În ceea ce privește problema noțiunilor, ultima dată am avut părtășie despre trei aspecte: primul se referea la noțiunile despre credința în Dumnezeu, al doilea se referea la noțiunile despre întrupare și al treilea, la noțiunile despre lucrarea lui Dumnezeu. Am terminat de discutat despre primele două aspecte și am vorbit despre un conținut conceptual destul de simplu în legătură cu al treilea aspect. În privința noțiunilor referitoare la acest aspect sau a conținutului referitor la aceste noțiuni, ați contemplat după aceea cu atenție ce alt conținut se referă la aceste noțiuni și are legătură cu acest adevăr? Niciun adevăr nu este la fel de simplu precum sensul său literal; toate au propriul sens real lăuntric și toate sunt legate de intrarea în viață a oamenilor, precum și de toate aspectele vieții lor de zi cu zi și de credința în Dumnezeu. Așadar, ați identificat din viața voastră de zi cu zi vreun conținut referitor la acest aspect al adevărului? Când ascultați părtășii despre acest aspect al adevărului, nu puteți să înțelegeți decât o parte din el, într-un sens literal, și să aveți un oarecare discernământ privind noțiunile evidente. După aceea, prin contemplare, rugăciune și căutare în continuare, precum și având părtășie cu frații și surorile pe baza experienței voastre, ar trebui să puteți dobândi o înțelegere ceva mai profundă și mai practică. Privind aceste trei adevăruri în sens literal, care dintre ele este cel mai legat de firile corupte ale oamenilor, de înțelegerea lor privind firea lui Dumnezeu și de intrarea lor practică? Care adevăr este cel mai aprofundat și cel mai profund? (Al treilea adevăr.) Al treilea adevăr este puțin mai aprofundat. Primul se referă la noțiunile despre credința în Dumnezeu, iar aceste noțiuni sunt destul de evidente și superficiale; al doilea se referă la noțiunile despre întrupare, care implică un conținut pe care oamenii îl pot vedea și înțelege, cu care pot intra în contact și asupra căruia pot reflecta în viață; al treilea se referă la noțiunile despre lucrarea lui Dumnezeu și are legătură cu firile corupte ale oamenilor – acest ultim adevăr este ceva mai profund. Prin urmare, care anume sunt noțiunile despre lucrarea lui Dumnezeu? Ce noțiuni au oamenii despre lucrarea Lui? Cum ar trebui să înțeleagă, să trateze și să rezolve aceste noțiuni? Acesta este conținutul părtășiei de astăzi.

Când noțiunile oamenilor despre lucrarea lui Dumnezeu escaladează de la aplicarea raționamentului și judecății lor până la a avea cerințe de la Dumnezeu, a avea dorințe extravagante față de El, a intra în conflict cu El și a face unele evaluări sau judecăți despre lucrarea Lui, aceste noțiuni nu mai sunt doar un punct de vedere sau o convingere, ci sunt legate și de firile corupte ale oamenilor. Odată ce devin legate de firile corupte, este suficient pentru a-i determina pe oameni să se împotrivească lui Dumnezeu, să-L judece și chiar să-L trădeze. Așadar, nu este o mare problemă dacă noțiunile oamenilor despre Dumnezeu se limitează la închipuiri și speculații. În schimb, dacă escaladează într-un punct de vedere și o atitudine față de lucrarea lui Dumnezeu, dacă se transformă în cerințe irezonabile față de Dumnezeu, în judecată și condamnare a Lui sau dacă devin pline de ambiție, dorințe sau intenții, atunci nu mai sunt noțiuni obișnuite. De ce spun că nu mai sunt noțiuni obișnuite? Deoarece aceste noțiuni și gânduri se referă la intrarea ta în viață, la înțelegerea ta privind lucrarea lui Dumnezeu, la capacitatea ta de a accepta și de a te supune suveranității lui Dumnezeu și de a-L recunoaște drept Suveranul tău și drept Creatorul, toate acestea având un impact direct asupra punctului tău de vedere și atitudinii tale față de Dumnezeu. Privind lucrurile astfel, este o problemă serioasă dacă oamenii au aceste noțiuni? (Da.) Pentru a diseca aceste noțiuni, dacă o facem din punct de vedere teoretic, ele pot părea puțin abstracte sau oarecum îndepărtate de viața voastră de zi cu zi. Așadar, să mai vorbim despre diversele tipuri de condiții de trai ale oamenilor, pe care le putem vedea în viața cotidiană sau în rândul omenirii, sau despre destinul lor, despre diferitele lor opinii și atitudini față de viață, de suveranitatea și orchestrarea lui Dumnezeu, astfel încât să disecăm noțiunile oamenilor și să le îngăduim acestora să vadă cum stăpânește și orchestrează Dumnezeu omenirea și care sunt circumstanțele reale ale lucrării Lui. Acesta este un subiect despre care nu e chiar ușor să avem părtășie. Dacă părtășia e prea teoretică, oamenii vor simți că este deșartă, iar dacă este prea legată de chestiuni banale sau prea apropiată de viața reală a oamenilor, vor crede că este foarte superficială și vor exista probleme de acest tip. În orice caz, să avem totuși părtășie într-un mod destul de clar și ușor de înțeles, adică tot spunând o poveste. Prin intriga și personajele poveștii, precum și prin filosofia de viață reflectată în poveste și prin fenomenele pe care le văd oamenii, aceștia pot înțelege unele dintre modurile și metodele prin care Își săvârșește Dumnezeu lucrarea, precum și opiniile false pe care le au ei în viața reală privind lucrarea lui Dumnezeu, suveranitatea și orchestrarea tuturor lucrurilor de către El sau unele lucruri incorecte de care se agață ei – oamenilor le este oarecum mai ușor să înțeleagă când avem părtășie în acest mod.

Aceasta e povestea. A fost odată o fetiță care s-a născut într-o familie nu chiar bogată. Încă de când era foarte mică, a avut o dorință: nu a cerut să fie bogată sau înstărită în viață, tot ce și-a dorit era o persoană pe care să se bazeze. Era prea extravagantă această dorință? Cerea prea mult? (Nu.) Dar, din păcate, tatăl ei s-a stins înainte ca ea să ajungă la maturitate, așa că fata nu a avut de fapt pe cine să se bazeze în viață. Își pierduse principala persoană pe care se putea baza în această viață, singura persoană pe care credea, în tânăra ei minte, că poate conta. Oare nu a fost încercată tânăra ei minte de o mare suferință? Această întâmplare trebuie să-i fi provocat o mare suferință. Exista o traumă în inima ei? Cu siguranță exista o traumă. Cum a apărut această traumă? Pentru că, în tânăra ei minte, nu era încă pregătită, spunându-și: „Pot fi independentă, pot să mă întrețin singură, nu mai trebuie să mă bazez pe părinții mei.” După cum se spune, încă nu-și întinsese aripile. În gândurile ei naive, nu apucase să se gândească ce să facă în legătură cu viitorul ei sau cum avea să supraviețuiască fără părinți. În această situație, înainte să devină conștientă de aceste lucruri, tatăl ei a murit, ceea ce însemna că sprijinul ei material în viață dispăruse, iar vremurile aveau să devină și mai grele decât erau deja. Vă puteți imagina cum trebuie să fi fost zilele ei după aceea. A dus o viață dificilă alături de mama și de fratele ei mai mic, reușind cu greu să o scoată la capăt. Dar, oricât de îndurerată era, viața trebuia să meargă înainte, așa că pur și simplu trăia poticnindu-se și ținând companie mamei și fratelui ei. Câțiva ani mai târziu, crescuse și putea câștiga pe cont propriu niște bani pentru cheltuielile de trai ale mamei și fratelui ei, dar tot nu erau nici pe departe bogați. În tot acest timp, cea mai profundă dorință a ei nu se schimbase. Avea nevoie de cineva pe care să se bazeze, dar de ce tip de persoană? Pe cine anume dorea să se bazeze? Descrieți voi acea persoană. Ce înseamnă „cineva pe care să se bazeze” în cei mai simpli termeni? Înseamnă cineva care să-i poată asigura mijloacele de trai, precum și hrana și îmbrăcămintea, fără să fie nevoită să-și câștige singură pâinea sau să sufere vreo durere. Cineva pe care cel puțin să se poată sprijini ori de câte ori lucrurile mergeau prost, cineva care să o susțină, după cum se spune – acela era tipul de persoană pe care spera să se bazeze. Chiar dacă nu putea să o ajute sau să o susțină financiar, cel puțin, ori de câte ori ceva nu ar merge bine sau oricând ar suferi, ar avea un umăr pe care să se sprijine, cineva care să o ajute să depășească momentele grele și să traverseze furtuna – asta își dorea ea. Cerea oare prea mult? Era nerealistă această dorință? Nu cerea prea mult și nu era o dorință nerealistă. Nu-și doresc mulți oameni ceva la fel de simplu? Foarte puțini pot spune că s-au născut fără să se bazeze pe nimeni în afară de ei înșiși. Majoritatea oamenilor care trăiesc în această lume și într-o comunitate speră să aibă un prieten sau pe cineva pe care să se bazeze, iar această fată nu era o excepție.

Timpul a zburat și ea a ajuns la vârsta măritișului și tot își dorea să găsească pe cineva pe care să se poată baza, pe cineva de încredere. Acea persoană nu trebuia să fie deosebit de bogată sau să o țină în lux și nici nu trebuia să fie o persoană foarte comunicativă. Trebuia doar să-i fie alături ca să o susțină oricând ar avea necazuri mari sau oricând s-ar confrunta cu dificultăți sau boli, fie și numai pentru a-i spune câteva cuvinte de mângâiere și nimic mai mult. Era aceasta o dorință care se putea împlini ușor? Este incert. Nimeni nu știe dacă dorințele oamenilor sunt ceea ce a plănuit Dumnezeu să le dea sau să săvârșească în privința lor sau dacă, în cele din urmă, dorințele le sunt deja prestabilite în destinul lor. Așadar, nimeni nu știa dacă dorința acestei fete se putea împlini, nici măcar ea însăși. Totuși, a continuat să-și păstreze această dorință în timp ce se îndrepta spre următoarea etapă din viață. În această perioadă, era foarte îngrijorată și neliniștită, dar, în orice caz, ziua decisivă sosise. Nu știa dacă persoana cu care intenționa să se căsătorească era într-adevăr cineva pe care s-ar putea baza tot restul vieții, dar spera totuși sincer în inima ei: „Ar trebui să pot conta pe această persoană. Ultimii douăzeci și ceva de ani din viața mea au fost destul de grei. Dacă mă căsătoresc cu cineva care nu e de încredere, restul vieții mele va fi și mai dificil. Pe cine altcineva m-aș putea baza?” Era mâhnită, dar nu putea face nimic, așa că a continuat să spere. Pentru a supraviețui, când nu știu de ce sunt aici în această viață și cum ar trebui să treacă prin ea, oamenii merg pe bâjbâite cu acest tip de dorință și speranță necunoscută. Când a sosit momentul, ea nu știa cum avea să fie viitorul ei. Viitorul era necunoscut. Fata a continuat să meargă înainte. Cu toate acestea, multe lucruri sunt deseori contrare dorințelor oamenilor. Deocamdată, să nu comentăm motivul pentru care Dumnezeu rânduiește destinul oamenilor astfel – dacă este rânduiala intenționată a lui Dumnezeu sau dacă stricăciunea și ignoranța oamenilor au făcut ca dorințele și cerințele lor să fie diametral opuse destinului pe care l-a rânduit Dumnezeu pentru ei, așa încât dorințele lor deseori nu se pot împlini și lucrurile nu decurg adesea așa cum au sperat ei – pentru moment, să nu discutăm despre toate acestea. Să continuăm mai întâi povestea.

După ce s-a căsătorit, fata a intrat în următoarea etapă a vieții, păstrându-și dorința. Ce o aștepta în această etapă a vieții? Nu știa, dar nu putea evita doar fiindcă se temea de necunoscut. A trebuit să se îmbărbăteze și să meargă înainte, luând fiecare zi pe rând. În acest punct de cotitură din viața ei, destinul pe care îl rânduise Dumnezeu pentru ea și-a făcut în sfârșit simțită prezența, fiind opusul năzuinței sale. Viața călduroasă de familie după care tânjise, cu un pat simplu, un birou mic, o cameră simplă și curată, un soț și copii – această viață simplă pe care și-o dorea nu se putea împlini niciodată. După ce s-a căsătorit, soțul ei își petrecea tot anul departe de casă din cauza serviciului, așa că trebuiau să locuiască separat. Ce perspective are o astfel de viață pentru o femeie? De a fi hărțuită și discriminată. Confruntarea cu un astfel de mediu de viață a fost o altă lovitură pentru viața și destinul ei. Era ceva ce nu-și închipuise niciodată și ceva ce nu-și dorise niciodată să vadă sau să înfrunte. Dar acum, realitatea era complet opusă dorințelor și închipuirilor ei. Ceea ce nu-și dorise să vadă sau să experimenteze chiar i se întâmplase. Soțul ei era plecat la muncă tot anul. Trebuia să fie independentă, atât în viață, cât și financiar. Trebuia să plece de acasă și să câștige bani ca să-și plătească singură facturile. Nu avea pe nimeni care să o ajute în viață și trebuia să se bazeze pe forțele proprii pentru tot. Într-un astfel de mediu de viață, femeia aceasta a ajuns să aibă pe cineva pe care să se poată baza întru totul sau deloc? (Deloc.) Dorința ei a fost împlinită sau spulberată după căsătorie? (A fost spulberată.) În mod evident, în a doua etapă importantă din viață, speranța ei fusese spulberată din nou, iar ea nu avea pe cine să se bazeze. Omul pe care crezuse că se poate baza în viață nu-i era alături și nu se putea baza deloc pe el. Nu putea conta deloc pe omul pe care îl considerase stâlpul ei de sprijin, reazemul și persoana ei de încredere. Trebuia să facă totul singură, să se ocupe și să se confrunte cu totul de una singură. În cele mai grele momente ale ei, nu putea decât să se ascundă în pat și să plângă sub pătură, fără să aibă cu cine să-și împartă necazurile. De dragul reputației, competitivității și stimei sale de sine, proiecta adesea la exterior o imagine redutabilă și părea o femeie puternică, dar, în adâncul sufletului, era de fapt foarte fragilă. Avea nevoie de sprijin și tânjea după cineva pe care să se bazeze, dar această dorință nu se împlinise încă.

Câțiva ani mai târziu, se muta de colo-colo, purtându-și după ea copiii mici, închiriind case și ducând o viață nomadă. Astfel, una dintre cerințele ei de bază în viață se eroda treptat, puțin câte puțin, pe măsură ce treceau anii. Tot ce își dorise era să aibă o cameră mică, cu un pat, o măsuță de scris și o sobă pentru gătit, pentru ca familia ei să poată mânca în jurul mesei, să aibă câteva găini și să ducă o viață simplă. Nu se aștepta să fie bogată sau înstărită. Atât timp cât viața era simplă, liniștită, iar familia era împreună, îi era suficient. Cu toate acestea, nu putea acum decât să trăiască de pe o zi pe alta, târându-și copiii după ea. Nu doar că nu avea pe cine să se bazeze, dar, și mai rău, trebuia să devină persoana pe care se bazau copiii ei. Se gândea și că, întrucât viața în această lume muritoare era atât de dureroasă, poate că va găsi o cale de a rezolva această durere, de exemplu, devenind călugăriță budistă sau găsind un loc unde să-și cultive virtuțile spirituale, departe de societatea umană și de această suferință, fără să se bazeze pe nimeni și fără ca nimeni să se bazeze pe ea, deoarece o astfel de viață era, pur și simplu, prea obositoare și dureroasă. Dar care a fost lucrul care a susținut-o și a ajutat-o să meargă mai departe? (Copiii ei.) Așa este. Dacă n-ar fi avut copii, poate că fiecare zi pe care o trăia ar fi fost și mai dureroasă, dar odată ce a avut copii, și-a asumat responsabilitățile și a devenit persoana pe care se bazau aceștia. Când o strigau copiii, spunându-i „mami”, simțea că povara de pe umerii ei era prea grea, că nu putea să-și abandoneze pur și simplu responsabilitățile și nici să se bazeze pe alții, dar putea fi persoana pe care se bazau ceilalți – se gândea că și aceasta putea fi considerată o sursă de fericire în viață, o atitudine față de viață și o motivație de a trăi. Astfel, a mai îndurat vreo zece ani de dragul copiilor ei. Îi păreau zilele lungi? (Da.) De ce păreau lungi? (Pentru că ducea o viață grea, așa că zilele i se păreau lungi.) Știi din experiență, par cuvintele cuiva care a trecut prin această experiență. Zilele erau grele și apăsătoare, așa că păreau extrem de lungi. Tot ce trăia era ca un fel de tortură în adâncul inimii ei, așa că era nevoită să trăiască numărând zilele, iar viața de acest fel nu era ușor de trăit. Chiar și după ce au crescut copiii, dorința ei tot nu s-a schimbat. Încă avea această dorință în adâncul inimii: „Copiii sunt mai mari și nu mai este un efort atât de mare să am grijă de ei. Dacă soțul meu ar putea fi cu noi și familia ar fi reunită, viața noastră ar fi și mai bună.” Închipuirea ei minunată a revenit și, așa cum spun non-credincioșii, vântul speranței i-a umflat din nou pânzele. Ori de câte ori nu putea dormi noaptea, avea gânduri precum: „Acum că au crescut copiii, dacă pot intra la facultate și, în cele din urmă, își găsesc un loc de muncă bun și câștigă bani, viața va fi mai ușoară și situația hranei, hainelor și locuinței va fi mai bună decât acum. În plus, dacă soțul meu se întoarce, viața va fi și mai bună și voi avea pe cine să mă bazez! Cei doi oameni pe care m-am bazat anterior m-au părăsit, dar acum am mai mulți oameni pe care să mă bazez. Cerurile au fost destul de bune cu mine! Se pare că urmează zile mai bune.” Credea că urmează zile mai bune. Este acesta un lucru bun sau rău? Nimeni nu știe. Nimeni nu știe care este destinul unei persoane în viață sau ce o așteaptă. Toți oamenii se poticnesc astfel prin viață, agățându-se de dorințele lor frumoase.

Au trecut zece ani, soțul ei s-a transferat la un alt serviciu, iar familia s-a reunit în sfârșit, ceea ce a fost un lucru bun. Deci, în cele din urmă, putea soțul ei să devină o persoană pe care să se poată baza? Putea împărtăși o parte din durerea din viața ei? Fiindcă nu locuiseră niciodată împreună și nici nu interacționaseră la un nivel profund, ea nu-și cunoștea bine soțul. În zilele care au urmat, ea și soțul ei au început să învețe să trăiască împreună și să se cunoască mai bine. Totuși, dorința ei nu s-a schimbat. Spera ca acest bărbat să devină cel pe care să se bazeze, cel care să o mângâie și să-i aline durerea, orice s-ar întâmpla. Dar lucrurile tot nu au ieșit așa cum își propusese ea. Acest soț cu care nu interacționase niciodată la un nivel profund, acest bărbat pe care nu-l înțelegea deloc, pur și simplu nu putea deveni cel pe care să se bazeze. Aceasta deoarece abilitățile de supraviețuire, calitățile umane, perspectivele asupra vieții, valorile și atitudinile celor doi față de copiii, familia și rudele lor erau complet diferite. Cei doi se certau constant și se ciondăneau întruna din cauza unor lucruri mărunte. Femeia aceasta spera în adâncul sufletului că poate îndura în continuare, pentru ca soțul ei să ajungă să-i înțeleagă bunătatea, răbdarea și greutățile, apoi să fie impresionat sufletește de ea și să se atașeze din nou de ea, dar dorința ei tot nu s-a împlinit. Din punctul ei de vedere, în adâncul sufletului, era soțul ei o persoană pe care se putea baza? Putea deveni cineva pe care să poată conta? (Nu.) Oricând se confrunta cu dificultăți, soțul ei nu doar că nu reușea să o mângâie și să-i aline durerea, dar îi și sporea durerea, făcând-o să se simtă și mai dezamăgită și neputincioasă. În această perioadă, care erau sentimentele ei cele mai tainice și înțelegerea ei privind viața? Erau de dezamăgire și durere, făcând-o să se întrebe: „Există cu adevărat Dumnezeu? De ce este viața mea atât de grea? Nu vreau decât să am pe cineva pe care să mă bazez, cer oare prea mult? Am doar această mică dorință. De ce nu s-a împlinit încă în toți anii vieții mele? Cerințele mele nu sunt excesive și nu am ambiții. Vreau doar pe cineva pe care să mă sprijin când lucrurile merg prost, asta-i tot. De ce nu se poate împlini nici măcar o dorință atât de mică?” Această situație a durat câțiva ani. Evident, viața acestei familii nu era foarte armonioasă; existau certuri dese. Copiii erau triști și nefericiți, la fel și părinții lor. Nu exista pace sau bucurie în sânul familiei și fiecare simțea în adâncul inimii doar frică, îngrijorare și groază, precum și durere și neliniște.

După câțiva ani, lucrurile s-au schimbat în cele din urmă și Evanghelia Domnului Isus a ajuns la ea. A simțit că dorința i s-ar putea împlini într-un final. „Nu trebuie să mă bazez pe tata, pe soțul meu sau pe nimeni din jurul meu”, și-a spus ea. „Atât timp cât mă bazez pe Domnul Isus, pot să fiu împăcată, să am pe cineva pe care să mă bazez cu adevărat și să găsesc pacea și fericirea adevărată, iar viața va fi mai puțin un calvar.” După ce a acceptat Evanghelia Domnului Isus, această femeie a devenit mult mai fericită și, desigur, viața ei a devenit mult mai așezată. Deși atitudinea soțului ei față de ea nu se schimbase, iar el era la fel de aspru ca înainte, ignorând-o și nedând deloc dovadă de atenție, grijă, preocupare sau chiar răbdare, recunoștință sau toleranță față de ea, totuși, deoarece avea mântuirea Domnului Isus în inimă, atitudinea ei față de toate acestea s-a schimbat. Nu se mai certa și nici nu încerca să discute cu soțul ei, deoarece ajunsese să înțeleagă că oamenii nu au nimic de câștigat certându-se în privința tuturor acestor lucruri. Oricând lucrurile o luau razna, Îi vorbea Domnului Isus și inima ei devenea mult mai deschisă. Astfel, viața ei de familie părea să devină relativ stabilă. Dar vremurile bune nu au durat mult, iar viața ei a luat o nouă întorsătură. Odată ce a început să creadă în Domnul Isus, ea a predicat Evanghelia cu zel, a adoptat viața bisericească și și-a sprijinit frații și surorile. Cu toate acestea, soțul ei nu a fost de acord. A început să o persecute și o mustra adeseori, spunând lucruri precum: „Mai vrei să stai cu mine? Dacă într-adevăr nu vrei, hai să ne despărțim!” Nu avea de ales decât să se roage Domnului și să îndure. Deși astfel de zile erau dificile și dureroase, trauma din inima ei era mult mai mică decât înainte, iar ea putea, de asemenea, să capete puțină consolare prin rugăciune. Ori de câte ori era abătută, se ruga Domnului. Astfel, inima ei avea pe cine să se bazeze, dobândind o împlinire temporară, iar ea simțea că viața ei era mult mai bună.

Treptat, copiii au crescut. Întrucât copiii locuiseră cu ea încă din copilărie și afecțiunea lor față de ea era întrucâtva mai puternică, femeia și-a spus: „Acum că mi-au crescut copiii, nu mai am nevoie să mă bazez pe soțul meu, pot să mă bazez pe copiii mei.” După toate aparențele, părea că ajunsese deja să se bazeze pe Domnul Isus și că-și pusese inima, familia și chiar viitorul și perspectivele în mâinile Lui. Dar, de fapt, în adâncul inimii, tot se agăța de această dorință în privința oamenilor pe care îi putea vedea și care aveau o relație cu ea, sperând ca această dorință să se împlinească într-o bună zi. Deoarece nu pot vedea unde Se află Domnul Isus, oamenii spun că Domnul Isus este alături de ei și în inimile lor, dar ea credea că Dumnezeu nu poate fi atins sau văzut, ceea ce o neliniștea. Credea că ar fi suficient să se bazeze pe Domnul Isus doar ca să treacă prin evenimente semnificative și probleme majore, dar că, în viața reală, tot ar trebui să se bazeze pe copiii ei. În tot acest timp, dorința ei nu se schimbase, iar ea nu renunțase la aceasta. Credea în Domnul Isus acum, dar de ce nu se schimbase încă această dorință? Există mai multe motive. Un motiv este că nu înțelegea adevărul, nu știa și nu înțelegea multe despre suveranitatea și orchestrarea lui Dumnezeu; acesta este motivul obiectiv. Motivul subiectiv este că era o persoană lașă. Deși credea în Dumnezeu, după ce a cunoscut atât de multă durere, tot nu avea o perspectivă clară privind semnificația credinței în Dumnezeu sau privind destinul oamenilor, orchestrarea Lui și modul în care lucrează Creatorul. Ce anume arată că nu avea o perspectivă clară în legătură cu aceste lucruri? În primul rând, și-a pus mereu în seama altora propria fericire și aspirația neclintită de a duce o viață mai bună, sperând ca dorința ei să se realizeze cu sprijinul sau ajutorul altora. A fost aceasta o opinie greșită despre viață și destin? (Da.) Această opinie a fost greșită. Ca părinte, este oare o greșeală să-ți pui speranțele în copiii tăi, nădăjduind că vor fi îndatoritori față de tine și vor fi capabili să te sprijine când vor crește? Nu este greșit și nici nu este o cerință prea mare. Deci care este problema aici? Își dorea în permanență să se bazeze pe copiii ei; să ducă o viață fericită bazându-se pe copiii ei, să-și petreacă restul vieții bazându-se pe copiii ei și să se bucure de cutare sau cutare lucru bazându-se pe copiii ei. Care a fost opinia ei greșită în privința asta? De ce avea această idee? Ce se afla la sursa acestei opinii pe care o avea? Oamenii speră mereu în mod extravagant la un anumit stil de viață și un anumit standard de trai. Cu alte cuvinte, chiar înainte să ajungă să afle cum le-a predestinat Dumnezeu viața sau care e destinul lor, oamenii și-au planificat deja standardul de trai, și anume că trebuie să fie fericiți, să aibă parte de pace și bucurie în viețile lor, să fie bogați și înstăriți și să aibă oameni care să-i ajute și pe care să se bazeze – oamenii și-au planificat deja calea, obiectivele și destinația finală în viață și toate celelalte. Există vreo fărâmă de credință în Dumnezeu în toate acestea? (Nu.) Nu, nu există. Această femeie a avut mereu o opinie asupra vieții: „Dacă mă bazez pe cutare, viața mea va deveni mai liniștită, mai fericită și mai îmbelșugată; dacă mă bazez pe cutare, viața mea va deveni mai stabilă, mai sigură și mai veselă.” Este acest punct de vedere corect sau greșit? (Este greșit.) După atât de mulți ani, ajunsese deja în stadiul de a crede în Domnul Isus, dar tot nu văzuse clar cum este viața umană. Încă avea intenții și planuri proprii, își calcula calea viitoare și își planifica viitorul. Privind acum lucrurile, a fost această atitudine față de viață și acest tip de planificare corect sau incorect? (A fost incorect.) De ce? (Pentru că își urmărea propriile idealuri și dorințe, și nu ce le cere Dumnezeu oamenilor.) Ceea ce urmărea nu avea nicio legătură cu predeterminarea lui Dumnezeu. Chiar înainte de a ști ce va face Dumnezeu, ea a hotărât mai întâi să găsească pe cineva pe care să se bazeze. Urma să se bazeze pe o persoană în etapa respectivă și pe altă persoană în etapa următoare. Astfel, și-a pierdut sprijinul în Dumnezeu și a ajuns să se bazeze numai pe oameni, și nu pe Dumnezeu. Întrucât a avut în permanență această dorință și aceste planuri, oare Îl avea pe Dumnezeu în inimă? (Nu.) Deci, într-un fel, care a fost cauza durerii provocate de toate strădaniile ei? (Cauza a fost dorința ei.) Este pe deplin adevărat. Deci cum a luat naștere dorința ei? (Din faptul că nu credea în suveranitatea lui Dumnezeu sau în orchestrarea și rânduielile Lui.) Așa este. Nu a înțeles cum intervine destinul oamenilor, nici cum funcționează suveranitatea lui Dumnezeu. Aceasta este rădăcina problemei.

Să continuăm povestea. Când au crescut copiii acestei femei, unii și-au găsit locuri de muncă, iar alții s-au așezat la casa lor și s-au căsătorit și, desigur, au trebuit să-și părăsească părinții și să ducă o viață independentă și nu s-au putut întâlni des cu aceștia. Care a fost așadar următoarea problemă cu care s-a confruntat această femeie? Dorința ei de a se baza pe copii părea pe punctul de a fi spulberată din nou. A fost o nouă tragedie plină de durere, o altă lovitură în experiența ei de viață. Din tot felul de motive, copiii n-au putut să locuiască alături de ea și să-i țină companie sau să o viziteze des și să aibă grijă de ea. Prin urmare, speranța ei de a-și avea copiii alături, care să-și îndeplinească obligațiile filiale și să aibă grijă de ea, precum și dorința ei de a se baza pe copii, astfel încât să-i fie mai ușor și să aibă o viață mai confortabilă și mai fericită – toate acestea se îndepărtau tot mai mult de ea. Astfel, preocuparea, îngrijorarea și dorul ei față de copii au devenit tot mai intense. Nu era acesta un alt fel de durere? Pe măsură ce îmbătrânea și anii o apăsau puțin câte puțin, durerea ei a devenit tot mai profundă, la fel și dorul față de copii. Au trecut mulți ani și, chiar dacă această femeie s-a bazat în fiecare etapă a vieții ei pe diferiți oameni, toți au părăsit-o la timpul stabilit, spulberându-i complet dorințele sau iluziile și lăsând-o extrem de chinuită și de îndurerată în sufletul ei. Ce i-a adus asta? A făcut-o să reflecteze asupra vieții? Sau să reflecteze asupra modului în care Creatorul rânduiește destinul oamenilor? Dacă o persoană ține cont de gândirea normală a oamenilor, după ce ascultă câteva predici și înțelege unele adevăruri, ar trebui să știe câteva lucruri despre Creator, despre viață și destinul oamenilor. Cu toate acestea, din diverse motive și din cauza problemei pe care o are protagonista acestei povești, încă nu putea înțelege și nu avea nicio idee până în acest punct despre ceea ce experimentase și întâmpinase în fiecare etapă a vieții sau care era problema ei și, în adâncul sufletului, tot tânjea după cineva pe care să se bazeze. Pe cine ar trebui, așadar, să se bazeze? Este adevărat că Dumnezeu este Cel pe care se bazează oamenii, dar El nu există doar ca oamenii să se bazeze pe El, nu există doar în acest scop. Este mai important ca oamenii să știe cum să se înțeleagă cu Creatorul, cum să-L cunoască pe Dumnezeu și să se supună Lui – nu este doar o relație de a se baza pe cineva și a fi sprijinul cuiva.

După ce și-a pierdut nădejdea în copiii ei și a ajuns la bătrânețe, această femeie și-a pus în schimb speranțele în soțul ei, care a devenit ultimul fir de pai de care să se agațe. A trebuit să se bazeze pe el pentru nevoile de bază și să-și continue viața. A trebuit să găsească modalități de a-și face soțul să trăiască niște ani în plus, așa încât să obțină beneficii pentru ea însăși. Aceasta era persoana pe care se baza. După ce a trăit atâția ani, bătrâna încărunțise, avea fața brăzdată de riduri și aproape toți dinții îi căzuseră. Deși înfățișarea ei se schimbase, ceea ce a rămas la fel a fost faptul că, în fiecare etapă a vieții, ajunsese într-un impas și, în ciuda faptului că ajunsese de multe ori într-un impas, avea aceeași dorință nestrămutată – de a avea pe cineva pe care să se bazeze. Nu s-au schimbat nici iluzia ei privind promisiunile lui Dumnezeu față de oameni, nici unele iluzii despre ea însăși, despre omenire, despre destinul și perspectivele ei. Deși, în adâncul sufletului, aceste iluzii deveneau tot mai neclare și mai îndepărtate, poate că încă mai nutrea o licărire de speranță în inima ei: „Dacă, în anii care mi-au mai rămas, pot să trăiesc fericită cu cineva pe care să mă pot baza sau să văd ziua în care se încheie lucrarea lui Dumnezeu și El este slăvit, atunci această viață nu va fi fost în zadar.” Așa a fost viața acestei femei. Și acesta e sfârșitul poveștii. Care ar trebui să fie titlul acestei povești? („Pe cine să mă bazez?”) Este un titlu destul de bun și care dă de gândit.

Revenind la subiectul părtășiei noastre, ce legătură are această poveste cu noțiunile oamenilor despre lucrarea lui Dumnezeu? Care parte se referă la noțiunile oamenilor despre lucrarea Lui? La ce noțiuni se referă? Împărtășiți-vă gândurile. (Oamenii simt că Dumnezeu ar trebui să facă lucrurile conform așteptărilor și planurilor lor. Acesta e genul de noțiune pe care îl au ei.) În noțiunile oamenilor, ei cred că, atât timp cât aspirațiile lor sunt bune, pozitive și proactive, Creatorul ar trebui să le împlinească, iar ei n-ar trebui să fie privați de dreptul de a se strădui să aibă o viață frumoasă. Aceasta e o noțiune. Este împlinirea Creatorului în acord cu dorințele omului, cu speranțele și închipuirile lui? (Nu.) Atunci, cum acționează Creatorul? Indiferent cine ești și indiferent ce ai planificat, dacă închipuirile tale sunt desăvârșite și onorabile sau în ce măsură corespund ele cu realitatea vieții tale, Dumnezeu nu Se uită la niciunul dintre aceste lucruri și nici nu le acordă atenție; în schimb, lucrurile sunt realizate, orchestrate și rânduite în conformitate cu metodele și legile stabilite de Dumnezeu. Aceasta e firea dreaptă a lui Dumnezeu. Unii cred: „După nenumăratele greutăți pe care le-am cunoscut în viața mea, nu am oare dreptul la o viață bună? Când voi veni înaintea Creatorului, nu voi fi calificat să cer și să aspir la o viață și la o destinație frumoasă?” Nu este aceasta o noțiune umană? Ce sunt astfel de noțiuni și gânduri ale omului pentru Dumnezeu? Sunt cerințe irezonabile. Cum iau naștere astfel de cerințe irezonabile? (Oamenii nu cunosc autoritatea lui Dumnezeu.) Acesta e motivul obiectiv. Care e motivul subiectiv? Faptul că au o fire rebelă și nu sunt dispuși să caute adevărul sau să se supună suveranității sau rânduielilor Creatorului. Este viața pe care o rânduiește Creatorul pentru majoritatea oamenilor una cu greutăți sau una fericită și lipsită de griji? (Una cu greutăți.) Cei mai mulți oameni duc o viață cu greutăți, cu prea multe dificultăți și prea multă durere. Care este scopul Creatorului când rânduiește greutăți pentru oameni pe parcursul întregii lor vieți? Care este semnificația acestui lucru? Într-un sens, astfel de rânduieli sunt menite să le îngăduie oamenilor să experimenteze și să cunoască suveranitatea, rânduielile și autoritatea lui Dumnezeu; în alt sens, scopul Lui principal este de a le îngădui oamenilor să experimenteze ce este viața cu adevărat și, astfel, să realizeze că destinul omului este controlat în mâna lui Dumnezeu, nefiind nici decis de vreo persoană, nici modificat ca urmare a schimbărilor din voința subiectivă a oamenilor. Orice face și orice fel de viață sau soartă a rânduit pentru oameni, Creatorul îi determină să reflecteze asupra vieții și asupra semnificației reale a destinului omului și, în timp ce ei reflectează la aceste lucruri, îi determină să vină înaintea lui Dumnezeu. Când exprimă adevărul și le spune oamenilor ce înseamnă toate acestea, Dumnezeu îi determină să vină înaintea Lui, să accepte ce spune El, să experimenteze ce spune El, să înțeleagă care este cu adevărat relația între tot ce spune El și toate lucrurile pe care le experimentează oamenii în viața lor reală. Le îngăduie oamenilor să verifice realitatea, acuratețea și validitatea acestor adevăruri, după care aceștia le dobândesc și recunosc că omul este controlat în mâna Creatorului și că destinul său este condus și rânduit de Dumnezeu. Odată ce înțeleg toate acestea, oamenii nu vor mai avea niciun plan nepractic pentru viața lor și nu vor avea planuri care se împotrivesc dorințelor, poruncilor și rânduielilor Creatorului; în schimb, vor avea o evaluare și o înțelegere tot mai precisă, o înțelegere și un plan privind modul în care ar trebui să-și trăiască viața și drumul pe care ar trebui să meargă. Acesta este scopul și semnificația numeroaselor greutăți pe care le rânduiește Creatorul în viața oamenilor.

Revenind la poveste, după ce protagonista a cunoscut multe greutăți, cum a înțeles ea motivul pentru care suferise greutăți și durere în această viață și motivul pentru care Creatorul a orchestrat și a rânduit lucrurile în acest mod? Puteți vedea asta din poveste? A dobândit ea o înțelegere a acestor lucruri? (Nu.) De ce nu? (Pentru că, în fiecare etapă a vieții și la fiecare punct de cotitură din viața ei, când dorințele i-au fost spulberate iarăși și iarăși, ea nu a reflectat și nu a tras o concluzie privind motivul pentru care visul ei de o viață nu s-a putut împlini niciodată. Dacă ar fi putut reflecta și ar fi putut căuta adevărul, s-ar fi schimbat. Dar nu a înțeles suveranitatea Creatorului și n-a putut decât să persiste cu hotărâre în visul ei și să spere că, într-o zi, destinul ei se va schimba brusc, ceea ce era imposibil. Pe parcursul acestui proces, s-a împotrivit și s-a luptat în permanență, de aici și uriașa ei suferință.) Așa a fost: fiindcă a ales o cale greșită, fără să știe. A considerat-o drept o cale corectă, drept dorința ei legitimă și lucrul pe care îl urmărea în mod legitim, apoi a muncit din greu, s-a luptat și s-a zbătut în acea direcție. Nu și-a pus niciodată întrebarea dacă dorința ei era realistă sau nu, nici nu s-a îndoit de corectitudinea ei. În schimb, a urmat cu încăpățânare această direcție, fără să se schimbe sau să se transforme niciodată. Care a fost, atunci, scopul lui Dumnezeu când i-a dat atâtea greutăți în viață? Dumnezeu nu a făcut toate acestea întâmplător. În viața oricărei persoane, El rânduiește câteva experiențe excepționale și câteva experiențe dureroase. De fapt, Creatorul folosește această metodă și aceste fapte pentru a-ți spune să nu continui așa și că această cale nu duce nicăieri, nefiind calea pe care ar trebui să mergi. Ce vezi în asta, în mod intangibil? Dumnezeu alege o cale pentru oameni și, totodată, este modul Lui de a le vorbi oamenilor, de a-i mântui și de a-i determina să-și părăsească noțiunile greșite și căile pline de încăpățânare. În plus, este modul lui Dumnezeu de a-ți spune: calea pe care ai ales-o este o mlaștină, o groapă de foc, un drum fără întoarcere și nu trebuie să mergi pe ea. Dacă vei merge înainte așa, vei continua să suferi. Aceasta nu e calea corectă în viață, nu e calea pe care ar trebui să mergi și nu e calea pe care a prestabilit-o Dumnezeu pentru tine. Dacă ești o persoană deșteaptă, după ce întâmpini greutăți, vei reflecta: „De ce am întâmpinat astfel de greutăți? De ce am ajuns într-un impas? Oare această cale nu este potrivită pentru mine? Deci, pe ce cale ar trebui să merg și ce direcție ar trebui să adopt în viață?” În timp ce reflectezi, Dumnezeu îți va da inspirație și îndrumare sau îți va arăta direcția corectă în care ar trebui să faci următorul pas. Dumnezeu te ghidează în permanență, așa încât să poți pricepe mai practic și mai precis care este calea pe care a plănuit-o pentru tine în viața reală. Așa a procedat protagonista poveștii pe care tocmai v-am spus-o? (Nu, nu a reflectat niciodată.) Ce fel de fire avea? (Intransigentă.) Intransigența este foarte problematică. De când era copil și până a devenit o bătrână cu păr cărunt, dorința ei de a avea pe cineva pe care să se bazeze nu s-a schimbat niciodată. Atât înainte de a auzi Evanghelia lui Dumnezeu și de a dobândi o perspectivă privind modul în care Creatorul a creat cerul, pământul și toate lucrurile, cât și atunci când Evanghelia lui Dumnezeu a ajuns la ea și El i-a spus adevărul despre toate acestea, dorința ei nu s-a schimbat niciodată, de la început și până la sfârșit – acesta este cel mai lamentabil aspect. Oamenii au gânduri și idei. Care a fost scopul lui Dumnezeu când a creat toate acestea pentru ei? Ca oamenii să perceapă și să înțeleagă persoanele, evenimentele, lucrurile și mediile rânduite de Dumnezeu pentru ei. Ca persoană normală, înzestrată cu rațiune și conștiință, fiecare ființă umană creată va înțelege dorințele Creatorului mai mult sau mai puțin și cu un grad diferit de profunzime atunci când experimentează și apreciază din toată inima aceste lucruri orchestrate de Dumnezeu. Acesta e un mod deosebit de practic și real în care lucrează Dumnezeu. Dar întrucât oamenii sunt prea aroganți și intransigenți și nu pot accepta cu ușurință adevărul, le este greu să priceapă intențiile Creatorului. Cum se manifestă intransigența lor? Indiferent ce spune sau face Dumnezeu, oamenii tot se agață de ideile lor. Mentalitatea lor este: „Vreau să-mi planific viața. Am idei, am creier, sunt educat și pot să-mi controlez viața. Pot vedea sursa tuturor lucrurilor din viața mea și pot orchestra pe deplin toate acestea, astfel încât să-mi pot planifica fericirea, viitorul și perspectivele.” Când ajung într-un impas, spun: „Am dat greș de data asta, voi încerca din nou data viitoare.” Sunt de părere că așa ar trebui să trăiască oamenii și că, dacă o persoană nu are un spirit competitiv, va fi extrem de inutilă și de slabă în viață. Ce se află la baza perseverenței lor? Care e motivul ei? Convingerea lor că trebuie să fie în mod categoric puternici, și nu slabi, că nu trebuie să fie doborâți de viață, cu atât mai puțin să fie priviți cu dispreț de ceilalți și că oamenii ar trebui să fie independenți, competitivi, hotărâți și stimați de alții. Aceste firi, aceste idei și aceste gânduri le domină comportamentul, astfel încât, de fiecare dată când se confruntă cu dificultățile, situațiile grele sau durerile orchestrate de Dumnezeu pentru ei, aleg aceeași cale ca înainte: aceea de a continua cu propriile gânduri, fără să se schimbe, și perseverând categoric până la sfârșit cu orice consideră că este bun, corect și benefic pentru ei și fiind competitivi. Tocmai această fire intransigentă îi determină să emită multe judecăți ignorante și nepractice și dă naștere la numeroase înțelegeri și experiențe nepractice.