Arătarea lui Dumnezeu

înseamnă venirea Lui în persoană pe pământ să-Și facă lucrarea.

Cu propria identitate și fire

și după propriile-I metode,

El coboară printre oameni

să înceapă o epocă și să-ncheie una.

O astfel de arătare nu e un semn sau o imagine.

Nu e o formă de ceremonie.

Nu e o minune. Nu e o viziune mare.

Cu atât mai puțin un fel de ritual religios.

E un fapt real, concret, ce poate fi atins și văzut,

un fapt ce poate fi atins și văzut.

O astfel de arătare nu e de dragul urmării unui proces

sau de dragul unei scurte inițiative;

ci mai degrabă de dragul unei etape de lucru

în planul de gestionare al lui Dumnezeu.

Arătarea lui Dumnezeu e-ntotdeauna semnificativă

și are-ntotdeauna legătură cu planul Lui de gestionare,

are legătură cu planul Lui de gestionare.

Această arătare nu e deloc la fel

cu arătarea lui Dumnezeu pentru a conduce omul,

să-l călăuzească și să-l lumineze,

să-l călăuzească și să-l lumineze.

Dumnezeu face ceva măreț de câte ori se revelează pe Sine.

E o lucrare diferită decât în orice altă eră,

inimaginabilă omului, neexperimentată de el,

neexperimentată de om.

E o lucrare ce începe o nouă epocă

și-o încheie pe cea veche,

o lucrare nouă și mai bună pentru salvarea omenirii

și-o lucrare de-a aduce omenirea-n noua epocă.

E însemnătatea arătării lui Dumnezeu.

din „Cuvântul Se arată în trup”