În ultima vreme, am avut părtășie despre tot felul de zicale din cultura tradițională privind conduita morală. Referitor la anumite zicale, am avut multă părtășie. Au oare acest subiect și acest conținut vreo legătură cu adevărul? (Da.) Crede cineva că acestea nu par să aibă legătură cu adevărul? Dacă da, atunci acea persoană are într-adevăr un calibru slab și nu are câtuși de puțin discernământ. A fost ușor de înțeles părtășia Mea despre acest subiect? (Da.) Dacă nu aș fi avut părtășie și nu aș fi disecat în acest fel, ați fi confundat cu adevărul aceste zicale despre conduita morală pe care oamenii le consideră relativ pozitive și le-ați fi susținut în continuare? În primul rând, pot spune sigur că majoritatea oamenilor consideră aceste zicale ca fiind lucruri pozitive, în acord cu umanitatea, că s-ar cuveni să fie respectate și că sunt în concordanță cu rațiunea, conștiința, cerințele, noțiunile și altele asemenea legate de umanitate. Se poate spune că, înainte să am părtășie pe această temă, aproape toți considerau aceste diverse zicale despre conduita morală ca fiind pozitive și în acord cu adevărul. După ce ați auzit părtășia și disecarea Mea, sunteți capabili acum să faceți diferența dintre aceste zicale despre conduita morală și adevăr? Aveți acest tip de discernământ? Unii vor spune: „Nu pot să fac diferența între ele, dar, în orice caz, după ce am auzit părtășia lui Dumnezeu, văd acum că există o diferență între aceste lucruri și adevăr. Ele nu pot să ia locul adevărului și, cu atât mai puțin se poate spune că sunt pozitive sau că reprezintă adevărul. Bineînțeles, ar fi imposibil să le considerăm ca fiind conforme cuvintelor și cerințelor lui Dumnezeu sau criteriilor adevărului. Nu există nicio legătură între ele și cuvintele lui Dumnezeu, cerințele Lui sau criteriile adevărului. Una peste alta, indiferent dacă se conformează conștiinței și rațiunii umanității, eu nu mai venerez aceste lucruri în inima mea și nu le mai consider ca fiind adevărul.” Asta arată că, în inima oamenilor, aceste aspecte ale culturii tradiționale nu mai au rolul de a-i îndruma. Când vor auzi aceste zicale despre conduita morală, în subconștient, ei vor face diferența dintre ele și adevăr și, cel mult, le vor considera ceva ce oamenii aprobă în conștiința lor. Cu toate acestea, ei știu că zicalele acestea sunt, totuși, diferite de adevăr și că nu pot, categoric, să-l înlocuiască. Odată ce oamenii vor pricepe esența acestor zicale despre conduita morală, vor înceta să le considere drept adevăruri și să le respecte, să le venereze sau să le caute ca atare – acesta este efectul de bază atins. Ce efecte pozitive are înțelegerea tuturor acestor lucruri asupra urmăririi adevărului de către oameni? Cu siguranță va avea efecte pozitive, însă amploarea acestora va depinde de măsura în care înțelegi adevărul sau de cât de mult adevăr cunoști. Ținând cont de aceste lucruri, în mod clar e necesar să disecăm aspectele culturii tradiționale pe care le susțin oamenii și care se conformează noțiunilor acestora. Cel puțin, efectul acestei disecări va fi acela de a-i ajuta pe oameni să ajungă la o înțelegere pură a adevărului și de a-i împiedica să fi făcut eforturi în zadar sau să meargă pe calea greșită în urmărirea adevărului. Acestea sunt efecte care pot fi atinse.

Ultima dată, subiectul părtășiei și disecării noastre l-au constituit patru zicale despre conduita morală, și anume: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”, „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” și „Răsplătește răul cu binele”. Astăzi, vom continua prin părtășia despre alte zicale. Cultura tradițională chineză a propus multe aserțiuni explicite despre conduita morală – indiferent de epoca sau de perioada istoriei în care au fost inițial prezentate aceste aserțiuni, toate au fost transmise până în prezent și s-au înrădăcinat bine în inimile oamenilor. Odată cu trecerea timpului și apariția treptată a lucrurilor noi, omul a propus multe aserțiuni noi și diverse despre conduita morală. Aceste aserțiuni sunt, în principiu, cerințe pentru caracterul moral și comportamentul oamenilor. Sunteți toți mai mult sau mai puțin lămuriți cu privire la cele patru zicale legate de conduita morală despre care am avut părtășie data trecută? (Da.) Haideți acum să continuăm cu părtășia despre următoarea zicală: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință.” În cultura tradițională chineză, ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință reprezintă unul dintre criteriile clasice pentru a judeca moralitatea sau imoralitatea conduitei unei persoane. Când evaluăm dacă umanitatea unui om este bună sau rea și cât de morală este conduita lui, unul dintre repere este măsura în care întoarce favorurile sau ajutorul pe care îl primește – dacă este sau nu o persoană care răsplătește cu recunoștință bunătatea pe care a primit-o. În cultura tradițională chineză și în cea a umanității, oamenii tratează acest lucru ca pe o unitate de măsură importantă a conduitei morale. Dacă cineva nu înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință și este nerecunoscător, atunci e considerat a fi lipsit de conștiință și nevrednic de a se crea legături cu acesta și ar trebui desconsiderat, disprețuit sau respins de toți. Pe de altă parte, dacă o persoană chiar înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință, dacă este recunoscătoare și întoarce favorurile și ajutorul pe care le primește cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție, este considerată o persoană care are conștiință și umanitate. Dacă cineva primește beneficii sau ajutor de la o altă persoană, dar nu le răsplătește sau exprimă doar puțină recunoștință cu un simplu „mulțumesc” și nimic mai mult, ce va crede cealaltă persoană? S-ar putea simți stânjenită? Ar putea gândi: „Acel tip nu merită să fie ajutat, nu este o persoană bună. Dacă așa răspunde când l-am ajutat atât de mult, atunci nu are conștiință sau umanitate și nu merită să mă asociez cu el”? Dacă s-ar întâlni din nou cu acest gen de persoană, ar mai ajuta-o? Nici măcar nu și-ar dori s-o facă. La rândul vostru, în circumstanțe similare, nu v-ați întreba dacă într-adevăr se cuvine să ajutați sau nu? Lecția pe care ați fi învățat-o din experiența anterioară ar fi fost: „Nu pot să ajut chiar pe oricine – trebuie să înțeleagă că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă este genul nerecunoscător care nu mă va răsplăti pentru ajutorul pe care l-am oferit, atunci ar fi mai bine să nu ajut.” Nu acesta ar fi punctul vostru de vedere asupra acestei chestiuni? (Ba da.) În general, atunci când oamenii îi ajută pe alții, ce cred ei, exact, despre fapta lor? Au anumite așteptări sau cerințe de la persoana pe care o ajută? Spune cineva: „Te ajut fără să aștept nicio compensație. Nu vreau să câștig nimic de la tine. Să te ajut atunci când întâmpini dificultăți este ceea ce se cuvine să fac și este datoria mea. Indiferent dacă între noi există o relație și dacă vei putea să mă răsplătești sau nu în viitor, eu doar îmi fac datoria esențială ca persoană obișnuită și nu voi cere nicio răsplată. Pentru mine nu contează dacă mă răsplătești sau nu”? Chiar există oameni care spun astfel de lucruri? Chiar dacă există, sunt pur și simplu inventați și nu se potrivesc realității. În romanele istorice chinezești există foarte multe personaje eroice inventate, iar protagoniștii inventați de țara marelui balaur roșu în societatea modernă sunt și ei fictivi. Deși oamenii au existat, poveștile despre ei au fost născocite. Analizând situația pe baza acestor fapte, ai înțeles acum clar originea zicalei: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, acest criteriu de judecată a conduitei morale a oamenilor și de la cine derivă? Poate că unii nu sunt tocmai lămuriți în acest sens. În cadrul acestei rase umane corupte, toți oamenii au un fel de ideal și anumite așteptări de la societate. Ce așteptări au? „Dacă toată lumea dăruiește puțină dragoste, lumea va deveni un loc minunat.” Pe lângă aceste așteptări, oamenii speră și să fie răsplătiți și compensați pentru inimile lor iubitoare și prețul pe care îl plătesc. Pe de o parte, aceasta poate fi o compensație în sens material, cum ar fi niște bani cadou sau o recompensă materială. Pe de altă parte, ar putea însemna compensație în sens spiritual, adică una care să le aducă oamenilor împlinire spirituală prin oferirea unei recompense care să le consolideze reputația și care conferă un titlu precum „muncitor model”, „model moral” sau „exemplu moral”. În societatea umană, aproape toți au acest tip de așteptări de la societate și lume – toți speră să fie oameni buni, să meargă pe calea cea dreaptă și să întindă o mână de ajutor celor care au nevoie, permițându-le oamenilor să primească ajutor și să obțină anumite beneficii. Ei speră că aceia care primesc ajutorul lor își vor aminti de la cine l-au primit și cum le-a fost de folos. Desigur, speră și că, atunci când ei înșiși vor avea nevoie, va fi cineva acolo care să le întindă o mână de ajutor. Pe de o parte, atunci când cineva are nevoie de sprijin, speră că unii oameni îi vor arăta iubirea pe care o au în inima lor; pe de altă parte, speră că, atunci când cei care-și arată iubirea din inimă vor trăi vremuri grele, vor primi și ei ajutorul de care au nevoie. Oamenii așteaptă așa ceva de la societate și lume – de fapt, scopul lor final este ca omenirea să trăiască într-o societate armonioasă, pașnică și stabilă. Cum au apărut aceste așteptări? Aceste așteptări și aserțiunea asociată lor^[a] au apărut în mod natural, întrucât oamenii nu se simt în siguranță și fericiți în acest tip de mediu social. Prin urmare, oamenii au început să evalueze conduita morală a unui individ și noblețea caracterului său pe baza faptului că i-a răsplătit sau nu pe alții pentru bunătatea lor și a zicalei: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, care este un criteriu de evaluare a conduitei morale a oamenilor, apărut din această situație. Nu este destul de ciudat cum a apărut această zicală? (Ba da.) În epoca actuală, omul nu caută și nu acceptă adevărul și a devenit scârbit de el. Oamenii se află într-o stare haotică și, cu toate că trăiesc unii cu alții, niciunul nu știe clar ce responsabilități ar trebui să ducă la îndeplinire, ce îndatoriri s-ar cuveni să îndeplinească și ce loc ar trebui să-și asume și ce punct de vedere ar trebui să adopte atunci când privesc oamenii și lucrurile. În plus, nu sunt lămuriți nici în privința responsabilităților și a îndatoririlor pe care le au față de societate și nu sunt siguri din ce poziție sau perspectivă ar trebui să privească și să abordeze societatea. Le lipsesc o explicație și un verdict exact pentru tot ce se petrece în lume și nu reușesc să găsească acea cale dreaptă de practică în măsură să le dicteze cum să se comporte și să acționeze. În fața unei lumi care este din ce în ce mai întunecată, înspăimântătoare, plină de lupte, vendete, războaie și tot felul de tratamente nedrepte, oamenii tânjesc după venirea Mântuitorului și o așteaptă nerăbdători. Totuși, nu sunt deloc interesați de adevăr și nimeni nu-L caută activ pe Dumnezeu sau lucrarea Sa. Chiar dacă aud cuvântările lui Dumnezeu, ei nu le caută și cu atât mai puțin le acceptă. Toți oamenii trăiesc în această stare de neajutorare și simt că societatea este incredibil de nedreaptă și chiar nesigură. Tuturor li s-a făcut extrem de lehamite de această societate și de această lume și toți sunt plini de dușmănie față de ele, dar, în ciuda dușmăniei lor, tot speră că, într-o zi, societatea se va îmbunătăți. Cum arată pentru ei o societate îmbunătățită? Ei își imaginează o societate în care luptele și vendetele nu mai există, în care toți interacționează armonios, unde nimeni nu are sentimentul că este ținut în frâu și nimeni nu e supus suferinței sau piedicilor vieții, în care toți pot duce o viață relaxată, neîngrădită, confortabilă și fericită, în care interacționează normal cu alții, îi tratează corect și, bineînțeles, sunt tratați corect de alții. Pentru că în această lume și printre oameni, corectitudinea nu a existat niciodată. Între oameni există doar lupte și vendete, niciodată armonie. Așa au stat mereu lucrurile, indiferent de perioada istorică. În fața acestui context și a condițiilor societale brutale, nicio persoană nu știe cum să rezolve aceste probleme, cum să soluționeze luptele și vendetele dintre oameni sau oricare dintre situațiile inechitabile și nedrepte care apar în societate. În mintea lor, ei dezvoltă acest tip de viziune utopică tocmai din cauza existenței acestor probleme și a faptului că oamenii nu știu cum să le rezolve, din ce poziție sau perspectivă ar trebui să încerce să le rezolve sau ce metodă ar trebui să folosească pentru asta. În această viziune utopică, oamenii sunt capabili să trăiască împreună în armonie, iar societatea și semenii lor tratează corect pe toată lumea. Toți speră că „respectul oamenilor pentru ceilalți va fi, în schimb, înzecit; dacă mă ajuți, te voi răsplăti; și, când vei avea nevoie de ajutor, în societate vor exista mulți oameni care vor putea să-ți dea o mână de ajutor și să își îndeplinească responsabilitățile sociale; iar când eu voi avea nevoie de sprijin, cei pe care i-am sprijinit înainte îmi vor veni în ajutor. Aceasta ar trebui să fie o societate în care oamenii se ajută reciproc.” Oamenii cred că numai așa pot să trăiască fericiți, armonios și într-o societate stabilă și pașnică. Cred că, numai astfel, luptele dintre oameni pot fi complet eradicate și soluționate. Consideră că așteptările și idealurile pe care le nutresc în adâncul inimii lor pentru societatea umană se vor materializa odată ce aceste probleme vor fi rezolvate.

În societatea non-credincioșilor există un cântec popular intitulat „Mâine va fi mai bine”. Oamenii speră mereu că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor – nu este nimic rău în asta – dar, în realitate, chiar vor fi lucrurile mai bune mâine? Nu, este imposibil; lucrurile nu pot decât să se înrăutățească, deoarece omenirea devine din ce în ce mai rea, iar lumea este din ce în ce mai întunecată. În rândul omenirii, nu numai că din ce în ce mai puțini oameni răsplătesc cu recunoștință bunătatea pe care o primesc, dar, totodată, tot mai mulți sunt nerecunoscători și mușcă mâna care îi hrănește. Aceasta, în schimb, este realitatea situației de acum. Nu este așa? (Ba da.) Cum au ajuns lucrurile astfel? De ce criteriul conduitei morale: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, promovat de moraliști, educatori și sociologi, nu a avut un efect restrictiv asupra oamenilor? (Pentru că oamenii au firi corupte.) Pentru că oamenii au firi corupte. Însă știu asta acei moraliști, educatori și sociologi? (Nu.) Ei nu știu că, de fapt, cauza principală a vendetelor și a luptelor dintre oameni nu este o problemă legată de conduita lor morală, ci, mai degrabă, de firile lor corupte. Oamenii nu înțeleg criteriile după care se cuvine să se comporte. Cu alte cuvinte, nu știu cum să se comporte corect și care sunt principiile și căile comportamentale. În plus, toți oamenii au firi corupte și naturi satanice, trăiesc de dragul profitului și își pun interesele pe primul loc. Drept urmare, problema vendetelor și a luptelor dintre oameni se tot agravează. Pot asemenea oameni corupți să respecte criteriile de conduită morală, precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? Luând în considerare că oamenii și-au pierdut până și rațiunea și conștiința elementară, cum pot ei să răsplătească cu recunoștință bunătatea pe care o primesc? Dumnezeu i-a călăuzit dintotdeauna pe oameni, a pregătit toate cele necesare pentru supraviețuirea lor, i-a aprovizionat cu lumina soarelui, cu aer, hrană, apă și așa mai departe, dar câți dintre ei Îi sunt recunoscători? Câți dintre ei sunt capabili să perceapă dragostea adevărată a lui Dumnezeu pentru omenire? Există mulți credincioși care, deși se bucură atât de mult de harul lui Dumnezeu, se înfurie, Îl ocărăsc pe Dumnezeu și se plâng de nedreptatea Cerului de îndată ce Dumnezeu nu le împlinește dorințele o dată sau de două ori. Nu așa sunt oamenii? Chiar dacă există anumiți indivizi care pot răsplăti cu recunoștință bunătatea pe care o primesc de la unii oameni, ce probleme va rezolva asta? Desigur, oamenii care au propus această zicală despre conduita morală au avut intenții bune – au fost motivați doar de speranța că oamenii ar putea să pună capăt vrăjmășiei dintre ei, să evite conflictele, să se ajute unii pe alții, să trăiască în armonie, să se influențeze reciproc pentru a se corecta, să fie cordiali unii cu alții și să se unească pentru a se ajuta la nevoie. Ce societate minunată ar fi dacă omenirea ar putea intra într-o asemenea stare, dar, din păcate, o asemenea societate nu va exista niciodată, pentru că societatea este doar suma totală a tuturor indivizilor corupți care o alcătuiesc. Din cauza corupției omului, societatea devine tot mai întunecată și rea, iar idealul omului ca societatea să fie armonioasă nu se va împlini niciodată. De ce această societate ideală nu poate deveni niciodată realitate? Dintr-o perspectivă fundamentală și teoretică, o astfel de societate nu poate exista din cauza firilor corupte ale omului. În realitate, comportamentele bune de moment, faptele singulare de bună conduită morală și manifestările temporare de dragoste, ajutor, sprijin față de ceilalți și așa mai departe pur și simplu nu pot înlătura firile corupte ale omului. Desigur, și mai important e că aceste lucruri nu pot răspunde la întrebările legate de modul în care s-ar cuveni să se comporte oamenii și cum ar trebui să meargă pe calea corectă în viață. Având în vedere că aceste probleme nu pot fi rezolvate, va fi posibil ca această societate să ajungă la starea armonioasă pe care o idealizează și la care speră oamenii? În esență, este doar un vis nefondat și șansele ca asta să se întâmple sunt slabe. Susținând scrierile morale și educându-i pe oameni, acești moraliști încearcă să-i încurajeze să folosească buna conduită morală pentru a-i ajuta pe alții și a avea o influență care să-i corecteze pe ceilalți, cu scopul de a influența și îmbunătăți societatea. Totuși, este corectă sau greșită această idee, această aspirație a lor? Cu siguranță este greșită și nu poate fi realizată. De ce spun asta? Pentru că ei înțeleg doar comportamentele, gândurile și punctele de vedere ale oamenilor și conduita lor morală, dar nu înțeleg absolut nimic atunci când vine vorba de probleme mai profunde, cum ar fi esența și firile corupte ale omului, sursa corupției lui și cum să înlăture firile corupte ale omului. Drept urmare, ei propun criterii nesăbuite de conduită morală, precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință.” Apoi, speră să folosească acest tip de zicală, acest tip de criteriu privind conduita morală, pentru a influența omenirea și generații după generații, pentru a schimba criteriile comportamentale ale omului și direcția și scopurile comportamentelor lui, totodată transformând treptat climatul social și schimbând relațiile dintre oameni și pe cele dintre conducători și cei conduși. Ei cred că, odată ce aceste relații se vor schimba, societatea nu va mai fi atât de nedreaptă și atât de plină de lupte, vrăjmășie și măceluri. Acest lucru va fi de un oarecare folos oamenilor de rând, care vor obține un mediu de viață social echitabil și vor duce vieți mai mulțumitoare, relativ vorbind. Însă cei mai mari beneficiari nu vor fi oamenii de rând, ci mai degrabă conducătorii, clasa conducătoare și aristocrații din fiecare epocă. Aceste așa-zise personaje distinse și așa-ziși înțelepți care promovează doctrinele morale folosesc în mod continuu aceste doctrine morale, pe care omenirea le percepe ca fiind relativ nobile și în concordanță cu umanitatea și simțul conștiinței lor, pentru a-i educa și influența pe oameni și pentru a le schimba perspectiva morală, astfel încât să trăiască în mod voluntar într-un mediu social civilizat sau care are anumite standarde morale. Într-o privință, acest lucru e benefic pentru viața zilnică a oamenilor de rând, deoarece face mediul social în care trăiesc mai armonios, mai pașnic și mai civilizat. Într-o altă privință, acest lucru creează și condiții mai favorabile ca poporul să fie guvernat de conducători. Aceste zicale care transmit criterii pentru conduita morală sunt în concordanță cu ideile și noțiunile majorității oamenilor și, totodată, se conformează viziunilor utopice ale oamenilor despre un viitor glorios. Firește, în promovarea acestor zicale, principala lor intenție este de a crea condiții mai favorabile guvernării. În astfel de condiții, oamenii de rând nu vor cauza probleme, vor trăi în armonie și fără conflicte și toți vor putea să respecte, de bunăvoie, criteriile morale care guvernează comportamentul social. Simplu spus, intenția promovării acestor zicale este de a face astfel încât subiecții guvernați ai statului, masele comune, să acționeze cu supunere și în mod corespunzător sub constrângerile criteriilor morale ale societății, să învețe să se supună regulilor și să devină cetățeni docili. Oare conducătorii nu ar fi, atunci, relativ în largul lor și liniștiți? Dacă ei nu ar trebui să-și facă griji că masele se ridică împotriva lor și le uzurpă autoritatea, oare asta nu ar da naștere la o așa-zisă societate armonioasă? Nu ar consolida acest lucru puterea politică a conducătorilor? Practic, aceasta este originea acestor scrieri morale și acesta e contextul în care au apărut. Pentru a o spune cu mărinimie, unele criterii de bază pentru moralitatea socială au fost formulate tocmai pentru a reglementa comportamentele și conduita morală a maselor. Adică, aceste zicale sunt de dragul indivizilor; în esență, sunt de fapt promovate de dragul stabilității societății și a țării și ca să le permită conducătorilor să guverneze mult timp, pentru vecie. Acesta este adevăratul scop al așa-zișilor moraliști care promovează cultura tradițională. De fapt, conducătorilor nu le pasă de bunăstarea maselor și, chiar și atunci când pare că le pasă, o fac doar pentru a-și menține stabilitatea puterii politice. Le pasă doar de propria fericire, de stabilitatea puterii și a statutului lor, de capacitatea lor de a conduce veșnic masele și de posibilitatea de a conduce și mai multe țări, cu scopul eventual de a prelua controlul întregii lumi. Acestea sunt motivele și intențiile regilor diavoli. De pildă, unii oameni spun: „Ne tragem dintr-un lung șir de țărani care au trudit ca angajați pe termen lung pentru moșieri și care nu au avut niciodată pământ pe care să-l numească al lor. După înființarea RPC, Partidul Comunist i-a doborât pe moșieri și capitaliști, ne-a dat propria parcelă și, din țărani, am devenit proprietari. Le datorăm totul celor din Partidul Comunist, ei sunt salvatorii poporului chinez și trebuie să le răsplătim cu recunoștință bunătatea și să nu fim nerecunoscători. Unii vor să se ridice împotriva Partidului Comunist – cât de ingrați sunt! Nu mușcă ei mâna care îi hrănește? Oamenii nu ar trebui să fie atât de lipsiți de conștiință și să-și uite rădăcinile!” Implicația acestei afirmații este că, indiferent în ce mediu de viață trăiești în prezent, indiferent de tipul de tratament la care ai fost supus și dacă drepturile tale de om sunt garantate sau nu, sau dacă dreptul tău de a trăi ți-a fost amenințat sau luat, trebuie să îți amintești mereu să răsplătești cu recunoștință bunătatea pe care ai primit-o și să nu-ți uiți rădăcinile. Nu ar trebui să te comporți ca o persoană urâcioasă și ingrată și ar trebui să răsplătești continuu și perpetuu bunătatea, fără a aștepta nicio remunerație. Oare oamenii ca aceștia nu trăiesc și acum ca niște sclavi? Ei cred că, în trecut, au fost sclavi ai moșierilor și ai capitaliștilor, dar oare capitaliștii și moșierii chiar i-au exploatat pe oamenii de rând? Oare țăranii chiar aveau un trai mai rău atunci, în comparație cu oamenii de acum? Nu, aceasta este o minciună scornită de Partidul Comunist. Faptele și realitatea situației ies acum la lumină, puțin câte puțin. Aserțiunea lor potrivit căreia capitaliștii au exploatat sudoarea și truda atâtor oameni de rând și povestea „Fetei cu părul alb” sunt toate născociri și minciuni – nimic nu este adevărat. Care este scopul acestor născociri și falsități? Să-i facă pe oameni să-i urască pe acei moșieri și capitaliști, să aducă mereu elogii Partidului Comunist și să i se supună pentru totdeauna. În trecut, mulți oameni cântau cântecul „Fără Partidul Comunist, nu ar fi nicio Nouă China”. Cântecul acesta s-a auzit în toate colțurile Chinei timp de câteva decenii, dar acum nimeni nu îl cântă. Sunt pur și simplu prea multe exemple de născociri și falistăți ale Partidului Comunist, toate fiind contrare faptelor obiective. Acum, unii oameni expun public adevărul, pentru a arăta tuturor realitatea situației. În societatea umană, indiferent de epocă, criteriul conduitei morale: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” a avut întotdeauna un grad de eficiență în a constrânge comportamentele oamenilor și a servit ca reper pentru umanitatea lor. Bineînțeles, un efect mai important al unei asemenea zicale este că a fost folosită pentru a-i ajuta pe conducători să-și consolideze domnia asupra maselor. Într-un anumit sens, se poate afirma că această zicală servește ca mod de constrângere a comportamentelor oamenilor și a conduitei lor morale, determinându-i să se gândească la probleme și să le privească prin prisma acestui criteriu de conduită morală și apoi să emită judecăți și să facă alegeri pe baza acestui criteriu. Nu îi îndeamnă pe oameni să îndeplinească toate responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească, atât față de familia lor, cât și față de societate în general, ci mai degrabă, încălcând grav normele și dorințele umanității normale, le spune cu forța oamenilor ce și cum să gândească, ce și cum să facă. Această zicală acționează ca un fel de metodă insesizabilă și model invizibil care să-i îndrume, să-i restricționeze și să-i înlănțuiască pe oameni și să-i informeze în legătură cu ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facă. Scopul acestui lucru este de a folosi acest tip de opinie publică și criteriu de moralitate socială pentru a influența gândurile, punctele de vedere ale oamenilor și felul în care se comportă și acționează.

Afirmațiile cu privire la conduita morală precum „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” nu le spun oamenilor exact care sunt responsabilitățile lor în cadrul societății și în rândul omenirii. În schimb, reprezintă o modalitate de a-i obliga sau forța pe oameni să acționeze și să gândească într-un anumit mod, indiferent dacă vor sau nu și indiferent de circumstanțele sau contextul în care au parte de aceste acte de bunătate. În China antică, există o mulțime de exemple în care bunătatea este răsplătită. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă te uiți la povestea lui în lumina tuturor favorurilor pe care le-a primit, atunci faptul că a fost salvat a reprezentat un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că a făcut aceste lucruri rele și a ucis la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acestor acțiuni sunt, cu siguranță, constrânse de ele. Când băiatul a fost pus în acea situație, care ar fi fost primul său gând? „Am fost salvat de această familie și ei au fost buni cu mine. Nu pot să fiu nerecunoscător, trebuie să le răsplătesc bunătatea. Le datorez viața mea, așa că trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer ei, chiar dacă asta înseamnă să fac rău și să ucid oameni. Nu pot să iau în calcul dacă este corect sau greșit, trebuie, pur și simplu, să le răsplătesc bunătatea. Dacă nu aș face-o, aș mai fi demn de a fi numit om?” Drept urmare, ori de câte ori familia dorea ca el să ucidă pe cineva sau să facă ceva rău, el făcea acel lucru fără nicio ezitare sau rezervă. Așadar, oare comportamentul, acțiunile sale și supunerea lui neîndoielnică nu au fost toate dictate de ideea și opinia că „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? Nu îndeplinea el acel criteriu al conduitei morale? (Ba da.) Ce înțelegi din acest exemplu? Este zicala: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, o persoană care răsplătește o bunătate are un principiu. Și anume că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă o persoană îți face un bine, tu trebuie să faci unul la schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Proverbul spune: „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”, dar, în acest caz, băiatul nu a avut parte de un mic act de bunătate, ci de o bunătate care i-a salvat viața, așadar, a avut toate motivele să o răsplătească cu o viață. Nu știa care sunt limitele sau principiile de a răsplăti bunătatea. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A servit ca acolit al răufăcătorilor și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un mod nesăbuit de a acționa. E adevărat că familia aceasta l-a salvat și i-a permis să trăiască în continuare, dar, pentru răsplătirea bunătății cuiva, trebuie să existe principii, limite și moderație. Ei i-au salvat viața, dar scopul vieții lui nu este să facă rău. Sensul și valoarea vieții, cât și misiunea omului, nu sunt să facă rău și să comită crime, iar el nu ar trebui să trăiască doar pentru scopul de a răsplăti bunătatea. Băiatul a crezut în mod greșit că sensul și valoarea vieții erau să răsplătească bunătatea primită cu recunoștință. Aceasta a fost o neînțelegere gravă. Nu a fost acesta rezultatul faptului că a fost influențat de criteriul de conduită morală: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? (Ba da.) Fusese el condus pe căi greșite de influența acestei zicale despre răsplătirea bunătății sau găsise calea corectă și principii de practică? Este destul de evident că a fost condus pe căi greșite – lucrul acesta este limpede ca lumina zilei. Dacă acest criteriu de conduită morală nu ar exista, ar fi oamenii capabili să emită judecăți în cazuri simple ce implică binele și răul? (Da.) Băiatul s-ar fi gândit: „Poate că familia asta m-a salvat, dar, aparent, a făcut-o doar pentru afacerea și viitorul ei. Sunt doar o unealtă pe care pot să o folosească pentru a răni sau ucide pe oricine le tulbură afacerile sau le pune bețe în roate. Acesta este adevăratul motiv pentru care m-a salvat. M-a tras înapoi din pragul morții doar ca să mă oblige să fac rău și să comit crime – oare nu cumva nu face decât să mă trimită pe drumul spre iad? Nu mă va face asta să sufăr și mai mult? În acest caz, mi-ar fi fost mai bine dacă pur și simplu m-ar fi lăsat să mor. Nu m-a salvat cu adevărat!” Familia aceasta nu l-a salvat pe băiatul cerșetor dintr-o chemare filantropică și pentru a-i permite să trăiască mai bine, ci doar ca să câștige controlul asupra lui și să-l oblige să-i rănească pe alții, să le facă rău și să-i ucidă. Așadar, de fapt, făcea bine sau rău? E destul de clar că făcea rău, nu bine – acești binefăcători deveniseră oameni răi. Sunt asemenea oameni demni de a fi răsplătiți? Ar trebui răsplătiți? Nu, nu ar trebui. Așadar, de îndată ce afli că sunt răi, ce ar trebui să faci? Ar trebui să păstrezi distanța față de ei, să-i eviți și să găsești o cale de a fugi de ei. Aceasta este înțelepciune. Unii ar putea spune: „Acești oameni răi deja mă controlează, deci nu este atât de ușor să fug de ei. E imposibil să scap!” De cele mai multe ori, acestea sunt consecințele faptului de a răsplăti cu recunoștință bunătatea primită. Întrucât sunt prea puțini oameni buni și atât de mulți oameni răi, dacă întâlnești o persoană bună, este în regulă să-i răsplătești bunătatea, dar dacă vei cădea pe mâinile unei persoane rele, asta echivalează cu a cădea pe mâinile unui demon, ale Satanei. Ea va complota împotriva ta și te va juca pe degete, și nimic bun nu poate să iasă din faptul că ai căzut pe mâinile ei. De-a lungul istoriei, există foarte multe exemple în acest sens. Acum că știi că răsplătirea cu recunoștință a bunătății primite nu este un criteriu legitim pentru modul în care să te comporți și să acționezi, cum ar trebui să acționezi când cineva este bun cu tine? Care sunt opiniile voastre despre asta? (Indiferent cine ne ajută, ar trebui să decidem dacă să îi acceptăm sau nu ajutorul în funcție de situație. În unele cazuri, este în regulă să acceptăm ajutorul, dar, în altele, nu trebuie să-l acceptăm orbește. Dacă îl acceptăm, tot trebuie să fim principiali și să stabilim limite privind modalitatea în care le răsplătim bunătatea, pentru a evita să fim înșelați de oameni răi sau ca aceștia să profite de noi.) Acesta este un mod principial de a aborda situația. În plus, dacă nu poți să vezi limpede situația sau ești în impas, trebuie să te rogi lui Dumnezeu și să-I ceri să-ți deschidă o cale. Acest lucru îți va permite să eviți ispita și să scapi din ghearele Satanei. Uneori, Dumnezeu va folosi serviciile Satanei ca să-i ajute pe oameni, dar trebuie să ne asigurăm că Îi mulțumim lui Dumnezeu în astfel de cazuri, nu să răsplătim bunătatea Satanei – aceasta este o chestiune de principiu. Atunci când ispita vine sub forma unei persoane rele care oferă bunătate, mai întâi trebuie să înțelegi limpede cine, exact, te ajută și îți oferă sprijin, care este propria ta situație și dacă există alte căi pe care poți să le urmezi. Trebuie să tratezi asemenea cazuri într-un mod flexibil. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiască, indiferent de serviciile cui Se folosește pentru a îndeplini acest lucru, mai întâi ar trebui să-I mulțumești lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui. Nu ar trebui să-ți îndrepți recunoștința doar către oameni, să nu mai vorbim de a-ți oferi viața cuiva în semn de recunoștință. Aceasta este o greșeală gravă. Lucrul crucial este ca inima ta să fie recunoscătoare lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui. Dacă persoana care îți arată bunătate te ajută sau te salvează și este o persoană bună, atunci ar trebui să-i răsplătești bunătatea, dar ar trebui să faci doar ceea ce poți, cu mijloacele pe care le ai. Dacă persoana care te-a ajutat are intenții greșite și vrea să uneltească împotriva ta și să te folosească pentru a-și atinge scopurile, atunci nu este nevoie să o răsplătești cu orice preț. Pe scurt, Dumnezeu cercetează cu atenție inima omului, așa că, atâta vreme cât nu ai o conștiință încărcată și ai motivațiile corecte, nu este o problemă. Adică, înainte să ajungi să înțelegi adevărul, acțiunile tale trebuie cel puțin să fie în concordanță cu rațiunea și conștiința umană. Ar trebui să fii în stare să abordezi această situație în mod rezonabil, astfel încât să nu-ți regreți niciodată acțiunile, în niciun moment din viitor. Toți sunteți adulți și toți ați trecut prin destul de multe în țara marelui balaur roșu – a fost viața voastră lipsită de sentimentul de a fi ținut în frâu, de persecuție, abuz sau umilire? Toți vedeți clar cât de profund coruptă a devenit omenirea, așa că, indiferent de ispita pe care o întâlniți, trebuie să o abordați cu înțelepciune și să nu cădeți pradă comploturilor perfide ale Satanei. Cu orice situație v-ați confrunta, trebuie să căutați adevărul și să luați decizii numai doar după ce ați ajuns la o înțelegere a principiilor prin rugăciune și părtășie. În ultimii câțiva ani, biserica a săvârșit lucrarea de curățire și mulți oameni răi, neîncrezători și antihriști au fost dați în vileag și îndepărtați sau excluși. Majoritatea oamenilor nu au prezis niciodată că se va întâmpla așa ceva. Având în vedere că până și în cadrul bisericii încă există atât de mulți oameni confuzi, răi și neîncrezători, presupun că vă este limpede cât de corupți și de răi sunt non-credincioșii? Fără adevăr și înțelepciune, oamenii nu pot să vadă nimic limpede și doar vor fi înșelați, păcăliți și jucați pe degete de cei răi și de Satana. Prin urmare, ei devin lacheii Satanei. Cei care nu înțeleg adevărul și nu au principii nu fac decât lucruri nesăbuite.

Note de subsol:

a. În textul original „Această aserțiune”.