Hai să aruncăm o privire la atitudinea pe care a avut-o Iov când și-a tratat copiii. Iov se temea de Iahve, dar copiii săi nu credeau în Dumnezeu – nu puteau să considere cei din afară că era jenant pentru Iov? Conform noțiunilor omului, Iov provenea dintr-o familie de seamă și se temea de Iahve Dumnezeu, dar copiii lui nu credeau în Dumnezeu, astfel că el nu avea niciun fel de respectabilitate. Nu vine această idee de respectabilitate din voința omenească, din impulsivitatea omenească? Oamenii s-ar putea gândi: „Lucrul acesta nu este deloc respectabil. Trebuie să mă gândesc la un mod de a-i face să creadă în Dumnezeu și să-mi recapăt respectabilitatea.” Nu este acest lucru născut din voința umană? Asta a făcut Iov? (Nu.) Cum este consemnat în Biblie? (Iov a oferit sacrificii și s-a rugat pentru ei.) Iov doar a oferit jertfe și s-a rugat pentru ei. Ce tip de atitudine este aceasta? Puteți vedea principiile practicate de Iov? Nu știm dacă Iov a împiedicat sau a intervenit sau nu în petrecerile copiilor săi, dar cu siguranță nu a participat la asta – el doar a oferit sacrificii pentru ei. S-a rugat el vreodată, spunând: „Iahve Dumnezeu, mișcă-i, fă-i să creadă în Tine, fă-i să dobândească harul Tău și fă-i să le fie frică de Tine și să se ferească de rău așa cum fac eu”? S-a rugat vreodată în acest mod? Biblia nu consemnează așa ceva. Modul de acțiune a lui Iov a fost să se distanțeze de ei, să ofere jertfe pentru ei, să se îngrijoreze pentru ei, de teamă că păcătuiau împotriva lui Iahve Dumnezeu. Iov a practicat aceste lucruri. Care erau principiile practicii sale? El nu s-a impus în fața lor. Așadar, voia sau nu Iov să creadă copiii lui în Dumnezeu? Sigur că asta voia. Fiind un tată care credea în Dumnezeu, îl întrista foarte tare să-și vadă copiii agățându-se astfel de lume, fără să creadă onest în Dumnezeu. Cu siguranță voia ca ei să vină în fața lui Dumnezeu, să ofere jertfe precum oferea el, să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău și să accepte suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Aceasta nu este o chestiune de respectabilitate, este responsabilitatea unui părinte. Dar copiii lui au ales să nu creadă, iar Iov, în calitate de tată, nu s-a impus în fața lor. Aceasta a fost atitudinea sa. Așadar, ce a făcut? A tras de ei cu de-a sila sau a încercat să îi convingă? (Nu.) Cu siguranță nu. Cel mult, le-a oferit ocazional câteva îndemnuri, iar când copiii nu l-au ascultat, a renunțat. Le-a zis să nu facă nimic prea deplasat, iar apoi s-a separat de ei, trăgând o linie clară, fiecare persoană trăindu-și propria viață. Iov a oferit sacrificii pentru ei de teamă că Îl vor ofensa pe Iahve Dumnezeu; nu a oferit jertfe în locul lor, a făcut-o pentru că avea o inimă cu frică de Dumnezeu. Iov nu s-a impus asupra lor, nici nu a tras de ei cu de-a sila, nici nu a zis: „Aceștia sunt copiii mei și trebuie să îi fac să creadă în Dumnezeu, astfel ca Dumnezeu să mai obțină câțiva oameni.” El nu a zis asta, nici nu a avut un asemenea plan sau calcul, nici nu a acționat în acest fel. El știa că acțiunile de acest fel provin din voința umană, ceea ce lui Dumnezeu nu Îi place. Iov doar și-a îndemnat copiii și s-a rugat pentru ei, dar nu i-a forțat sau nu a tras de ei cu de-a sila, ba chiar a trasat o linie clară. Aceasta a fost raționalitatea lui Iov și totodată un principiu de practică: nu te baza pe voința umană sau pe bunele intenții pentru a face ceva ce L-ar ofensa pe Dumnezeu. În plus, ei nu credeau în Dumnezeu și Dumnezeu nu îi mișca. Iov a înțeles intenția lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu a lucrat asupra lor, așa că nu mă voi ruga pentru ei. Nu voi cere nimic de la Dumnezeu și nu vreau să Îl ofensez pe Dumnezeu cu această problemă.” Cu siguranță, el nu s-ar fi rugat în lacrimi și nici nu ar fi postit ca să-i fie mântuiți copiii, ca ei să vină în fața lui Iahve Dumnezeu și să fie binecuvântați. Cu siguranță el nu ar fi acționat așa; el a știut că, dacă ar fi acționat așa, L-ar fi ofensat pe Dumnezeu și lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut. Ce putem observa din aceste detalii? Era sinceră supunerea lui Iov? (Da.) Poate o persoană obișnuită să obțină acest tip de supunere? O persoană obișnuită nu poate. Copiii sunt comoara cea mai scumpă pentru părinții lor, așa că, atunci când petrec în acest mod, să îi vezi că urmează tendințe rele, că nu vin înaintea lui Dumnezeu și că pierd șansa de a crede în Dumnezeu și de a fi mântuiți – poate chiar să se scufunde în pierzanie și să piară – acest lucru reprezintă un chin emoțional prea greu de depășit pentru o persoană obișnuită. Dar Iov a fost capabil să realizeze asta. El a făcut un singur lucru, iar acela a fost să aducă jertfe ale arderii-de-tot pentru ei și să fie îngrijorat în inima sa. Asta a fost tot. Copiii săi erau cele mai dragi rude ale sale, dar nu a făcut nimic în plus pentru ei ce ar fi putut să Îl ofenseze pe Dumnezeu. Ce credeți despre acest principiu de practică al lui Iov? Arată că avea o inimă cu frică de Dumnezeu și că I se supunea cu adevărat. Când a fost vorba de chestiuni ce aveau legătură cu viitorul copiilor săi, nu s-a rugat deloc, și nici nu a folosit metode de acțiune bazate pe voința umană; a trimis doar câțiva servitori să facă unele lucruri, nu s-a dus el însuși. Motivul pentru care nu a participat la aceste petreceri a fost acela că nu era dispus să fie contaminat de acele lucruri și, în plus, nu a vrut să fie implicat în ele. Dacă se implica în ele, L-ar fi ofensat pe Dumnezeu, astfel că s-a distanțat de locurile ticăloase. Au existat detalii specifice practicilor lui Iov? În primul rând, să vorbim despre modul în care și-a tratat copiii. Scopul lui era să se supună rânduielilor și orchestrărilor lui Dumnezeu în toate lucrurile; nu a încercat să forțeze lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a făcut, nici nu și-a făcut calcule și planuri bazate pe voința umană. A ascultat și a așteptat rânduielile și orchestrările lui Dumnezeu în toate lucrurile. Acesta a fost un principiu general. Care au fost metodele detailate de practică? (Nu a participat când copiii petreceau. S-a distanțat de ei și a adus jertfe ale arderii-de-tot pentru ei, dar nu a insistat ca ei să creadă în Dumnezeu, nici nu a tras de ei cu de-a sila și a trasat o linie clară între el și ei.) Acesta este principiul de practică. Cum practică o persoană obișnuită atunci când se confruntă cu această problemă? (Se roagă lui Dumnezeu ca ai săi copii să creadă în El.) Ce altceva? Dacă Dumnezeu nu face asta, ea își târăște copiii la biserică, ca aceștia să fie binecuvântați. Vede că ea a obținut marea favoare de a intra în Împărăția Cerurilor, iar copiii săi nu, astfel încât se simte îndurerată și copleșită de regrete în inima sa. Nu vrea ca ai săi copii să piardă această favoare, astfel că își stoarce creierii încercând să găsească moduri de a-i atrage pe copii la biserică, gândindu-se că asta echivalează cu împlinirea responsabilităților sale părintești. Nu îi pasă cu adevărat dacă aceștia sunt sau nu capabili să urmărească adevărul și să dobândească mântuirea. Iov nu a făcut acest lucru, dar o persoană obișnuită nu este capabilă de asta. De ce nu? (Oamenii au firi corupte. Ei acționează pe baza sentimentelor proprii.) Majoritatea oamenilor nu se gândesc deloc dacă a acționa astfel este sau nu ofensator față de Dumnezeu. Prioritatea lor este să fie mulțumiți ei înșiși, să aibă grijă de sentimentele lor și să își satisfacă propriile dorințe. Nu iau în considerare modul în care Dumnezeu deține suveranitate asupra lucrurilor și le rânduiește, ce face Dumnezeu și care sunt intențiile Sale. Ei iau în considerare doar propriile dorințe, sentimente, intenții și beneficii. Cum și-a tratat Iov copiii? El doar și-a îndeplinit responsabilitatea de tată, împărtășind Evanghelia și având cu ei părtășie despre adevăr. Cu toate acestea, fie că l-au ascultat sau nu, fie că s-au supus sau nu, Iov nu i-a obligat să creadă în Dumnezeu – el nu a tras de ei cu de-a sila, nici nu s-a amestecat în viața lor. Ideile și opiniile lor erau diferite de ale lui, așa că el nu a intervenit în ceea ce făceau ei și în privința tipului de cale pe care o urmau aceștia. Le-a vorbit rar Iov copiilor săi despre credința în Dumnezeu? Cu siguranță, schimbase destule cuvinte cu ei despre asta, dar ei au refuzat să asculte și nu le-au acceptat. Care a fost atitudinea lui Iov față de acest lucru? „Mi-am îndeplinit responsabilitatea; în ceea ce privește calea pe care o urmează, acest lucru depinde de ceea ce aleg și de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu lucrează asupra lor sau nu îi emoționează, nu voi încerca să-i forțez.” Prin urmare, Iov nu s-a rugat pentru ei înaintea lui Dumnezeu, nici nu a vărsat lacrimi de suferință pentru ei, nici nu a postit pentru ei și nici nu a suferit în vreun fel. El nu a făcut aceste lucruri. De ce nu a făcut Iov niciunul dintre aceste lucruri? Pentru că niciunul dintre acestea nu reprezenta o modalitate de a se supune suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu; toate proveneau din idei umane și erau modalități de a forța în mod activ lucrurile. Când copiii lui Iov nu au urmat aceeași cale ca el, aceasta a fost atitudinea lui; așadar, când copiii lui au murit, care a fost atitudinea sa? A plâns sau nu? A dat frâu liber sentimentelor? S-a simțit rănit? Biblia nu consemnează niciunul dintre aceste lucruri. Când Iov și-a văzut copiii murind, și-a simțit inima frântă sau a fost trist? (Da.) Vorbind prin prisma afecțiunii pe care o simțea pentru copiii săi, cu siguranță a simțit un pic de tristețe, dar tot I s-a supus lui Dumnezeu. Cum a fost exprimată supunerea sa? El a zis: „Acești copii mi-au fost dați de către Dumnezeu. Indiferent de faptul că au crezut sau nu în Dumnezeu, viețile lor sunt în mâinile Sale. Dacă ar fi crezut în Dumnezeu și Dumnezeu voia să îi ia, El tot ar fi făcut asta; dacă nu ar fi crezut în Dumnezeu, ei tot ar fi fost luați dacă Dumnezeu ar fi spus că vor fi luați. Toate acestea sunt în mâinile lui Dumnezeu; altfel, cine ar putea lua viețile oamenilor?” Pe scurt, ce vrea să însemne asta? „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). El și-a păstrat această atitudine în felul în care și-a tratat copiii. Fie că aceștia erau vii sau morți, el a continuat să aibă această atitudine. Metoda lui de practicare era corectă; în toate felurile în care a practicat, în punctul de vedere, atitudinea și starea cu care a tratat totul, el s-a aflat mereu într-o postură și stare de supunere, așteptare, căutare și apoi de dobândire a cunoașterii. Această atitudine este foarte importantă. Dacă oamenii nu au niciodată acest tip de atitudine în ceea ce fac și au idei personale deosebit de puternice și pun intențiile și beneficiile personale înainte de orice, atunci oare se supun cu adevărat? (Nu.) În cazul unor astfel de oameni nu se poate vedea supunerea autentică; sunt incapabili să dobândească o supunere autentică.

Unii oameni nu se concentrează asupra căutării adevărurilor-principii în timp ce își fac datoria, în schimb se bazează pe propria lor voință pentru a acționa. Care este cea mai obișnuită manifestare întâlnită la cineva care are idei personale deosebit de puternice? Indiferent ce i se întâmplă, el calculează mai întâi lucrurile în mintea sa, gândindu-se la toate lucrurile la care se poate gândi, creând un plan amănunțit. Când simte că acesta nu are lacune, el practică întru totul în conformitate cu propria voință, rezultatul fiind că planul său nu poate ține pasul cu schimbările, astfel încât uneori lucrurile merg prost. Care este problema aici? Deseori lucrurile merg prost când acționezi în conformitate cu propria voință. Așadar, indiferent ce se întâmplă, toată lumea trebuie să se așeze și să caute împreună adevărul, să se roage lui Dumnezeu și să ceară îndrumarea Sa. Cu luminarea lui Dumnezeu, lucrurile care reies din părtășia lor sunt pline de lumină și oferă o cale de urmat. În plus, încredințându-I lucrurile lui Dumnezeu, privind spre El, bazându-te pe El, lăsându-L să te conducă, să aibă grijă de tine și să te protejeze – practicând astfel – vei fi mai asigurat și nu vei întâmpina probleme mari. Pot lucrurile la care se gândesc oamenii să fie în deplină concordanță cu faptele? Pot fi ei în concordanță cu adevărurile-principii? Asta este imposibil. Dacă nu depinzi de Dumnezeu și nu privești spre Dumnezeu atunci când îți îndeplinești datoria și faci doar ceea ce îți dorești, atunci oricât de inteligent ești, vor exista întotdeauna momente în care eșuezi. Oamenii care sunt aroganți și neprihăniți de sine au tendința să-și urmeze propriile idei, așadar, au ei o inimă cu frică de Dumnezeu? Oamenii care au idei personale puternice uită de Dumnezeu când vine vremea să acționeze, uită de supunerea față de Dumnezeu; numai când s-au lovit de un zid și nu au reușit să realizeze nimic, le trece prin minte că nu s-au supus lui Dumnezeu și nu s-au rugat Lui. Ce problemă este asta? Ei nu Îl au pe Dumnezeu în inimile lor. Acțiunile lor indică faptul că Dumnezeu este absent din inimile lor și că ei se bazează doar pe ei înșiși. Astfel, fie că faci o lucrare în biserică, fie că îndeplinești o datorie, te ocupi de unele chestiuni externe sau de chestiuni din viața ta personală, trebuie să existe principii în inima ta, trebuie să existe o stare. Ce stare? „Oricum ar fi, înainte să mi se întâmple ceva, trebuie să mă rog, se cuvine să mă supun lui Dumnezeu și să mă supun suveranității Lui. Totul este rânduit de Dumnezeu, iar când se întâmplă acel lucru, trebuie să caut intențiile lui Dumnezeu, trebuie să am această mentalitate, nu trebuie să-mi fac propriile planuri.” După ce experimentează astfel o vreme, oamenii vor ajunge să vadă suveranitatea lui Dumnezeu în multe lucruri. Dacă ai întotdeauna propriile planuri, considerații, dorințe, motive egoiste și dorințe, atunci inima ta se va îndepărta, fără să vrea, de Dumnezeu, vei fi orb cu privire la modul în care acționează Dumnezeu și, de cele mai multe ori, Dumnezeu va fi ascuns de tine. Nu îți place să faci lucrurile după propriile idei? Nu îți faci propriile planuri? Crezi că ai minte, ești educat, ai cunoștințe, ai mijloacele și metodologia pentru a face lucruri, poți să le faci singur, ești bun, nu ai nevoie de Dumnezeu, așa că Dumnezeu spune: „Prin urmare, du-te și fă-o singur și asumă-ți responsabilitatea în caz că merge bine sau nu, nu Îmi pasă.” Dumnezeu nu îți acordă deloc atenție. Când oamenii își urmează propria voință în acest fel în credința lor în Dumnezeu și cred în ce manieră vor ei, care este consecința? Ei nu sunt niciodată capabili să experimenteze suveranitatea lui Dumnezeu, nu pot vedea niciodată mâna lui Dumnezeu, nu pot simți niciodată luminarea și iluminarea Duhului Sfânt, nu pot simți îndrumarea lui Dumnezeu. Și ce se va întâmpla odată cu trecerea timpului? Inimile lor se vor îndepărta tot mai mult de Dumnezeu și vor exista efecte secundare. Ce efecte? (Îndoiala și negarea față de Dumnezeu.) Acesta nu este doar un caz de îndoială și negare față de Dumnezeu. Când Dumnezeu nu are loc în inimile oamenilor și ei fac cum doresc pe termen lung, se va instala un obicei: când li se va întâmpla ceva, primul lucru pe care îl vor face va fi să se gândească la propria lor soluție și să acționeze conform propriilor intenții, obiective și planuri; se vor gândi mai întâi dacă acest lucru le este de folos sau nu; dacă le este de folos, o vor face, iar dacă nu este, nu o vor face. Va deveni obiceiul lor să meargă direct pe această cale. Și cum va trata Dumnezeu asemenea oameni dacă aceștia continuă să acționeze astfel, fără pocăință? Dumnezeu nu le va acorda nicio atenție și îi va da deoparte. Ce înseamnă să fie dați deoparte? Dumnezeu nici nu îi va disciplina, nici nu le va reproșa nimic; vor deveni din ce în ce mai indulgenți cu ei înșiși, fără judecată, mustrare, disciplinare sau dojană și cu mult mai puțină luminare, iluminare sau îndrumare. Asta înseamnă să fie dați deoparte. Cum se simt oamenii când Dumnezeu îi dă deoparte? Simt că li se întunecă spiritul, Dumnezeu nu este cu ei, se simt nedumeriți în privința viziunilor, nu au o cale de acțiune și fac doar lucruri prostești. Pe măsură ce timpul trece în acest fel, cred că viața nu are niciun sens, iar spiritele lor sunt pustiite și, prin urmare, ei sunt la fel ca non-credincioșii și devin tot mai degenerați. Aceasta este o persoană disprețuită și respinsă de Dumnezeu. Unii oameni zic: „De ce simt din ce în ce mai mult că a-mi face datoria nu are sens, că am din ce în ce mai puțină energie? Cum de nu am nicio motivație? Unde a dispărut motivația mea?” Sunt alții care zic: „De ce, cu cât cred de mai mult timp, cu atât mai mult mă gândesc că nu mai am atât de multă credință precum aveam când am început? Când am început să cred, îmi plăcea în mod deosebit să fiu față în față cu Dumnezeu, așadar, cum de nu mai am același sentiment de încântare?” Unde a dispărut acel sentiment? Dumnezeu S-a ascuns de tine, astfel că tu nu Îl mai poți simți; prin urmare, ai devenit jalnic și ofilit. În ce măsură te ofilești? Îți devin neclare viziunile privind lucrarea lui Dumnezeu, nu ai nimic în inimă și iese la iveală înfățișarea ta precară și demnă de milă. Este rău sau este bine? (Rău.) Când Dumnezeu părăsește o persoană, aceasta devine stupidă și nesăbuită și nu are nimic. Aceasta este înfățișarea demnă de milă a celor care Îl părăsesc pe Dumnezeu! În acest punct, ei nu mai cred că este bine să creadă în Dumnezeu. Indiferent cum gândesc în privința asta, ei nu consideră că a crede în Dumnezeu reprezintă calea cea dreaptă. Potrivit lor, acest drum nu duce nicăieri și nu vor păși pe el, indiferent cine îi sfătuiește să o facă. Nu pot continua să creadă, așa că trebuie să fugă în lume: pentru ei, a face bani și a acumula bogății reprezintă singura alegere pe care o au, cea mai realistă cale. Ei urmăresc promovări și bogăție, fericire și satisfacție, onorarea înaintașilor și avansarea rapidă în carieră; inimile lor sunt pline de aceste lucruri, așadar, își mai pot face datoria? Nu pot. Dacă cineva are doar astfel de gânduri, dar încă are un pic de credință adevărată și este dispus să continue să o urmărească, atunci care este atitudinea casei lui Dumnezeu față de el? Atâta timp cât pot să muncească, atunci casa lui Dumnezeu îi va da o oportunitate; cerințele lui Dumnezeu de la fiecare persoană nu sunt mari. De ce? Oamenii nu trăiesc într-un vid și nimeni nu este lipsit de corupție. Cine nu are idei de împotrivire față de Dumnezeu? Cine nu a comis fărădelegi împotrivindu-se lui Dumnezeu? Cine nu are stări și comportamente de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Ca să mergem și mai departe, cine nu a avut unele idei, gânduri sau stări de necredință, îndoială, înțelegere greșită sau bănuieli în privința lui Dumnezeu? Toată lumea are. Și cum tratează Dumnezeu oamenii? Se agită El cu privire la aceste lucruri? Nu a făcut-o niciodată. Ce face Dumnezeu? Unii oameni au mereu noțiuni privind lucrarea lui Dumnezeu. Ei se gândesc: „Atât timp cât cineva crede în Dumnezeu, El întotdeauna îl va expune, judeca și mustra și îl va emonda. El nu renunță la oameni și nu le dă libertatea de a alege.” Așa este? (Nu.) Oamenii care cred în Dumnezeu și care vin în casa Lui o fac în mod liber; niciunul dintre ei nu este forțat. Unii oameni și-au pierdut credința; au plecat să se răsfețe cu lucruri lumești și nimeni nu îi împiedică sau nu ezită să-i lase să plece. În ambele ipostaze, fie că vin înspre credința în Dumnezeu sau părăsesc credința, ei sunt liberi. În plus, Dumnezeu nu constrânge pe nimeni. Indiferent care sunt cerințele Lui de la oameni, El le permite să aleagă drumul pe care ei doresc să meargă și nu forțează pe nimeni. Indiferent cum lucrează Duhul Sfânt sau cum îi îndrumă El pe oameni și îi determină să citească cuvintele lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a constrâns niciodată pe nimeni. El exprimă întotdeauna adevărul pentru a aproviziona și păstori omul, având întotdeauna părtășie despre adevăr pentru a rezolva probleme și pentru a le permite oamenilor să înțeleagă adevărul. Care este scopul faptului de a le permite oamenilor să înțeleagă adevărul? (Ca ei să poată accepta adevărul.) Dacă accepți adevărul și dacă accepți cuvintele lui Dumnezeu, atunci ai statura necesară pentru a rezista acestor firi răzvrătite și corupte, opiniilor neîncrezătorilor și tuturor felurilor de stări incorecte; când ești capabil să discerni aceste stări, nu vei fi indus în eroare. Odată ce cineva înțelege tot felul de adevăruri, nu Îl înțelege greșit pe Dumnezeu și Îi înțelege intențiile. În primul rând, este capabil să-și facă bine datoria de ființă creată; în plus, trăiește cu asemănarea unui om și este capabil să pășească pe calea corectă a vieții. Când cineva pășește pe calea corectă a vieții, este martorul care se cuvine să fie o ființă creată, poate în cele din urmă să îl învingă pe Satana, experimentează o schimbare a firii, are supunere adevărată față de Dumnezeu, îi este frică de El și devine o ființă creată acceptabilă, atunci o astfel de persoană a dobândit mântuirea, ceea ce reprezintă țelul suprem.

29 septembrie 2017

All Scripture quotations in this product are from Nouă Traducere În Limba Română (NTLR). Copyright © 2006 by Biblica, Inc.®. Used by permission. All rights reserved worldwide.