1. Cum tratează antihriștii emondarea

Antihriștii au ambiții și dorințe imense când vine vorba de statut și de reputație, iar alții găsesc acest lucru incredibil de respingător și detestabil. Acest lucru este suficient pentru a demonstra că natura-esență a unui antihrist este foarte urâtă și ticăloasă. Așadar, care manifestări specifice ilustrează natura-esență a unui antihrist? Mai întâi, să ne gândim la felul în care antihriștii tratează emondarea. (O urăsc și nu o acceptă.) În ce fel o urăsc? Intrați în detalii. (Era un antihrist care a făcut destul de mult rău, iar când frații și surorile au mers să-i expună câteva dintre manifestări, nu s-a căit deloc, a fost foarte intransigent și nu a simțit nici cea mai mică remușcare. Ba chiar s-a simțit nedreptățit. Acesta este tipul de manifestare pe care l-am văzut.) Aceasta este o manifestare clasică a unui antihrist. Atitudinea arhetipală a antihriștilor față de emondare este de a refuza vehement să le accepte ori să le admită. Indiferent cât de mult rău fac sau cât de mult prejudiciază lucrarea casei lui Dumnezeu și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, nu simt nici cea mai mică remușcare sau că datorează ceva. Din acest punct de vedere, antihriștii au umanitate? Categoric nu. Ei cauzează tot felul de pagube aleșilor lui Dumnezeu și dăunează lucrării bisericii – aleșii lui Dumnezeu pot să vadă lucrul acesta limpede ca lumina zilei și pot să vadă înșiruirea de fapte rele ale antihriștilor. Și totuși, antihriștii nu acceptă sau nu recunosc asta, refuză cu încăpățânare să admită că se înșală sau că sunt responsabili. Nu este acesta un indiciu că sunt scârbiți de adevăr? Aceasta este măsura în care antihriștii sunt scârbiți de adevăr. Oricât de multe rele comit, ei refuză cu încăpățânare să accepte și rămân neînduplecați până la sfârșit. Aceasta este dovadă suficientă că antihriștii nu iau niciodată în serios lucrarea casei lui Dumnezeu, nici nu acceptă adevărul. Nu au ajuns să creadă în Dumnezeu; sunt lacheii Satanei, veniți să tulbure și să perturbe lucrarea casei lui Dumnezeu. În inimile antihriștilor există doar reputație și statut. Ei cred că, dacă ar fi să-și recunoască greșeala, atunci ar trebui să accepte responsabilitatea, iar atunci statutul și reputația lor ar fi grav compromise. Prin urmare, ei se împotrivesc, afișând atitudinea celor care „neagă până la moarte”. Indiferent cum îi expun sau îi disecă oamenii, ei se străduiesc din răsputeri să nege acest lucru. Indiferent dacă negarea lor este voită sau nu, pe scurt, într-o privință, aceste comportamente expun natura-esență a antihristului de a fi scârbit de adevăr și a-l urî. În altă privință, arată cât de mult își prețuiesc antihriștii statutul, reputația și interesele proprii. Între timp, care este atitudinea lor față de lucrarea și interesele bisericii? Una de dispreț și iresponsabilitate. Nu au deloc conștiință și rațiune. Faptul că antihriștii se eschivează de la a-și asuma responsabilitatea demonstrează aceste aspecte? Pe de o parte, faptul că se eschivează de la responsabilitate dovedește natura-esență a acestora de a simți aversiune și ură față de adevăr; în vreme ce, pe de altă parte, arată lipsa lor de conștiință, rațiune și umanitate. Indiferent de cât de mult afectează tulburarea și relele lor intrarea în viață a fraților și a surorilor, nu își fac niciun reproș și nu pot fi niciodată supărați de asta. Ce fel de creatură este asta? Chiar și recunoscându-și parțial greșeala s-ar considera că au un strop de conștiință și rațiune, însă antihriștii nu au nici măcar acea cantitate mică de umanitate. Așadar, ce ați spune că sunt? În esență, antihriștii sunt diavoli. Indiferent cât de mult afectează interesele casei lui Dumnezeu, ei nu văd acest lucru. În inimile lor, nu se simt nici pe departe întristați de asta, și nici nu își fac reproșuri, cu atât mai puțin se simt îndatorați. Indiscutabil, acest lucru nu este ceea ce ar trebui să se vadă la oamenii normali. Sunt diavoli, iar diavolii sunt lipsiți de orice conștiință sau rațiune. Indiferent câte lucruri rele fac și oricât de mari sunt pierderile pe care le provoacă lucrării bisericii, ei refuză vehement să recunoască asta. Cred că, dacă ar recunoaște, ar însemna că au făcut ceva greșit. Se gândesc: „Aș putea face ceva greșit? N-aș face niciodată ceva greșit! Dacă sunt forțat să-mi recunosc greșeala, oare asta nu ar fi o insultă la adresa caracterului meu? Deși am fost implicat în acel incident, nu eu l-am provocat și nu eu am fost principalul responsabil. Mergi și caută pe oricine vrei, dar nu ar trebui să vii să mă cauți pe mine. În orice caz, nu pot recunoaște această greșeală. Nu pot purta această responsabilitate!” Cred că, dacă își vor recunoaște greșeala, vor fi condamnați, vor primi sentința cu moartea și vor fi trimiși jos, în iad, și în iazul de foc și pucioasă. Spuneți-Mi, pot astfel de oameni să accepte adevărul? Poate aștepta cineva căință adevărată de la ei? Indiferent cum au alții părtășie despre adevăr, antihriștii tot i se împotrivesc, i se opun și îl sfidează în adâncul inimilor lor. Chiar și după ce sunt concediați, tot nu-și recunosc greșelile și nu arată nicio manifestare a căinței. Când chestiunea este menționată 10 ani mai târziu, ei tot nu se cunosc pe ei înșiși și nu admit că au făcut o greșeală. Când chestiunea este menționată 20 de ani mai târziu, tot nu se cunosc pe ei înșiși și tot încearcă să se justifice și să se apere și, un lucru și mai detestabil, când chestiunea este menționată 30 de ani mai târziu, tot nu se cunosc pe ei înșiși și tot încearcă să aducă argumente pentru ei înșiși și să se justifice, spunând: „Nu am făcut o greșeală, așa că nu o pot recunoaște. Nu a fost responsabilitatea mea; nu ar trebui să o port eu” și, spre surprinderea tuturor, la 30 de ani după ce au fost concediați, acești antihriști tot au o atitudine de împotrivire față de modul în care biserica i-a tratat. Chiar și după 30 de ani, nu s-au schimbat deloc. Așadar, cum au petrecut acești 30 de ani? Nu cumva nu au citit cuvintele lui Dumnezeu și nici nu au reflectat asupra lor înșiși? Nu cumva nu s-au rugat lui Dumnezeu și nu I s-au destăinuit? Nu cumva nu au ascultat predici și părtășii? Nu cumva nu au minte și nu au gândirea unei umanități normale? Cum au petrecut acești 30 de ani este cu adevărat un mister. La treizeci de ani după ce a avut loc incidentul, sunt în continuare plini de resentimente, crezând că frații și surorile i-au nedreptățit, că Dumnezeu nu îi înțelege, că i-a maltratat casa lui Dumnezeu, că le-a creat probleme, le-a îngreunat situația și i-a învinovățit pe nedrept. Spuneți-Mi, se pot schimba astfel de oameni? Categoric nu. Inimile lor sunt pline de ostilitate față de lucruri pozitive și de împotrivire și opoziție. Cred că, prin faptul că le-au expus faptele rele și i-au emondat, alți oameni le-au stricat caracterele, le-au dezonorat reputația și au provocat daune imense reputației și statutului lor. Nu vor veni niciodată înaintea lui Dumnezeu ca să se roage, să caute și să-și recunoască propriile greșeli în această chestiune și nu vor avea niciodată o atitudine de căință sau de recunoaștere a greșelilor lor; cu atât mai puțin vor accepta judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu. Astăzi, încă au neascultare, nemulțumire și plângeri în timp ce se justifică față de Dumnezeu, cerându-I să îndrepte aceste greșeli, să dezvăluie această chestiune și să judece exact cine a avut dreptate și cine a greșit, până acolo încât se îndoiesc de dreptatea lui Dumnezeu și o neagă din cauza acestei chestiuni și se îndoiesc și neagă faptul că adevărul și Dumnezeu conduc casa lui Dumnezeu. Acesta este, în esență, finalul emondării antihriștilor – acceptă ei adevărul? Nu acceptă deloc adevărul; sunt hotărâți să nu-l accepte. De aici, putem vedea că natura-esență a unui antihrist este scârbită de adevăr și îl urăște.

De vreme ce antihriștii nu acceptă emondarea, știu ei ceva despre emondare? Când au părtășie despre acest aspect al adevărului, ce spun? Ce îi învață pe ceilalți? Spun: „Emondarea oamenilor este o metodă pe care dumnezeu o folosește pentru a-i desăvârși. Le permite oamenilor să se cunoască mai bine. Când oamenii sunt emondați, ar trebui să accepte asta și să se supună necondiționat. Cei care nu acceptă emondarea sunt oameni care se răzvrătesc împotriva lui dumnezeu și nu iubesc adevărul. Dacă vrei să practici adevărul, mai întâi trebuie să accepți emondarea; așa desăvârșește dumnezeu oamenii și fiecare individ trebuie să experimenteze asta. Se poate spune că acceptarea emondării este una dintre cele mai bune căi de practică prin care oamenii să înțeleagă adevărul și, în acest fel, să poată atinge cunoașterea de sine și să-l mulțumească pe dumnezeu. Indiferent cine ești – un conducător sau un credincios obișnuit – și indiferent ce datorie îndeplinești, trebuie să te pregătești să fii emondat. Dacă nu poți accepta emondarea, asta dovedește că ești un om lipsit de statură, un copil. Oricine poate accepta emondarea este un adult matur care deține viața și este capabil să fie desăvârșit.” Aceste cuvinte mari se revarsă din gurile antihriștilor ca loviturile unui ciocan și sună grozav! Însă ce sunt aceste cuvinte? Măcar o singură replică pe care o rostesc este adevărul? Puteți discerne asta? Și voi spuneți adesea astfel de lucruri, nu-i așa? (Așa e.) Spuneți-Mi, ce sunt aceste cuvinte? (Doctrine.) Folosiți o expresie obișnuită pentru a rezuma și a defini ce sunt doctrinele. (Sloganuri.) Vă puteți gândi la alte expresii? (Cuvinte teoretice, inutile.) Alta? (Sunt prostii și aiureli.) Așa este, această definiție este la subiect și se bazează pe realitate. Acesta este limbajul obișnuit: doctrinele sunt toate aiureli. Ce implică acest cuvânt, „aiureli”? Vorbe goale. De fapt, cum îl definim? Drept cuvinte și doctrine. Aceste cuvinte pe care le rostesc antihriștii sunt doar cuvinte și doctrine. Când vine vorba de subiectul emondării, ei pot rosti frecvent astfel de doctrine, dar dovedește asta că au o adevărată înțelegere și comprehensiune a acesteia? Imediat ce îi auziți spunând aceste cuvinte, știți că nu au deloc o înțelegere reală a emondării. Capacitatea lor de a rosti atât de multe prostii arată că ei nu urmăresc adevărul. Dacă ei chiar ar fi emondați, sub nicio formă nu ar accepta asta. Atitudinea unui antihrist față de propria emondare este una de ostilitate și împotrivire; sub nicio formă nu o acceptă sau nu i se supune ca fiind adevărul. Pentru el, să facă asta ar fi o insultă adusă caracterului și demnității lui.

Mai aveți și alte exemple privind felul în care antihriștii tratează propria emondare? (Când înfruntă emondarea, unii antihriști pot părea, la prima vedere, că ajung să se cunoască, dar printre rânduri, vor exista argumentări sofistice și o trăsătură de a încerca să inducă oamenii în eroare în cadrul acestui lucru. Uneori, dacă au făcut o greșeală, vor spune: „Dumnezeu a permis să se întâmple asta, fiecare ar trebui să se supună suveranității lui dumnezeu.” Uneori, antihriștii chiar vor încerca să facă acuzații false, spunând că: „Nu trebuie să încerci să prinzi pe picior greșit conducătorii și lucrătorii sau să ai așteptări exagerate de la ei.” Antihriștii spun astfel de lucruri în efortul de a induce oamenii în eroare și de a-i împiedica să îi discearnă.) Aceasta este o manifestare – adică, antihriștii transformă greșelile în lucruri corecte, întorc albul și negrul cu susul în jos. Îngroziți că oamenii le vor vedea adevăratele probleme, antihriștii se grăbesc să se angajeze în argumentări sofistice și folosesc tot felul de trucuri verbale pentru a induce oamenii în eroare, a le tulbura mințile și a le încețoșa vederea, pentru a-i împiedica să cunoască sau să discearnă lucrurile pe care le-au făcut și, astfel, să-și păstreze statutul înalt și o reputație bună în mințile oamenilor. Acesta este același fel de atitudine despre care am vorbit puțin mai înainte, cu privire la felul în care antihriștii cu siguranță nu se vor schimba când vor fi emondați sau când vor face o greșeală sau o vor lua pe calea greșită. Ce alte exemple mai sunt? (Antihriștii îi poartă pică oricui îi emondează și, ulterior, ar putea chiar să caute ocazii să se răzbune și să atace acea persoană.) Atacul și răzbunarea sunt o altă manifestare. Ce legătură are asta cu faptul că antihriștii își protejează statutul și reputația? De ce vor să atace și să se răzbune? (Oricine i-a emondat a expus tot răul pe care l-au făcut și adevăratele fapte ale chestiunii; le-a afectat statutul și reputația și a distrus imaginea pe care o aveau în inimile oamenilor, așa că ei îi poartă pică.) Așa este, acolo este legătura. Cred că oamenii care i-au emondat le-au vătămat mândria, i-au pus într-o poziție stânjenitoare, le-au distrus reputația și le-au compromis grav statutul în mințile celorlalți, expunându-i în fața atât de multor oameni. Acesta este motivul pentru răzbunarea lor. În această chestiune, reputația și statutul lor au fost afectate și, pentru a-și descărca resentimentele și ura din inimi, caută ocazii să-i atace și să se răzbune pe oamenii care i-au expus și i-au emondat. De ce alte manifestări dau dovadă antihriștii? (Unii sunt și deosebit de vicleni. Când cineva îi emondează, s-ar putea să nu-l contrazică sau să facă vreo declarație fățișă și chiar ar putea părea să ajungă să înțeleagă ceva despre ei înșiși, însă, ulterior, vor continua să comită aceleași fapte rele ca înainte și nu se vor căi niciodată cu adevărat. Folosesc astfel de fațade ca să inducă în eroare oamenii.) Aceasta este altă manifestare. Un anumit tip de antihrist face exact acest lucru. Își spune: „Unde e viață, e speranță. Deocamdată, voi fi răbdător și nu te voi lăsa să mă vezi așa cum sunt. Dacă te contrazic fățiș și refuz să accept emondarea, vei spune că sunt un om care nu practică sau nu iubește adevărul și, dacă se va afla acest lucru, va avea un impact asupra reputației mele. Dacă ar afla frații și surorile noastre, cu siguranță ar refuza să accepte conducerea unui om care nu are deloc iubire de adevăr. Mai întâi, trebuie să-mi fac o imagine bună. Când voi înfrunta emondarea și cineva îmi va expune vreo greșeală sau fărădelege pe care am făcut-o, voi rânji și voi suporta, prefăcându-mă că accept asta și voi clătina din cap în semn de încuviințare, fără să las pe nimeni să mă vadă cum sunt cu adevărat sau să știe ce cred realmente. Apoi, pot să mă prefac, să vărs câteva lacrimi și să spun ceva despre faptul că Îi sunt îndatorat lui dumnezeu și să termin cu asta. În felul acesta, frații și surorile vor crede că sunt un om care acceptă adevărul, iar eu pot continua, în mod legitim, să fiu conducător – și atunci îmi voi păstra reputația și statutul, nu-i așa?” Tot ce fac este prefăcătorie. Ați spune că astfel de oameni sunt ușor de văzut așa cum sunt? (Nu sunt ușor de văzut așa cum sunt.) Este necesară o perioadă de observație și de interacțiune cu ei pentru a vedea dacă protejează interesele casei lui Dumnezeu atunci când întâmpină probleme și dacă ei chiar practică sau nu conform adevărurilor-principii. Indiferent cât de bine sau corect ar putea părea că vorbesc, este doar temporar; mai devreme sau mai târziu, felul în care gândesc cu adevărat va ieși la lumină. Chiar dacă Dumnezeu nu-i dezvăluie, pot antihriștii să-și țină atât de bine ascunse adevăratele gânduri și natura-esență? Le pot acoperi întreaga viață? Ar fi imposibil; mai devreme sau mai târziu, aceste lucruri vor ieși la lumină. Prin urmare, indiferent cât de ticăloși sau vicleni ar putea fi antihriștii, atât timp cât au intenții și motive și se opun adevărului în acțiunile lor, în cele din urmă, vor fi discernuți și deslușiți de oameni care înțeleg adevărul. Astfel de antihriști sunt cei mai vicleni dintre toți; la prima vedere, par să accepte adevărul și lucrurile pozitive, dar, de fapt, în adâncul inimilor lor și în esența lor, nu iubesc adevărul și chiar sunt scârbiți de lucruri pozitive și de adevăr. Întrucât sunt elocvenți, majoritatea oamenilor nu-i pot discerne și doar cei care înțeleg adevărul sunt capabili să discearnă și să deslușească astfel de persoane. Mai există și alte exemple? (Era acest antihrist care a văzut că niște conlucrători de-ai lui aveau un calibru mai bun decât al lui și se pricepeau mai bine decât el să lucreze. Pentru a-și asigura statutul, a denaturat în secret faptele și a emis judecăți despre conlucrătorii și partenerii lui, inducând în eroare oamenii, atrăgându-i și făcându-i să-l asculte. Asta a dus la neîncredere reciprocă printre conlucrătorii lui. Nu mai lucrau armonios împreună și nu se obțineau rezultate în niciunul dintre aspectele lucrării. Când faptele rele ale antihristului au fost expuse, nu numai că a refuzat să accepte asta, ba chiar a oferit scuze și a încercat să se sustragă de la răspundere. Era evident că ar fi făcut orice pentru reputația și statutul său; indiferent cât de mulți frați și surori a rănit și indiferent cât de grav a tulburat și a perturbat lucrarea casei lui Dumnezeu, pur și simplu nu i-a păsat, cu atât mai puțin s-a simțit supărat sau vinovat. Nu avea nicio fărâmă de umanitate sau rațiune.) Pe scurt, antihriștii nu au scrupule în legătură cu sacrificarea intereselor oricui altcuiva pentru a-și proteja reputația și statutul. Chiar dacă trebuie să calce pe toată lumea pentru a-și menține statutul, nu vor ezita să o facă. Când vine vorba de protejarea reputației și statutului lor, nu le pasă dacă alți oameni trăiesc sau mor, iar lucrarea casei lui Dumnezeu și interesele bisericii pur și simplu nu există în mințile lor și nu sunt deloc în sfera lucrurilor de care țin cont. Din aceste acțiuni, putem vedea că antihriștii nu sunt oameni care aparțin casei lui Dumnezeu; sunt non-credincioși care s-au strecurat înăuntru. Casa lui Dumnezeu nu este căminul lor, deci niciunul dintre interesele sale nu are nicio legătură cu ei. Vor doar să-și atingă țelul de a exercita puterea și de a controla oamenii și să-și satisfacă ambițiile și dorințele personale în casa lui Dumnezeu. Întrucât acesta este tipul de natură-esență pe care o au antihriștii, categoric nu vor accepta să fie emondați și nici nu vor accepta niciun aspect al adevărului.

Din exemplele pe care tocmai le-am dat, puteți vedea că ambițiile și dorința antihriștilor de a urmări reputația și statutul sunt înnăscute. Antihriștii se nasc așa, cu acest fel de natură-esență. În niciun caz nu învață acest lucru după ce se nasc și nu este o consecință a mediului lor. Este la fel cum oamenii bolnavi nu se molipsesc de bolile lor după ce se nasc, ci le moștenesc. Aceste feluri de boli sunt imposibil de vindecat. Antihriștii se nasc cu o ambiție de a urmări reputația și statutul și nu sunt diferiți de reîncarnările diavolilor-regi. Antihriștii sunt scârbiți de adevăr și îl urăsc și nu acceptă deloc judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Așadar, indiferent ce fel de emondare întâlnesc, nu o vor accepta. Dacă un frate sau o soră obișnuită îi emondează, vor fi și mai puțin dispuși să accepte asta. Ei cred: „Nu ești calificat să mă emondezi, nu ești vrednic! De câte zile ești credincios? Când am devenit eu credincios, tu nici nu te născuseși! Când am devenit conducător, nici nu începuseși să crezi în dumnezeu!” Aceasta este atitudinea pe care o au față de emondarea din partea fraților și a surorilor. Se concentrează pe calificări și vechime și, din aceste motive, resping emondarea. Așadar, pot accepta emondarea din partea Celui de mai sus? Pe baza propriei naturi-esențe, nu vor accepta nici asta. Deși, la prima vedere, s-ar putea să nu spună nimic, inimile lor cu siguranță se vor împotrivi și o vor refuza. Asta fără îndoială. Când se confruntă cu adevărat cu emondarea din partea Celui de mai sus, cea mai comună manifestare a antihriștilor este să caute cu disperare subterfugii și să aducă argumente în apărarea lor, pentru a se sustrage de la responsabilitate, chiar mințindu-l pe Cel de mai sus și ascunzând lucruri de cei care le sunt inferiori, ca să scape basma curată. Antihriștii folosesc adesea această abordare de a-l minți pe Cel de mai sus și a ascunde lucruri de cei care le sunt inferiori, ca să evite emondarea din partea Celui de mai sus. De exemplu, dacă există multe probleme într-o biserică, nu le raportează niciodată. Dacă frații și surorile lor vor să raporteze aceste probleme, antihriștii nu le vor permite să facă asta și oricine o face va înfrunta oprimarea și excluderea din partea lor. Drept urmare, cei mai mulți oameni sunt obligați să nu se implice, să lase problemele nerezolvate și să se comporte ca niște persoane care vor să le facă pe plac oamenilor. Antihriștii ascund toate problemele bisericii, ținându-le complet secrete și nu îi permit Celui de mai sus să se implice sau să se intereseze de situație. De asemenea, antihriștii țin pe loc cât de mult pot rânduielile Celui de mai sus și nu le transmit și nici nu le pun în aplicare. Dacă rânduielile de lucru ale Celui de mai sus nu le afectează deloc reputația sau statutul, s-ar putea să facă niște anunțuri superficiale și să facă lucrurile de mântuială, dar cu siguranță nu le vor implementa cu adevărat. Dacă rânduielile de lucru ale Celui de mai sus le amenință sau le afectează într-un anumit fel reputația și statutul, atunci antihriștii trebuie să se gândească. Trebuie să reflecteze asupra felului în care să acționeze, asupra cui și când. Trebuie să acționeze cu grijă în privința acestor lucruri, calculându-le iar și iar în mințile lor. Dacă apar câteva probleme în lucrarea bisericii, antihriștii știu că sigur vor fi emondați sau chiar suspendați când va afla Cel de mai sus despre aceste probleme, așa că le țin secrete și nu le raportează Celui de mai sus. Nu le pasă deloc ce impact sau ce daune vor provoca acele probleme asupra lucrării casei lui Dumnezeu dacă nu sunt rezolvate; sunt indiferenți față de orice pierderi va suferi casa lui Dumnezeu. Nu se gândesc ce mod de abordare va fi în beneficiul lucrării casei lui Dumnezeu sau Îl va mulțumi pe Dumnezeu, se gândesc doar la reputația și statutul lor, la felul în care Cel de mai sus îi va privi și trata și cum să-și păzească reputația și statutul, ca să nu fie afectate. Acesta este felul în care antihriștii văd lucrurile și se gândesc la probleme, iar acest lucru le reprezintă complet firea. Prin urmare, antihriștii categoric nu vor raporta întocmai problemele care există în cadrul bisericii sau care apar în lucrarea lor. Indiferent ce lucrare fac, indiferent ce dificultăți înfruntă sau dacă întâlnesc situații pe care nu știu cum să le gestioneze sau în care nu știu ce alegere să facă, în timp ce desfășoară acea lucrare, vor acoperi și vor ascunde aceste lucruri, de teamă că Cel de mai sus va spune că au un calibru prea slab sau va afla despre adevărata lor situație sau îi va emonda, pentru că nu au gestionat sau rezolvat prompt acele dificultăți sau situații. Antihriștii nu țin cont de interesele casei lui Dumnezeu sau de lucrarea bisericii, ca să evite să fie emondați de Cel de mai sus. Nu ezită să sacrifice lucrarea și interesele bisericii ca să-și mențină statutul și mijloacele de trai și să se asigure că Cel de mai sus are o bună impresie despre ei. Nu le pasă că întârzie sau afectează progresul lucrării bisericii și cu atât mai puțin de intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Indiferent ce dificultăți întâlnesc frații și surorile sau ce probleme există legate de intrarea lor în viață, antihriștii nu le pot rezolva și nu vor căuta de la Cel de mai sus. Știu clar că ascunzând problemele și lăsându-le nerezolvate vor întârzia și vor afecta progresul lucrării bisericii și vor provoca pierderi vieților fraților și surorilor, dar ignoră aceste lucruri și nu le pasă de ele. Indiferent ce probleme majore apar în biserică, nu le raportează niciodată, în schimb, fac tot ce pot ca să le ascundă și să le izoleze. Dacă frații și surorile le descoperă faptele rele și scriu scrisori în care le raportează, antihriștii încearcă și mai mult să ascundă și să izoleze acele scrisori. Care este scopul lor în ascunderea și izolarea acelor scrisori? Să-și păstreze statutul, să-și protejeze reputația și prestigiul și să păstreze tot ce au în acel moment. Pentru ei, să fie concediați sau evaluați de către Cel de mai sus drept nepotriviți pentru lucrarea lor este ca și cum și-ar pierde viețile și ar fi condamnați la moarte, e ca și cum ar ajunge la capătul drumului în credința lor în Dumnezeu. Așadar, orice-ar fi, nu caută niciodată de la Cel de mai sus. În schimb, se gândesc la moduri de a ascunde toate problemele care există în lucrarea lor și de a-l împiedica pe Cel de mai sus să le descopere. Nu este această practică a lor foarte josnică? Ei cred că, în ochii lui Dumnezeu și ai Celui de mai sus, un conducător bun trebuie să fie cineva care nu are niciodată probleme sau dificultăți, care poate gestiona bine toate chestiunile și care este potrivit pentru toate tipurile de lucrare. Cred că un conducător bun nu se plânge niciodată de dificultăți și caută în ceea ce privește problemele și că, în mintea lui Dumnezeu și a Celui de mai sus, un conducător bun trebuie categoric să fie o persoană perfectă, fără defecte, care poate face lucrarea bine, fără ca Cel de mai sus să fie nevoit să-l emondeze. Prin urmare, își păzesc vehement statutul, sperând să-i facă o impresie bună Celui de mai sus și să-l facă să creadă, în mod greșit, că sunt potriviți pentru lucrarea lor, că îi pot face față și că nu vor apărea probleme majore și, prin urmare, să creadă că nu este nevoie să investigheze direct despre lucrarea lor sau să le ofere îndrumare și că sigur nu este nevoie să-i emondeze. Antihriștii vor să-și creeze o asemenea imagine, să-i facă pe ceilalți să creadă, în mod greșit, că Dumnezeu crede în ei și le încredințează totul, că îi însărcinează cu sarcini importante și are mare încredere în ei, până în măsura în care este reticent să-i emondeze, de teamă că, dacă devin negativi și leneși, asta va afecta lucrarea. Antihriștii îi fac pe frați și pe surori să creadă că sunt populari în casa lui Dumnezeu și în biserică și că sunt figuri importante în casa lui Dumnezeu. De ce vor să le impună fraților și surorilor o asemenea iluzie și o asemenea fațadă? Ca să-i facă pe oameni să-i stimeze și să li se închine, ca să se poată bucura de beneficiile statutului în biserică, precum și de un statut înalt și de un tratament favorabil, până într-acolo încât ar putea lua locul lui Dumnezeu. Le spun adesea fraților și surorilor: „Dumnezeu nu vă poate vorbi personal, el nu poate veni la nivelul vostru și nu poate efectua personal lucrarea și, în niciun caz, el nu poate să trăiască alături de voi și să vă îndrume în toate lucrurile diferite pe care le întâlniți în viețile voastre cotidiene. Așadar, cine va efectua aceste sarcini specifice? Nu conducătorii și lucrătorii ca noi?” În timp ce fac tot ce pot ca să-și păzească statutul, adesea spun astfel de lucruri și exprimă asemenea idei, astfel încât frații și surorile să creadă în ei și să aibă încredere în ei complet și fără îndoială. Care este natura acestei practici a lor? Nu înseamnă asta că îl mint pe Cel de mai sus și le ascund lucruri celor care le sunt subalterni? (Ba da.) Aceasta este partea inteligentă a abordării lor. Majoritatea oamenilor au un calibru slab, nu înțeleg adevărul, nu pot discerne antihriștii și pot doar să fie induși în eroare și folosiți de antihriști. Dacă antihriștii ar încerca să inducă oamenii în eroare în mod direct, spunând: „Cel de mai sus chiar crede în mine, mă ascultă în toate”, oamenii ar putea fi puțin precauți și ar putea avea puțin discernământ asupra lor, dar antihriștii nu vorbesc astfel, într-un mod direct. Folosesc un anume fel de a vorbi ca să-i inducă în eroare pe oameni și să-i facă să creadă, în mod greșit, că Cel de mai sus probabil crede în ei și are încredere în ei, pentru a le fi încredințat lucrarea unui conducător. Netoții cărora le lipsește discernământul și care nu urmăresc adevărul se lasă păcăliți și îi urmează, iar când se întâmplă ceva, acei netoți nu se roagă lui Dumnezeu, nici nu caută adevărul în cuvintele Sale, ci vin înaintea antihriștilor, cerându-le să le arate drumul și să aleagă o cale pentru ei. Acesta este țelul pe care antihriștii vor să-l atingă prin acțiunile lor. Dacă, în biserică, nu există câțiva oameni care înțeleg adevărul, care discern și expun antihriștii, majoritatea oamenilor îi vor crede orbește, li se vor închina și îi vor urma și vor trăi sub controlul lor. Acest lucru este foarte periculos! Dacă cineva este indus în eroare și controlat de un antihrist timp de trei sau cinci ani, viața sa va suferi o pierdere grozavă. Dacă este indus în eroare și controlat de un antihrist timp de opt sau 10 ani, atunci va fi complet ruinat; chiar dacă va vrea să se revanșeze, nu va avea ocazia.