O disecare a modului în care antihriștii ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu

Părtășia de astăzi se referă la al optulea aspect al diverselor moduri în care se manifestă antihriștii: ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu. Sunteți capabili să înțelegeți acest aspect? Gândiți-vă mai întâi ce manifestări ale acestui aspect puteți corela cu ceea ce înțelegeți. Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu – sensul literal este ușor de înțeles, dar în interiorul lui sunt multe stări și diverse firi de care dau dovadă mai multe feluri de oameni sau diverse comportamente pe care le manifestă acele diverse firi. Acesta este un subiect amplu; va trebui să avem părtășie despre el plecând de la unele dintre elementele sale mai mici. Pentru a explica acest aspect conform sensului său literal, oamenii care propovăduiesc cuvinte și doctrine spun cel mai adesea: „Înseamnă să se țină seama de ei în toate lucrurile – îi fac pe oameni să țină seama de ei, chiar și atunci când ceea ce spun nu e în concordanță cu adevărul. Când propovăduiesc câteva cuvinte și doctrine, îi pun pe alții să țină seama de ele; când spun o propoziție, îi pun pe alții să țină seama de ea. Au mereu tendința să dea ordine altora, să delege lucrul altora și să-i forțeze pe alții să țină seama de ei.” Nu așa se exprimă cel mai adesea când vorbesc puțin despre sensul său literal? Ce altceva? „Consideră că au dreptate în toate. Îi fac pe toți să țină seama de ei și îi determină pe oameni să se supună la ceea ce spun, chiar dacă nu e în concordanță cu adevărul. Consideră că sunt adevărul și Dumnezeu și că, ținând seama de ei, oamenii se supun adevărului și lui Dumnezeu. Asta înseamnă.” Dacă ar fi să vorbiți despre acest subiect, gândiți-vă cum ar trebui să procedați. Dacă ar fi să începeți cu ceea ce ați văzut sau experimentat personal, de la care element ați începe? De îndată ce vorbim despre realitate, nu aveți nimic de spus. În cazul acesta, nu aveți nimic de spus nici în părtășia voastră obișnuită cu frații și surorile? Cum vă puteți face lucrarea bine fără să vorbiți? Mai întâi, vorbiți puțin despre câteva moduri și comportamente concrete ale acestei manifestări. Pe care dintre ele le-ați văzut sau la care ați asistat până acum? Aveți vreo idee? (Când îmi fac datoria, am câteva idei care sunt destul de puternice și chiar mi-ar plăcea să le pun în practică. Cred că acele gânduri ale mele sunt bune și corecte, iar când alții își exprimă îndoielile despre ele, spun că problema nu trebuie amânată, ci trebuie rezolvată imediat. Apoi, fac cu forța ce am intenționat. Alții și-ar putea dori să caute, dar nu vreau să le dau timpul necesar – vreau să facă acel lucru în conformitate cu ideile mele.) Aceasta e o manifestare concretă. Cine va spune alta? (Odată, aveam părtășie cu frații și surorile despre problema promovării și cultivării cuiva. De fapt, deja îmi pusesem în minte să promovez acea persoană. Simțeam că am căutat deja la Cel de mai sus și că nu era nimic în neregulă cu promovarea sa. Câțiva dintre frați și surori nu au înțeles încă prea bine chestiunea și n-am avut părtășie despre motivul pentru care ar trebui să promovăm acea persoană, care erau principiile sau care era adevărul – doar le-am spus cu forța modurile în care era bună acea persoană și că promovarea sa era în concordanță cu principiile. I-am constrâns să asculte de mine, să creadă că procedam corect.) Vorbiți despre o categorie de probleme, o categorie de stări, care corespund în general acestui aspect. Se pare că înțelegerea adevărului de către voi nu depășește acea puțină înțelegere literală, așa că va trebui să am părtășie despre acest subiect. Dacă ați înțelege în mare măsură acest aspect, am sări peste el și am avea părtășie despre următorul. Însă se pare că nu putem încă și trebuie să avem părtășie despre acesta așa cum am planificat.

Al optulea aspect al diverselor manifestări ale antihriștilor este: ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu. În acesta, există mai multe exprimări ale esenței unui antihrist. În mod sigur, nu este o singură chestiune, o singură propoziție, o singură părere sau un singur mod de a gestiona lucrurile; în schimb, este o fire. Ce fire este, atunci? Se manifestă în mai multe moduri. Primul mod este că astfel de oameni nu sunt capabili să coopereze cu nimeni. Este acesta un mod de a face lucrurile? (Nu, este o fire.) Corect – este dezvăluirea unei firi, una a cărei esență este aroganța și neprihănirea de sine. Asemenea oameni nu pot coopera cu nimeni. Acesta este primul. Al doilea mod în care se manifestă este că au dorința și ambiția de a-i controla și cuceri pe oameni. Este aceasta o fire? (Da.) Este un mod de a face lucrurile? (Nu.) Este diferit de lucrurile pe care le-ați spus? Ați vorbit despre evenimente individuale, moduri individuale de a face lucrurile – acelea nu sunt o esență. Nu este această manifestare mai gravă decât lucrurile pe care le-ați spus? (Ba da.) Se referă la miezul problemei. Iar al treilea mod este faptul că le interzic altora să intervină, să facă cercetări sau să-i supravegheze în orice lucrare pe care și-au asumat-o. Este aceasta o esență? (Da.) Sunt multe comportamente și moduri de a face lucrurile implicate în fiecare dintre aceste esențe. Încă o dată, această esență corespunde celui de-al optulea aspect, nu-i așa? Al patrulea mod este că, odată ce au dobândit puțină experiență și cunoaștere și au învățat câteva lecții, se prefac că sunt întruchiparea adevărului, ceea ce înseamnă că, dacă pot avea părtășie despre puțin adevăr, consideră că dețin adevărul-realitate și doresc să le arate altora că sunt persoane care au adevărul – persoane care practică adevărul, iubesc adevărul și au adevărul-realitate. Se prefac că sunt întruchiparea adevărului – nu este aceasta o problemă de natură gravă? (Ba da.) Corespunde această manifestare celui de-al optulea aspect? (Da.) Corespunde. Al optulea aspect se manifestă pe scurt în aceste patru moduri. Recită-le, începând cu primul. (Primul este că astfel de oameni nu sunt capabili să coopereze în mod armonios cu nimeni.) „În mod armonios” se referă la capacitatea de a coopera; pur și simplu, asemenea oameni nu sunt capabili să coopereze cu nimeni. Ei fac lucrurile pe cont propriu, singuri, în treburile lor; „pe cont propriu” este trăsătura definitorie a primei manifestări. Acum, al doilea mod. (Au ambiția și dorința de a-i controla și cuceri pe oameni.) Este aceasta o manifestare gravă? (Da.) Ei bine, care este trăsătura definitorie a celei de-a doua manifestări? Descrie-o într-un cuvânt. (Ticăloasă.) „Ticăloasă” este un adjectiv; acesta le descrie firea. Cuvântul ar trebui să fie „control”. A „controla” este o acțiune, una dintr-un soi care decurge dintr-o astfel de fire. Și a treia manifestare. (Le interzic altora să intervină, să facă cercetări sau să-i supravegheze în orice lucrare pe care și-au asumat-o.) Nu este aceasta o fire obișnuită în rândul antihriștilor? (Ba da.) Este o fire caracteristică și specifică antihriștilor. Există un cuvânt potrivit pentru a rezuma această manifestare? Da – „împotrivire”. Indiferent cine vine, i se împotrivesc; și nici nu se pune problema să accepte supravegherea și cercetările fraților și surorilor și ale oamenilor obișnuiți – nu vor accepta nici măcar scrutarea lui Dumnezeu. Nu este aceasta împotrivire? (Ba da.) Și a patra manifestare. (Odată ce au dobândit puțină experiență și cunoaștere și au învățat câteva lecții, se prefac că sunt întruchiparea adevărului.) O vom rezuma pe aceasta printr-un cuvânt potrivit: „a se preface”. Prefăcătoria este mai gravă decât disimularea. Comportamentele fundamentale, caracteristice, modurile de a face lucrurile și firile care au legătură cu al optulea aspect se găsesc toate în aceste patru manifestări. Trăsătura definitorie a primei manifestări este „pe cont propriu”. Ei nu cooperează cu nimeni, ci vor să acționeze pe cont propriu. Nu țin seama de nimeni în afară de ei înșiși și îi pun pe alții să țină seama doar de ei și de nimeni altcineva. E ori cum spun ei, ori deloc. Trăsătura definitorie a celei de-a doua manifestări este „controlul”. Ei vor să-i controleze pe oameni și vor folosi o varietate de mijloace pentru a te controla, a-ți controla gândurile, modurile de a face lucrurile, inima și părerile. Nu au părtășie despre adevăr cu tine. Nu te fac să înțelegi adevărurile-principii și nici intențiile lui Dumnezeu. Vor să te controleze în folosul lor, așa încât să vorbești pentru ei, să faci lucruri pentru ei și să muncești pentru ei, așa încât să-i ridici în slăvi și să depui mărturie pentru ei. Vor să te controleze ca pe sclavul lor, ca pe marioneta lor. Trăsătura definitorie a celei de-a treia manifestări este „împotrivirea”, ceea ce înseamnă că se împotrivesc la orice – se împotrivesc și se opun în totalitate la orice poate constitui discernământ, supraveghere sau o amenințare față de lucrarea și spusele lor. Trăsătura definitorie a celei de-a patra manifestări este „a se preface” – ce se prefac a fi? Se prefac că sunt întruchiparea adevărului, ceea ce înseamnă că le cer oamenilor să țină minte spusele și faptele lor și chiar să le consemneze în carnete. Spun: „Cum ar putea fi suficient doar să iei notițe mentale? Trebuie să scrii în carnet. Niciunul dintre voi nu înțelege ce spun – sunt lucruri foarte profunde!” Ce consideră că sunt cuvintele lor? Adevărul. De aici, vom avea acum părtășie despre ele pe rând.

I. O disecare a incapacității antihriștilor de a coopera cu ceilalți

Primul aspect este că antihriștii nu sunt capabili să coopereze cu nimeni. Aceasta este prima manifestare a faptului că antihriștii ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu. Ei nu pot coopera cu nimeni – termenul „nimeni” include pe toată lumea. Indiferent dacă personalitățile lor sunt compatibile cu personalitatea altcuiva și indiferent de circumstanțe, pur și simplu nu pot coopera. Aceasta nu ține de o dezvăluire obișnuită a corupției – este o problemă cu natura lor. Unii spun: „Există anumite persoane ale căror personalități sunt incompatibile cu ale mele și nu pot coopera cu ele din această cauză.” Aceasta nu e o simplă problemă legată de personalități, ci o problemă a unei firi corupte. A avea o fire coruptă echivalează cu a avea firea unui antihrist, dar asta nu înseamnă că persoana are esența unui antihrist. Dacă cineva poate căuta adevărul și poate asculta de spusele altora, oricine ar fi, atât timp cât este în concordanță cu adevărul, nu-i va fi ușor acelei persoane să obțină o cooperare armonioasă cu alții? (Ba da.) Oamenilor care se pot supune adevărului le este ușor să coopereze cu alții; oamenii care nu se pot supune adevărului nu pot coopera cu nimeni. De exemplu, unii sunt destul de aroganți și neprihăniți de sine. Ei nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nu pot coopera armonios cu nimeni. Aceasta este o problemă gravă – ei au natura unui antihrist și nu se pot supune adevărului sau lui Dumnezeu. Oamenii au o fire coruptă: dacă pot accepta adevărul, le va fi ușor să fie mântuiți; dar dacă au natura unui antihrist și nu pot accepta adevărul, sunt în pericol – nu le va fi ușor să fie mântuiți. Mulți antihriști au fost dezvăluiți în primul rând din cauza incapacității lor de a coopera cu ceilalți, purtându-se mereu într-un mod dictatorial. Este aceasta o dezvăluire a unei firi corupte sau este natura-esența unui antihrist? Incapacitatea de a coopera cu ceilalți – ce problemă este aceasta? Ce legătură are cu a-i pune pe alții să li se supună doar lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu? Dacă ar fi să avem părtășie în mod clar despre acest aspect, ați putea vedea că aceia cu natura-esența unui antihrist sunt incapabili să coopereze cu ceilalți, că se vor despărți de orice persoană cu care cooperează și chiar vor deveni rivali înverșunați. La exterior, poate părea că unii antihriști au asistenți sau parteneri, dar adevărul este că, atunci când se întâmplă ceva, oricâtă dreptate ar avea ceilalți, antihriștii nu ascultă niciodată ce au aceștia de spus. Nici măcar nu țin cont de spusele acestora, cu atât mai puțin discută sau au părtășie despre asta. Nu le dau nicio atenție, de parcă ceilalți nici nu ar fi acolo. Când antihriștii ascultă ce au ceilalți de spus, ei doar fac acest lucru mecanic sau fac o acțiune pentru ca alții să-i fie martori. Dar când vine, în sfârșit, momentul deciziei finale, antihristul este cel care controlează lucrurile; cuvintele altcuiva sunt o pierdere de timp, nu contează deloc. De exemplu, când doi oameni sunt responsabili de ceva, iar unul din ei are esența unui antihrist, ce se manifestă în această persoană? Indiferent despre ce e vorba, doar el e cel care ia inițiativa, care adresează întrebări, care rezolvă lucrurile și care vine cu o soluție. Și, de cele mai multe ori, își ține partenerul complet în întuneric. Ce este partenerul, pentru el? Nu adjunctul său, ci pur și simplu o vitrină. În ochii antihristului, partenerul lor pur și simplu nu există. Ori de câte ori există o problemă, antihristul se gândește la aceasta, meditează la ea și, odată ce s-a hotărât asupra unui plan de acțiune, îi informează pe toți ceilalți că așa trebuie procedat și nimeni nu are voie să aibă îndoieli asupra deciziei lui. Care este esența cooperării sale cu ceilalți? În principal, este aceea de a avea ultimul cuvânt, de a nu discuta niciodată problemele cu altcineva, de a-și asuma singur responsabilitatea pentru lucrare și de a-și transforma partenerii într-un decor. Întotdeauna acționează singur și nu cooperează niciodată cu nimeni. Nu discută și nu comunică despre lucrarea lui cu nimeni, deseori ia decizii de unul singur, tratează problemele singur și, în privința multor lucruri, ceilalți află cum s-au finalizat sau cum au fost gestionate doar după ce au fost înfăptuite. Alți oameni îi spun: „Toate problemele trebuie discutate cu noi. Când te-ai ocupat de acea persoană? Cum te-ai ocupat de ea? Cum de noi nu am știut despre asta?” El nici nu oferă o explicație, și nici nu acordă atenție; pentru el, partenerii lui nu au niciun folos și sunt doar de decor sau praf în ochii oamenilor. Când se întâmplă ceva, se gândește la acel lucru, ia o hotărâre și acționează după cum dorește. Indiferent câți oameni sunt în jurul lui, este ca și cum acești oameni nu ar fi acolo. Pentru antihrist, ei ar putea la fel de bine să fie invizibili. Având asta în vedere, există vreun aspect real în parteneriatul lui cu ceilalți? Absolut niciunul, el doar face totul mecanic și joacă un rol. Alții îi spun: „De ce nu ai părtășie cu toți ceilalți când întâmpini o problemă?” El răspunde: „Ce știu ei? Eu sunt liderul echipei, de mine depinde să decid.” Ceilalți spun: „Și de ce nu ai avut părtășie cu partenerul tău?” El răspunde: „I-am spus, nu a avut nicio părere.” Se folosește de faptul că alți oameni nu au nicio opinie sau nu pot gândi singuri drept scuze pentru a acoperi că el acționează ca o lege pentru sine. Și lucrul acesta nu este urmat nici de cea mai mică introspecție. Unei astfel de persoane i-ar fi imposibil să accepte adevărul. Aceasta este o problemă cu natura antihristului.

Cum trebuie explicat și practicat termenul „cooperare”? (Să discuți despre lucruri atunci când apar.) Da, acesta este un mod de practicare. Ce altceva? (Ca slăbiciunile cuiva să fie compensate de punctele forte ale celuilalt, cei doi supraveghindu-se reciproc.) Este întru totul potrivit; o astfel de practicare înseamnă să cooperezi armonios. Mai e și altceva? A solicita părerea celuilalt atunci când se întâmplă lucruri – nu înseamnă cooperare? (Ba da.) Dacă o persoană are părtășie despre părerea ei, iar cealaltă, despre părerea ei și, în cele din urmă, acceptă pur și simplu părtășia primei persoane, de ce să facă lucrurile mecanic? Aceasta nu este cooperare – nu respectă principiile și nu conduce la rezultatele cooperării. Dacă vorbești întruna, ca o moară stricată, nu le dai ocazia altora care ar dori să vorbească și nu-i asculți pe ceilalți nici după ce ți-ai spus toate ideile, mai este aceasta o discuție? Este o părtășie? Doar faci lucrurile mecanic – nu e cooperare. Ce este cooperarea, atunci? Este atunci când, după ce ți-ai exprimat ideile și deciziile, poți solicita opiniile și punctele de vedere ale celuilalt, apoi îți compari afirmațiile și punctele de vedere cu ale celuilalt, având câțiva oameni care își exercită împreună discernământul în privința lor și caută principiile, ajungând astfel la o înțelegere comună și determinând calea corectă de practicare. Asta înseamnă să discuți și să ai părtășie – asta înseamnă „cooperare”. Unii oameni, în calitate de conducători, nu-și pot da seama de o chestiune, dar nu vor să o discute cu alții până când nu rămân fără opțiuni. Apoi îi spun grupului: „Nu pot gestiona această chestiune în mod autocratic; trebuie să cooperez armonios cu toată lumea. Vă voi lăsa pe toți să vă exprimați opiniile despre aceasta și să discutați, pentru a stabili ce este corect să facem.” După ce toată lumea a vorbit și și-a spus punctul de vedere, îl întreabă pe conducător ce părere are. Acesta spune: „Toată lumea vrea același lucru ca mine – și eu gândeam așa. Asta plănuisem să fac încă de la început și, prin această discuție, unanimitatea este garantată.” Este o remarcă sinceră? Este întinată. El nu-și poate da seama deloc de problemă și intenționează să-i inducă în eroare și să-i păcălească pe oameni în ceea ce spune – este menită să-i facă pe oameni să-l stimeze. Faptul că a solicitat opiniile tuturor este doar o chestiune de formă, menită să-i determine pe toți să spună că nu este dictatorial sau autocratic. Pentru a evita acea etichetă, el recurge la această metodă pentru a ascunde adevărul. În realitate, în timp ce vorbesc ceilalți, el nu ascultă deloc și nu ține câtuși de puțin seama de ce spun. În plus, nici nu este sincer când îi lasă pe toți să vorbească. La suprafață, îi lasă pe toți să aibă părtășie și să poarte o discuție, dar, în realitate, îi lasă pe toți să vorbească doar ca să găsească o metodă care să coincidă cu intențiile lui. Și, odată ce va găsi modul potrivit de a proceda, îi va forța pe oameni să accepte ceea ce intenționează să facă, indiferent dacă este corect sau nu, și îi va face pe toți să creadă că modalitatea lui este corectă și că se potrivește cu intențiile tuturor. În cele din urmă, o execută cu forța. Ați putea numi acest lucru „cooperare”? Nu – cum l-ați numi atunci? Se poartă dictatorial. Indiferent dacă are dreptate sau greșește, el vrea să aibă singurul și ultimul cuvânt. Mai mult, când se întâmplă ceva și el nu-și poate da seama de acel lucru, îi pune pe toți ceilalți să vorbească primii. După aceasta, le recapitulează punctele de vedere, caută în ele o metodă care îi place și pe care o găsește adecvată și îi pune pe toți să o accepte. Recurge la o prefăcătorie de cooperare și, drept urmare, tot acționează potrivit intențiilor lui – tot el are singurul și ultimul cuvânt. Găsește greșeli și caută cusururi în spusele celorlalți, oferind comentarii și dând tonul, apoi rezumă totul într-o singură afirmație completă și precisă, cu care să-și ia decizia, arătând tuturor că le este superior. Din exterior, pare că a auzit mesajele tuturor și că îi lasă pe toți să vorbească. Realitatea este că ia singur decizia, în cele din urmă. Decizia o constituie, de fapt, perspectivele și opiniile tuturor, doar rezumate de el, prezentate într-un mod ușor mai complet și mai precis. Unii oameni nu-și pot da seama de acest lucru și cred așadar că el este superior. Care este caracterul unei astfel de acțiuni din partea lui? Nu este de o istețime extremă? El rezumă mesajele tuturor și le afirmă ca fiind ale sale, astfel încât oamenii să i se închine și să asculte de el; și, până la urmă, fiecare procedează după voia lui. Este aceasta o cooperare armonioasă? Este aroganță, neprihănire de sine și dictatură – el își asumă tot meritul. Asemenea persoane sunt complet lipsite de sinceritate, foarte arogante și neprihănite de sine în cooperarea cu alții, iar oamenii vor vedea asta, dacă trece suficient timp. Unii vor zice: „Spui că nu pot coopera cu nimeni – ei bine, am un partener! Cooperează bine cu mine: merge unde merg eu și face ce fac eu; merge oriunde îl pun să meargă, face orice îl pun să facă, oricum îl pun să facă.” Asta înseamnă cooperarea? Nu. Asta se numește a fi lacheu. Un lacheu face ce îi poruncești – asta e cooperare? În mod clar, este un lacheu, fără idei sau puncte de vedere, cu atât mai puțin opinii proprii. Și, dincolo de asta, gândirea sa este a cuiva care caută să facă pe plac oamenilor. Nu este meticulos în niciuna din acțiunile sale, ci face lucrurile mecanic, superficial, fără să apere interesele casei lui Dumnezeu. Cărui scop ar putea servi o asemenea cooperare? Indiferent cine îi este partener, face pur și simplu ce i se poruncește, fiind mereu un lacheu. Ține seama de orice îi spun alții și face orice îl pun alții să facă. Aceasta nu e cooperare. Ce este cooperarea? Trebuie să fiți capabili să discutați despre lucruri între voi și să vă exprimați punctele de vedere și opiniile; trebuie să vă completați și să vă supravegheați reciproc, să căutați unul de la altul, să vă întrebați unul pe celălalt și să vă îndemnați reciproc. Asta înseamnă să cooperezi în mod armonios. Să spunem, de exemplu, că te-ai ocupat de ceva conform propriei voințe și cineva a spus: „Ai procedat greșit, complet împotriva principiilor. De ce te-ai ocupat cum ai vrut, fără să cauți adevărul?” Răspunzi la aceasta: „Așa este – mă bucur că mi-ai atras atenția! Dacă n-ai fi făcut-o, ar fi fost un dezastru!” Asta înseamnă să vă îndemnați unul pe celălalt. Atunci ce înseamnă să vă supravegheați unul pe celălalt? Fiecare are o fire coruptă și poate fi superficial în îndeplinirea datoriei sale, apărându-și doar statutul și mândria, nu interesele casei lui Dumnezeu. Astfel de stări există în fiecare persoană. Dacă afli că cineva are o problemă, ar trebui să iei inițiativa de a avea părtășie cu acea persoană, amintindu-i să-și facă datoria conform principiilor, păstrând totodată acest lucru drept un avertisment pentru tine. Aceasta e supravegherea reciprocă. Ce funcție îndeplinește supravegherea reciprocă? Este menită să protejeze interesele casei lui Dumnezeu și, de asemenea, să-i împiedice pe oameni să meargă pe drumul greșit. Cooperarea are o altă funcție, în afară de îndemnurile și de supravegherea reciprocă: de a vă adresa întrebări unul celuilalt. Când vrei să te ocupi de o persoană, de exemplu, ar trebui să ai părtășie și să-ți întrebi partenerul: „Nu am mai întâlnit așa ceva până acum. Nu știu cum să mă ocup de acest lucru. Cum îl putem gestiona bine? Pur și simplu nu-mi dau seama!” Celălalt spune: „M-am mai ocupat de astfel de probleme înainte. Contextul de atunci era puțin diferit de cel din cazul acestei persoane; ar semăna puțin cu respectarea regulilor dacă ne-am ocupa în același mod. Nici eu nu știu cum putem gestiona bine acest lucru.” Spui: „Am o idee pe care aș vrea să ți-o prezint. Această persoană pare rea, privindu-i caracterul, dar nu putem fi siguri deocamdată. Poate totuși să muncească, deci hai să o lăsăm să facă asta momentan. Dacă nu poate munci și continuă să perturbe și să tulbure lucrurile, ne vom ocupa de ea atunci.” Partenerul aude asta și spune: „E o modalitate bună. E prudentă și complet în concordanță cu principiile și nu este nici represivă, nici o supapă pentru furia personală. Hai să ne ocupăm așa atunci.” Ați ajuns la un consens discutând. Lucrarea îndeplinită în acest mod decurge fără probleme. Să presupunem că nu cooperați și nu discutați despre lucruri, iar când partenerul tău nu știe cum să se ocupe de ceva, îți pasează ție răspunderea, spunându-și: „Ocupă-te oricum vrei. Dacă ceva nu merge bine, va fi responsabilitatea ta, în orice caz – nu o voi împărți cu tine.” Poți vedea că partenerul tău acționează dintr-un refuz de a-și asuma responsabilitatea, dar nu-i atragi atenția, ci acționezi nesăbuit, conform propriei voințe, spunându-ți: „Nu vrei să-ți asumi responsabilitatea? Vrei să mă lași să mă ocup eu? Bine, mă voi ocupa atunci – voi exclude acea persoană.” Nu aveți păreri comune; fiecare are propria perspectivă – drept urmare, chestiunea este tratată la întâmplare, încălcând principiile, iar o persoană capabilă să muncească este îndepărtată în mod arbitrar. Este aceasta o cooperare armonioasă? Cooperarea armonioasă este singura modalitate de a obține rezultate pozitive. Dacă o persoană nu-și asumă responsabilitatea, iar cealaltă acționează arbitrar, înseamnă că nu cooperează. Amândouă acționează după propria voință. Cum ar putea să fie satisfăcătoare o astfel de îndeplinire a datoriei?

Când apare ceva în timpul cooperării, trebuie să vă adresați întrebări unul celuilalt și să discutați între voi despre lucruri. Pot antihriștii să practice în acest mod? Antihriștii nu sunt capabili să coopereze cu nimeni; ei vor mereu să conducă singuri. Caracteristica acestei manifestări este „pe cont propriu”. De ce folosim termenul „pe cont propriu” pentru a o descrie? Pentru că, înainte de a acționa, ei nu vin înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, nici nu caută adevărurile-principii, cu atât mai puțin găsesc pe cineva cu care să aibă părtășie și să le spună: „Este acesta un mod adecvat? Ce prevăd rânduielile de lucru? Cum trebuie tratat un astfel de lucru?” Nu discută niciodată despre lucruri și nu caută să ajungă la un consens cu colegii și partenerii lor – doar se gândesc la lucruri și le pun singuri la cale, făcând planuri și rânduieli proprii. După o simplă lectură superficială a rânduielilor de lucru ale casei lui Dumnezeu, cred că le-au înțeles și apoi rânduiesc orbește lucrarea – și, până să afle alții, lucrarea a fost deja rânduită. Este imposibil să le auzi dinainte părerile sau sentimentele din gura lor, deoarece nu-și comunică niciodată și nimănui gândurile și opiniile. Cineva ar putea întreba: „Nu cumva toți conducătorii și lucrătorii au parteneri?” Pot avea în mod nominal un partener, dar când vine vremea să lucreze, nu mai au – lucrează singuri. Deși conducătorii și lucrătorii au parteneri și toți cei care fac orice datorie au un partener, antihriștii cred că au un calibru bun și că sunt mai buni decât oamenii de rând, așa că aceștia din urmă nu sunt demni să le fie parteneri și toți le sunt inferiori. Acesta este motivul pentru care antihriștilor le place să ia decizii și le displace să discute lucruri cu oricine altcineva. Ei cred că asta îi face să pară netrebnici incompetenți. Ce fel de punct de vedere este acesta? Ce fel de fire este? Este o fire arogantă? Ei cred că a coopera și a discuta lucrurile cu ceilalți, a-i chestiona și a-i solicita este nedemn și înjositor, un afront la respectul lor de sine. Și astfel, pentru a-și proteja respectul de sine, nu permit transparența în nimic din ceea ce fac și nici nu le spun altora despre asta, cu atât mai puțin discută cu ei. Consideră că a discuta cu alții înseamnă a se arăta ca fiind incompetenți; că a solicita întotdeauna opiniile altor oameni înseamnă că sunt proști și incapabili să gândească singuri; că a lucra cu alții în îndeplinirea unei sarcini sau rezolvarea unei probleme îi face să pară inutili. Nu este aceasta mentalitatea lor arogantă și absurdă? Nu este aceasta atitudinea lor coruptă? Aroganța și neprihănirea de sine din ei sunt prea evidente; ei și-au pierdut toată rațiunea umană normală și nu sunt prea întregi la cap. Întotdeauna cred că au abilități, că pot termina lucrurile singuri și că nu au nevoie să coopereze cu ceilalți. Deoarece au astfel de firi corupte, ei sunt incapabili să ajungă la o cooperare armonioasă. Ei cred că a coopera cu alții reprezintă diminuarea și fragmentarea puterii lor, că atunci când munca este împărțită cu alții, propria lor putere este minimalizată și că nu pot hotărî totul de unii singuri, ceea ce înseamnă că le lipsește puterea reală care, pentru ei, este o pierdere enormă. Și astfel, indiferent ce li se întâmplă, dacă ei cred că înțeleg și că știu care este modul potrivit de a se ocupa de un anumit lucru, nu îl vor discuta cu nimeni altcineva și vor decide singuri. Vor prefera să greșească decât să-i informeze pe alții, vor prefera să se înșele în detrimentul împărțirii puterii cu altcineva și vor prefera concedierea decât a-i lăsa pe alți oameni să intervină în lucrarea lor. Acesta este un antihrist. Mai degrabă ar dăuna intereselor casei lui Dumnezeu, mai degrabă ar juca la pariuri interesele casei lui Dumnezeu decât să-și împartă puterea cu oricine altcineva. Consideră că, atunci când face o lucrare sau se ocupă de vreo chestiune, asta nu reprezintă îndeplinirea unei datorii, ci, mai degrabă, o șansă de a se etala și de a se distinge de ceilalți, cât și o șansă de a-și exercita puterea. Prin urmare, deși spune că va coopera armonios cu ceilalți și că va discuta chestiunile împreună cu ei atunci când acestea vor apărea, adevărul este că, în adâncul inimii lui, nu e dispus să renunțe la puterea sau statutul lui. Crede că, atât timp cât înțelege niște doctrine și e capabil să o rezolve singur, nu este nevoit să coopereze cu nimeni altcineva; crede că ar trebui să o realizeze și finalizeze singur și că numai asta îl face competent. Este corect acest punct de vedere? El nu știe că, dacă încalcă principiile, nu își îndeplinește îndatoririle, nu e capabil să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu și doar muncește. În loc să caute adevărurile-principii atunci când își face datoria, își exercită puterea în conformitate cu gândurile și intențiile sale, se fălește și se etalează. Indiferent de cine este partenerul său sau de ce face, el nu vrea niciodată să discute lucruri, își dorește întotdeauna să acționeze singur și vrea să aibă mereu ultimul cuvânt. Evident, se joacă cu puterea și o folosește pentru a face lucruri. Toți antihriștii iubesc puterea și, atunci când au statut, vor și mai multă. Când au putere, antihriștii sunt predispuși să-și folosească statutul ca să se fălească, să se etaleze, ca să-i facă pe ceilalți să-i admire și să-și atingă scopul de a ieși în evidență din mulțime. Astfel se concentrează antihriștii asupra puterii și statutului și absolut niciodată nu vor renunța la puterea lor. Indiferent ce datorie îndeplinesc, indiferent ce domeniu de cunoștințe profesionale implică, se vor preface că îl cunosc, chiar și atunci când este clar că nu e cazul. Și dacă cineva îi acuză că nu înțeleg și că doar se prefac, vor spune: „Chiar dacă încep să îl studiez acum, îl voi înțelege mai bine decât tine. Trebuie doar să caut câteva resurse online, nu-i așa?” Atât de aroganți și de neprihăniți de sine sunt antihriștii. Ei consideră că totul este simplu și ar îndrăzni să-și asume orice în întregime și pe cont propriu. Ca urmare, atunci când Cel de mai sus verifică lucrarea și întreabă cum merg lucrurile, ei spun că sunt mai mult sau mai puțin rezolvate. Realitatea este că lucrează singuri, fără să discute cu nimeni – decid totul singuri. Dacă îi întrebi: „Există principii în modul în care acționezi?”, vor debita la nesfârșit o întreagă serie de teorii pentru a demonstra că faptele lor sunt corecte și conforme cu principiile. În realitate, gândirea lor este denaturată și greșită. Nu au discutat deloc despre lucruri cu ceilalți, ci au avut mereu ultimul cuvânt, luând decizii pe cont propriu. Deciziile luate de o singură persoană conțin în mod sigur abateri în majoritatea timpului, deci ce fire este aceasta, de a se considera corecți și preciși? Este în mod evident o fire arogantă. Au o fire arogantă și de aceea sunt dictatoriali – de aceea se dezlănțuie și fac lucruri rele. Este o autocrație – un monopol. Aceasta e firea antihriștilor. Nu sunt niciodată dispuși să coopereze cu ceilalți, ci găsesc că acest lucru e ceva străin, inutil. Cred mereu că sunt mai buni decât alții, că nimeni altcineva nu se compară cu ei. De aceea, în inima lor, antihriștii nu au deloc dorința sau voința de a coopera cu alții. Vor ca spusele lor să se aplice; vor un monopol. Abia atunci se simt încântați – abia atunci își pot demonstra superioritatea, făcându-i pe alții să li se supună și să li se închine.

Există și o altă latură, și anume că antihriștii vor mereu să aibă puterea absolută, să aibă singurul și ultimul cuvânt. La rândul său, acest aspect al firii lor îi face incapabili să coopereze cu alții. În cazul în care îi întrebi dacă sunt dispuși să coopereze, ei spun că sunt, dar când vine vremea să coopereze, nu pot. Aceasta e firea lor. De ce nu pot să facă asta? Dacă un antihrist ar fi asistentul unui șef de grup, să zicem, iar altcineva ar fi șeful de grup, acea persoană cu natura-esența unui antihrist s-ar transforma din asistent în șef, iar șeful de grup ar fi atunci asistentul său. Ar inversa rolurile. Cum ar realiza asta? Are multe tehnici. Un element al tehnicilor sale este că folosește momentele în care acționează în fața fraților și surorilor – momentele în care aproape toată lumea îl poate vedea – pentru a vorbi și acționa mult, pentru a se da în spectacol, pentru a-i face pe oameni să-l stimeze și să admită că este mult mai bun decât șeful de grup și că l-a depășit. Și, cu timpul, frații și surorile ajung să spună că șeful de grup nu este la fel de bun ca asistentul șefului de grup. Antihristul este încântat la auzul acestora; se gândește: „În sfârșit, recunosc că sunt mai bun decât el. Mi-am îndeplinit obiectivul.” Care sunt responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinească asistentul unui șef de grup în circumstanțe normale? Trebuie să coopereze cu șeful de grup în îndeplinirea și implementarea lucrării rânduite de biserică, să aducă lucruri în atenția șefului de grup, să-l îndemne și să-l supravegheze – și să acționeze împreună, discutând cu acesta. Șeful de grup trebuie să joace rolul de conducător principal; asistentul șefului de grup trebuie să-l sprijine și să coopereze cu el pentru a se asigura că fiecare proiect al lucrării este pe mâini bune. Pe lângă faptul că nu trebuie să saboteze lucrurile, totul trebuie făcut în cooperare cu șeful de grup, astfel încât lucrarea care trebuie făcută să fie făcută bine. Dacă acțiunile șefului de grup încalcă principiile, asistentul șefului de grup trebuie să-i atragă atenția, să-l ajute și să corecteze greșeala. În plus, în tot ceea ce șeful de grup face corect, bine și în conformitate cu adevărurile-principii, asistentul șefului de grup trebuie să-l susțină și să coopereze cu acesta, să depună un efort total în serviciul acestuia și să fie în asentiment cu șeful de grup pentru a face bine lucrarea. Dacă intervine sau este găsită o problemă, cei doi trebuie să discute despre rezolvarea ei. Uneori, trebuie făcute două lucruri în același timp; după ce au purtat o discuție, cei doi trebuie să se ocupe bine fiecare de lucrarea sa, separat. Aceasta este cooperarea – o cooperare armonioasă. Cooperează antihriștii în acest mod cu alții? Categoric nu. Dacă un antihrist slujește ca asistent al șefului de grup, va ajunge să-și dea seama ce trebuie să facă pentru a inversa rolurile cu șeful de grup, pentru a-l transforma pe șeful de grup în asistent și pe asistent în șef de grup, preluând astfel conducerea. Îi ordonă șefului de grup să facă una sau alta, arătând tuturor că este mult mai bun decât șeful de grup, că este apt să fie șef. Astfel, prestigiul său crește în rândul celorlalți, iar apoi el este ales în mod firesc ca șef de grup. Îl face intenționat pe șeful de grup să pară ridicol și să piardă respectul celorlalți, astfel încât să-l privească cu dispreț. Apoi, prin cuvintele sale, îl batjocorește și satirizează, îl dă în vileag și îl înjosește. Puțin câte puțin, discrepanța dintre cei doi devine tot mai mare, iar locurile pe care le ocupă în inimile oamenilor devin tot mai diferite. Astfel, în cele din urmă, antihristul devine șef de grup – i-a câștigat pe oameni de partea lui. Cu o fire ca a lui, poate el să coopereze armonios cu alții? Nu. Indiferent în ce loc se află, vrea să fie stâlpul central, să aibă monopol, să aibă puterea în mâinile lui. Indiferent ce titlu ai, de șef sau asistent, un titlu important sau modest, statutul și puterea, așa cum consideră el, trebuie să devină mai devreme sau mai târziu doar ale sale. Indiferent cine îndeplinește o lucrare cu el, realizează orice proiect al lucrării cu el sau chiar dezbate o problemă cu el, antihristul rămâne un singuratic care acționează pe cont propriu. El nu cooperează cu nimeni. Nu permite nimănui să aibă același prestigiu sau titlu ca el, nici aceeași abilitate sau reputație. De îndată ce o persoană îl depășește și îi amenință statutul, va încerca să răstoarne situația prin orice mijloace are la dispoziție. De exemplu, toată lumea discută o problemă și, când discuția este pe punctul de a da un rezultat, el înțelege acest lucru dintr-o privire și știe ce are de făcut. Va spune: „Chiar e atât de greu să ne ocupăm de acest lucru? Mai e nevoie de atâtea discuții? Nimic din ce spuneți nu va funcționa!” Și va oferi o teorie nouă sau o idee pompoasă la care nu se gândise nimeni, respingând până la urmă punctele de vedere ale tuturor. După aceasta, îi va determina pe oameni să creadă: „E cineva, nu glumă; cum de nu ne-am gândit la asta? Suntem doar o gloată ignorantă. Nu e deloc bine – avem nevoie de tine la cârmă!” Acesta este rezultatul pe care îl dorește antihristul; debitează mereu idei pompoase, așa încât să facă o impresie grozavă și să câștige stima altora. Și cu ce impresie rămân oamenii despre el? Că ideile sale le depășesc pe cele ale oamenilor obișnuiți, fiind mai elevate decât cele ale oamenilor obișnuiți. Cât de elevate? Dacă nu este de față, grupul nu poate să ia o hotărâre sau să finalizeze nimic, așa că trebuie să aștepte să vină el și să spună ceva. După aceasta, toată lumea îl admiră și, dacă spusele sale sunt greșite, toată lumea spune totuși că sunt elevate. Nu îi înșală el pe oameni prin aceasta? Așadar, de ce nu poate coopera cu nimeni? Are următoarea părere: „Cooperarea cu oamenii mă plasează la nivelul lor. Pot doi tigri să ocupe același munte? Nu poate fi decât un singur rege al muntelui, iar acel titlu îi revine oricui îl poate păstra – o persoană capabilă ca mine poate face asta. Niciunul dintre voi nu are o minte atât de strălucită; aveți un calibru slab și sunteți timizi. Și, mai mult, nu i-ați înșelat sau păcălit pe oamenii din lume – doar ați fost păcăliți de alții. Numai eu sunt calificat să fiu conducător aici!” În cazul lui, lucrurile rele devin astfel lucruri bune. Se laudă cu aceste lucruri rele ale sale – nu este o nerușinare? De ce spune aceste lucruri? Și, atunci, cu ce scop se poartă așa? Ca să fie conducătorul, să ocupe locul de onoare, indiferent cât de mare este grupul de oameni în care se află. Nu este aceasta intenția lui? (Ba da.) Așadar, se gândește la toate modurile de a desconsidera, de a înjosi și de a-și bate joc de toată lumea, apoi de a-și prezenta ideile pompoase, pentru a-i convinge pe toți și a-i pune să facă ce spune el. Este aceasta cooperare? Nu – ce este? Se încadrează la al optulea aspect, despre care vorbim: ar vrea ca alții să se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu. Acest lucru este spus în legătură cu cooperarea. Pot antihriștii – orice ar face ei, în limba sau în metodele lor – să-și facă datoria în cooperare cu alții? (Nu.) Nu cooperează, ci doar le cer altora să coopereze cu afirmațiile și metodele lor. Atunci, pot primi sfaturi de la alții? Categoric nu. Indiferent ce sfat le oferă alții, sunt destul de indiferenți la el. Nu cer detalii sau motive, nici nu întreabă cum ar trebui gestionate lucrurile cu adevărat, cu atât mai puțin caută adevărurile-principii. Mai rău, nu Mă întreabă nici măcar pe Mine când sunt în fața lor – Mă tratează de parcă aș fi invizibil. Îi întreb dacă au vreo problemă și ei spun că nu. În mod clar, nu știu ce să facă în legătură cu ceva ce tocmai s-a întâmplat, dar nu Mă întreabă, deși sunt chiar în fața lor. Pot coopera atunci cu altcineva? Nimeni nu este calificat să le fie partener, doar sclavul și lacheul lor. Nu este așa? Unii dintre ei ar putea avea parteneri, dar, de fapt, acei parteneri sunt lacheii lor, asemenea unor marionete. Ei spun: „Mergi aici”, iar partenerul lor merge; „Mergi acolo”, iar partenerul lor merge; partenerul lor știe ce ar vrea ei ca el să știe și, despre ce n-ar vrea ei să știe, nici nu îndrăznește să întrebe. Lucrurile sunt așa cum spun ei că sunt. Cineva le-ar putea zice: „Nu merge așa. Sunt unele lucruri de care nu poți să te ocupi singur. Trebuie să găsești pe cineva cu care să cooperezi, cineva care să te supravegheze. Mai mult, a existat o lucrare de care nu te-ai ocupat foarte bine în trecut. Trebuie să găsești pe cineva cu calibru, cu capacitatea de a face lucrarea, care să coopereze cu tine și să te ajute – trebuie să protejezi lucrarea bisericii și interesele casei lui Dumnezeu!” Ce vor răspunde la aceasta? „Dacă îmi demiți partenerul, nimeni altcineva nu este potrivit să fie partenerul meu.” Ce spun ei mai exact? Că nu vor avea niciun partener sau că nu pot găsi acel soi de lacheu și sclav? Se tem că nu vor putea găsi un astfel de sclav sau lacheu, un astfel de „partener” care să facă doar ce poruncesc ei. Cum ați spune că ar trebui rezolvată această provocare pe care o creează? Ai putea spune: „Nu poți găsi un partener? Atunci nu-i nevoie să lucrezi la acest proiect – oricine are partener se poate ocupa în locul tău.” Nu este rezolvată problema în acest mod? Dacă nimeni nu este potrivit să fie partenerul tău și nimeni nu poate coopera cu tine, ce ești atunci? Ești un monstru, un ciudat. Cei care au cu adevărat rațiune sunt cel puțin capabili să coopereze cu o persoană obișnuită, dacă acea persoană nu are un calibru prea slab. Asta n-ar funcționa. Primul lucru pe care trebuie să-l facă oamenii rezonabili este să învețe să coopereze cu alții în îndeplinirea datoriei lor. Trebuie să poată coopera cu oricine, cu excepția cazului în care acea persoană este slabă la minte sau un diavol, caz în care nu se poate coopera cu ea. Să poți coopera cu majoritatea oamenilor este un lucru foarte important – e un semn de rațiune normală.