât de mult v-ați gândit la aceste întrebări? Aveți răspunsurile corecte? (La început, am crezut în Dumnezeu din dorința de a obține binecuvântări. După ce am experimentat întrucâtva judecata și mustrarea din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că am urmărit doar binecuvântările, că nu am avut de fapt nicio conștiință sau rațiune și că am fost prea egoistă. Am simțit că am fost profund coruptă de Satana, așa că am tânjit să fiu o persoană care are conștiință și rațiune, o persoană care ar putea să-și asume locul potrivit de ființă creată și să-L urmeze pe Dumnezeu. În prezent, am doar puțină cunoaștere.) Când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, vor mereu să obțină har, să dobândească binecuvântări și beneficii, să își satisfacă diverse nevoi și dorințe ale spiritului și ale trupului. De la începutul credinței lor când au urmărit asemenea lucruri, au suferit mult și acum pricep că sensul credinței este dincolo de aceste lucruri. Sensul credinței e prea profund și practic, iar beneficiile pe care le primesc sunt prea numeroase ca să fie rezumate în câteva cuvinte. Ca să aibă credință în Dumnezeu, o persoană trebuie mai întâi să-și rezolve problemele omenești ale firii corupte și ale păcatului, precum și să obțină supunere și cunoaștere a lui Dumnezeu. Doar în acest fel poate o persoană să se elibereze cu adevărat de firea sa coruptă și să iasă de sub influența Satanei, astfel încât să se întoarcă în întregime către Dumnezeu. Scopul credinței în Dumnezeu și al urmării Lui este să dobândească de la Dumnezeu adevărul și viața, devenind în cele din urmă o persoană care este în acord cu intențiile lui Dumnezeu și care este capabilă să I se supună și să Îl venereze. Aceasta e adevărata însemnătate a credinței. Uitându-ne la cum înțeleg oamenii credința, putem vedea că părerile, intențiile și motivațiile lor despre credință au trecut printr-o mare schimbare. Ce a provocat această schimbare? (Este rezultatul exprimării adevărului de către Dumnezeu și al întregii lucrări pe care El a făcut-o asupra oamenilor.) Corect. Această schimbare nu e rezultatul simplei treceri a timpului, nici nu îți e impusă de nimeni, nu e nici rezultatul influenței sau al contaminării vreunei învățături religioase, cu atât mai puțin bunătatea inimii tale nu a impresionat Cerurile să te schimbe într-o persoană mai bună, mai umană. Toate acestea sunt noțiuni umane și închipuiri. De fapt, cel mai practic beneficiu dobândit este că, ghidați de cuvintele lui Dumnezeu, udați și păstoriți de cuvintele Sale, oamenii ajung să înțeleagă adevărul și să priceapă intențiile lui Dumnezeu, pot vedea clar întunericul și răul din oameni, iar ideile și părerile lor se schimbă mult. Ce declanșează aceste schimbări? Ele sunt rezultatul experienței treptate și în etape a lucrării lui Dumnezeu și a cuvintelor Sale. Și atunci ce implică aceste schimbări? Ele implică cea mai importantă chestiune din credință – chestiunea mântuirii. Aceasta e semnificația finală a credinței omului. De fapt, oamenii nu cer multă credință. Scopul lor e pur și simplu de a dobândi harul și de a căuta pacea. După aceea, acest lucru se transformă într-o dorință de a fi oameni buni mai degrabă decât răi și, în cele din urmă, vor doar să primească o destinație bună. Totuși, aici se află cea mai mare întrebare: ce rezultat vrea, de fapt, Dumnezeu să obțină cu lucrarea Lui de judecare și purificare și cu mântuirea Sa a oamenilor? Acesta e lucrul pe care oamenii ar trebui să-l înțeleagă. În lucrarea Lui de a mântui oamenii, ce folosește El ca să ducă la bun sfârșit această mântuire? El utilizează înțelegerea lor despre adevăr și despre cuvintele Sale și apoi experiența lor despre judecată și mustrare, încercări și rafinări, eliberându-i de păcat și de influența Satanei. La urma urmei, care este sensul final al credinței oamenilor? Pe scurt, este acela de a fi mântuiți. Și care este semnificația mântuirii? Vreau ca toți să reflectați profund la acest lucru și să-Mi spuneți ce înseamnă cu adevărat să fii mântuit. (Înseamnă să ne putem elibera de influența întunecată a Satanei, să ne întoarcem complet către Dumnezeu și, în cele din urmă, să supraviețuim.) (Oamenii care trăiesc sub puterea Satanei merită moartea, dar oamenii care sunt mântuiți prin experimentarea lucrării lui Dumnezeu nu vor muri.) Cu toții înțelegeți acest lucru și îl puteți explica la nivel de doctrină, dar pur și simplu nu știți ce înseamnă cu adevărat să fii mântuit. Oare să fii mântuit înseamnă să te eliberezi de firile tale corupte? Oare să fii mântuit înseamnă să nu minți, să fii o persoană sinceră și să încetezi să te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu? Cum sunt oamenii după ce sunt mântuiți? În termeni simpli, să fii mântuit înseamnă că vei fi capabil să trăiești în continuare, că vei fi adus înapoi la viață. În trecut trăiai în păcat și erai sortit morții – din punctul de vedere al lui Dumnezeu, erai o persoană moartă. Pe ce bază se spune asta? Sub a cui putere trăiesc oamenii înainte să atingă mântuirea? (Sub puterea Satanei.) Și pe ce se bazează oamenii ca să trăiască sub puterea Satanei? Ca să trăiască, se bazează pe natura lor satanică și pe firile lor corupte. Atunci, întreaga sa ființă – trupul și toate celelalte aspecte, ca duhurile și gândurile lor – este vie sau moartă? Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ei sunt morți, sunt cadavre ambulante. La suprafață, pari să respiri și să gândești, dar toate lucrurile la care te gândești în mod constant sunt rele, Îl sfidează pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui, toate gândurile tale provin din lucruri pe care Dumnezeu le detestă, le urăște și le condamnă. În ochii lui Dumnezeu, toate aceste lucruri nu aparțin numai trupului, ci aparțin în întregime Satanei și diavolilor. Așadar, în ochii lui Dumnezeu, sunt oamenii corupți măcar umani? Nu, ei sunt fiare, diavoli și satane; sunt satane vii! Toți oamenii trăiesc după natura și firea Satanei și, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, sunt satane vii și care poartă trup uman, sunt diavoli în piele umană. Dumnezeu îi caracterizează pe acești oameni drept cadavre umblătoare, drept morți. Dumnezeu face acum lucrarea de mântuire, ceea ce înseamnă că El va lua cadavrele umblătoare care trăiesc conform firii corupte a Satanei și a esenței lui corupte – morții – și le va preschimba în oameni vii. Aceasta e semnificația mântuirii. O persoană crede în Dumnezeu ca să fie mântuită – ce înseamnă să fii mântuit? Când oamenii obțin mântuirea lui Dumnezeu, sunt morții care devin vii. Odinioară aparțineau Satanei, sortiți să moară, iar acum revin la viață drept oameni care Îi aparțin lui Dumnezeu. Dacă oamenii pot să se supună lui Dumnezeu, să-L cunoască și să îngenuncheze în fața Lui în închinăciune când cred în Dumnezeu și Îl urmează, dacă nu mai au împotrivire și răzvrătire în inimile lor împotriva lui Dumnezeu și nu I se vor mai împotrivi și nu-L vor mai ataca și pot să se supună cu adevărat față de El, atunci, în ochii lui Dumnezeu, sunt oameni cu adevărat vii. Este o persoană care Îl recunoaște pe Dumnezeu doar cu vorba o persoană vie? (Nu.) Atunci ce fel de persoană este o persoană vie? Care sunt realitățile persoanelor vii? Ce trebuie să aibă oamenii vii? Spuneți-Mi opiniile voastre. (Oamenii care pot să accepte adevărul sunt persoane vii. Când părerile ideologice și părerile despre lucruri ale oamenilor se schimbă și se aliniază cu cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt oameni vii.) (Oamenii vii sunt aceia care înțeleg adevărul și pot să-l practice.) (O persoană care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău, precum Iov, este o persoană vie.) (Oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu, care pot trăi conform cuvintelor lui Dumnezeu și care pot trăi adevărul-realitate – aceștia sunt oamenii vii.) Toți ați vorbit despre un singur fel de manifestare. Ca o persoană să fie în cele din urmă mântuită și să devină o persoană vie, ea trebuie măcar să fie capabilă să țină seama de cuvintele lui Dumnezeu, să vorbească cu conștiință și cu rațiune și trebuie să gândească și să discearnă, să fie capabilă să înțeleagă adevărul și să îl practice, să fie capabilă să se supună lui Dumnezeu și să-L venereze. Asta înseamnă o adevărată persoană vie. La ce se gândesc și ce fac adeseori oamenii vii? Ei pot face un pic din ceea ce ar trebui oamenii normali să facă. În principal, își îndeplinesc bine îndatoririle și se tem de Dumnezeu și se feresc de rău în ceea ce gândesc și dezvăluie, în ce spun și ce fac în mod regulat. Aceasta e natura a ceea ce gândesc și fac adesea. Ca să Mă exprim puțin mai precis, ceea ce spun și fac se conformează în mare parte cu adevărul, cel puțin. Nu sunt lucruri condamnate de Dumnezeu sau urâte și respinse de El, ci recunoscute și aprobate de El. Asta fac oamenii vii și este ceea ce ar trebui să facă. Dacă Îl recunoști pe Dumnezeu doar cu vorba și crezi în inima ta, poți să obții aprobarea și mântuirea lui Dumnezeu? (Nu.) De ce nu poți? Unii oameni spun: „Cred că există Dumnezeu”, „Cred în suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și a sorții omenirii”, „Cred că sunt cu totul în mâinile lui Dumnezeu, că am fost condus de El cea mai mare parte din viața mea și că Dumnezeu poate să mă conducă în același fel pe viitoarea mea cale” și „Cred că Dumnezeu îmi poate schimba destinul.” Faptul că au asemenea „credință” înseamnă oare că sunt mântuiți? (Nu.) Așadar, de ce fel de credință e nevoie ca oamenii să fie cu adevărat mântuiți? (O credință care le permite să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău precum Iov.) Cum pot oamenii să ajungă să aibă o asemenea credință adevărată? Să o recunoască verbal și să creadă în sufletele lor: poate o astfel de credință să dea naștere unei inimi care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? A crede în acest fel înseamnă oare că oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu? Le poate permite oamenilor să dobândească supunere față de Dumnezeu? Poate să obțină mântuirea? Ce altceva lipsește de aici? Trebuie să reflectați la aceste întrebări și să le înțelegeți.

Există vreo diferență între crez, convingere și credință adevărată? (Da.) Există cu siguranță diferențe și trebuie să îți dai seama care anume sunt acestea. Dacă nu poți să deosebești aceste lucruri, ai putea să simți că ai credință adevărată în Dumnezeu când ai doar un crez nedeslușit sau o convingere. Cum poate o convingere nedeslușită să-ți substituie credința adevărată în Dumnezeu? De fapt, în loc să ai încredere reală, ai pus în locul ei propriile convingeri și crezuri. Dacă a ta credință în Dumnezeu nu e nimic mai mult decât un crez sau o convingere, atunci nu poți niciodată să vii cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, iar El nu aprobă o asemenea credință ca a ta. Care sunt diferențele dintre crez, convingere și credință adevărată? Crezul și convingerea nu sunt ușor de explicat clar, așa că hai să vorbim mai întâi despre credința adevărată. Ce înseamnă credința adevărată în Dumnezeu? (A crede că toate evenimentele și lucrurile sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu.) Este aceasta credință adevărată sau un crez? (Un crez.) (Credința adevărată se fondează pe o temelie a cunoașterii lui Dumnezeu. Oamenii pot avea credință adevărată doar când Îl cunosc pe Dumnezeu.) Această înțelegere este doar parțial corectă. Cum pot ajunge oamenii să aibă credință adevărată? Care sunt manifestările credinței adevărate? Dacă oamenii vor avea credință adevărată, Îl vor înțelege ei greșit pe Dumnezeu sau se vor plânge în privința Lui? Se vor opune în vreun fel lui Dumnezeu? (Nu.) Dacă oamenii vor avea credință autentică, se vor răzvrăti ei împotriva lui Dumnezeu? Pot oamenii să Îl mulțumească pe Dumnezeu când încearcă să facă lucruri bune și să fie oameni buni, bazându-se pe propriile noțiuni și închipuiri? (Nu.) Lăsând deoparte aceste trei concepte de crez, convingere și credință adevărată, să avem părtășie mai întâi despre o chestiune. Ce lucru faimos a făcut Petru înainte să fie mântuit și desăvârșit? (S-a lepădat de trei ori de Domnul.) Ce altceva a făcut Petru înainte să se lepede de trei ori de Domnul? Când Domnul Isus a spus că va fi răstignit, ce a spus Petru? [„Ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu cumva să Ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16:22).] Credința adevărată l-a făcut pe Petru să spună acest lucru? (Nu.) Atunci ce a fost? Au fost intențiile bune ale omului și o perturbare a lucrării lui Dumnezeu. De unde a avut Petru acest fel de intenție bună? (Din voința umană.) De ce a dat el curs unei asemenea voințe umane? Nu a înțeles intenția lui Dumnezeu, nu a priceput care era lucrarea de slujire a Domnului Isus și nu a avut o înțelegere adevărată a Domnului Isus. El doar Îl urma pe Domnul din admirație. Îl venera în inima lui pe Domnul, așa că voia să-L iubească și să-L protejeze. S-a gândit: „Acest lucru nu trebuie să Ți se întâmple niciodată. Nu trebuie să înduri acea durere! Dacă e necesară suferința, voi suferi eu. Voi suferi eu în locul Tău.” Nu a știut intențiile Domnului, avea niște intenții bune care vin din voința umană și voia să împiedice acel lucru. Așadar, ce l-a făcut să se poarte în acest fel? Pe de o parte, acest lucru s-a datorat impulsivității, voinței umane și unei lipse de înțelegere. Pe de altă parte, nu a priceput lucrarea lui Dumnezeu. A făcut el acest lucru datorită unei încrederi adevărate? (Nu.) Așadar, de ce a ajuns să aibă asemenea intenții bune? Sunt asemenea intenții bune în acord cu adevărul? Constituie ele fapte bune? Deși a crezut că face un lucru bun și a acționat cu bune intenții și sinceritate, care a fost natura acțiunilor sale? Au fost comportamente și acțiuni care au provenit din încredere adevărată? (Nu.) Acum e clar, răspunsul este că sigur nu-i așa. Așadar, e acesta un crez? (Da.) Să folosim acest lucru ca să vorbim despre ce este crezul. Crezul este un fel de năzuință bună și de dorință bună care se conformează cel mai bine cu noțiunile umane și închipuirile. Este un lucru pe care omenirea îl consideră în general bun, drept și pozitiv. Un fel de gând bun, un soi de idee bună, de practică bună și de motivație bună care este complet în conformitate cu noțiunile și sentimentele umane. Este ceva la care tânjesc oamenii. Acesta e crezul. Crezul nu e credință autentică. Vine în întregime din voință umană și nu se conformează cu standardele cerute de Dumnezeu, așadar, crezul nu este încredere autentică. Petru a fost, într-adevăr, un om bun. El avea o umanitate bună și era simplu, onest, pasionat și sincer în căutarea lui. În inima sa, nu a avut deloc îndoieli în privința identității Domnului Isus. De aceea, din adâncul inimii lui, el a putut rosti aceste cuvinte: „Ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu cumva să Ți se întâmple așa ceva!” Faptul că a putut spune un asemenea lucru arată umanitatea și integritatea sa. Deși e un fel de dorință, un fel de intenție bună și e doar un fel de comportament, practică și manifestare care provin dintr-un soi de crez, putem vedea că Petru are o umanitate bună. El a avut crezuri pozitive și corecte, dar, din păcate, deoarece statura lui a fost prea mică, a știut prea puține despre Dumnezeu, nu a cunoscut planul de gestionare al lui Dumnezeu, nu a știut lucrarea pe care Dumnezeu intenționa să o facă și nu a înțeles intenția lui Dumnezeu, a făcut un lucru nesăbuit care s-a bazat complet pe voința umană și a perturbat lucrarea lui Dumnezeu. A fost o acțiune umană determinată de crez și nu a fost, evident, credință adevărată. Dacă o persoană are asemenea crezuri, care generează comportamente bune și o face să aibă anumite intenții bune, Își va aminti Dumnezeu lucrurile pe care le face? Dumnezeu nu Își amintește aceste lucruri, așa că sunt făcute degeaba! În schimb, Dumnezeu a zis acest lucru: „Înapoia Mea, Satan!” (Matei 16:23). Gândiți-vă la acest lucru. De ce Domnul Isus a rostit cuvinte pe care oamenii le consideră așa de lipsite de considerație? De ce nu a arătat înțelegere Domnul Isus când a văzut bunele intenții ale lui Petru? Care a fost atitudinea lui Dumnezeu în această privință? A aprobat Dumnezeu această intenție bună a lui Petru? (Nu.) Dumnezeu a scrutat inima lui Petru și a văzut că nu avea intenții rele, așa că nu a trebuit să expună esența acestei chestiuni. E în regulă? (Nu.) De ce? Ce crede Dumnezeu despre intențiile bune, crezurile oamenilor și lucrurile pe care le gândesc aceștia, dar nu se aliniază la intențiile lui Dumnezeu? Dumnezeu spune că asemenea lucruri vin de la Satana și că reprezintă o împotrivire față de Dumnezeu. Asta crede Dumnezeu. Este o asemenea gândire în contradicție cu felurile de a gândi ale oamenilor? (Da.) Acționând din afecțiune umană, ce ar face o persoană obișnuită ca să-i răspundă lui Petru? I-ar permite lui Petru să nu se facă de rușine și i-ar oferi o marjă de eroare, gândindu-se în sufletul său: „Intențiile lui Petru sunt bune și el vrea să Te protejeze. Pare lipsit de considerație să Îi faci astfel de reproșuri lui Petru!” Dar acțiunile lui Dumnezeu nu se conformează cu noțiunile umane. Care este natura cuvintelor rostite de Dumnezeu? În primul rând, ele reprezintă o expunere, în al doilea rând, ele înseamnă o condamnare, iar în al treilea rând, ele constituie o judecată. Cum s-a simțit Petru când a auzit aceste cuvinte? El a fost mustrat și a fost ca și cum s-a întors un cuțit în inima sa. S-a simțit groaznic și nu a înțeles, spunându-și: „O, Dumnezeule, Te iubesc sincer! Cred atât de mult în Tine, Te iubesc atât de sincer și vreau să Te protejez atât de mult, dar de ce mă tratezi astfel? Spui că sunt Satana și îmi comanzi să stau înapoia Ta. Sunt eu Satana? Nu sunt eu un om care Te urmează sincer, așadar cum de mă poți considera Satana? Mai mult de atât, ești așa de lipsit de considerație când îmi spui să merg înapoia Ta. E prea supărător, prea dureros!” Din felul în care Dumnezeu gestionează și tratează lucrurile, Îi puteți vedea atitudinea față de crezul uman? (Condamnare, judecată și expunere.) E corect. Lui Dumnezeu nu doar că nu Îi plac asemenea lucruri, dar le urăște și, cel mai grav, le condamnă. Din aceste lucruri pe care Dumnezeu le-a dezvăluit, I-ați văzut firea? (Firea lui Dumnezeu e dreaptă.) Exact așa este. Și ce altceva? În ce-L privește pe Dumnezeu, deși toleranța, milostenia, răbdarea și bunătatea iubitoare sunt foarte benefice pentru oameni, deși ele sunt părți din ce are Dumnezeu și ce este, pe care oamenii le consideră mai ușor de acceptat și deși sunt lucruri pe care Dumnezeu le dezvăluie mereu și le oferă oamenilor, odată ce oamenii ofensează firea lui Dumnezeu și Îi încalcă principiile, cum îi va trata El? Dumnezeu îi va condamna! Dumnezeu nu face afirmații ambigue către oameni, spunând: „Oamenii au făcut acest lucru cu intenții bune și fără motive ascunse, așa că îi voi cruța de data aceasta.” Spre deosebire de om, Dumnezeu nu permite o cale de mijloc și nu admite nicio alterare din cauza voinței umane. Unu este unu, doi e doi. Ce este corect este corect, iar ce e greșit e greșit. Pentru Dumnezeu, nu există ambiguități. Disecând ce i-a spus Petru Domnului Isus: „Ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu cumva să Ți se întâmple așa ceva”, oamenii pot vedea ce este crezul. Pot să-L mulțumească pe Dumnezeu oamenii care au crezuri? Pot crezurile să dezvolte o credință adevărată? Pot ele să substituie credința adevărată a oamenilor în Dumnezeu? (Nu.) Nu, e absolut adevărat.

Ce sunt crezurile, până la urmă? Sunt un fel de închipuire și noțiune, dorințele bune, scopurile bune și idealurile înalte pe care și le stabilesc oamenii. După ce aceste lucruri sunt stabilite, oamenii aleargă în această direcție, le urmăresc și le obțin bazându-se pe bunele intenții omenești, pe efortul omenesc, pe voința omenească de a suferi sau pe mai multe fapte bune omenești. Ce lipsește aici? De ce oamenii care au crezuri nu Îl pot mulțumi pe Dumnezeu? (Bazându-se pe crezurile lor, oamenii perturbă și tulbură lucrarea lui Dumnezeu.) Acesta este un aspect evident. În plus, când oamenii fac lucruri bazate pe crezurile lor, există vreun adevăr în ceea ce fac? (Nu.) Să disecăm ce a făcut Petru. Petru a zis: „Ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu cumva să Ți se întâmple așa ceva!” Există adevăr în aceste cuvinte? (Nu.) Ce vrea să spună prin fraza „să nu cumva să Ți se întâmple așa ceva”? De ce nu poate să I se întâmple acest lucru lui Dumnezeu? S-ar putea ca toate acestea să nu se afle sub suveranitatea lui Dumnezeu? Oare Dumnezeu nu are ultimul cuvânt în această privință? Dacă Dumnezeu va îngădui să se întâmple, se va întâmpla. Dacă Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple, nu vor fi evitate aceste lucruri? Ar putea să fie capabile cuvintele lui Petru, „să nu cumva să Ți se întâmple așa ceva”, să schimbe toate acestea? Cine a hotărât întâmplarea, desfășurarea și rezultatul acestei întregi situații? (Au fost hotărâte de Dumnezeu.) Atunci ce sunt aceste cuvinte rostite de Petru? Sunt cuvinte nesăbuite, cuvinte spuse în ignoranță, rostite în numele Satanei. Aceasta e consecința izvorâtă din crezurile omenești. Este aceasta o problemă gravă? (E gravă.) Cât de gravă este? (E împotrivire față de Dumnezeu și comportamentul unui emisar al Satanei.) Corect. Înseamnă să te porți ca un emisar al Satanei, adică să te împotrivești lui Dumnezeu și să-I distrugi lucrarea în numele Satanei. Dacă Domnul Isus ar fi făcut în această privință cum spunea Petru, nu ar fi fost distrusă lucrarea Sa de răscumpărare a omenirii? Care e natura acestor cuvinte rostite de Petru? (Ele perturbă lucrarea lui Dumnezeu.) De aceea Dumnezeu a spus necruțător acele cuvinte mânioase – „Înapoia Mea, Satan!” Aceste cuvinte sunt o condamnare, precum și o judecată. În ele se află firea lui Dumnezeu! Când oamenii au asemenea crezuri, crezuri amestecate cu intenții bune, dorințe omenești, frumoase dorințe omenești și toate acele lucruri pe care oamenii le consideră pozitive, drepte și bune, le aprobă Dumnezeu? (Nu.) Oamenii consideră că toate aceste lucruri sunt bune, așa că de ce nu le aprobă Dumnezeu? Pe de o parte, din cauza faptului că oamenii nu au o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu. Aceasta e cauza generală. În plus, dintr-un punct de vedere practic, oamenii nu se supun cu adevărat cuvintelor rostite de Dumnezeu și acțiunilor făcute de El și nici nu pricep realmente aceste lucruri. Pe baza gândirii omenești, ei vor tot timpul ca Dumnezeu să nu facă un lucru sau altul. Ei se gândesc mereu: „Nu e prea bine ca Dumnezeu să Se comporte astfel. Nu ne așteptam la un asemenea comportament, e cam lipsit de considerație față de oameni.” Când oamenii se confruntă cu asemenea lucruri, dezvoltă adesea noțiuni, sunt plini de închipuirile plăsmuite de oameni și recurg la tot felul de mijloace omenești de a face lucrurile. Aici nu există supunere, cunoaștere autentică sau frică adevărată de Dumnezeu, ci doar o perturbare și o compromitere a lucrării lui Dumnezeu. Lipsește orice element de credință sinceră. Prin urmare, Petru a fost judecat după ce a rostit aceste cuvinte. A obținut el ceva după ce a primit judecata? (A fost capabil să înțeleagă puțin mai multe despre el însuși și despre firea lui Dumnezeu.) E o asemenea judecată un lucru bun sau rău? Cel puțin, a fost o zdruncinare care l-a făcut să se oprească și să se gândească: „Doamne, sunt Satana? Cred cu adevărat în Tine, sunt un om care Te iubește și sunt discipolul Tău credincios! Cum pot să fiu Satana?” Tot gândindu-se la acest lucru, și-a spus: „Domnul Isus m-a certat cu asemenea cuvinte clare și evidente. Mi-a spus să trec înapoia Lui și m-a mustrat ca pe Satana. Aceasta înseamnă că, în această privință, am acționat în locul Satanei! Ce fel de persoană poate să acționeze în numele Satanei? O persoană care nu e compatibilă cu Dumnezeu. Oricând și oriunde, o asemenea persoană poate să I se împotrivească lui Dumnezeu și să-L trădeze, poate să compromită lucrarea lui Dumnezeu, să tulbure și să distrugă lucrarea Sa, devenind dușmanul Său. Este îngrozitor! În acest caz, mă voi retrage degrabă înapoia lui Dumnezeu și voi tăcea.” Nu arată acest lucru că Petru și-a revenit încet în fire, a obținut înțelegere și și-a dat seama de gravitatea problemei? Și-a dat seama că omul va fi întotdeauna om, iar Dumnezeu va fi mereu Dumnezeu, și că între om și Dumnezeu există o distanță. Când omul acționează pe baza bunelor intenții, Dumnezeu vede acest lucru ca pe o perturbare și o tulburare. Procedând treptat în acest fel, se dovedește a fi un lucru bun judecata lui Dumnezeu asupra omului? (Da.) Așadar, e un lucru rău ca o persoană să dezvăluie un pic de nesăbuință? Privind astfel lucrurile, nu e un lucru rău, ci un lucru bun. De ce spun că se dovedește a fi un lucru bun? (Oamenii beneficiază de pe urma lui.) Așa este, oamenii au niște beneficii. Cum apar aceste beneficii? Când ești pasibil de judecata lui Dumnezeu și vrei să i te supui, examinează-te și acceptă tot ce vine de la El – toate expresiile lui Dumnezeu, toate dezvăluirile Sale și tot ce îți cere El – când acestea vor deveni realitatea ta și viața ta, atunci, fără ca măcar să îți dai seama, corupția ta va fi curățită. Așadar, să fii judecat e un lucru rău sau bun? (Un lucru bun.) Sunteți dispuși să primiți judecata? (Suntem dispuși.) Așadar, ar fi în regulă să fiți judecați în fiecare zi? Acest lucru nu ți-ar îngădui să mănânci, să dormi sau să te odihnești ca de obicei. Când s-ar întâmpla ceva, Dumnezeu ți-ar spune să faci un pas înapoi. Când ar avea timp, Te-ar judeca. Ar fi în regulă? Ai putea suporta așa ceva? Oamenii nu ar fi capabili să suporte așa ceva, iar Dumnezeu nu ar face un asemenea lucru. Dumnezeu Își dorește sincer să crești și să te maturizezi rapid. De aceea există multe etape în judecata lui Dumnezeu. Uneori, El Se poate înfuria, iar apoi îți poate oferi o oarecare alinare. Uneori, El te poate lovi și după aceea îți poate arăta milă. Deși Dumnezeu Se mânie adesea, mânia Sa se mai oprește, ceea ce le dă oamenilor un timp să-și tragă sufletul. Oamenilor le e susținută creșterea în viață doar când Dumnezeu îi judecă și îi condamnă direct în acest fel. Merită un pic de suferință ca să dobândești adevărul.

Oamenii care doar au crezuri sunt departe de a fi capabili de a satisface intențiile lui Dumnezeu, iar crezurile sunt departe de a fi un substitut potrivit pentru credința veritabilă în Dumnezeu. Dacă au credință în Dumnezeu bazându-se pe un crez, oamenii nu pot să vină niciodată cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai puțin să I se supună cu adevărat și să aibă o inimă cu frică de Dumnezeu. De ce se întâmplă acest lucru? Crezurile oamenilor nu au nicio legătură cu adevărul și sunt departe de a îndeplini cerințele lui Dumnezeu. Când oamenii au crezuri, aceasta nu înseamnă că înțeleg adevărul. Când credința în Dumnezeu se bazează pe crez, oamenii nu vor înțelege niciodată lucrarea lui Dumnezeu și pot doar să o tulbure și să o perturbe. Credința bazată pe crez nu înseamnă că oamenii vor fi atenți la intențiile lui Dumnezeu, cu atât mai puțin că se vor supune lui Dumnezeu. Și atunci ce i s-a întâmplat în continuare lui Petru? Înainte ca Domnul Isus să fie răstignit, El i-a spus acest lucru lui Petru: „Adevărat îți spun că în noaptea aceasta, înainte de cântatul cocoșului, te vei lepăda de Mine de trei ori!” (Matei 26:34). Ce a răspuns Petru? [„Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, eu tot nu mă voi lepăda de Tine!” (Matei 26:35).] Acest lucru l-a supărat pe Petru și a negat că va face ce a spus Domnul, dar, în cele din urmă, faptele au confirmat cuvintele Domnului Isus. A fost încrederea lui Petru în acel moment mai mare sau mai mică decât a voastră? (Mai mare, el a tăiat urechea servitorului marelui preot pentru a-L proteja pe Domnul.) Acest lucru s-a datorat impulsivității. Cunoașterea sa a Domnului Isus și recunoașterea identității Sale reprezintă gradul de credință al lui Petru în Domnul Isus. Acestea i-au îngăduit să lupte cu încrâncenare pentru Domnul Isus, spunând: „Îmi voi risca viața ca să mă lupt cu oricine se atinge de Domnul meu!” Credința lui a atins acest nivel, dar vrea Dumnezeu ca omul să fie impulsiv? Cu siguranță nu. Credința lui Petru a atins nivelul la care și-ar fi dat viața pentru Domnul, dar apoi de ce s-a lepădat totuși de trei ori de El? Pentru că îi fusese sortit să facă acest lucru de profeția Domnului Isus? (Nu.) Așadar care a fost motivul? De ce a fost atât de laș? Își putea risca viața luptând cu alții pentru Domnul Isus și i-a tăiat cuiva urechea. Din iubire pentru Domnul Isus, a fost capabil să rostească acele cuvinte din adâncul sufletului său și să acționeze pe baza lor, ceea ce i-a arătat sinceritatea excepțională. Și atunci, când a venit timpul, de ce nu a îndrăznit să-L recunoască pe Domnul? (Pentru că știa consecințele. Dacă soldații romani l-ar fi prins atunci, ar fi fost omorât. Îi era teamă să nu fie prins și, de asemenea, îi era frică de moarte.) Principalul motiv a fost dorința lui de a-și salva viața. E adevărat că Petru avea crezuri, dar avea componentele credinței veritabile? În acel moment, Petru deja își dăduse seama că Domnul Isus era Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu și Însuși Dumnezeu. Avea o credință atât de autentică, și atunci de ce a fost totuși atât de laș? (Îi lipsea statura.) Și-a prețuit viața și s-a temut de moarte, de suferință și de tortură fizică. Indiferent care a fost motivul, într-un final, el tot s-a lepădat de Domnul de trei ori. A fost exact așa cum a spus Domnul Isus, „în noaptea aceasta, înainte de cântatul cocoșului, te vei lepăda de Mine de trei ori!” Aceste cuvinte au fost într-adevăr îndeplinite de Petru. De ce a fost Domnul Isus capabil să spună asemenea lucruri și să ajungă la astfel de concluzii despre Petru? (Dumnezeu scrutează adâncul inimilor oamenilor.) Ce a scrutat Dumnezeu în sufletul lui Petru? (Statura lui Petru și credința sa în Dumnezeu.) Domnul Isus a văzut statura lui Petru și măsura încrederii sale. Având o asemenea statură mică, e așa o surpriză că s-a lepădat de Domnul de trei ori? Din cauza staturii lui, era inevitabil să acționeze astfel, dată fiind situația. De ce a avut el atunci doar acea puțină încredere? (În acel moment, Petru Îl urma pe Domnul Isus de trei ani, așa că experimentase prea puțin lucrarea lui Dumnezeu.) După trei ani de urmare a Domnului Isus, încrederea lui putea fi doar atât de mare. Aceea a fost statura sa atunci. Creșterea lui în statură a fost obținută prin aprofundarea continuă a experienței.

Este în regulă să Îl urmezi pe Dumnezeu fără încredere autentică? Ce înseamnă de fapt ca oamenii să aibă credință adevărată în Dumnezeu? Ca să explic acest lucru în termenii cei mai simpli: este măsura încrederii tale în toate cuvintele lui Dumnezeu și în lucrarea Sa și măsura în care poți să crezi cu adevărat. Mai exact, e măsura în care poți să crezi și să recunoști în inima ta îndeplinirea exactă și metodele de îndeplinire ale cuvintelor rostite de Dumnezeu, lucrurile pe care Dumnezeu le-a poruncit, suveranitatea lui Dumnezeu, orchestrările și rânduielile Sale, felul în care Dumnezeu rânduiește viitoarele destinații ale oamenilor și toate celelalte lucruri asemănătoare, precum și măsura în care ai încredere autentică în acestea. În acel moment, Petru nu a îndrăznit nici măcar să recunoască numele Domnului Isus sau relația sa cu El. Avea doar puțină credință, iar această puțină credință i-a arătat statura reală. Care era statura sa adevărată? (Doar L-a recunoscut pe Domnul Isus ca Hristos, dar știa puține despre Dumnezeu.) Avea o astfel de statură mică și nu putea să meargă mai departe. Așadar, în ce vă privește, în ce măsură credeți acum în Dumnezeu? Este credința voastră mai puternică decât cea a lui Petru? E mai slabă? E cam la fel? (E aceeași în ceea ce privește recunoașterea lui Hristos. Înțelegem un pic mai mult despre adevăr decât Petru, dar mai avem până să pătrundem în multe dintre aceste adevăruri.) Dacă a oamenilor credință în Dumnezeu se oprește la simpla recunoaștere a faptului că El este Dumnezeu, că Dumnezeu poate să orchestreze și să rânduiască totul și că El are suveranitate asupra tuturor lucrurilor, asupra destinului și a vieții tale – dacă doar recunoști aceste lucruri, dar ai puține trăsături ale credinței, ba chiar și mai puține dacă nu deloc din componentele supunerii și nici una dintre componentele așteptării și ale căutării lui Dumnezeu – ce fel de credință e aceasta? Spui mereu că tu crezi în Dumnezeu, că El este suveran peste toate și că orchestrează totul, că viețile oamenilor le sunt date de Dumnezeu și că vei face orice îți cere El, chiar și să-ți sacrifici viața pentru El. Dar când te vei confrunta cu o situație asemănătoare aceleia pe care a experimentat-o Petru, în care oamenii întreabă: „Este Acela Dumnezeul tău?”, vei reflecta asupra subiectului, gândindu-te: „Peste tot în jur sunt non-credincioși, nu-i așa că voi fi arestat dacă Îl recunosc? Dumnezeu a spus că putem să folosim înțelepciunea în momente critice și să nu Îl recunoaștem, așa că voi folosi înțelepciunea, iar Dumnezeu nu îmi va reproșa acest lucru.” Dacă îți vei prețui viața și vei fi laș, nu vei îndrăzni să Îl recunoști pe Dumnezeu și te-ai putea chiar lepăda de El. Într-un astfel de moment, unde e încrederea prin care considerai că Dumnezeu e suveran peste toate lucrurile? (Nu există.) A fost reală sau falsă încrederea pe care ai crezut că o ai în momentele obișnuite? (Falsă.) Când se întâmplă ceva care îți încalcă în mod special noțiunile sau gusturile, iar intenția lui Dumnezeu încă nu e dezvăluită pe deplin în acea privință, El îți cere să te supui acelei conjuncturi. El a rânduit mediul astfel încât tu să poți învăța o lecție. Așadar, ce faci? De pildă, să spunem că ai o credință deosebit de puternică și că ești deosebit de pios și sincer, dar Dumnezeu rânduiește un mediu care nu se potrivește cu noțiunile tale, tratându-te de parcă ai fi un non-credincios. Simțindu-te nedreptățit, ți se vor umple ochii de lacrimi și te vei plânge lui Dumnezeu, spunând în inima ta: „O, Dumnezeule, cred în Tine, trăiesc pentru Tine și totuși Tu ai rânduit un asemenea mediu pentru mine, m-ai pus printre non-credincioși și m-ai pus laolaltă cu spirite impure. Oare nu voi fi murdărit de acest lucru? Eu mă disting ca o persoană sfântă, una care aparține lui Dumnezeu. Nu ar fi trebuit să rânduiești așa ceva. Știi cât de mult Îți duc dorul, cât de mult Te iubesc? Nu pot să fiu departe de Tine. Nu mă poți trata în acest fel, nu e drept față de mine!” Ce-i cu asta? Unde îți este supunerea când te confrunți cu lucruri care nu sunt în conformitate cu noțiunile tale? (Nu există.) Cu ce înlocuiești supunerea? (Cu plângeri, neînțelegeri și împotrivire.) Este aceasta încredere autentică? Ce ar trebui să aibă credința adevărată? Cum se manifestă? (Prin căutarea intențiilor lui Dumnezeu și supunerea față de El.) Un singur incident dezvăluie dacă o persoană are încredere autentică.

All Scripture quotations in this product are from Nouă Traducere În Limba Română (NTLR). Copyright © 2006 by Biblica, Inc.®. Used by permission. All rights reserved worldwide.