Fragment 226 | „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers Capitolul 17”

Eu Îmi exercit autoritatea pe pământ, desfășurându-Mi lucrarea în întregimea sa. Tot ce este în lucrarea Mea se reflectă pe fața pământului; omenirea nu a putut niciodată, pe pământ, să înțeleagă mișcările Mele în Cer, nici să cugete amănunțit asupra orbitelor și traiectoriilor Duhului Meu. Marea majoritate a ființelor umane înțelege doar detaliile care stau în afara duhului, fără a putea înțelege starea reală a acestuia. Cerințele pe care le fac umanității, nu ies de la Mine, Cel nedeslușit, care sunt în Cer sau de la Mine, Cel imponderabil, care sunt pe pământ: Eu fac cerințe adecvate în concordanță cu statura omului de pe pământ. Eu niciodată nu am pus pe cineva în dificultate și nici n-am cerut vreodată cuiva să-și „stoarcă sângele” pentru plăcerea Mea. Se poate oare ca cerințele Mele să fie limitate doar la aceste condiții? Din nenumăratele creaturi de pe pământ, care nu se supune dispunerii cuvintelor din gura Mea? Care dintre aceste creaturi, care vin înaintea Mea, nu este complet arsă prin cuvintele Mele și prin focul Meu arzător? Care dintre aceste creaturi îndrăznește să se fâțâie cu exaltare mândră în fața Mea? Care dintre aceste creaturi nu se pleacă înaintea Mea? Oare sunt Eu Dumnezeul care impune creației doar tăcerea? Dintre nenumăratele lucruri din creație, Eu le aleg pe cele care Îmi satisfac intenția; din nenumăratele ființe umane din omenire, le aleg pe cele cărora le pasă de inima Mea. Eu aleg cele mai bune dintre toate stelele, adăugând prin aceasta o licărire slabă de lumină Împărăției Mele. Eu umblu pe pământ, împrăștiind parfumul Meu pretutindeni și, în fiecare loc, Îmi las în urmă forma. Fiecare loc răsună la sunetul glasului Meu. Oamenii de pretutindeni rămân cu nostalgie la scenele frumoase de ieri, pentru că întreaga umanitate își amintește trecutul…

Întreaga umanitate tânjește să-Mi vadă fața, dar când cobor în persoană pe pământ, toți sunt potrivnici venirii Mele, toți alungă lumina de la venire, ca și cum Eu aș fi dușmanul omului în Cer. Omul Mă întâmpină cu o lumină defensivă în ochi și rămâne constant în alertă, profund temător că Eu aș putea avea alte planuri pentru el. Deoarece ființele umane Mă privesc ca pe un prieten necunoscut, ele simt ca și cum Eu aș avea intenția de a le ucide fără discriminare. În ochii omului, Eu sunt un opozant ucigător. Cu toate că a gustat căldura Mea în mijlocul nenorocirii, omul încă nu este conștient de dragostea Mea și este încă pornit să se apere de Mine și să Mă sfideze. Departe de a profita de faptul că el se află în această condiție pentru a acționa împotriva lui, Eu îl cuprind pe om în căldura îmbrățișării, îi umplu gura cu dulceață și îi pun mâncarea necesară în stomac. Dar, când mânia Mea violentă scutură munții și râurile, nu îi voi mai dărui omului, din cauza lașității lui, aceste forme diferite de ajutor. În acest moment, furia Mea va crește, refuzând tuturor lucrurilor vii o șansă să se pocăiască și, abandonând orice speranță a omului, voi administra pedeapsa pe care el o merită din plin. În acest moment, tunetul vuiește și fulgerul lucește, precum valurile oceanului dezlănțuindu-se cu mânie, ca zeci de mii de munți care se prăbușesc. Pentru răzvrătirea sa, omenirea este doborâtă de tunet și de fulger, alte creaturi sunt eliminate în explozii de tunete și fulgere, întregul univers coboară brusc în haos, iar creația nu poate să recupereze suflarea primară a vieții. Nenumăratele mulțimi ale umanității nu pot scăpa de vuietul tunetului; în mijlocul lucirii fulgerului, ființele umane, hoardă după hoardă, se răstoarnă în curentul care curge rapid, ca să fie purtat de torentele care coboară din munți. Deodată, în locul de refugiu al omenirii, se reunește o lume a oamenilor. Cadavrele plutesc la suprafața oceanului. Întreaga umanitate se îndepărtează de Mine din pricina mâniei Mele, căci omul a adus ofensă împotriva esenței Duhului Meu, răzvrătirea lui M-a nemulțumit. Dar, în locurile fără apă, alți oameni se bucură încă, printre râsete și cântece, de făgăduințele acordate lor.

Când întreaga umanitate face liniște, Eu emit o licărire de lumină în fața privirii ei. Apoi, oamenii devin limpezi la minte și cu ochii strălucitori și încetează de a mai fi dornici să păstreze tăcerea; astfel, sentimentul spiritual este chemat în inimile lor imediat. În acest moment, întreaga umanitate este înviată. Aruncând deoparte nemulțumirile lor nerostite, toți oamenii vin înaintea Mea, câștigând încă o șansă la supraviețuire prin cuvintele pe care Eu le proclam. Acest lucru se datorează faptului că toate ființele umane doresc să trăiască pe fața pământului. Cu toate acestea, care dintre ele a avut vreodată intenția de a trăi de dragul Meu? Care dintre ele a descoperit vreodată lucruri splendide în ele ca să-Mi dea Mie plăcere? Care dintre ele a detectat vreodată o mireasmă seducătoare la Mine? Toate ființele umane sunt făcute din lucruri vulgare și nerafinate: la exterior, ele par a uimi ochii, dar, în sinele lor esențial, ele nu Mă iubesc sincer, pentru că în ungherele adânci ale inimii omenești nu a existat niciodată măcar cea mai mică măsură a Mea. Omul este prea deficitar: comparându-l cu Mine, s-ar părea că suntem la fel de departe ca și pământul de Cer. Dar, chiar și astfel, Eu nu atac omul în punctele lui slabe și vulnerabile, nici nu râd de el ca să-l desconsider din cauza neajunsurilor sale. Mâinile Mele au lucrat pe pământ timp de mii de ani și tot timpul ochii Mei au avut grijă de întreaga umanitate. Dar Eu n-am luat niciodată, la întâmplare, nicio singură viață umană ca să Mă joc cu ea ca și cum ar fi fost o jucărie. Observ sângele inimii omului și înțeleg prețul pe care el l-a plătit. În timp ce el stă înaintea Mea, nu doresc să profit de lipsa de apărare a omului pentru a-l mustra și nici să revărs asupra lui lucruri nedorite. În schimb, Eu doar i-am furnizat și i-am dat omului în tot acest timp. Și astfel, lucrul de care se bucură omul este în întregime harul Meu, în totalitate răsplata care vine din mâna Mea. Pentru că Eu sunt pe pământ, omul nu a trebuit niciodată să sufere chinurile foamei. Mai degrabă, îi permit omului să primească, din mâinile Mele, lucrurile de care el se poate bucura și îi permit omenirii să trăiască în binecuvântările Mele. Oare nu trăiește întreaga omenire sub mustrarea Mea? Așa cum munții țin în adâncurile lor lucruri îmbelșugate și abundente, iar apele, în vastitatea lor, lucruri de care să se bucure, oare poporul care trăiește astăzi în cuvintele Mele nu are, cu atât mai mult, mâncarea pe care el o apreciază și o gustă? Eu sunt pe pământ și omenirea se bucură de binecuvântările Mele pe pământ. Când voi lăsa pământul în urmă, ceea ce va fi, de asemenea, atunci când lucrarea Mea se va încheia, în acel moment, omenirea nu va mai primi nicio îngăduință de la Mine din cauza slăbiciunii sale.

din „Capitolul 17” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”

din „Cuvântul Se arată în trup”

Răzvrătirea omenirii stârnește mânia lui Dumnezeu

Când mânia Lui puternică zguduie munții și râurile,

Dumnezeu nu-i va mai sprijini pe oamenii cei lași.

Furios, le va refuza șansa de-a se pocăi,

Își va pierde speranța-n ei,

îi va pedepsi cum merită.

Apoi tunetele vor vui

ca valurile dezlănțuite,

precum zece mii de munți prăbușindu-se.

Pentru răzvrătirea sa,

omenirea-i doborâtă și ucisă.

Toate ființele sunt spulberate de tunete și fulgere.

Toată-omenirea se-ndepărtează de Dumnezeu

din cauza mâniei Lui.

Omenirea a adus ofensă împotriva esenței Duhului Lui,

răzvrătirea L-a nemulțumit pe Dumnezeu.

Universul se cufundă abrupt în haos,

creația nu poate recupera suflarea primară a vieții.

Omenirea nu poate scăpa de vuietul tunetului;

în toiul fulgerelor, mulțimile de oameni

se prăbușesc în fluvii, purtate de torentele

care coboară din munți.

Și dintr-o dată, în „destinația” omenirii,

se află o lume a „oamenilor”,

cadavre ce plutesc pe mare.

Toată-omenirea se-ndepărtează de Dumnezeu

din cauza mâniei Lui.

Omenirea a adus ofensă împotriva esenței Duhului Lui,

răzvrătirea L-a nemulțumit pe Dumnezeu.

O, toată-omenirea se îndepărtează de Dumnezeu

din cauza mâniei Lui.

Omenirea a adus ofensă împotriva esenței Duhului Lui,

răzvrătirea L-a nemulțumit pe Dumnezeu.

În siguranță, pe uscat, alți oameni cântă,

înconjurați de râsete și cântec,

bucurându-se de făgăduințele lui Dumnezeu,

făgăduințe împlinite doar pentru ei.

din „Urmați Mielul și cântați cântări noi”

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar