Fragment 245 | „Este extrem de important să înțelegeți firea lui Dumnezeu”

Firea lui Dumnezeu este un subiect care pare tuturor foarte abstract; mai mult, el nu este ușor de acceptat de către oricine, deoarece firea Lui se deosebește de personalitatea unei ființe umane. Și Dumnezeu Își are propriile emoții: bucurie, mânie, tristețe și fericire, dar aceste emoții diferă de cele ale omului. Dumnezeu este ceea ce El este și are ceea ce El are. Tot ceea ce exprimă și dezvăluie El sunt reprezentări ale esenței Lui și ale identității Lui. Ceea ce El este și ceea ce El are, precum și esența și identitatea Sa, sunt lucruri care nu pot fi înlocuite de către niciun om. Firea Lui conține iubirea Lui pentru omenire, alinarea pe care o aduce El omenirii, ura față de omenire și, mai mult, o înțelegere deplină a omenirii. Personalitatea omului, în schimb, poate fi optimistă, energică sau nesimțitoare. Firea lui Dumnezeu aparține Cârmuitorului ființelor vii între toate lucrurile, Domnului întregii creații. Firea Sa înseamnă onoare, putere, noblețe, măreție și, mai presus de orice, supremație. Firea Lui este simbolul autorității, simbolul a tot ceea ce este drept, simbolul a tot ceea ce este frumos și bun. Mai mult, este un simbol al Celui care nu poate fi înfrânt sau invadat de întuneric și de nicio forță inamică, precum și un simbol al Celui care nu poate fi ofensat (și care nu va tolera să fie ofensat) de nicio ființă creată. Firea Lui este simbolul celei mai înalte puteri. Nicio persoană sau persoane nu pot și nu au voie să-I tulbure lucrarea sau firea. Însă personalitatea omului nu este mai mult decât un simbol al ușoarei superiorități a omului asupra animalelor. Omul ca atare nu are nicio autoritate, nicio autonomie și nicio capacitate de a-și transcende sinele, ci este, în esența sa, o ființă care se pleacă la mila a tot felul de persoane, evenimente și lucruri. Bucuria lui Dumnezeu se datorează existenței și manifestării dreptății și luminii; distrugerii întunericului și a răului. El se bucură fiindcă a adus omenirii lumina și o viață bună; bucuria Lui este una dreaptă, un simbol al existenței tuturor lucrurilor pozitive și, mai mult, un simbol al favorabilității. Mânia lui Dumnezeu se datorează existenței nedreptății și perturbărilor aduse de aceasta, care fac rău omenirii Lui; existenței răului și întunericului, a lucrurilor care alungă adevărul, ba mai mult, existenței lucrurilor care se opun la ceea ce este bine și frumos. Mânia Lui este un simbol al faptului că toate lucrurile negative nu mai există și, mai mult, este un simbol al sfințeniei Lui. Tristețea Lui se datorează omenirii, pentru care El nutrește speranțe, dar care a căzut în întuneric, fiindcă lucrarea Lui asupra omului nu se ridică la așteptările Sale și fiindcă omenirea pe care El o iubește nu poate trăi în întregime în lumină. El simte tristețe pentru omenirea inocentă, pentru omul onest, dar ignorant și pentru cel care este bun, dar cu deficiențe în ceea ce privește concepțiile proprii. Tristețea Lui este un simbol al bunătății și milei Lui, un simbol al frumuseții și bunătății. Fericirea Lui, bineînțeles, se naște prin înfrângerea dușmanilor Săi și prin câștigarea bunei credințe a omului. Mai mult, ea apare atunci când toate forțele inamice sunt izgonite și distruse și pentru că omenirii i se dă o viață bună și pașnică. Fericirea lui Dumnezeu nu seamănă cu bucuria omului, ci este sentimentul de a culege roadă bună, un sentiment mai înalt chiar decât bucuria. Fericirea Lui este un simbol al eliberării omenirii de suferință începând din acest moment și un simbol al faptului că omenirea intră într-o lume a luminii. Emoțiile oamenilor, pe de altă parte, se nasc toate de dragul propriilor lor interese, nu în numele dreptății, al luminii sau al frumuseții și cu atât mai puțin de dragul harului dăruit din Cer. Emoțiile omenirii sunt egoiste și aparțin lumii întunericului. Ele nu există de dragul liberului arbitru, cu atât mai puțin de dragul planului lui Dumnezeu, astfel că, despre om și Dumnezeu nu se poate niciodată vorbi împreună. Dumnezeu este mereu suveran și pururi onorabil, în timp ce omul este pururi ignobil, pururi lipsit de valoare. Aceasta pentru că Dumnezeu face pururi sacrificii și Se devotează omenirii; omul, însă, pururi ia și se străduie doar pentru sine. Dumnezeu își dă pururi osteneala pentru supraviețuirea omenirii, însă omul nu contribuie niciodată cu nimic de dragul luminii sau al dreptății. Chiar dacă omul face un efort o perioadă, acesta este atât de slab încât nu poate rezista nici măcar unei singure lovituri, fiindcă efortul omului este întotdeauna pentru el însuși, iar nu pentru alții. Omul este întotdeauna egoist, în timp ce Dumnezeu este pururi altruist. Dumnezeu este sursa a tot ceea ce este just, bun și frumos, pe când omul este cel care urmează și dă dovadă de toată urâțenia și răul. Dumnezeu nu-Și va schimba niciodată esența de neprihănire și frumusețe, însă omul este perfect capabil, în orice moment și în orice situație, să trădeze neprihănirea și să se abată departe de Dumnezeu.

din „Cuvântul Se arată în trup”

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar