Așteptările părinților de la urmașii lor implică două aspecte: un aspect are legătură cu așteptările din timpul anilor de formare a copiilor, iar celălalt implică așteptările atunci când copiii lor devin adulți. Ultima dată, părtășia noastră a abordat pe scurt așteptările atunci când copiii devin adulți. Despre ce am avut părtășie? (Dumnezeule, ultima dată am avut părtășie despre speranța părinților ca ai lor copii adulți să aibă un mediu de lucru fără probleme, căsnicii fericite și împlinite și cariere de succes.) În mare, despre asta am avut părtășie. După ce părinții își cresc copiii, aceștia devin adulți și se confruntă cu situații privind serviciul, cariera, căsătoria, familia și traiul pe cont propriu, chiar creșterea propriilor urmași. Își părăsesc tatăl și mama și devin independenți, confruntându-se singuri cu fiecare problemă pe care o pot întâmpina în viață. Deoarece copiii lor sunt acum maturi, părinții nu mai poartă responsabilitatea de a se îngriji de sănătatea fizică a copiilor sau de a fi implicați direct în viețile, serviciul, căsnicia, familia lor și așa mai departe. Desigur, datorită legăturilor emoționale și de familie, părinții pot să le ofere o îngrijire simplă sau sfaturi ocazionale, să le dea câteva sugestii sau sprijin din poziția cuiva cu experiență sau să le ofere temporar grija necesară. Pe scurt, odată ce copiii devin adulți, părinții și-au îndeplinit în mare parte responsabilitățile față de copiii lor. Prin urmare, unele așteptări pe care le-ar putea avea părinții de la copiii lor adulți, cel puțin din perspectiva Mea, sunt inutile. De ce sunt inutile? Pentru că, indiferent ce se așteaptă părinții să devină copiii lor, ce fel de căsnicie, familie, serviciu sau carieră se așteaptă să aibă, fie că vor fi bogați sau săraci, și oricare ar fi așteptările părinților, acestea sunt doar niște așteptări și viețile copiilor lor adulți sunt, în cele din urmă, în propriile mâini. Bineînțeles, vorbind în general, destinul întregii vieți a fiului sau fiicei lor și dacă sunt bogați sau săraci, toate acestea sunt poruncite de Dumnezeu. Părinții nu au nicio responsabilitate sau obligație de a supraveghea aceste lucruri, nici dreptul de a interveni. Prin urmare, așteptările părintești sunt pur și simplu un fel de urare de bine bazată pe afecțiunea lor. Niciun părinte nu-și dorește ca al său copil să fie sărac, necăsătorit, divorțat, să aibă o familie disfuncțională sau să întâmpine probleme la serviciu. Niciunul dintre ei nu se așteaptă la aceste lucruri pentru copilul său; fără îndoială, se așteaptă la ce este mai bun pentru copiii săi. Totuși, dacă așteptările părinților intră în conflict cu realitatea vieții copiilor sau dacă acea realitate este contrară așteptărilor lor, cum ar trebui să abordeze această situație? Despre acest subiect trebuie să avem părtășie. Când vine vorba de atitudinea pe care ar trebui să o manifeste față de copiii lor adulți, pe lângă faptul că-i binecuvântează în gând și au așteptări bune de la ei, indiferent ce tip de existență duc copiii lor, ce tip de destin sau viață au, ca părinți, nu pot să se pună în calea acestor lucruri. Niciun părinte nu poate schimba nimic din acestea, nici nu le poate controla. Deși le-au dat naștere copiilor și i-au crescut, așa cum am discutat anterior, părinții nu sunt stăpâni asupra destinelor copiilor. Părinții le zămislesc trupul fizic și îi cresc până devin adulți, dar în ceea ce privește destinul pe care îl vor avea copiii, acesta nu este dat sau ales de părinți și, cu siguranță, nu este decis de ei. Îți dorești ca ai tăi copii să o ducă bine, dar este asta o garanție că vor reuși? Nu-ți dorești să întâmpine nenorociri, ghinioane și tot felul de evenimente nefericite, dar înseamnă asta că vor putea să le evite? Indiferent cu ce se confruntă copiii tăi, niciunul dintre acele lucruri nu depinde de voința umană, nici nu este determinat de nevoile sau așteptările tale. Așadar, ce îți spune asta? Întrucât copiii au devenit adulți, sunt capabili să-și poarte singuri de grijă, să aibă gânduri, opinii asupra lucrurilor, principii de conduită și perspective independente asupra vieții și nu mai sunt influențați, stăpâniți, constrânși sau conduși de părinții lor, atunci sunt cu adevărat adulți. Ce înseamnă că au devenit adulți? Înseamnă că părinții lor ar trebui să renunțe. În limbajul scris, se numește „a renunța”, a-i lăsa pe copii să exploreze independent și să-și aleagă drumul în viață. Cum spunem în limbajul vorbit? „A se da la o parte”. Cu alte cuvinte, părinții ar trebui să nu le mai dea ordine copiilor lor adulți, spunând lucruri precum: „Ar trebui să cauți slujba asta, ar trebui să lucrezi în domeniul acesta. Nu face asta, e prea riscant!” Este indicat ca părinții să le dea ordine copiilor lor adulți? (Nu.) Vor mereu să aibă în fața ochilor și sub controlul lor viețile, serviciul, căsnicia și familia copiilor lor adulți, devenind anxioși, îngrijorați, temători și preocupați dacă nu știu sau nu pot controla ceva, spunând: „Dacă fiul meu nu ia în considerare acea problemă cu atenție? Ar putea să aibă probleme cu legea? N-am bani pentru un proces! Dacă este dat în judecată și nu avem bani, ar putea să intre la închisoare? Dacă ajunge la închisoare, ar putea să fie acuzat pe nedrept de oameni răi și să primească opt sau zece ani de detenție? O să-l părăsească soția? Cine o să aibă grijă de copii?” Cu cât se gândesc mai mult la asta, cu atât au mai multe motive de îngrijorare. „Fiica mea are necazuri la serviciu: oamenii se poartă mereu urât cu ea și nici șeful ei nu o tratează bine. Ce putem face? Oare ar trebui să-i găsim altă slujbă? Ar trebui să tragem niște sfori, să apelăm la niște cunoștințe, să cheltuim ceva bani și să-i găsim o slujbă de funcționar într-un departament guvernamental unde să nu aibă mult de lucru în fiecare zi? Chiar dacă salariul nu este mare, măcar nu va fi tratată rău. Nu ne-a lăsat inima să o lovim când era mică și am răsfățat-o ca pe o prințesă; acum este intimidată de alții. Ce-ar trebui să facem?” Își fac griji până într-acolo încât nu pot mânca sau dormi și gurile li se umplu de bășici din cauza neliniștii. Devin anxioși și pun la suflet oricând copiii lor se confruntă cu ceva. Vor să fie implicați în tot, participând în fiecare situație. Ori de câte ori copiii lor se îmbolnăvesc sau întâmpină vreo dificultate, părinții suferă cumplit și se întristează, spunând: „Vreau doar să-ți fie bine. De ce nu îți este bine? Vreau să-ți meargă totul din plin, să decurgă totul exact cum îți dorești, exact cum îți planifici. Vreau să te bucuri de succes, nu să ai ghinion, să fii înșelat sau să ți se însceneze ceva și să ai necazuri cu legea!” Unii copii fac un credit ipotecar pentru casă, iar creditul lor poate fi pe treizeci sau chiar cincizeci de ani. Părinții lor încep să-și facă griji: „Când vor fi achitate toate împrumuturile astea? Nu e ca și cum ar fi sclavii creditului? Generația noastră n-a avut nevoie de credit ca să-și cumpere o casă. Trăiam în apartamente puse la dispoziție de firmă și plăteam o chirie modică în fiecare lună. Eram foarte relaxați locuind acolo. În zilele noastre, tinerilor le este foarte greu; chiar nu le este deloc ușor. Trebuie să facă un credit ipotecar și, chiar dacă trăiesc bine, muncesc din greu în fiecare zi – sunt epuizați! Deseori muncesc până târziu și fac ore suplimentare, nu au un program fix de masă și de somn și cumpără mereu mâncare la pachet. Stomacul lor suferă, la fel și sănătatea lor. Trebuie să le gătesc și să le fac curățenie. Trebuie să le fac ordine, pentru că ei n-au timp – viețile lor sunt haotice. Sunt o femeie bătrână acum, am oase bătrâne și nu pot face multe, așa că o să le fiu doar servitoare. Dacă angajează o servitoare adevărată, vor trebui să cheltuie bani și s-ar putea să nu fie de încredere. Așa că o să le fiu servitoarea lor gratis.” Prin urmare, devine servitoare, făcând curățenie și ordine în fiecare zi în casa copiilor ei, gătind când vine ora mesei, cumpărând legume și cereale și asumându-și nenumărate responsabilități. Din părinte, devine o slujnică bătrână, o servitoare. Când copiii ei se întorc acasă și nu sunt într-o dispoziție bună, trebuie să le privească expresiile și să vorbească cu grijă până când sunt fericiți din nou și doar atunci poate fi și ea fericită. Este fericită când copiii ei sunt fericiți și îngrijorată când copiii ei sunt îngrijorați. Este acesta un mod valoros de a trăi? Nu diferă de a-și pierde identitatea.

Este posibil ca părinții să suporte costul destinelor copiilor lor? Pentru a urmări faima, profitul și plăcerile lumești, copiii sunt dispuși să îndure orice greutăți le apar în cale. Mai mult, ca adulți, este în regulă să înfrunte orice dificultăți sunt necesare pentru supraviețuirea lor? Cât de mult se bucură, la fel de mult ar trebui să fie pregătiți să sufere – acest lucru este natural. Părinții și-au îndeplinit responsabilitățile și apoi, indiferent de ce anume își doresc copiii lor să se bucure, ei n-ar trebui să achite nota. Oricât de bună ar fi viața pe care o doresc părinții pentru copiii lor, dacă aceștia din urmă vor să se bucure de lucruri frumoase, ar trebui să suporte singuri toată presiunea și suferința, nu părinții lor. Prin urmare, dacă părinții vor mereu să facă totul pentru copiii lor și să suporte costul pentru greutățile acestora, devenind de bunăvoie sclavii lor, nu este ceva exagerat? Este inutil, pentru că depășește ceea ce este de așteptat din partea părinților. Un alt motiv însemnat este că, indiferent ce sau cât de multe faci pentru copiii tăi, nu le poți schimba destinul sau alina suferința. Fiecare om care încearcă să se descurce în societate, fie că urmărește faima și profitul sau merge pe calea corectă în viață, ca adult, trebuie să-și asume responsabilitatea pentru propriile dorințe și idealuri și să plătească din propriul buzunar. Nimeni n-ar trebui să-și asume ceva pentru el; nici măcar părinții lui, oamenii care i-au dat naștere și l-au crescut, cei mai apropiați oameni de el, nu sunt obligați să-l întrețină sau să-i împărtășească suferința. Părinții nu sunt diferiți în această privință, deoarece nu pot schimba nimic. Așadar, orice faci pentru copiii tăi e în zadar. Întrucât e în zadar, ar trebui să renunți la acest plan de acțiune. Deși s-ar putea ca părinții să fie bătrâni și să-și fi îndeplinit deja responsabilitățile și obligațiile față de copii, deși orice fac părinții este nesemnificativ în ochii copiilor, tot ar trebui să aibă propria demnitate, propriile preocupări și propria misiune de îndeplinit. Fiind o persoană care crede în Dumnezeu și urmărește adevărul și mântuirea, ar trebui să-ți folosești energia și timpul care ți-au rămas în viață pentru a-ți îndeplini datoria și orice ți-a încredințat Dumnezeu; n-ar trebui să-ți petreci deloc timpul cu copiii tăi. Viața ta nu le aparține lor și n-ar trebui irosită pentru viețile sau supraviețuirea lor, nici pentru a-ți satisface așteptările de la ei. În schimb, ar trebui devotată datoriei și sarcinii pe care ți le-a încredințat Dumnezeu, precum și misiunii pe care ar trebui să o îndeplinești ca ființă creată. Aici se află valoarea și sensul vieții tale. Dacă ești dispus să-ți pierzi demnitatea și să devii sclavul copiilor tăi, să te îngrijorezi în privința lor și să faci orice pentru ei ca să-ți satisfaci propriile așteptări de la ei, toate acestea sunt lipsite de însemnătate și de valoare și nu vor fi lăudate. Dacă insiști să procedezi astfel și nu renunți la aceste idei și acțiuni, înseamnă doar că nu ești cineva care urmărește adevărul, că nu ești o ființă creată calificată și că ești destul de răzvrătit. Nu prețuiești nici viața, nici timpul pe care ți le-a dăruit Dumnezeu. Dacă îți folosești viața și timpul doar pentru trupul și afecțiunile tale și nu pentru datoria pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu, viața ta este inutilă și lipsită de valoare. Nu meriți să trăiești, nu meriți să te bucuri de viața pe care ți-a dat-o Dumnezeu și de nimic din ce ți-a dat El. Dumnezeu ți-a dat copii doar ca să te bucuri de procesul de a-i crește, să dobândești din acesta experiență și cunoștințe de viață ca părinte, să-ți îngăduie să experimentezi ceva special și extraordinar în viața omenească și apoi să-ți lași urmașii să se înmulțească… Desigur, scopul este și să-ți îndeplinești responsabilitatea de ființă creată ca părinte. Este responsabilitatea pe care Dumnezeu a poruncit să o îndeplinești față de generația următoare, precum și rolul de părinte pe care îl joci față de generația următoare. Într-o privință, scopul este să treci prin acest proces extraordinar de creștere a copiilor și, în altă privință, este să joci un rol în cultivarea următoarei generații. Odată ce este îndeplinită această obligație și copiii tăi devin adulți, dacă au un mare succes sau rămân indivizi de rând, simpli și obișnuiți, nu are nicio legătură cu tine, deoarece destinul lor nu este determinat de tine, nici nu este alegerea ta și, în mod sigur, nu le-ai dat tu acest destin – este poruncit de Dumnezeu. Întrucât este poruncit de Dumnezeu, n-ar trebui să intervii sau să-ți bagi nasul în viața sau supraviețuirea lor. Obiceiurile, rutina zilnică și atitudinea lor față de viață, orice strategii de supraviețuire au, orice perspectivă asupra vieții, orice atitudine față de lume – acestea sunt alegerile lor și nu sunt în grija ta. Nu ai nicio obligație să le corectezi sau să suporți vreo suferință în numele lor, ca să te asiguri că sunt fericiți în fiecare zi. Toate aceste lucruri sunt inutile. Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba. Așadar, în cazul în care copiii se confruntă cu dificultăți, părinții ar trebui să ajute în mod pozitiv și proactiv dacă au această posibilitate. Dacă nu, cel mai bine este să se relaxeze și să privească aceste chestiuni din perspectiva ființelor create, tratându-și deopotrivă copiii ca pe niște ființe create. Suferința pe care o cunoști trebuie să o cunoască și ei; viața pe care o trăiești trebuie să o trăiască și ei; procesul prin care ai trecut crescându-ți copiii trebuie să-l parcurgă și ei; suișurile și coborâșurile, înșelăciunea și amăgirea pe care le întâmpini în societate și printre oameni, încurcăturile emoționale și conflictele interpersonale și fiecare lucru asemănător prin care ai trecut, vor trece și ei prin acestea. La fel ca tine, și ei sunt ființe umane corupte, purtate de curenții răului, corupte de Satana; nu poți scăpa de asta și nici ei nu pot scăpa. În consecință, dorința de a-i ajuta să evite toate suferințele și să se bucure de toate binecuvântările din lume este o iluzie stupidă și o idee prostească. Oricât de lungi ar fi aripile unui vultur, tot nu-i pot proteja puiul pe durata întregii sale vieți. În cele din urmă, puiul de vultur va ajunge în punctul în care va trebui să crească și să-și ia zborul. Când puiul va decide să-și ia zborul, nimeni nu știe unde va fi bucățica lui de cer sau unde va alege să zboare. Prin urmare, cea mai rațională atitudine pentru părinți, după ce le cresc copiii, este să le dea drumul, să-i lase să cunoască viața pe cont propriu, să-i lase să trăiască independent și să se confrunte cu diversele provocări din viață, să se ocupe de acestea și să le rezolve singuri. Dacă îți cer ajutorul și ai posibilitatea și condițiile, desigur că poți să le dai o mână de ajutor și să le oferi sprijinul necesar. Cu toate acestea, condiția prealabilă este ca, indiferent ce ajutor le oferi, fie că este financiar sau psihologic, acesta poate fi doar temporar și nu poate schimba niciun aspect esențial. Copiii trebuie să meargă pe propriul drum în viață, iar tu n-ai nicio obligație să-ți asumi vreo problemă sau consecință de-a lor. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți.

După ce au înțeles atitudinea pe care ar trebui să o aibă față de copiii lor adulți, oare ar trebui, de asemenea, ca părinții să renunțe la așteptările de la aceștia? Unii părinți ignoranți nu pot înțelege viața sau destinul, nu recunosc suveranitatea lui Dumnezeu și au tendința de a face lucruri ignorante în privința copiilor lor. De exemplu, după ce copiii lor devin independenți, pot întâmpina anumite situații speciale, greutăți sau incidente majore; unii se confruntă cu boli, unii sunt implicați în procese, unii divorțează, unii sunt păcăliți și escrocați și alții sunt răpiți, vătămați, bătuți crunt sau riscă să moară. Unii chiar ajung să ia droguri și așa mai departe. Ce ar trebui să facă părinții în aceste situații speciale și importante? Care este reacția tipică a celor mai mulți părinți? Oare fac ce ar trebui să facă în calitate de ființe create și de părinți? Foarte rar se întâmplă ca părinții să audă astfel de vești și să reacționeze la fel ca în cazul unui străin. Cei mai mulți părinți stau treji toată noaptea până albesc, nu au somn noapte după noapte, își pierd pofta de mâncare în timpul zilei, își storc creierii gândindu-se și unii chiar plâng amarnic, până li se înroșesc ochii și le seacă lacrimile. Se roagă fierbinte lui Dumnezeu, pentru ca El să le ia în considerare credința și să le protejeze copiii, să-i favorizeze și binecuvânteze, să le arate milă și să le cruțe viețile. Ca părinți aflați într-o astfel de situație, toate slăbiciunile, vulnerabilitățile și sentimentele lor omenești față de copiii lor sunt date în vileag. Ce mai este dat în vileag? Răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Îl imploră pe Dumnezeu și se roagă Lui, insistând să le protejeze copiii de calamitate. Chiar dacă are loc un dezastru, se roagă să nu le moară copiii, să poată scăpa de pericol, să nu fie vătămați de oameni răi, să nu li se agraveze boala, ci să se amelioreze și așa mai departe. Pentru ce se roagă ei, de fapt? (Dumnezeule, prin aceste rugăciuni, Îi cer lucruri lui Dumnezeu, plângându-se subtil.) Într-o privință, sunt extrem de nemulțumiți de nenorocirea copiilor lor, plângându-se că Dumnezeu n-ar fi trebuit să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple. Nemulțumirea lor se amestecă cu plângeri și ei Îi cer lui Dumnezeu să Se răzgândească, să nu acționeze așa, să le salveze copiii din pericol, să-i țină în siguranță, să le vindece boala, să-i ajute să scape de procese, să evite calamitatea când are loc și așa mai departe – pe scurt, să îndepărteze toate obstacolele. Rugându-se astfel, într-o privință, se plâng lui Dumnezeu și, în alta, au cerințe de la El. Nu este aceasta o manifestare a răzvrătirii? (Ba da.) În mod implicit, spun că faptele lui Dumnezeu nu sunt corecte sau bune, că El n-ar trebui să Se poarte așa. Fiindcă este vorba de copiii lor și fiindcă sunt credincioși, consideră că Dumnezeu n-ar trebui să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple copiilor lor. Copiii lor sunt diferiți de alții; ar trebui să primească binecuvântări preferențiale de la Dumnezeu. Datorită credinței lor în Dumnezeu, El ar trebui să le binecuvânteze copiii și, în caz contrar, se supără, plâng, fac crize de nervi și nu mai vor să-L urmeze pe Dumnezeu. Dacă le moare copilul, simt că nici ei nu mai pot continua să trăiască. Este acesta sentimentul pe care îl nutresc? (Da.) Nu este aceasta o formă de protest împotriva lui Dumnezeu? (Ba da.) E un protest față de Dumnezeu. Seamănă cu câinii care cer să fie hrăniți la ora mesei și fac urât dacă masa întârzie chiar și puțin. Apucă bolul de mâncare în bot și îl trântesc pe podea – nu este irezonabil? (Ba da.) Uneori, dacă le dai carne câteva zile la rând, dar ocazional nu primesc o zi carne, cu temperamentul lor de animale, câinii ar putea să-și arunce mâncarea pe podea sau să ia bolul de mâncare în bot și să-l trântească pe jos, cerând carne, deoarece consideră că asta trebuie să primească și este inacceptabil să nu li se dea. Oamenii pot fi exact la fel de irezonabili. Când copiii lor se confruntă cu necazuri, părinții se plâng lui Dumnezeu, au cerințe de la El și protestează împotriva Lui. Nu este mai mult sau mai puțin comportamentul animalelor? (Ba da.) Animalele nu înțeleg adevărul sau așa-zisele doctrine ale oamenilor și sentimentele umane. Când fac urât sau se poartă neadecvat, este oarecum de înțeles. Dar când oamenii protestează astfel împotriva lui Dumnezeu, sunt oare rezonabili? Pot fi iertați? Dacă animalele s-ar purta așa, oamenii ar putea spune: „Micuțul ăsta are ceva temperament. Știe chiar și să protesteze; e destul de deștept. Cred că n-ar trebui să-l subestimăm.” Li se pare amuzant și cred că acest animal nu e în niciun caz obișnuit. Prin urmare, când un animal face o criză, oamenii îl apreciază mai mult. Dacă un om ar protesta împotriva lui Dumnezeu, ar trebui Dumnezeu să aibă aceeași considerație față de el și să spună: „Individul ăsta are cerințe foarte mari; nu e în niciun caz obișnuit!”? Te-ar stima Dumnezeu în acest mod? (Nu.) Așadar, cum definește El acest comportament? Nu este răzvrătire? (Ba da.) Oare oamenii care cred în Dumnezeu nu știu că acest comportament este greșit? Nu a trecut de mult timp epoca în care „Credința unei persoane în Domnul aduce binecuvântări întregii familii”? (Ba da.) Atunci, de ce mai țin post și se roagă oamenii astfel, pledând fără rușine ca Dumnezeu să le protejeze și să le binecuvânteze copiii? De ce mai îndrăznesc să protesteze și să rivalizeze cu Dumnezeu, spunând: „Dacă nu procedezi așa, o să mă rog în continuare; o să țin post!” Ce înseamnă postul? Înseamnă că faci greva foamei, care, pe de altă parte, înseamnă că te porți cu nerușinare și ai o criză de nervi. Când oamenii se poartă cu nerușinare față de alții, ar putea să bată din picioare, spunând: „Copilul meu s-a dus; nu mai vreau să trăiesc, nu pot continua!” Nu fac asta când sunt înaintea lui Dumnezeu; vorbesc destul de elegant, spunând: „Dumnezeule, Te implor să-mi protejezi copilul și să-i vindeci boala. Dumnezeule, Tu ești marele doctor care salvează oameni – poți face orice. Te implor să veghezi asupra lui și să-l protejezi. Duhul Tău este peste tot, Tu ești drept, ești un Dumnezeu care le arată oamenilor milă. Ai grijă de ei și îi prețuiești.” Ce înseamnă asta? Nimic din ceea ce spun nu este greșit, doar că nu e momentul potrivit să spună astfel de lucruri. Implicația este că, dacă Dumnezeu nu-ți salvează și nu-ți protejează copilul, dacă nu-ți împlinește dorințele, nu este un Dumnezeu iubitor, este lipsit de iubire, nu este un Dumnezeu milos și nu este Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? Nu este nerușinat acest comportament? (Ba da.) Îl onorează pe Dumnezeu ca măreț oamenii care se poartă nerușinat? Au inimi cu frică de Dumnezeu? (Nu.) Cei care se poartă nerușinat sunt exact ca niște canalii – nu au inimi cu frică de Dumnezeu. Îndrăznesc să rivalizeze cu El și să protesteze împotriva Lui și chiar să se poarte nerezonabil. Nu e ca și cum ar căuta moartea? (Ba da.) De ce sunt copiii tăi atât de speciali? Când Dumnezeu orchestrează sau decide soarta altcuiva, crezi că este în regulă atât timp cât n-are legătură cu tine, dar crezi că n-ar trebui să poată decide soarta copiilor tăi? În ochii lui Dumnezeu, întreaga omenire este sub suveranitatea Lui și nimeni nu poate scăpa de suveranitatea și rânduielile făcute de mâinile Sale. De ce ar fi copiii tăi o excepție? Suveranitatea lui Dumnezeu este poruncită și planificată de El. Este în regulă faptul că vrei să o schimbi? (Nu.) Nu este în regulă. Așadar, oamenii nu trebuie să facă lucruri nesăbuite sau irezonabile. Orice face Dumnezeu se bazează pe cauze și efecte predeterminate – ce legătură are cu tine? Dacă te împotrivești suveranității Lui, cauți moartea. Dacă nu vrei ca ai tăi copii să experimenteze aceste lucruri, cauza este afecțiunea, nu dreptatea, mila sau bunătatea – este doar din cauza efectului afecțiunii tale. Afecțiunea este purtătorul de cuvânt al egoismului. Acea afecțiune pe care o simți nu merită expusă; nu o poți justifica nici față de tine și, totuși, vrei să o folosești ca să-L șantajezi pe Dumnezeu. Unii chiar spun: „Copilul meu e bolnav și, dacă moare, n-o să-mi continui viața!” Chiar ai neobrăzarea să mori? Încearcă atunci să mori! Este sinceră credința unor astfel de oameni? Chiar n-o să mai crezi în Dumnezeu dacă îți moare copilul? Ce-ar putea să schimbe moartea lui? Dacă nu crezi în Dumnezeu, nici identitatea Lui și nici statutul Lui nu se vor schimba. Dumnezeu este tot Dumnezeu. Nu este Dumnezeu deoarece crezi tu în El, nici nu încetează să fie Dumnezeu din cauza lipsei tale de credință. Chiar dacă întreaga omenire n-ar crede în Dumnezeu, identitatea și esența Lui ar rămâne neschimbate. Statutul Lui ar rămâne neschimbat. Va fi mereu Cel care este suveran peste soarta întregii omeniri și a universului-lume. N-are nicio legătură cu credința ta. În cazul în care crezi, ți se va arăta îngăduință. Dacă nu crezi, nu vei avea șansa la mântuire și nu o vei obține. Îți iubești și îți protejezi copiii, ai afecțiune față de ei, nu poți renunța la ei și, astfel, nu-I permiți lui Dumnezeu să facă nimic. Are sens acest lucru? Este conform cu adevărul, cu moralitatea sau cu umanitatea? Nu este conform cu nimic, nici măcar cu moralitatea, nu-i așa? Nu îți prețuiești copiii, îi ocrotești – te afli sub influența afecțiunii tale. Spui chiar că nu-ți vei mai continua viața dacă îți moare copilul. Întrucât ești atât de iresponsabil față de propria viață și nu prețuiești viața pe care ți-a dăruit-o Dumnezeu, dacă vrei să trăiești pentru copiii tăi, atunci n-ai decât să mori împreună cu ei. Indiferent de ce se îmbolnăvesc aceștia, ar trebui să te infectezi rapid cu aceeași boală și să muriți împreună; sau fă rost pur și simplu de o frânghie cu care să te spânzuri, n-ar fi ușor? După ce vei muri, tu și copiii tăi veți fi la fel? Veți mai avea aceeași relație fizică? Veți mai avea afecțiune unii față de ceilalți? Când te vei întoarce pe lumea cealaltă, te vei schimba. Nu va fi așa? (Ba da.) Când oamenii privesc lucrurile cu ochii lor și judecă dacă sunt bune sau rele și care este natura lor, pe ce se bazează ei? Pe gândurile lor. Doar privind lucrurile cu ochii lor, nu pot vedea dincolo de lumea materială; nu pot vedea pe tărâmul spiritual. Ce vor gândi oamenii în mințile lor? „În lumea aceasta, oamenii care mi-au dat naștere și m-au crescut îmi sunt cei mai apropiați și mai dragi. Și eu îi iubesc pe cei care mi-au dat naștere și m-au crescut. În orice moment, copilul meu este mereu cel mai apropiat de mine și-mi prețuiesc mereu copilul cel mai mult.” Aceasta este întinderea peisajului și orizontului lor mental; atât de „vast” este peisajul lor mental. Este acesta un lucru nesăbuit sau nu? (Este nesăbuit.) Nu este infantil? (Este infantil.) Atât de infantil! Copiii tăi sunt legați de tine doar prin sânge în această viață; cum rămâne cu viața lor anterioară, cum s-au înrudit cu tine atunci? Unde vor merge după ce vor muri? Odată ce mor, trupul lor își dă ultima suflare, sufletul lor pleacă și ei își iau rămas-bun de la tine. Nu te vor mai recunoaște, nici măcar nu vor rămâne o secundă, pur și simplu se vor întoarce pe lumea cealaltă. Când se întorc pe lumea cealaltă, tu plângi, îți este dor de ei și te simți nefericit și îndurerat, spunând: „Copilul meu s-a dus și n-o să-l mai pot vedea niciodată!” Oare un mort este conștient de ceva? Nu este conștient de tine, nu-i este câtuși de puțin dor de tine. Odată ce-și părăsește trupul, devine imediat o terță parte și nu mai are nicio relație cu tine. Cum te privește? Spune: „Bătrâna aceea, bătrânul acela – pe cine plâng ei? Ah, plâng pentru un trup. Simt că tocmai am fost separat de acel trup: nu sunt la fel de greu acum și nu mai sufăr de durerea bolii – sunt liber.” Așa se simte. După ce moare și își părăsește corpul, continuă să existe în lumea cealaltă, apărând într-o formă diferită, și nu mai are nicio relație cu tine. Tu plângi și tânjești după el aici, suferind din cauza lui, dar el nu simte nimic, nu știe nimic. După mulți ani, din cauza sorții sau a unei coincidențe, îți poate deveni coleg ori conațional sau poate trăi la mare distanță de tine. Deși trăiți în aceeași lume, veți fi două persoane diferite, fără nicio legătură între voi. Deși unii oameni pot recunoaște că au fost cutare sau cutare în viața anterioară din cauza unor circumstanțe speciale sau fiindcă s-a spus ceva special, totuși nu simt nimic când te văd și tu nu simți nimic când îi vezi. Chiar dacă a fost copilul tău în viața anterioară, nu simți nimic pentru el acum – te gândești doar la copilul tău mort. Nici el nu simte nimic pentru tine: are proprii părinți, propria familie și alt nume – nu are nicio relație cu tine. Dar tu ești tot acolo, fiindu-ți dor de el – de ce anume îți este dor? Îți este dor numai de corpul fizic și de numele care a fost cândva legat de tine prin sânge; este doar o imagine, o umbră care dăinuie în gândurile sau mintea ta – nu are nicio valoare reală. S-a reîncarnat, s-a transformat într-un om sau în orice altă ființă vie – nu are nicio relație cu tine. Prin urmare, când unii părinți spun: „Dacă îmi moare copilul, nici eu n-o să mai trăiesc!” este pur și simplu ignoranță! Firul vieții sale a ajuns la sfârșit, dar tu de ce să nu mai trăiești? De ce vorbești atât de iresponsabil? Firul vieții sale a ajuns la sfârșit, Dumnezeu l-a tăiat, iar el are altă sarcină – ce te privește pe tine? Dacă vei avea o altă sarcină, Dumnezeu îți va tăia și ție firul, dar tu nu ai încă, așa că trebuie să trăiești în continuare. Dacă Dumnezeu vrea să trăiești, nu poți muri. Indiferent dacă este vorba de părinți, de copii sau de orice alte rude sau persoane legate prin sânge în viața lor, în ceea ce privește afecțiunea, oamenii ar trebui să aibă următoarea opinie și înțelegere: referitor la afecțiunea care există între oameni, dacă aceasta este între rude de sânge, e suficient să-și îndeplinească responsabilitatea. În afară de a-și îndeplini responsabilitățile, oamenii nu au nici obligația și nici capacitatea de a schimba ceva. Prin urmare, este iresponsabil din partea părinților să spună: „Dacă ai noștri copii s-au dus, dacă noi, ca părinți, trebuie să ne îngropăm copiii, atunci nu vom continua să trăim.” Dacă într-adevăr copiii sunt îngropați de părinții lor, se poate spune doar că timpul lor pe această lume a fost doar atât de lung și că au trebuit să plece. Dar părinții lor sunt încă aici, așa că ar trebui să continue să trăiască bine. Desigur, în funcție de umanitatea lor, este normal ca oamenii să se gândească la copiii lor, dar n-ar trebui să irosească timpul care le-a rămas fiindu-le dor de copiii lor decedați. Este nesăbuit. Așadar, când abordează această chestiune, într-o anumită privință, oamenii ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru propria viață și, în alta, se cuvine să înțeleagă pe deplin relațiile familiale. Relația care există cu adevărat între oameni nu se bazează pe legăturile trupului și ale sângelui, ci este o relație între o ființă vie și o alta creată de Dumnezeu. Acest tip de relație nu cunoaște legături ale trupului și sângelui; este doar între două ființe vii independente. Dacă privești lucrurile din această perspectivă, ca părinte, când ai tăi copii au neșansa de a se îmbolnăvi sau dacă viețile lor sunt în pericol, se cuvine să înfrunți corect aceste probleme. N-ar trebui să renunți la timpul care ți-a rămas, la calea pe care se cuvine să mergi sau la responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești din cauza nenorocirilor sau a decesului copiilor tăi – ar trebui să înfrunți corect această situație. Dacă ai gândurile și punctele de vedere corecte și îți poți da seama de aceste lucruri, vei fi în stare să depășești rapid disperarea, mâhnirea și dorul, dar dacă nu-ți poți da seama de ele? Atunci te-ar putea bântui tot restul vieții, până în ziua în care vei muri. Însă dacă îți poți da seama de această circumstanță, va exista o limită a acestei perioade din viața ta. Nu va dura la nesfârșit, nici nu te va însoți în ultima parte a vieții tale. Dacă îți poți da seama de aceste lucruri, te poți elibera de o parte din ele, ceea ce este bine pentru tine. Dacă însă nu-ți poți da seama de legăturile familiale dintre tine și copiii tăi, atunci nu vei fi în stare să te eliberezi și aceasta va fi o problemă chinuitoare pentru tine. Niciun părinte nu este lipsit de emoție când îi mor copiii. Când orice părinte este nevoit să-și îngroape copiii sau când își vede copiii într-o situație nefericită, își va petrece restul vieții gândindu-se la ei și făcându-și griji pentru ei, incapabil să scape de durere. Nimeni nu poate scăpa: este o cicatrice și o rană de neșters de pe suflet. Oamenilor nu le este ușor să renunțe la acest atașament emoțional cât timp trăiesc în trup și, prin urmare, suferă din cauza lui. Totuși, dacă îți poți da seama de acest atașament emoțional față de copiii tăi, va deveni mult mai puțin intens. Desigur, vei suferi într-o măsură mult mai mică; este imposibil să nu suferi deloc, dar suferința ta va fi mult redusă. Dacă nu-ți poți da seama de această problemă, va fi chinuitoare pentru tine. Dacă poți, va fi fost o experiență specială care ți-a provocat o traumă emoțională gravă, făcându-te să apreciezi și să înțelegi mai profund viața, legăturile familiale și umanitatea și îmbogățindu-ți experiența de viață. Bineînțeles, nimeni nu vrea să aibă sau să cunoască acest tip anume de îmbogățire. Nimeni nu vrea să se confrunte cu aceasta, dar dacă apare această situație, trebuie să o tratezi corect. Ca să nu fii crud cu tine însuți, ar trebui să renunți la gândurile și punctele de vedere tradiționale, putrede și greșite pe care le-ai avut anterior. Ar trebui să-ți înfrunți legăturile emoționale și de sânge așa cum trebuie și să privești corect moartea copiilor tăi. Odată ce vei înțelege cu adevărat acest lucru, vei fi capabil să renunți complet, iar această chestiune nu te va mai tortura. Mă înțelegi, nu-i așa? (Da.)

Unii oameni spun: „Copiii sunt bunuri dăruite părinților de Dumnezeu și, prin urmare, reprezintă proprietatea privată a părinților.” Este corectă această afirmație? (Nu.) Unii părinți, auzind aceasta, spun: „Este o afirmație corectă. Nimic altceva nu ne aparține, doar copiii noștri, care sunt sânge din sângele nostru. Sunt cei mai dragi nouă.” Este corectă această afirmație? (Nu.) Ce este incorect la ea? Vă rog să vă explicați raționamentul. Este adecvat să-i tratăm pe copii ca pe proprietatea noastră privată? (Nu, nu este.) De ce nu este adecvat? (Pentru că proprietatea privată ne aparține nouă, și nu altora. Însă relația dintre copii și părinții este, de fapt, doar o relație trupească. Viața umană vine de la Dumnezeu, este suflarea dăruită de El. Dacă cineva crede că a dat viață copiilor săi, perspectiva și poziția sa sunt incorecte și, în plus, nu crede deloc în suveranitatea și rânduirea lui Dumnezeu.) Nu așa stau lucrurile? În afară de relația fizică, în ochii lui Dumnezeu, viețile copiilor și ale părinților sunt independente. Ei nu aparțin unii altora, nici nu au o relație ierarhică. Bineînțeles, relația dintre ei nu este, în niciun caz, cea dintre un proprietar și proprietatea lui. Viețile lor vin de la Dumnezeu și El este suveran peste destinele lor. Pur și simplu, copiii se nasc din părinții lor, părinții sunt mai în vârstă decât copiii lor și copiii sunt mai tineri decât părinții; însă, din cauza acestei relații, acestui fenomen superficial, oamenii îi consideră pe copii accesoriile și proprietatea privată a părinților lor. Situația nu este abordată astfel de la rădăcinile sale, ci pe baza nivelului superficial, a trupului și afecțiunii. Prin urmare, această manieră de observare este în sine greșită, la fel și această perspectivă. Nu este așa? (Ba da.) Întrucât copiii nu sunt accesoriile sau proprietatea privată a părinților lor, ci oameni independenți, indiferent ce fel de așteptări au părinții de la copiii lor după ce cresc, aceste așteptări trebuie să rămână niște idei în mințile lor – nu se pot transforma în realitate. Firește, chiar dacă părinții au așteptări de la copiii lor adulți, n-ar trebui să încerce să le realizeze, nici să le folosească pentru a-și îndeplini promisiunile, pentru a face sacrificii sau a plăti vreun preț pentru ei. Deci ce ar trebui să facă părinții? Ar trebui să le dea drumul copiilor lor adulți după ce aceștia și-au creat vieți independente și au dobândit capacitatea de a supraviețui. Eliberarea este singura modalitate adevărată de a le arăta respect și de a fi responsabili pentru ei. A-și domina mereu copiii, a-i controla sau a-și dori să se amestece și să participe în viețile și supraviețuirea lor este un comportament ignorant și lipsit de sens din partea părinților, dar și un mod copilăresc de a face lucrurile. Oricât de mari ar fi așteptările pe care părinții le au de la copiii lor, ele nu pot schimba nimic și nu se vor transforma niciodată în realitate. Prin urmare, dacă părinții sunt înțelepți, ar trebui să renunțe la toate aceste așteptări realiste sau nerealiste, să adopte o perspectivă și o atitudine corectă din care să se ocupe de relația cu copiii lor și din care să abordeze fiecare acțiune întreprinsă de copiii lor adulți sau fiecare eveniment care se întâmplă în viața lor. Acesta este principiul. Este adecvat? (Da, este adecvat.) Dacă îl poți realiza, asta dovedește că accepți aceste adevăruri. Dacă nu poți și insiști să faci lucrurile după bunul plac, gândind că afecțiunea față de familie este cel mai măreț și mai important lucru, precum și cel mai semnificativ din lume, de parcă ai putea să controlezi soarta copiilor tăi și să le ții destinul în mâinile tale, atunci n-ai decât să încerci – vei vedea care va fi rezultatul final. Se înțelege de la sine că se poate sfârși doar printr-o înfrângere lamentabilă, fără un final bun.