Când fiii și fiicele lor sunt în stare să supraviețuiască independent, se cuvine pur și simplu ca părinții să dea dovadă de preocupare și de grija necesară în privința serviciului, vieții și familiei lor sau să le ofere sprijin adecvat în situațiile în care aceștia nu pot să ducă la bun sfârșit sau să se ocupe de ceva folosindu-și propriile abilități. De exemplu, să spunem că fiul sau fiica ta are un bebeluș și atât ei, cât și soții lor sunt foarte ocupați la muncă. Bebelușul este încă foarte mic și uneori nu are cine să aibă grijă de el. În această situație, îți poți ajuta fiul sau fiica să aibă grijă de bebelușul său. Aceasta este responsabilitatea unui părinte fiindcă, la urma urmei, este sânge din sângele tău și ar fi mai sigur să te ocupi tu de bebelușul lor decât altcineva. Dacă fiul sau fiica ta are încredere în tine să te ocupi de copilul său, ar trebui să te ocupi de el. Dacă nu se simte în largul său să-ți încredințeze bebelușul și nu vrea să te ocupi de el sau dacă nu te lasă să te ocupi de el deoarece te prețuiește, din grijă față de tine sau de teamă că nu ești suficient de sănătos fizic pentru a face acest lucru, atunci n-ar trebui să-i reproșezi. Sunt chiar niște fii și fiice care pur și simplu n-au încredere în părinții lor, gândind că aceștia nu se pricep să aibă grijă de un bebeluș, că știu doar să răsfețe copiii mici și nu să-i educe și că nu sunt atenți la mâncarea pe care o mănâncă aceștia. Dacă fiul sau fiica ta nu are încredere în tine și nu vrea să-i îngrijești copilul, e și mai bine, ai mai mult timp liber. Aceasta se numește acord reciproc: părintele și copilul nu se amestecă în viața celuilalt și, totodată, dau dovadă de considerație unul față de celălalt. Când copiii lor au nevoie de ajutor, atenție și grijă, părinții trebuie doar să le arate preocuparea și grija adecvată și necesară și să le ofere sprijin financiar, la nivel emoțional sau în alte privințe. De exemplu, să presupunem că un părinte are niște economii sau se descurcă bine la serviciu și are o sursă de venituri. Când copiii lui au nevoie de bani, îi poate ajuta puțin dacă este în stare. Dacă nu este în stare, nu este necesar să renunțe la toate bunurile sale sau să împrumute bani de la un cămătar ca să-și ajute copiii. Trebuie doar să facă orice este în sfera posibilităților sale pentru a îndeplini responsabilitățile pe care le are în baza relației lor de rudenie. Nu e nevoie să vândă tot ce are, să-și vândă rinichii sau sângele sau să muncească până la epuizare pentru a-și ajuta copiii. Viața ta îți aparține ție, ți-a fost dăruită de Dumnezeu și ai propriile misiuni. Ai această viață pentru a putea îndeplini misiunile respective. La rândul lor, copiii tăi au viețile lor pentru a-și putea încheia căile vieții lor și a-și finaliza misiunile în viață, nu ca să-ți poată arăta respect filial. Prin urmare, indiferent dacă ai lor copii sunt adulți sau nu, viețile părinților le aparțin doar lor, nu le aparțin copiilor lor. Este de la sine înțeles că părinții nu sunt bonele gratuite sau sclavii copiilor lor. Indiferent ce așteptări au părinții de la copiii lor, nu este cazul să-i lase să le dea ordine la întâmplare fără nicio compensație sau să devină servitorii, slujnicele sau sclavii copiilor lor. Oricare ar fi sentimentele tale față de copiii tăi, ești în continuare o persoană independentă. N-ar trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru viețile lor de adult ca și cum ar fi întru totul corect să faci asta, doar pentru că sunt copiii tăi. Nu e nevoie să faci asta. Sunt adulți; ți-ai îndeplinit deja responsabilitatea de a-i crește. E treaba lor dacă vor trăi bine sau rău în viitor, dacă vor fi bogați sau săraci și dacă vor avea vieți fericite sau nefericite. Aceste lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ca părinte, n-ai nicio obligație de a schimba acele lucruri. Dacă viețile lor sunt nefericite, nu ești obligat să spui: „Ești nefericit – o să mă gândesc cum pot să remediez acest lucru, o să vând tot ce am, o să-mi folosesc toată energia vieții ca să te fac fericit.” Nu e necesar să faci asta. Trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile, asta-i tot. Dacă vrei să-i ajuți, îi poți întreba de ce sunt nefericiți și îi poți ajuta să înțeleagă problema la nivel teoretic și psihologic. Dacă îți acceptă ajutorul, e și mai bine. Dacă nu, trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile de părinte și nimic mai mult. În situația în care copiii tăi vor să sufere, este treaba lor. Nu ai de ce să te îngrijorezi sau să te superi din cauza asta și nici de ce să nu poți mânca sau dormi cum trebuie. Să procedezi astfel ar fi excesiv. De ce ar fi excesiv? Pentru că sunt adulți. Ar trebui să învețe să gestioneze singuri tot ce întâmpină în viețile lor. Dacă ești îngrijorat pentru ei, este doar afecțiune; dacă nu ești îngrijorat pentru ei, nu înseamnă că nu ai inimă sau că nu ți-ai îndeplinit responsabilitățile. Sunt adulți, iar adulții se cuvine să se confrunte cu probleme de adulți și să se ocupe de tot ceea ce cade în sarcina adulților. N-ar trebui să se bazeze pe părinții lor pentru tot. Desigur, părinții n-ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru bunul mers al slujbelor, carierelor, familiilor sau căsătoriilor copiilor lor după ce aceștia devin adulți. Poți fi preocupat de aceste lucruri și poți întreba de ele, dar nu e nevoie să ți le asumi în totalitate, legând copiii cu lanțuri de tine, luându-i cu tine oriunde mergi, privindu-i oriunde mergi și gândindu-te la ei: „Oare mănâncă bine astăzi? Sunt fericiți? Le merge bine la serviciu? Îi apreciază șeful? Îi iubește soțul sau soția lor? Sunt copiii lor ascultători? Primesc copiii note bune?” Ce legătură au aceste lucruri cu tine? Copiii tăi își pot rezolva problemele, n-ai de ce să te implici. De ce întreb ce legătură au aceste lucruri cu tine? Prin asta, vreau să spun că acele lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de copiii tăi, i-ai crescut până au ajuns adulți, așa că ar trebui să te retragi. După ce faci asta, nu înseamnă că nu vei avea nimic de făcut. Sunt încă atât de multe lucruri pe care se cuvine să le faci. Când vine vorba de misiunile pe care trebuie să le duci la bun sfârșit în această viață, pe lângă creșterea copiilor tăi până devin adulți, ai și alte misiuni de îndeplinit. Pe lângă faptul că ești părinte pentru copiii tăi, ești și o ființă creată. Ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la El. Care este datoria ta? Ai finalizat-o? Te-ai dedicat ei? Ai pășit pe calea mântuirii? Acestea sunt lucrurile la care ar trebui să te gândești. Lucruri precum unde vor merge copiii tăi după ce devin adulți, cum vor fi viețile lor, cum vor fi circumstanțele lor, dacă vor fi fericiți și veseli nu au nicio legătură cu tine. Copiii tăi sunt deja independenți, atât la exterior, cât și mental. Ar trebui să-i lași să fie independenți, să le dai drumul și să nu încerci să-i controlezi. Fie că este vorba de latura exterioară a lucrurilor, de afecțiune sau de relațiile de rudenie, ți-ai îndeplinit deja responsabilitățile și nu mai există nicio relație între tine și copiii tăi. Nu există nicio relație între misiunile lor și misiunile tale și nici între căile pe care merg ei în viață și așteptările tale. Așteptările tale de la ei și responsabilitățile tale față de ei au ajuns la sfârșit. Firește, n-ar trebui să ai așteptări de la ei. Ei sunt ei și tu ești tu. În situația în care copiii tăi nu se căsătoresc, sunteți indivizi complet neasociați și independenți în ceea ce privește soarta și misiunile voastre. Dacă se căsătoresc și își întemeiază familii, familiile voastre sunt complet neasociate. Copiii tăi au propriile obiceiuri și stiluri de viață, au propriile nevoi privind calitatea vieții lor, iar tu ai obiceiurile tale de viață și nevoile tale privind calitatea vieții. Tu ai calea ta în viață, iar ei au căile lor în viață. Tu ai misiunile tale, iar ei au misiunile lor. Desigur, ai credința ta, iar ei au credința lor. În cazul în care credința lor constă în bani, prestigiu și profit, atunci sunteți oameni complet diferiți. Dacă au aceeași credință ca tine, dacă urmăresc adevărul și merg pe calea mântuirii, în mod natural sunteți tot indivizi complet diferiți. Tu ești tu și ei sunt ei. N-ar trebui să intervii în ceea ce privește căile pe care merg ei. Îi poți susține, ajuta și aproviziona, le poți aminti și îi poți îndemna, dar nu este nevoie să intervii sau să te implici. Nimeni nu poate stabili pe ce tip de cale va merge o altă persoană, ce tip de persoană va ajunge să fie sau ce tip de preocupări va avea. Gândiți-vă la următoarele: pe ce bază stau aici, discutând cu voi și vorbindu-vă despre toate aceste lucruri? Pe baza disponibilității voastre de a asculta. Vorbesc pentru că sunteți dispuși să-Mi ascultați îndemnurile sincere. Dacă n-ați fi dispuși să ascultați sau dacă ați pleca, n-aș mai vorbi. Numărul cuvintelor pe care le rostesc depinde de disponibilitatea voastră de a le asculta și de a vă folosi timpul și energia în acest scop. Dacă ai spune: „Nu înțeleg ce spui, ai putea să dai mai multe detalii?”, aș face tot posibilul să dau mai multe detalii, pentru a vă îngădui să înțelegeți și să-Mi pătrundeți cuvintele. Când te-am așezat pe calea cea dreaptă, te-am adus înaintea lui Dumnezeu și a adevărului și ți-am îngăduit să înțelegi adevărul și să urmezi calea lui Dumnezeu, sarcina Mea se va încheia. Totuși, când vine vorba de disponibilitatea ta de a-Mi practica sau nu cuvintele după ce le auzi sau pe ce tip de cale vei merge, ce tip de viață vei alege sau ce vei urmări, aceste lucruri nu Mă privesc. Dacă ai spune: „Am o întrebare despre acel aspect al adevărului, vreau să caut mai multe despre el”, ți-aș răspunde răbdător la întrebare. Dacă nu ți-ai dori niciodată să cauți adevărul, te-aș emonda din cauza asta? Nu. Nu te-aș forța să cauți adevărul, nu te-aș batjocori, nu aș râde de tine și cu siguranță nu te-aș trata cu o atitudine rece. M-aș purta ca înainte. Dacă faci o greșeală în datoria ta sau provoci intenționat o perturbare sau o tulburare, am principiile și metodele Mele de a Mă ocupa de tine. Cu toate acestea, ai putea spune: „Nu vreau să Te aud vorbind despre aceste lucruri și nu sunt dispus să accept acele opinii ale Tale. Voi continua să-mi îndeplinesc datoria așa cum am făcut mereu.” Atunci nu trebuie să încalci principiile sau decretele administrative. Dacă încalci decretele administrative, Mă voi ocupa de tine. Dacă însă nu încalci decretele administrative și te poți comporta adecvat în timp ce trăiești viața bisericească, nu voi interveni asupra ta, chiar dacă nu urmărești adevărul. Nu voi interveni când vine vorba de viața ta personală, de ce dorești să mănânci, să porți sau cu care oameni vrei să interacționezi. Îți acord libertate în aceste privințe. De ce? Ți-am vorbit clar despre toate principiile și conținutul referitor la aceste chestiuni. Restul depinde de alegerile tale libere. Calea pe care alegi să mergi depinde de tipul de persoană care ești, acest lucru este evident. Dacă nu ești o persoană care iubește adevărul, cine te-ar putea forța să-l iubești? În cele din urmă, fiecare persoană își va asuma responsabilitatea pentru calea pe care merge și pentru rezultatele pe care le va avea. Nu e nevoie să-Mi asum responsabilitatea pentru asta. Dacă urmărești adevărul, o faci de bunăvoie. Dacă nu urmărești adevărul, și asta faci de bunăvoie – nimeni nu te ține pe loc. Dacă urmărești adevărul, nimeni nu te va încuraja și nu vei primi un har special sau binecuvântări materiale. Doar Îmi realizez și Îmi îndeplinesc responsabilitățile, spunându-vă toate adevărurile pe care ar trebui să le înțelegeți și în care aveți nevoie să pătrundeți. Cât privește modul în care vă trăiți viețile în privat, n-am pus niciodată întrebări și n-am fost curios în această privință. Aceasta este atitudinea pe care o am. Părinții ar trebui să se poarte și ei așa față de copiii lor. Adulții au capacitatea de a distinge între bine și rău. Este treaba lor dacă aleg binele sau răul, dacă aleg negrul sau albul, dacă aleg lucrurile pozitive sau cele negative – asta depinde de nevoile lor lăuntrice. Dacă esența unei persoane este rea, aceasta nu va alege lucruri pozitive. Dacă o persoană se străduiește să fie bună și are umanitate, conștiință și simțul rușinii, va alege lucruri pozitive; chiar dacă este puțin lentă în această alegere, în cele din urmă va păși pe calea cea dreaptă. Acest lucru este inevitabil. Prin urmare, părinții ar trebui să aibă acest tip de atitudine față de copiii lor și să nu se amestece în alegerile acestora. Cerințele pe care le au unii părinți de la copiii lor sunt: „Copiii noștri se cuvine să pășească pe calea cea dreaptă, ar trebui să creadă în Dumnezeu, să abandoneze lumea laică și să renunțe la slujbele lor. În caz contrar, când vom intra în Împărăție, ei nu vor putea să intre și vom fi separați de ei. Ar fi atât de minunat dacă întreaga noastră familie ar putea intra împreună în Împărăție! Am putea fi împreună în ceruri, așa cum suntem aici, pe pământ. Când vom fi în Împărăție, nu trebuie să ne abandonăm unii pe alții, trebuie să rămânem împreună de-a lungul epocilor!” Apoi, se dovedește că odraslele lor nu au credință în Dumnezeu, că urmăresc în schimb lucruri lumești și se străduiesc să câștige mulți bani și să devină foarte bogate; se îmbracă cu haine la modă, fac lucruri și vorbesc despre orice este în tendințe și nu împlinesc dorințele părinților lor. Ca urmare, acești părinți sunt supărați, se roagă și țin post din această cauză, postind o săptămână, 10 zile sau două săptămâni și depun multe eforturi de dragul copiilor în această privință. Le este deseori atât de foame încât amețesc și se roagă adesea lui Dumnezeu printre lacrimi, dar, oricum s-ar ruga sau oricât de mult efort ar depune, copiii lor sunt de neclintit și nu știu să se trezească. Cu cât refuză mai mult copiii să creadă, cu atât mai mult își spun părinții: „O, nu, am dat greș în privința copiilor mei, i-am dezamăgit. N-am reușit să le predic Evanghelia și nu i-am adus cu mine pe calea mântuirii. Neghiobii aceia – este calea spre mântuire!” Nu sunt neghiobi; pur și simplu nu au această nevoie. Acești părinți sunt neghiobi fiindcă încearcă să-și forțeze copiii pe această cale, nu-i așa? Dacă odraslele lor ar avea această nevoie, ar fi necesar ca părinții să vorbească despre aceste lucruri? Copiii lor ar ajunge singuri să creadă. Acești părinți își spun mereu: „Mi-am dezamăgit copiii. I-am încurajat să meargă la facultate de când erau mici și, după ce au mers la facultate, nu s-au întors. Urmăresc întruna lucruri lumești și, ori de câte ori se întorc, doar vorbesc despre serviciu, bani, cine a primit o promovare sau a cumpărat o mașină, cine s-a căsătorit cu cineva dintr-o familie bogată, cine a mers în Europa la studii aprofundate sau cu bursă și spun cât de grozave sunt viețile altor oameni. De fiecare dată când vin acasă, vorbesc despre aceste lucruri și eu nu vreau să le aud, dar nu pot face nimic în privința asta. Orice aș spune ca să încerc să-i fac să creadă în Dumnezeu, tot nu vor să asculte.” Drept urmare, se ceartă cu copiii lor. Oricând își văd copiii, se întunecă la față; oricând vorbesc cu copiii lor, expresiile lor se amărăsc. Unii copii nu știu ce să facă și își spun: „Nu știu ce e în neregulă cu părinții mei. Dacă nu cred în Dumnezeu, nu cred în El și gata. De ce mă tratează mereu cu atitudinea asta? Cu cât crede cineva mai mult în Dumnezeu, cu atât devine o persoană mai bună – asta credeam eu. Cum pot credincioșii în Dumnezeu să aibă atât de puțină afecțiune pentru familiile lor?” Acești părinți sunt atât de îngrijorați pentru copiii lor încât sunt pe punctul să le crape un vas de sânge și spun: „Nu sunt copiii mei! Am de gând să tai legăturile cu ei, să-i dezmoștenesc!” Spun asta, dar nu este de fapt ceea ce simt. Nu sunt nesăbuiți astfel de părinți? (Ba da.) Vor mereu să controleze și să acapareze totul, vor mereu să pună stăpânire pe viitorul copiilor, pe credința lor și pe căile pe care merg aceștia. E atât de nesăbuit! Nu este adecvat. În special, sunt unii copii care urmăresc lucruri lumești, care sunt promovați în funcții de conducere și câștigă mulți bani. Aceștia aduc acasă mult ginseng, cercei și lănțișoare de aur pentru a le dărui părinților, care spun: „Nu vreau aceste lucruri. Sper doar să fiți sănătoși și să mă urmați în credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeu e un lucru atât de minunat!” Iar copiii lor spun: „Nu începe cu chestia asta. Am fost promovat și nici măcar n-ai făcut nimic să mă feliciți. Când părinții altora află despre promovarea copiilor lor, desfac o șampanie, ies în oraș la mese festive, dar când eu îți cumpăr lănțișoare și cercei, nu ești fericită. În ce mod te-am dezamăgit? Sunteți pur și simplu îmbufnați pentru că nu cred în Dumnezeu.” Este corect ca acești părinți să se îmbufneze așa? Oamenii au preocupări diferite, merg pe căi diferite și își aleg singuri aceste căi. Părinții ar trebui să abordeze corect această chestiune. Dacă odraslele tale nu recunosc existența lui Dumnezeu, n-ar trebui să le ceri să creadă în El – nu merge niciodată să forțezi lucrurile. Dacă nu vor să creadă în Dumnezeu și nu sunt acel tip de persoană, cu cât menționezi asta mai mult, cu atât te vor supăra mai tare și îi vei supăra și tu pe ei – vă veți supăra cu toții. Dar nu este important că veți fi amândoi supărați – cel mai important este că Dumnezeu te va disprețui și va spune că sentimentele tale sunt prea puternice. Întrucât ești capabil să plătești prețuri atât de mari doar pentru că ai tăi copii nu cred în Dumnezeu și ești atât de supărat din cauză că urmează lucruri lumești, dacă ar fi ca Dumnezeu să ți-i ia într-o zi, ce ai face atunci? Te-ai plânge de Dumnezeu? Dacă, în inima ta, copiii tăi sunt totul pentru tine, dacă sunt viitorul, speranța și viața ta, mai ești atunci cineva care crede în Dumnezeu? Nu te va disprețui El dacă te porți așa? Modul în care te porți este prea lipsit de înțelepciune, incompatibil cu principiile și Dumnezeu nu va fi mulțumit de el. Așadar, dacă ești înțelept, nu vei face aceste tipuri de lucruri. Dacă ai tăi copii nu cred, ar trebui să renunți. Ai adus toate argumentele pe care trebuia să le aduci și ai spus ce trebuia să spui, deci lasă-i să decidă singuri. Păstrează în continuare relația pe care o aveai înainte cu copiii tăi. Dacă doresc să-ți arate respect filial, dacă vor să te prețuiască și să aibă grijă de tine, nu e nevoie să respingi aceste lucruri. Dacă vor să te ducă într-o excursie în Europa, dar asta îți afectează îndeplinirea datoriei și nu vrei să mergi, atunci nu merge, dar dacă vrei să mergi și ai timp, atunci du-te. Nu e nimic în neregulă să-ți lărgești orizontul. Mâinile tale nu se vor murdări și Dumnezeu nu va condamna acest lucru. Dacă ai tăi copii îți cumpără niște lucruri frumoase, mâncare bună sau haine frumoase, și crezi că este adecvat ca un sfânt să le poarte sau să le folosească, atunci bucură-te de ele și consideră-le un har de la Dumnezeu. Dacă disprețuiești acele lucruri, dacă nu-ți fac plăcere, dacă le consideri supărătoare și dezgustătoare și nu ești dispus să te bucuri de ele, le poți refuza, spunând: „Mă bucur doar să vă văd, nu trebuie să-mi aduceți daruri sau să cheltuiți bani pentru mine, n-am nevoie de acele lucruri. Vreau doar să fiți în siguranță și fericiți.” Nu este minunat? Dacă spui aceste cuvinte și crezi aceste lucruri în inima ta, dacă într-adevăr nu ai nevoie ca ai tăi copii să-ți asigure vreun confort material sau să te ajute să te scalzi în lumina succesului lor, atunci te vor admira, nu-i așa? Cât despre dificultățile cu care se confruntă la serviciu sau în viețile lor, fă tot posibilul să-i ajuți oricând poți. Dacă ajutorul oferit lor ți-ar afecta îndeplinirea datoriei, poți refuza – este dreptul tău. Întrucât nu le mai datorezi nimic, întrucât nu mai ai nicio responsabilitate față de ei și sunt deja adulți independenți, își pot gestiona propriile vieți. Nu e nevoie să-i servești necondiționat sau în orice moment. Dacă îți cer ajutorul și nu ești dispus să-i ajuți sau dacă acest lucru va afecta îndeplinirea datoriei tale, poți spune „nu”. Este dreptul tău. Deși există o legătură de sânge între voi și ești părintele lor, este doar o relație formală, de sânge și afecțiune – în ceea ce privește responsabilitățile tale, te-ai eliberat deja de relația cu ei. Așadar, dacă părinții sunt înțelepți, nu vor avea așteptări, cerințe sau standarde pentru copiii lor după ce aceștia devin adulți și nu le vor cere să se poarte într-un anumit mod sau să facă anumite lucruri din perspectiva sau poziția unui părinte, întrucât copiii sunt deja independenți. Când copiii tăi sunt independenți, înseamnă că ți-ai îndeplinit toate responsabilitățile față de ei. Prin urmare, indiferent ce faci pentru copii când o permit circumstanțele, indiferent dacă le acorzi atenție sau le porți de grijă, este doar afecțiune și este de prisos. Sau, dacă ai tăi copii îți cer să faci ceva, și acest lucru este de prisos, nu ai obligația morală de a-l face. Ar trebui să înțelegi asta. Sunt clare aceste lucruri? (Da.)

Să presupunem că unul dintre voi ar spune: „Nu pot să renunț niciodată la copiii mei. Au o constituție firavă din naștere și sunt fricoși și timizi din fire. În plus, nu au un calibru foarte bun și sunt mereu agresați de alții. Nu pot să renunț la ei.” Faptul că nu poți renunța la copiii tăi nu înseamnă că nu ai terminat de îndeplinit responsabilitățile față de ei, ci este doar un efect al sentimentelor tale. Ai putea spune: „Sunt mereu îngrijorat și mă gândesc dacă ai mei copii mănâncă bine sau dacă au probleme cu stomacul. Dacă nu mănâncă la orele potrivite și continuă să comande mâncare la pachet pe termen lung, oare vor avea probleme cu stomacul? Vor căpăta vreo boală? Și, dacă sunt bolnavi, va fi cineva care să aibă grijă de ei, să le arate dragoste? Soții sau soțiile lor se preocupă și au grijă de copiii mei?” Îngrijorările tale apar doar din sentimentele proprii și din legătura de sânge pe care o ai cu copiii tăi, dar acestea nu sunt responsabilitățile tale. Responsabilitățile cu care i-a însărcinat Dumnezeu pe părinți sunt doar cele de a-și crește și a-și îngriji copiii înainte ca aceștia să devină adulți. După ce copiii lor devin adulți, părinții nu mai au nicio responsabilitate față de ei. Așa privim responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții din perspectiva poruncii lui Dumnezeu. Înțelegeți acest lucru? (Da.) Indiferent cât de puternice sunt sentimentele tale sau când intervin instinctele tale părintești, nu înseamnă că îți îndeplinești responsabilitățile, este doar efectul sentimentelor tale. Efectele sentimentelor tale nu derivă din rațiunea umanității, din principiile învățate de om de la Dumnezeu sau din supunerea omului față de adevăr și, cu siguranță, nu derivă din responsabilitățile omului; în schimb, provin din sentimentele omului – ele se numesc sentimente. În acestea se amestecă doar puțină dragoste părintească și relație de rudenie. Întrucât sunt copiii tăi, îți faci în permanență griji pentru ei, te întrebi dacă suferă sau dacă sunt agresați. Te întrebi dacă le merge bine la serviciu și dacă mănâncă la orele potrivite. Te întrebi dacă au contractat vreo boală și dacă vor putea să-și achite facturile medicale în cazul în care chiar se îmbolnăvesc. Te gândești deseori la aceste lucruri, care n-au absolut nicio legătură cu responsabilitățile tale de părinte. Dacă nu poți renunța la aceste griji, se poate spune doar că trăiești printre sentimentele tale și nu te poți desprinde de ele. Doar trăiești printre sentimentele tale, abordându-ți copiii potrivit sentimentelor tale, în loc să trăiești după definiția responsabilităților părintești dată de Dumnezeu. Nu trăiești potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, pur și simplu simți, privești și gestionezi toate aceste lucruri potrivit sentimentelor tale. Asta înseamnă că nu urmezi calea lui Dumnezeu. Acest lucru este evident. Responsabilitățile tale părintești – așa cum le-ai învățat de la Dumnezeu – s-au încheiat în momentul în care copiii tăi au devenit adulți. Nu este ușoară și simplă metoda de practicare pe care te-a învățat Dumnezeu? (Ba da.) Dacă practici potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, nu vei depune eforturi inutile și le vei da copiilor tăi un anumit grad de libertate și o șansă de a se dezvolta, fără a le provoca necazuri sau supărări în plus și fără a-i încărca cu poveri suplimentare. Și, întrucât sunt adulți, procedând astfel le vei permite să se confrunte cu lumea, cu viețile lor și cu diversele probleme pe care le întâmpină în viețile și existențele lor cotidiene din perspectiva unui adult, cu metodele unui adult independent de a aborda și de a privi lucrurile și cu viziunea independentă asupra lumii a unui adult. Acestea sunt libertățile și drepturile copiilor tăi și, chiar mai mult, sunt lucrurile pe care ei ar trebui să le întreprindă ca adulți, iar acestea nu au nicio legătură cu tine. Dacă vrei mereu să te implici în aceste lucruri, este de-a dreptul dezgustător. Dacă vrei mereu să te amesteci cu încăpățânare în aceste lucruri și să intervii asupra lor, vei provoca tulburare și distrugere și, în cele din urmă, nu doar că lucrurile vor decurge contrar dorințelor tale, dar, chiar mai mult, le vei provoca o senzație de aversiune copiilor tăi și viața ta va fi și ea destul de istovitoare. În cele din urmă, vei fi plin de nemulțumiri și te vei plânge că ai tăi copii nu sunt respectuoși, ascultători sau grijulii față de tine; te vei plânge că sunt nerecunoscători, lipsiți de prețuire și niște ingrați nepăsători. De asemenea, unii părinți prost crescuți și iraționali vor plânge, vor face scandal și vor amenința că se sinucid, folosind orice șiretlic care le stă la dispoziție. E și mai dezgustător, nu-i așa? (Da.) Dacă ești înțelept, vei lăsa lucrurile să-și urmeze cursul natural, trăindu-ți viața în mod relaxat și doar îți vei îndeplini responsabilitățile părintești. Dacă spui că vrei să ai grijă de copiii tăi și să te arăți preocupat de ei deoarece le porți afecțiune, este permis să le arăți preocuparea necesară. Nu spun că părinții ar trebui să întrerupă pur și simplu legăturile cu copiii lor imediat ce aceștia devin adulți, iar ei și-au îndeplinit responsabilitățile. Părinții n-ar trebui să-și neglijeze complet copiii adulți, să le spună să plece la drum singuri sau să-i ignore indiferent cât de mari sunt dificultățile cu care se confruntă – chiar și când acele dificultăți îi conduc pe copii la un pas de moarte – sau să refuze să le dea o mână de ajutor când copiii au nevoie de părinții lor. Și acest lucru e greșit – este extrem. Când copiii tăi au nevoie să ți se destăinuie, ar trebui să-ți pleci urechea și, după ce asculți, ar trebui să-i întrebi ce gândesc și ce intenționează să facă. Poți și să le oferi sugestiile tale. Dacă au gânduri și planuri proprii și nu-ți acceptă sugestiile, spune doar: „Bine. Întrucât te-ai hotărât deja, va trebui să suporți singur orice consecințe vor decurge în viitor. Este viața ta. Trebuie să mergi și să-ți închei propria cale în viață. Nimeni altcineva nu-și poate asuma responsabilitatea pentru viața ta. Dacă te-ai hotărât, te voi susține. Dacă ai nevoie de bani, îți pot da o mică sumă. Dacă ai nevoie de ajutorul meu, te pot ajuta în măsura posibilităților mele. La urma urmei, sunt părintele tău, așa că nu mai este nevoie să mai spunem altceva, dar dacă spui că n-ai nevoie de ajutorul sau de banii mei și vrei doar să te ascult, este chiar mai ușor.” Atunci vei fi spus ce trebuia să spui, iar ei vor fi spus ce trebuiau să spună; își vor fi vărsat toate nemulțumirile, își vor fi descărcat toată furia. Își vor șterge lacrimile, vor merge și vor face ce trebuie să facă, iar tu îți vei fi îndeplinit responsabilitățile de părinte. Aceasta se face din cauza afecțiunii; se numește afecțiune. Și de ce anume? Deoarece, ca părinte, nu ai nicio intenție rea față de copiii tăi. Nu le vei face rău, nu vei complota împotriva lor și nu-ți vei bate joc de ei și cu siguranță nu vei râde de ei din cauză că sunt slabi și incompetenți. Copiii tăi pot să plângă, să se descarce și să-și verse nemulțumirile în fața ta fără opreliști, ca și cum ar fi niște copilași; pot să fie răzgâiați, îmbufnați sau încăpățânați. Totuși, după ce termină să-și dea frâu liber emoțiilor și să fie îmbufnați sau încăpățânați, trebuie să facă ceea ce se cuvine să facă și să se ocupe de lucrurile care se află înaintea lor. Dacă pot realiza acest lucru fără ca tu să faci ceva pentru ei sau să le acorzi vreun ajutor, este destul de bine și tu vei avea mai mult timp liber atunci, nu-i așa? Și, întrucât copiii tăi au spus acele lucruri, se cuvine să ai puțină cunoaștere de sine. Copiii tăi au crescut, sunt independenți. Doar au vrut să vorbească cu tine despre acea chestiune, nu ți-au cerut ajutorul. Dacă nu ai rațiune, ți-ai putea spune: „Aceasta este o chestiune importantă. Faptul că-mi vorbești despre ea arată că mă respecți, deci n-ar trebui să-ți dau niște sfaturi în privința ei? N-ar trebui să te ajut să iei o decizie?” Asta se numește a-ți supraestima capacitățile. Copiii tăi pur și simplu au discutat cu tine despre acea chestiune, dar tu chiar te consideri o figură de seamă. Nu este adecvat. Copiii tăi ți-au spus despre acea chestiune fiindcă ești părintele lor, te respectă și au încredere în tine. În realitate, aveau propriile idei în această privință de ceva timp, dar acum vrei întruna să intervii. Nu este adecvat. Copiii tăi au încredere în tine și tu trebuie să fii demn de acea încredere. Ar trebui să le respecți decizia și să nu te implici sau să te amesteci în acea chestiune. Dacă vor să te implici, poți face asta. Și să presupunem că, atunci când te implici, îți dai seama de următoarele: „E prea multă bătaie de cap! O să-mi afecteze îndeplinirea datoriei. Chiar nu pot să mă implic în asta; sunt credincios în Dumnezeu și, ca atare, nu pot să fac aceste lucruri.” Atunci ar trebui să te grăbești să ieși din acea chestiune. Să spunem că ei vor în continuare să intervii, iar tu îți spui: „N-am de gând să intervin. Ar trebui să te ocupi singur de asta. A fost destul de amabil din partea mea să te ascult cum îți verși nemulțumirile și toate prostiile astea. Deja mi-am îndeplinit responsabilitățile părintești. Nici nu se pune problema să intervin în chestiunea asta. E o groapă de foc și n-am de gând să sar în ea. Dacă vrei, n-ai decât să sari tu.” Nu e adecvat? Se numește a lua atitudine. N-ar trebui să renunți niciodată la principii sau la atitudinea ta. Acestea sunt lucrurile ce se cuvine să fie făcute de părinți. Ați înțeles? Sunt aceste lucruri ușor de realizat? (Da.) Într-adevăr, sunt ușor de realizat, dar dacă te porți mereu pe baza sentimentelor tale și dacă ești mereu prins în capcana sentimentelor tale, îți va fi foarte greu să le realizezi. Vei simți că este de-a dreptul sfâșietor să procedezi astfel, că nu poți abandona această chestiune și nici nu poți să ți-o asumi sau să dai înainte și înapoi. Ce cuvânt poate fi utilizat pentru a descrie această situație? „Blocat”. Te vei bloca acolo. Îți dorești să asculți cuvintele lui Dumnezeu și să practici adevărul, dar nu poți renunța la sentimentele tale; îți iubești copiii din tot sufletul, dar simți că acest lucru nu este adecvat, că se împotrivește învățăturilor și cuvintelor lui Dumnezeu – ești în necaz. Trebuie să faci o alegere. Poți fie să renunți la așteptările de la urmașii tăi și să nu mai încerci să-ți gestionezi copiii, lăsându-i în schimb să zboare liber, întrucât sunt adulți independenți, fie să-i urmărești. Trebuie să alegi una din aceste două opțiuni. Dacă alegi să urmezi calea lui Dumnezeu și să asculți cuvintele Sale și dacă renunți la grijile și sentimentele față de copiii tăi, atunci ar trebui să faci ce se cuvine să facă un părinte, și anume să-ți menții cu fermitate atitudinea și principiile și să te abții de la a săvârși lucruri pe care Dumnezeu le consideră detestabile și dezgustătoare. Poți face asta? (Da.) În realitate, e ușor să faci aceste lucruri. Imediat ce renunți la fărâma de afecțiune pe care o nutrești, poți realiza aceste lucruri. Cea mai simplă metodă este să nu te implici în viețile copiilor tăi și doar să-i lași să facă ce vor să facă. Dacă vor să-ți vorbească despre dificultățile lor, ascultă-i. Este suficient doar să știi cum stau lucrurile. După ce termină de vorbit, spune-le: „Te-am auzit. Mai vrei să-mi spui și altceva? Dacă vrei să mănânci ceva, pot să-ți gătesc. Dacă nu vrei, poți să mergi acasă. Dacă ai nevoie de bani, pot să-ți dau o mică sumă. Dacă ai nevoie de ajutor, o să fac ce pot. Dacă nu pot să fiu de ajutor, va trebui să găsești singur o soluție.” Dacă insistă să-i ajuți, poți spune: „Ne-am îndeplinit deja responsabilitățile față de tine. Avem doar aceste posibilități, poți să vezi asta – nu suntem la fel de pricepuți ca tine. Dacă vrei să cauți succesul în lume, e problema ta, nu încerca să ne amesteci și pe noi. Suntem deja destul de bătrâni și vremurile acelea au trecut deja pentru noi. Responsabilitatea noastră de părinți a fost doar să te creștem până devii adult. Cât despre tipul de cale pe care mergi și felul în care te necăjești singur, nu ne amesteca în aceste probleme. Nu ne vom necăji și noi cu tine. Ne-am încheiat deja misiunea în ceea ce te privește. Avem propriile probleme, propriile moduri de viață și propriile misiuni. Misiunile noastre nu înseamnă să facem lucruri pentru tine și n-avem nevoie de ajutorul tău să le finalizăm. Ne vom finaliza singuri misiunile. Nu ne cere să ne implicăm în viața ta zilnică sau în existența ta. Nu au nicio legătură cu noi.” Exprimă-te clar și așa se va încheia discuția; poți apoi să ții legătura, să comunici și să fii la curent cu noutățile lor după cum este necesar. Chiar e atât de simplu! Care sunt beneficiile unui astfel de comportament? (Face viața foarte ușoară.) Cel puțin te vei fi ocupat corect și adecvat de chestiunea dragostei trupești, de familie. Universul tău mental și cel spiritual vor fi liniștite, nu vei face niciun sacrificiu inutil și nu vei plăti prețuri suplimentare; te vei supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, lăsându-L să Se ocupe de aceste lucruri. Îți vei îndeplini fiecare dintre responsabilitățile ce se cuvine să fie îndeplinite de oameni și nu vei face niciunul dintre lucrurile pe care oamenii nu trebuie să le facă. Nu vei ridica mâna să te implici în lucruri pe care oamenii nu trebuie să le facă și vei trăi așa cum îți spune Dumnezeu. Modul în care le spune Dumnezeu oamenilor să trăiască este cea mai bună cale, le poate îngădui să trăiască vieți foarte relaxate, fericite, vesele și liniștite. Însă, cel mai important, trăind astfel nu doar că vei avea mai mult timp și energie la dispoziție pentru a-ți îndeplini bine datoria și a-ți arăta devotamentul față de datoria ta, ci vei avea și mai multă energie și mai mult timp pentru a depune eforturi în privința adevărului. În schimb, dacă energia și timpul tău sunt încurcate și ocupate de sentimentele, trupul, copiii și dragostea ta față de familie, nu vei avea energie suplimentară pentru a urmări adevărul. Nu este adevărat? (Ba da.)

Când oamenii se angajează în cariere în lume, nu se gândesc decât să urmărească lucruri precum tendințe lumești, prestigiu și profit, cât și desfătare trupească. Care este implicația acestui fapt? Că energia, timpul și tinerețea ta sunt ocupate și consumate de aceste lucruri. Sunt ele semnificative? Ce vei câștiga de pe urma lor în cele din urmă? Chiar dacă vei câștiga prestigiu și profit, tot vor fi lipsite de conținut. Dar dacă îți schimbi modul de viață? Dacă timpul, energia și mintea ta sunt ocupate doar de adevăr și principii, dacă te gândești doar la lucruri pozitive, de exemplu, cum să-ți îndeplinești datoria bine și cum să vii înaintea lui Dumnezeu, și dacă îți sacrifici energia și timpul pentru aceste lucruri pozitive, atunci ceea ce câștigi va fi diferit. Ce vei câștiga vor fi cele mai substanțiale beneficii. Vei ști cum să trăiești, cum să te comporți, cum să te confrunți cu fiecare tip de persoană, eveniment și lucru. Odată ce vei ști să te confrunți cu fiecare tip de persoană, eveniment și lucru, asta îți va îngădui în mare măsură să te supui în mod natural orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Când te vei putea supune în mod natural orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, fără să-ți dai măcar seama, vei deveni tipul de persoană pe care Dumnezeu o acceptă și o iubește. Gândește-te la asta: nu e un lucru bun? Poate nu știi încă asta, dar în timp ce-ți trăiești viața și accepți cuvintele lui Dumnezeu și adevărurile-principii, vei ajunge pe nesimțite să trăiești, să privești oamenii și lucrurile și să te comporți și să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Asta înseamnă că te vei supune fără să-ți dai seama cuvintelor lui Dumnezeu, te vei supune cerințelor Sale și le vei împlini. Atunci vei fi devenit deja tipul de persoană pe care Dumnezeu o acceptă, în care are încredere și pe care o iubește, fără să știi măcar acest lucru. Nu este minunat? (Ba da.) Prin urmare, dacă îți sacrifici energia și timpul pentru a urmări adevărul și a-ți îndeplini datoria bine, ce vei dobândi în final vor fi cele mai valoroase lucruri. În schimb, dacă trăiești mereu de dragul sentimentelor tale, al trupului, copiilor și slujbei tale, al prestigiului și profitului, dacă ești mereu încurcat în aceste lucruri, ce vei câștiga în cele din urmă? Doar deșertăciune. Nu vei câștiga absolut nimic, te vei îndepărta tot mai mult de Dumnezeu și, în cele din urmă, vei fi întru totul disprețuit și respins de El. Atunci viața ta va fi terminată și îți vei fi pierdut șansa la mântuire. Așadar, părinții ar trebui să renunțe la toate grijile, legăturile și complicațiile lor emoționale în privința copiilor lor adulți, indiferent ce așteptări au de la ei. N-ar trebui să aibă nicio așteptare de la copiii lor la nivel emoțional din statutul sau poziția de părinte. Dacă ești capabil să realizezi aceste lucruri, este minunat! Cel puțin îți vei fi îndeplinit responsabilitățile părintești și vei fi o persoană adecvată – care doar se întâmplă să fie părinte – în ochii lui Dumnezeu. Indiferent din ce perspectivă umană privești acest lucru, există principii referitoare la ceea ce se cuvine să facă oamenii și perspectiva și atitudinea pe care se cuvine să o adopte ei, iar Dumnezeu are standarde privind aceste lucruri, nu-i așa? (Da.) Să încheiem aici părtășia noastră despre așteptările pe care le au părinții de la urmașii lor și principiile pe care ar trebui să le practice atunci când copiii lor devin adulți. La revedere!

21 mai 2023