Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers Capitolul 47

Pentru a determina ca viața omenirii să se maturizeze și ca omenirea și cu Mine să putem, împărtășind o ambiție comună, să obținem rezultate, am făcut întotdeauna concesii oamenilor, îngăduindu-le să dobândească hrană și susținere din cuvântul Meu și să primească toată abundența Mea. Niciodată nu i-am dat omenirii motiv de stânjeneală, și totuși oamenii nu țin niciodată cont de sentimentele Mele. Asta e din cauză că oamenii sunt nesimțitori și „disprețuiesc” toate lucrurile în afară de Mine. Din cauza neajunsurilor lor, Eu simpatizez foarte mult cu ei; așadar, am depus un foarte mare efort pentru oameni astfel încât să se poată bucura, întru mulțumirea inimii lor, de toată îmbelșugarea pământului în timpul petrecut pe lume. Eu nu îi tratez pe oameni în mod nedrept și, din considerație pentru faptul că M-au urmat timp de mulți ani, inima Mea s-a înduplecat față de ei. Parcă nu pot suporta să-Mi îndeplinesc lucrarea asupra acestor oameni. Așadar, văzându-i pe acești pe oamenii firavi care Mă iubesc așa cum se iubesc pe ei înșiși, în inima Mea există întotdeauna un sentiment inexplicabil de durere. Dar cine poate încălca convenția din această cauză? Cine se va tulbura din cauza acestui lucru? Cu toate acestea, Mi-am revărsat tot belșugul asupra omenirii, pentru ca ea să se poată bucura de el pe deplin și nu M-am purtat urât cu oamenii din cauza acestei chestiuni. Iată de ce omenirea vede încă fața Mea milostivă și binevoitoare. Am fost întotdeauna răbdător și întotdeauna am așteptat. Când oamenii se vor fi bucurat destul și se vor plictisi, în acea clipă voi începe să le „satisfac” cererile și să le îngădui să scape de viețile lor deșarte și nu voi mai avea de-a face cu umanitatea. Pe pământ, am folosit apa mării pentru a înghiți omenirea, am controlat-o prin foamete, am amenințat-o cu urgiile insectelor și am folosit ploi torențiale ca să o „ud”, cu toate acestea nu a simțit niciodată deșertăciunea vieții. Chiar și acum, oamenii tot nu înțeleg semnificația viețuirii pe pământ. Oare viețuirea în prezența Mea este semnificația cea mai profundă a vieții omenești? Faptul de a fi cu Mine îi îngăduie omului să scape de amenințarea dezastrului? Câte trupuri lumești, pe pământ, au trăit într-o stare de libertate de a se bucura de ele însele? Cine a scăpat de deșertăciunea vieții în trup? Totuși, cine poate să recunoască asta? De când am creat omenirea, nimeni nu a fost capabil să trăiască o viață de mare însemnătate pe pământ și, astfel, omenirea a petrecut întotdeauna, trândăvind, o viață complet lipsită de sens. Însă nimeni nu e dispus să scape din acest soi de situație neplăcută și nimeni nu e dispus să evite această viață deșartă și istovitoare. În experiența omenirii, niciunul dintre cei ce trăiesc în trup nu a scăpat de obiceiurile lumii omenești, chiar dacă beneficiază de pe urma faptului de a se bucura de Mine. În schimb, doar au lăsat întotdeauna natura să-și urmeze cursul și au continuat să se înșele singuri.

Odată ce voi fi încheiat complet existența omenirii, nu va mai rămâne nimeni pe pământ care să îndure „persecuția” pământului; doar atunci se va putea spune că măreața Mea lucrare a fost pe deplin realizată. În zilele de pe urmă, când voi fi întrupat, lucrarea pe care vreau să o realizez este să-i fac pe oameni să înțeleagă deșertăciunea viețuirii în trup și voi folosi această ocazie pentru a nimici trupul. Din acel moment, nu va mai exista niciun om pe pământ, nimeni nu se va mai văita vreodată cu privire la deșertăciunea pământului, nimeni nu va mai vorbi vreodată despre greutățile trupului, nimeni nu se va mai plânge vreodată că sunt nedrept și toți oamenii și toate lucrurile vor intra în odihnă. După aceea, oamenii nu se vor mai grăbi, veșnic ocupați, nici nu vor mai căuta încoace și-ncolo pe pământ, căci își vor fi găsit o destinație potrivită pentru ei înșiși. În acel moment, un zâmbet va apărea pe fețele tuturor. Atunci nu voi mai cere nimic de la omenire și nu voi mai avea nicio dispută cu ea; nu va mai exista un tratat de pace între noi. Eu exist pe pământ și oamenii trăiesc pe pământ; Eu trăiesc și locuiesc împreună cu ei. Ei simt cu toții bucuria prezenței Mele, și deci nu sunt dispuși să plece fără motiv, ci, în schimb, ar prefera ca Eu să mai rămân puțin. Cum pot Eu suporta să fiu martor la scenele de dezolare de pe pământ, fără să ridic un deget ca să ajut? Eu nu sunt al pământului; prin răbdare M-am forțat să rămân aici până în această zi. Dacă nu ar fi fost implorările fără de sfârșit ale omenirii, aș fi plecat demult. Astăzi, oamenii pot să aibă grijă de ei și nu au nevoie de asistența Mea, pentru că s-au maturizat și nu au nevoie de Mine să îi hrănesc. De aceea, plănuiesc să țin o „celebrare a victoriei” cu omenirea, după care îi voi spune adio, astfel încât oamenii să nu fie inconștienți de acest lucru. Desigur, să ne despărțim în condiții nefavorabile nu ar fi un lucru bun, fiindcă nu există ranchiună între noi. Astfel, prietenia dintre noi va fi veșnică. Sper că, după ce drumurile ni se vor despărți, oamenii vor fi în stare să-Mi ducă mai departe „moștenirea” și să nu uite de învățăturile pe care le-am dat în timpul vieții Mele. Sper ca ei să nu facă nimic ce ar aduce dezonoare numelui Meu și să fie atenți la cuvântul Meu. Sper că oamenii vor face tot posibilul să Mă mulțumească după ce voi fi plecat; sper ca ei să folosească cuvântul Meu drept temelie pentru viețile lor și să nu eșueze să trăiască la nivelul speranțelor Mele, căci inima Mea a fost întotdeauna preocupată de oameni și Eu am fost mereu atașat de ei. Omenirea și cu Mine, ne-am adunat odată laolaltă și ne-am bucurat pe pământ de aceleași binecuvântări care sunt în Cer. Am trăit împreună cu oamenii și am locuit împreună cu ei; oamenii M-au iubit întotdeauna și Eu i-am iubit întotdeauna. Am avut o afinitate unul pentru altul. Aducându-Mi aminte de timpul Meu împreună cu oamenii, Îmi amintesc că zilele noastre erau pline de râsete și bucurie și că existau și certuri. Cu toate acestea, iubirea dintre noi s-a stabilit pe această bază, iar legăturile noastre nu au fost niciodată rupte. De-a lungul mulților noștri ani de contact, omenirea Mi-a lăsat o impresie profundă, iar Eu, de asemenea, le-am dat oamenilor o mulțime lucruri de care să se bucure, pentru care au fost întotdeauna dublu recunoscători. Acum, adunările noastre nu vor mai fi nicicând precum înainte; cine ar putea fugi de acest moment al despărțirii noastre? Oamenii au o afecțiune profundă pentru Mine, iar Eu am o iubire fără de sfârșit pentru ei – dar ce poți să faci? Cine ar îndrăzni să încalce cerințele Tatălui ceresc? Eu Mă voi întoarce în locuința Mea, unde voi termina o altă parte a lucrării Mele. Poate vom avea șansa de a ne întâlni din nou. Speranța Mea este că oamenii nu se vor simți triști peste măsură și că Mă vor mulțumi pe pământ; Duhul Meu din Cer le va dărui, adesea, har.

În vremea facerii, prorocisem că, în zilele de pe urmă, voi alcătui un grup de persoane care sunt în același asentiment cu Mine. Prezisesem că, după statornicirea unui exemplar pe pământ în zilele de pe urmă, aveam să Mă întorc în locuința Mea. Odată ce toată omenirea Mă va fi mulțumit, ea va fi îndeplinit ceea ce i-am cerut, iar Eu nu îi voi mai cere să facă nimic. În schimb, oamenii și cu Mine vom face schimb de povești despre zilele noastre de demult și, după aceea, ne vom despărți. Eu am început această lucrare și le-am îngăduit oamenilor să se pregătească psihologic și să-Mi priceapă intențiile, ca nu cumva să Mă înțeleagă greșit și să Mă considere crud ori fără inimă, ceea ce nu este intenția Mea. Oare oamenii Mă iubesc, însă refuză să-Mi permită un loc de odihnă potrivit? Nu sunt ei dispuși să-L implore pe Tatăl ceresc din partea Mea? Nu au vărsat oamenii lacrimi de compătimire pentru Mine? Nu au ajutat ei la realizarea unei revederi timpurii între Noi – Tatăl și Fiul? De ce atunci nu sunt ei dispuși acum? Lucrarea Mea de slujire pe pământ a fost împlinită și, după despărțirea de omenire, voi continua încă să o asist; nu este bine? Pentru ca lucrarea Mea să obțină rezultate mai bune și ca să fie reciproc benefică, trebuie să ne despărțim, cu toate că este dureros. Fie ca lacrimile noastre să curgă în tăcere; Eu nu voi mai face reproșuri omenirii. În trecut, am spus multe lucruri oamenilor, care toate le-au făcut însăși inima să se strângă, făcându-i să verse lacrimi de mâhnire. Pentru asta, cer scuze omenirii și îi cer să Mă ierte. Îi cer să nu Mă urască, pentru că totul este pentru binele omenirii. Așadar, sper că oamenii Îmi vor înțelege inima. În trecut, am avut disputele noastre, dar, privind în urmă, am avut amândoi de câștigat. Din cauza acestor dispute, Dumnezeu și omenirea au construit un pod de prietenie. Nu este acesta rodul eforturilor noastre de colaborare? Ar trebui, toți, să ne bucurăm de aceasta. Le cer oamenilor să-Mi ierte „greșelile” anterioare. Fărădelegile lor vor fi și ele iertate. Atât timp cât ei vor fi în stare să-Mi dea în schimb iubirea în viitor, atunci acest lucru va oferi alinare Duhului Meu în Cer. Nu știu care este hotărârea omenirii în această privință – dacă oamenii sunt dispuși sau nu să Mă mulțumească privind cerința Mea finală. Nu le cer nimic altceva, decât să Mă iubească. Asta e destul. Poate fi realizat acest lucru? Lăsați toate lucrurile neplăcute care s-au întâmplat între noi să rămână în trecut; lăsați să existe mereu iubire între noi. Eu le-am dat oamenilor atât de multă iubire, iar ei au plătit un atât de mare preț ca să Mă iubească. Astfel, sper ca omenirea să prețuiască iubirea nediluată și pură dintre noi, pentru ca iubirea noastră să se răspândească în toată lumea omenească și să fie transmisă generațiilor viitoare, în veci. Când ne vom întâlni din nou, hai să fim încă uniți în iubire, astfel încât iubirea noastră să poată continua pe vecie și să fie slăvită și răspândită de toți oamenii. Acest lucru M-ar mulțumi și i-aș arăta omenirii chipul Meu surâzător. Sper că oamenii își vor aminti îndemnurile Mele.

1 iunie 1992

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.