b. Cu impostură

Acum vom avea părtășie despre al doilea aspect. Antihriștii folosesc adesea ipocrizia ca să obțină statut; spun anumite lucruri plăcute auzului oamenilor și care sunt în conformitate cu noțiunile acestora și, de ochii lumii, fac anumite lucruri care determină oamenii să-i aprobe și să-i admire, sporindu-și astfel popularitatea – acesta este alt mod prin care antihriștii induc în eroare oamenii. Există o diferență între impostură și prefăcătorie? În ceea ce privește comportamentul extern, prefăcătoria și impostura sunt de obicei o singură stare; sunt interconectate. Vom avea părtășie despre ele separat, pentru ca oamenii să le audă mai clar și să ajungă să le cunoască mai bine. Sensul primar al cuvântului „impostură” nu este „fals”, ci mai degrabă „arogarea unei identități false”. De ce se dedau antihriștii la impostură? Firește, au anumite obiective: antihriștii se dedau la impostură ca să câștige statut și prestigiu; dacă nu, nu s-ar deda niciodată la impostură, nu ar face niciodată o asemenea prostie. Acest lucru poate fi văzut clar de cei cu ochi pătrunzători. Dacă oamenii se dedau adesea la impostură, în mod firesc, îi vor face pe ceilalți să fie dezgustați de ei, să-i deteste și să-i condamne – atunci de ce continuă antihriștii să facă lucrurile pe care le fac? Pur și simplu asta e natura lor: nu le pasă ce sunt nevoiți să facă pentru a câștiga reputație și statut, deja nu au pic de rușine. Pentru a câștiga statut în mințile oamenilor, primul lucru pe care îl fac antihriștii este să-i determine să aibă încredere în ei, să-i admire, să-i venereze. Așadar, cum realizează acest obiectiv? În afară de simularea unor comportamente bune și manifestări care corespund noțiunilor oamenilor, ei și copiază stilul unor persoane remarcabile și faimoase, imitând felul în care vorbesc, pentru a-i face pe oameni să-i aprecieze și să-i admire. În felul acesta, pe nesimțite, încep să fie venerați, flatați și sprijiniți de anumiți oameni din biserică, îi privesc pe antihriști ca pe niște personalități spirituale sau ca pe niște oameni faimoși, ceea ce înseamnă că, în biserică și în inimile unei anumite părți dintre oameni, antihriștii sunt admirați și adorați ca personalități spirituale. Asta pentru că majoritatea oamenilor nu au deloc discernământ și venerează și adoră pe oricine este plăcut și admirat de inimile lor. În biserică, ce fel de persoană întruchipează în principal antihriștii? Personalități spirituale, pentru că majoritatea oamenilor venerează personalitățile spirituale. În iudaism, fariseii erau personalități spirituale venerate de oameni, aceștia venerându-i pentru cunoașterea lor, pentru falsa pietate și pentru comportamentul lor bun; și astfel, în iudaism, fariseii erau foarte populari, foarte admirați. Astăzi, în biserică, există de asemenea unii cărora le place să venereze personalități spirituale. În primul rând, îi venerează pe cei din cadrul bisericii care cred în Dumnezeu de mulți ani, care au anumite așa-zise experiențe și mărturii spirituale, care au primit harurile și binecuvântările lui Dumnezeu, care au avut viziuni mărețe, care au avut câteva experiențe extraordinare. Mai există și aceia care sunt lăudăroși și volubili atunci când sunt în preajma oamenilor, inspirându-i să-i venereze și să-i admire. Există alții ale căror mijloace, căi și principii după care acționează sunt în conformitate cu regulile bisericii, al căror comportament extern pare pios. În plus, există alții care par să aibă multă credință în Dumnezeu. Tuturor acestor oameni le este dat titlul de oameni spirituali. Așadar, cum se prefac antihriștii că sunt oameni spirituali? Pur și simplu spun lucrurile pe care le spun oamenii spirituali și fac lucrurile pe care le fac oamenii spirituali, pentru a-i face pe oameni să-i considere persoane spirituale. Dar spun și fac aceste lucruri din inimă? Nu, mimează, urmează o reglementare, o fac doar ca să-i vadă alții. De exemplu, când li se întâmplă ceva, se roagă imediat – însă nu caută cu adevărat sau nu se roagă cu adevărat, doar fac lucrurile automat, dându-se în spectacol ca oamenii să spună că Îl iubesc foarte mult pe Dumnezeu și că le este foarte frică de El. În plus, când se îmbolnăvesc și au nevoie de tratament, nu se duc să se trateze și nici nu iau medicamentele care le trebuie. Oamenii spun: „Dacă nu iei medicamente, boala ta s-ar putea agrava. Există o vreme pentru medicamente și există o vreme pentru rugăciune. Trebuie doar să-ți urmezi credința și să nu-ți abandonezi datoria.” Ei răspund: „E în regulă – dumnezeu este cu mine, nu mi-e frică.” La exterior, se prefac că sunt calmi, că nu se tem și că sunt plini de credință, dar în sinea lor, sunt îngroziți și fug în secret la doctor imediat ce simt un disconfort. Iar dacă cineva descoperă că au mers la doctor și că au luat medicamente, încearcă să găsească motive sau scuze ca să ascundă asta. De asemenea, ei spun adesea: „Boala este o încercare de la dumnezeu. Când trăiești în boală, te îmbolnăvești; când trăiești în cuvintele lui dumnezeu, nu ai nicio boală. Nu trebuie să trăim în boală – dacă trăim în cuvintele lui dumnezeu, această boală va dispărea.” Fățiș, asta îi învață adesea pe oameni, folosesc cuvintele lui Dumnezeu ca să-i ajute pe oameni; dar, în secret, își vindecă boala folosind mijloace omenești. În fața altor oameni, spun că se bazează pe Dumnezeu și că totul este în mâinile Lui, spun că nu se tem de boală sau de moarte; dar în inimile lor, se tem mai mult decât oricine, se tem că se vor îmbolnăvi și vor merge la spital și sunt și mai îngroziți de moarte. Nu au deloc credință adevărată. În fața altor oameni, se roagă și spun: „Mă supun cu bucurie suveranității și rânduielilor lui dumnezeu. Totul vine de la el și oamenii nu ar trebui să se plângă.” Între timp, în inimile lor, se gândesc: „Mi-am făcut datoria cu multă loialitate, cum de s-a abătut această boală asupra mea? Și cum se face că nimeni altcineva nu s-a îmbolnăvit? Oare dumnezeu folosește acest lucru ca să mă dezvăluie, să mă împiedice să fac această datorie? Oare dumnezeu mă detestă? Și dacă mă detestă, oare sunt un prestator de servicii? Oare dumnezeu mă folosește ca să prestez servicii? Oare voi avea un final în viitor?” Nu îndrăznesc să se plângă cu voce tare, dar în inimile lor, au apărut îndoieli cu privire la Dumnezeu. În sinea lor, își spun că nu tot ce face Dumnezeu este neapărat corect. Totuși, la exterior, se prefac că totul este în regulă, dau impresia că până și când se îmbolnăvesc, asta nu-i poate ține pe loc și încă pot să-și facă datoria și să fie supuși și loiali, că încă se pot consuma pentru Dumnezeu. Oare asta nu înseamnă că se prefac și sunt niște impostori? Credința și supunerea lor sunt false; loialitatea lor este falsă. Aici nu există deloc supunere adevărată, nici credință adevărată, cu atât mai puțin încredere și abandon adevărat. Nu caută intențiile lui Dumnezeu, nu-și examinează firile corupte și nici nu caută adevărul ca să-și rezolve problemele. În inimile lor, nu se gândesc decât la interesele lor trupești, la finalul și destinația lor; inimile lor sunt pline de plângeri, înțelegeri greșite și suspiciuni despre Dumnezeu – și totuși, la exterior, dau impresia unei personalități spirituale și, orice li se întâmplă, spun: „Este bunăvoința lui dumnezeu, nu trebuie să mă plâng.” Gurile lor nu se plâng, dar inimile lor sunt zguduite: plângerile, înțelegerile greșite și îndoielile lor despre Dumnezeu continuă să clocotească în inimile lor. După toate aparențele, citesc adesea cuvintele lui Dumnezeu și nu întârzie să-și facă datoria, dar în inimile lor, au renunțat deja la datoria lor. Nu asta înseamnă impostura? Aceasta este impostură.

Antihriștii vor fi mereu impostori, indiferent de situație; nu fac diferențe în privința ocaziilor. De exemplu, când participă la adunări, unii frați și surori se salută între ei. Cum abordează antihriștii acest lucru? Ei spun: „Nu mai stați la taifas, suntem la o adunare! Unde credeți că vă aflați să stați la taifas despre astfel de lucruri? Nu aveți deloc o inimă cu frică de dumnezeu. Fiți serioși!” Unii oameni iau o pauză când își fac datoria și, când un antihrist vede asta, spune: „Iar ești superficial, nu-i așa? Atunci ar trebui să citești imediat cuvintele lui dumnezeu și să vii înaintea lui ca să te rogi.” Când frații și surorile fac schimb de păreri ca să dobândească unul de la celălalt abilități profesionale, ei vor spune: „Mai întâi, ar trebui să aveți părtășie despre cuvintele lui dumnezeu și să vă rugați și după aceea să schimbați păreri și idei.” Dacă cineva nu s-a rugat înainte să înceapă o adunare, antihristul îi va face reproșuri, îl va defini ca fiind un anumit tip de persoană și va avea ceva de spus despre el. În toate privințele, îi face pe ceilalți să vadă că este foarte spiritual, foarte serios, că este foarte conștiincios față de adevăr și că se străduiește să urmărească adevărul, că este foarte responsabil cu datoria lui, că poate citi cuvintele lui Dumnezeu regulat, în fiecare zi, că are o viață spirituală normală, că participă regulat la adunări, că, atunci când participă la adunări, se roagă, citește cuvintele lui Dumnezeu și are părtășie în modul recomandat și că nu stă niciodată la taifas și nici nu vorbește despre problemele de acasă. Dacă cineva îi spune: „Ți-a crescut părul. Ar trebui să te tunzi. E cald acum, așa că te vei răcori dacă te tunzi”, el răspunde: „Nu contează că mi-a crescut puțin părul. Lucrarea este importantă. Căldura nu-mi va face nicio problemă dacă îmi mai las părul să crească vreo două zile.” Cineva spune: „Ai hainele zdrențuite. Dacă nu le schimbi, oamenii vor râde de tine.” Antihristul spune: „Nu contează. Noi, credincioșii în dumnezeu, ne facem griji că lumea va râde de noi? Am suferit cu toții foarte mult și, în tot acest timp, am îndurat persecuția marelui balaur roșu. Am mers pe calea de a fi respinși de oamenii din lume. Și ce dacă oamenii râd de mine din cauza hainelor mele zdrențuite? Atât timp cât dumnezeu mă acceptă, asta e tot ce contează.” E bine să spună asta? (Se preface a fi spiritual.) Unii oameni văd că pun întrebări și îi fac pe toți să aibă părtășie despre ele după o predică, dar oamenii nu pot răspunde la ele în părtășie, așa că fac acest rezumat: „Am dobândit puțină înțelegere nouă aici. Dumnezeu nu mănâncă niciodată nimic degeaba, dar noi mâncăm până și varză degeaba.” Ați mai auzit zicala asta? (Nu.) Spun că Dumnezeu nu mănâncă niciodată nimic degeaba, adică Dumnezeu ține predici oamenilor și, astfel, Și-a câștigat mâncarea. Nu suntem capabili să avem părtășie despre nimic, așa că mâncăm până și varză degeaba. Unii oameni fără discernământ consideră că acest lucru este adevărul și merg să-l spună peste tot. Nu cred că părtășia despre cunoașterea de sine, căutarea supunerii și iubirii față de Dumnezeu și alte astfel de subiecte discutate adesea de oameni pot fi considerate spirituale, mărețe sau o înțelegere nouă. Pentru ei, numai ce a spus acea persoană este o nouă înțelegere și este un lucru măreț! Ce a spus acea persoană sună corect, dar după o analiză minuțioasă, pare un lucru dezgustător și lipsit de sens. Este un lucru inventat de cei care nu au deloc înțelegere spirituală, însă tot vor să se prefacă a fi spirituali, să pretindă că înțeleg și cunosc adevărul – nu este o prostie? (Ba da.) Se specializează în a învăța să spună cuvinte și doctrine arogante și lipsite de conținut și nu dau importanță practicării adevărului și pătrunderii în realitate. De aceea se specializează în a învăța să vorbească despre doctrine spirituale și nu se analizează niciodată ca să vadă dacă au sau nu adevărul-realitate – oare acești oameni nu sunt ipocriți? Dumnezeu detestă cel mai mult astfel de oameni.

Când se întâlnesc, acești așa-ziși oameni spirituali filosofează, discută taine, vorbesc despre cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu. Lucrurile despre care vorbesc sunt atât de mărețe și discuția nu pare deloc să fie una pământească. Tot vorbesc, divagând și discutând despre lucruri complet irelevante. Ce înseamnă „a vorbi despre lucruri complet irelevante”? Tot vorbesc până ajung să spună prostii absolute, concurează unul cu celălalt ca să vadă cine a citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și cât pot să-și amintească și să predice dintr-un capitol al cuvintelor lui Dumnezeu, cine poate predica într-un mod mai măreț și mai profund decât al celorlalți și cine poate predica într-un mod care aduce mai multă lumină decât aduc alții. Concurează cu aceste lucruri, iar asta se numește „a concura în spiritualitate”. Uneori oamenii stau la taifas, vorbind despre cum le-a mers în ultima vreme sau despre câteva chestiuni externe. Apoi vine o „persoană spirituală” și, când îi aude pe toți vorbind despre aceste lucruri, își ia cartea conținând cuvintele lui Dumnezeu și se duce să găsească un colț în care să o citească. Oare o astfel de persoană nu pare antisocială și ciudată? Când am părtășie cu câțiva oameni despre un subiect principal, luăm o pauză la mijloc și vom vorbi despre chestiuni externe – nu este normal? În timpul acestei discuții, unii nu scot un sunet. Ce vor să spună prin asta e: „O să-ți ascult părtășia despre adevăr, dar dacă începi să stai la taifas, nu voi mai asculta. Dacă o să continui să faci asta mult timp, atunci voi pleca.” Unde pleacă? Merg să caute un loc în care să se roage și spun cu încredere: „O, dumnezeule, te rog să-mi iei înapoi inima. Lasă-mă să mă liniștesc înaintea ta, nu mă lăsa să fiu ademenit și cuprins de problemele non-credincioșilor și nu mă lăsa să fiu atras de tendințele lumești.” Este acesta un lucru foarte spiritual? Ei cred că da. Când vorbești despre problemele de acasă și despre starea ta din ultimul timp, ei cred că asta nu este părtășie despre adevăr, că nu sunt menționate deloc cuvintele lui Dumnezeu și astfel pleacă și merg înaintea lui Dumnezeu, ca să se roage. Nu este puțin ciudat? Aceasta este impostura celor care caută să fie spirituali – se pricep foarte bine la impostură! Scopul lor când se dedau la impostură este de a-i face pe ceilalți să vadă că sunt spirituali, că sunt serioși în urmărirea lor, că trăiesc mereu înaintea lui Dumnezeu, că există lumină în cuvintele lor, că urmăresc adevărul, că nu sunt constrânși de lumea laică exterioară sau de afecțiuni familiale, că nu au deloc astfel de nevoi trupești, că sunt diferiți de oamenii normali, că deja au renunțat la lumea laică și la astfel de interese vulgare. Când anumiți oameni le spun câteva cuvinte non-credincioșilor, ei spun: „Nu e corect. Acești non-credincioși sunt răi. În clipa în care le vorbești și te amesteci în treburile lor, te simți tulburat în sinea ta și trebuie să te grăbești înaintea lui dumnezeu ca să te mărturisești și să te rogi. Trebuie să te grăbești să citești cuvintele lui dumnezeu, să le lași să te ocupe și să te umple.” Și astfel, când văd non-credincioși, oameni care nu cred în Dumnezeu, îi evită și nu vor să le vorbească. Nu vor să se implice nici în interacțiuni normale și oamenii îi consideră ciudați. Motivul pentru care acționează în felul acesta este: „Non-credincioșii sunt toți diavoli și nu trebuie să vorbim cu ei. Dumnezeu detestă diavolii, așa că, dacă interacționăm cu diavolii și ne apropiem de ei, atunci dumnezeu va detesta și el asta. Ar trebui să detestăm ce detestă dumnezeu și ar trebui să respingem ce respinge dumnezeu.” Dacă văd un frate sau o soră vorbind, având o discuție sinceră sau discutând probleme de acasă cu un membru al familiei sau un prieten non-credincios, își formează o judecată despre el, gândindu-se: „E un credincios experimentat care crede în dumnezeu de mulți ani. Nu încearcă să evite non-credincioșii, ci, în schimb, se apropie atât de mult de ei. Asta înseamnă că îl trădează pe dumnezeu și, când va întâmpina o problemă, sigur va deveni o iudă.” Etichetează astfel de oameni. Unii oameni au părinți care nu cred în Dumnezeu, dar nici nu se opun credinței copilului lor. Ocazional, își sună părinții să vadă ce fac sau, când sunt bolnavi, se întorc acasă pentru a avea grijă de ei – este absolut normal, iar Dumnezeu nu condamnă acest lucru. Și ce fac acești oameni spirituali, acești antihriști? Așa văd ei lucrurile? Fac caz din asta, spunând: „De obicei, vorbești atât de bine și îi faci pe alții să renunțe la afecțiunile lor și să nu fie constrânși de ele, dar văd că afecțiunile tale sunt și mai puternice. Părinții tăi nu cred în dumnezeu, așa că trebuie să-i respingi.” Cealaltă persoană răspunde: „Părinții mei nu cred în Dumnezeu, dar nici nu-mi stau în cale. Mă sprijină foarte mult.” Antihristul răspunde: „Chiar dacă te sprijină, nu este acceptabil și tot sunt diavoli. Cum mai poți găti pentru ei?” Celălalt spune: „Oare aceasta nu este afecțiune umană normală? Nu e normal să gătești câteva mese pentru părinții tăi și să le arăți puțină iubire filială? Dumnezeu nu condamnă acest lucru, așadar, tu pentru ce îl condamni?” Antihristul răspunde: „Dumnezeu nu și-ar bate capul cu o problemă atât de mică! Întrucât dumnezeu nu ar face-o, ar trebui să luăm atitudine și să rămânem fermi în mărturia noastră. Crezi în dumnezeu de atât de mulți ani și totuși nu ai deloc discernământ sau statură și poți trata atât de bine diavolii – afecțiunile tale sunt prea puternice!” Condamnă până și acest lucru! Condamnă oamenii și-i etichetează pentru că face orice ca să arate că are statură, că este serios în urmărirea lui, că are credință, dar, în final, când moare un membru al familiei lui, plânge atât de multe zile încât nu se poate da jos din pat și chiar vrea să-și abandoneze credința. Cineva îi spune: „Nu ești o persoană spirituală?” El răspunde: „Oamenii spirituali nu pot fi și ei slabi? Nu pot fi slab pentru puțin timp?” Oare asta nu e sofistică? Oamenii spirituali falși sunt capabili să se prefacă, iar asta se numește impostură. Pretind că nu au nicio slăbiciune, că sunt supuși, că au credință în Dumnezeu și că Îi sunt loiali, că sunt capabili să-și respecte jurămintele, că sunt capabili să îndure suferințe și să se sacrifice, fără să se poarte în vreun fel pe care oamenii l-ar putea considera nepotrivit sau care nu este ideal. Judecând după comportamentul lor extern, oamenii îi aprobă și nu le pot găsi niciun defect, par să fie practic în concordanță cu decența creștină și nici măcar nu par să devină negativi sau slabi. Când văd că cineva se simte slab și negativ, adesea îl mustră aspru, spunând: „Devii slab din cauza unei probleme nesemnificative – oare acest lucru nu-l rănește foarte mult pe dumnezeu? Ai idee în ce vremuri trăim? Dumnezeu ne-a spus atât de multe cuvinte, deci cum mai poți deveni slab? Cum poți înțelege atât de puțin inima lui dumnezeu? Indiferent de problema pe care o întâlnești, trebuie să mergi întotdeauna înaintea lui dumnezeu ca să te rogi, să înveți să-l iubești pe dumnezeu și să-i fii loial și trebuie să te supui și să nu devii slab. Dacă ții mereu cont de trupul tău, oare nu te răzvrătești împotriva lui dumnezeu?” Nu pare să fie nimic greșit cu lucrurile pe care le spun aici, dar toate sunt vorbe goale și nu pot rezolva problemele oamenilor. Spun: „Ai idee în ce vremuri trăim?” – are asta vreo legătură cu faptul că oamenii se simt slabi? Are vreo legătură cu răzvrătirea? Oamenii au firi corupte și trăiesc în trupul lor și pot să devină oricând slabi și să se răzvrătească.

Antihriștii vor să joace rolul oamenilor spirituali, a celor mai buni dintre frați și surori și a oamenilor care înțeleg adevărul și îi pot ajuta pe cei care sunt slabi și imaturi. Care este ținta lor când joacă acest rol? Mai întâi, cred că au depășit deja trupul și lumea laică, că s-au eliberat de slăbiciuni și de nevoile trupești ale umanității normale. Cred că sunt aceia din casa lui Dumnezeu care-și pot asuma sarcini importante, care pot ține cont de intențiile lui Dumnezeu și ale căror inimi sunt pline de cuvintele Lui. Se laudă că au îndeplinit deja cerințele lui Dumnezeu și că L-au mulțumit, că au fost capabili să țină cont de intențiile lui Dumnezeu și că au fost capabili să obțină destinația minunată promisă de El. Prin urmare, sunt adesea foarte îngâmfați și se simt superiori celorlalți. Folosesc cuvinte pe care și le pot aminti și pe care le pot înțelege cu mințile lor pentru a le face morală altora, pentru a-i condamna și a emite judecăți despre ei. De asemenea, folosesc adesea anumite abordări și zicale pe care și le închipuie în noțiunile lor pentru a-i delimita și a-i instrui pe alții, făcându-i pe alți oameni să respecte regulile și să asculte de ei, astfel încât să-și poată proteja statutul în biserică. Cred că, atât timp cât pot să predice un set de doctrine spirituale, să strige sloganuri la modă, să arate calea, să fie dispuși să iasă în față și să-și asume o lucrare și să mențină ordinea normală a bisericii, atunci vor fi oameni spirituali, iar statutul lor va fi stabil. Prin urmare, se dau oameni spirituali și se laudă cu asta și, în același timp, se dau oameni omnipotenți, complet capabili și perfecți. De exemplu, dacă îi întrebi dacă pot să scrie la computer, spun: „Da, nu-mi este dificil să scriu la computer.” Îi întrebi: „Poți repara mașinării?” Spun: „Principiile tuturor mașinăriilor sunt aceleași. Da, le pot repara.” Întrebi: „Poți repara tractoare?” Spun: „Dacă repar mașinăria aceea rudimentară înseamnă că pot să repar mașinării?” Îi întrebi: „Știi să gătești?” Spun: „Mănânc, așa că bineînțeles că știu să gătesc!” Întrebi: „Poți să pilotezi un avion?” Spune: „Nu am învățat niciodată, dar dacă aș învăța, aș putea s-o fac. Aș putea să fiu căpitan de avion, nicio problemă.” Cred că pot face orice, că se pricep la toate. Computerul cuiva se strică și li se cere să-l repare. Spun că îl pot repara ușor, dar de fapt habar nu au și nu știu cum să-l repare și, în cele din urmă, după ce încearcă să-l repare de nenumărate ori, ajung să șteargă toate informațiile de pe computer. Persoana căreia îi aparține computerul îi întreabă: „Îl poți repara sau nu?” Iar ei răspund: „Am mai reparat computere, dar acum am uitat cumva cum s-o fac. Cel mai bine ar fi să-i ceri altcuiva să-l repare.” Se pricep la prefăcătorie, nu-i așa? Astfel de oameni au firea arhanghelului; nu pot spune niciodată: „Nu știu cum s-o fac”, „Nu pot s-o fac”, „Nu mă pricep s-o fac”, „N-am mai văzut asta” sau „Nu știu” – niciodată nu pot să spună astfel de lucruri. Oricare ar fi chestiunea, dacă îi întrebi despre ea, chiar dacă nu știu cum s-o facă și nu au mai văzut niciodată așa ceva, tot născocesc motive și scuze, astfel încât să crezi, în mod greșit, că se pricep la toate, că știu cum să facă totul, că pot face totul și că orice poate fi făcut. Ce fel de persoane vor să fie? (Supraoameni, oameni complet capabili.) Vor să fie oameni complet capabili, să se dea drept îngeri de lumină – nu sunt felul acesta de lucruri? Întrucât antihriștii vor să se prefacă mereu că se pricep la orice, atunci când le ceri să lucreze împreună cu ceilalți, să schimbe păreri, să discute, să aibă părtășie și să comunice cu alții despre probleme, nu pot s-o facă. Spun: „Nu am nevoie să lucrez cu nimeni. Nu am nevoie de un asistent. Nu am nevoie de ajutorul nimănui pentru nimic. Pot s-o fac singur, știu cum să fac orice, sunt complet capabil și nu există nimic ce nu pot face, nimic ce nu pot realiza și nimic ce nu pot duce la bun sfârșit. Cine sunt eu? Nu știți cum să faceți nimic și, chiar dacă știți cum să faceți ceva, nu vă pricepeți la acel lucru. Chiar dacă am învățat să fac un singur lucru, știu cum să fac totul. Dacă mă pricep la un lucru, atunci mă pricep la toate lucrurile. Știu cum să scriu articole și pot vorbi limbi străine. Chiar dacă nu pot vorbi nicio limbă străină acum, dacă aș studia, atunci nu ar fi nicio problemă să învăț cinci limbi străine.” Cineva îi întreabă dacă pot juca în filme, dacă pot cânta și dansa, iar ei spun că pot face toate aceste lucruri. Se pricep să se laude, nu-i așa? Se prefac că pot face orice și că știu cum să facă orice – chiar au natura arhanghelului! Cineva îi întreabă dacă au devenit vreodată slabi de-a lungul anilor în care au crezut în Dumnezeu, iar ei răspund: „De ce să devin slab? Cuvintele lui dumnezeu sunt rostite foarte clar. Nu trebuie să devenim slabi. Dacă o facem, atunci îl dezamăgim pe dumnezeu. Ar trebui să depunem un efort de 120% ca să răsplătim iubirea lui dumnezeu!” Cealaltă persoană întreabă: „Ți-a fost vreodată dor de casă, după ce ai părăsit-o acum mulți ani? Plângi când ți-e dor de casă?” Ei răspund: „De ce să plâng? Dumnezeu este în inima mea. Când mă gândesc la dumnezeu, nu-mi mai este dor de casă. Toți membrii non-credincioși ai familiei mele sunt diavoli și satane. Mă rog fie blestemați.” Cealaltă persoană îi întreabă: „Te-ai rătăcit vreodată în toți anii tăi de credință?” Răspund: „Cuvintele lui dumnezeu sunt rostite atât de clar, cum s-ar putea rătăci cineva? Cei care se rătăcesc sunt oameni absurzi, lipsiți de înțelegere spirituală. Oare cineva cu un calibru ca al meu s-ar putea rătăci? Pot eu merge pe calea greșită? În niciun caz.” Cred că se pricep la toate, că sunt mai buni decât oricine altcineva. Ce cred despre oamenii care devin negativi și slabi? Spun: „Oamenii care devin negativi și slabi pur și simplu nu au nimic mai bun de făcut.” Chiar așa stau lucrurile? Puțină negativitate și slăbiciune sunt normale, întrucât există un motiv în spatele negativității și slăbiciunii, așadar, cum pot descrie această problemă spunând că acești oameni „nu au nimic mai bun de făcut”? Antihriștii pretind că sunt spirituali în felul acesta, că sunt capabili să facă orice, că nu au niciun neajuns și nicio slăbiciune și, mai mult decât atât, pretind că nu sunt răzvrătiți și că nu au comis niciodată nicio fărădelege.

Indiferent de context, indiferent ce datorie face, un antihrist va încerca să dea impresia că nu este slab, că e mereu puternic, plin de credință și niciodată negativ, astfel încât oamenii să nu-i vadă niciodată statura reală sau atitudinea reală față de Dumnezeu. De fapt, în adâncul inimii lui, chiar crede că nu există nimic ce nu poate face? Crede cu adevărat că e lipsit de slăbiciuni, negativitate sau dezvăluiri de corupție? Categoric nu. Se pricepe să se prefacă, e specialist în a ascunde lucruri. Îi place să le arate oamenilor latura sa puternică și splendidă; nu vrea ca aceștia să-i vadă partea slabă și adevărată. Scopul lui este evident: este, pur și simplu, să-și mențină vanitatea și mândria, să protejeze locul pe care îl are în inimile oamenilor. El crede că, dacă se deschide în fața altora în ceea ce privește propria negativitate și slăbiciune, dacă-și dezvăluie acea parte care este răzvrătită și coruptă, asta va fi o deteriorare gravă la adresa statutului și reputației lui – e mai multă bătaie de cap decât merită. Așadar, ar prefera să moară decât să admită că există momente când este slab, răzvrătit și negativ. Și, dacă vine o zi când toată lumea îi vede partea slabă și răzvrătită, când vede că este corupt și că nu s-a schimbat deloc, el se va preface în continuare. El crede că, dacă recunoaște că are o fire coruptă, că e o persoană de rând, cineva care este insignifiant, atunci își va pierde locul în inimile oamenilor, va pierde închinarea și adorația tuturor și, așadar, va fi eșuat total. Și astfel, orice s-ar întâmpla, nu se va deschide înaintea oamenilor; orice s-ar întâmpla, nu își va da puterea și statutul nimănui altcuiva; în schimb, încearcă tot ce se poate ca să concureze și nu va renunța niciodată. Ori de câte ori întâmpină o problemă, ia inițiativa de a ieși în evidență, de a se afișa și de a se etala. În momentul în care se ivește o problemă și apar consecințe, fuge și se ascunde sau încearcă să paseze altcuiva responsabilitatea. Dacă întâmpină o problemă pe care o înțelege, arată imediat ce poate și profită de ocazie ca să-i facă pe alții să-l cunoască, astfel încât oamenii să poată vedea că are talente și aptitudini speciale și să poată să-l admire și să-l venereze. Dacă se întâmplă ceva important și cineva îl întreabă cum înțelege el evenimentul, este reticent să-și dezvăluie părerile lăsându-i, în schimb, pe alții să vorbească primii. Are motive să fie reticent: fie nu e vorba că nu are o părere, dar se teme că aceasta este greșită și, dacă o spune cu voce tare, alții o vor respinge, făcându-l să se simtă rușinat și de aceea nu o spune; fie nu are o părere și, incapabil să priceapă chestiunea clar, nu îndrăznește să vorbească arbitrar, de teamă că oamenii vor râde de greșeala lui – așa că tăcerea este singura lui alegere. Pe scurt, nu vorbește prompt ca să-și exprime părerile, pentru că îi e teamă că se dezvăluie așa cum este, că le arată oamenilor că este secătuit și patetic, afectând astfel imaginea pe care o au alții despre el. Așadar, după ce toți ceilalți și-au încheiat părtășiile despre părerile, gândurile și cunoașterea lor, se agață de câteva afirmații mai înalte, mai viabile, pe care le recită ca fiind propriile păreri și propria înțelegere. Le rezumă și are părtășie despre ele cu toată lumea, obținând astfel un statut înalt în inimile celorlalți. Antihriștii sunt extrem de vicleni: când vine vremea să exprime un punct de vedere, nu se destăinuie niciodată și nu le arată celorlalți starea lor adevărată, nici nu lasă oamenii să afle ce cred cu adevărat, cum este calibrul lor, cum este umanitatea lor, cum este puterea lor de înțelegere și dacă au o cunoaștere reală a adevărului. Și, astfel, în timp ce se laudă și pretind că sunt spirituali și persoane perfecte, fac tot ce pot ca să-și ascundă adevărata față și adevărata statură. Ei nu-și dezvăluie niciodată slăbiciunile fraților și surorilor și nici nu încearcă niciodată să-și cunoască propriile deficiențe și neajunsuri; în schimb, fac tot posibilul pentru a le acoperi. Oamenii îi întreabă: „Crezi în Dumnezeu de atâția ani, ai avut vreodată îndoieli cu privire la Dumnezeu?” Ei răspund: „Nu.” Sunt întrebați: „Ai regretat vreodată că te-ai lepădat de toate, consumându-te pentru Dumnezeu?” Ei răspund: „Nu.” „Când erai bolnav, te-ai simțit necăjit și ți-a fost dor de casă?” Și ei răspund: „Niciodată.” Așadar, vezi tu, antihriștii se înfățișează ca fiind devotați, cu voință de fier și capabili să se lepede de sine și să sufere, asemeni cuiva care este pur și simplu impecabil și lipsit de defecte sau probleme. Dacă cineva scoate în evidență corupția și neajunsurile lor, dacă îi tratează în mod egal, ca pe un frate sau o soră obișnuită și se destăinuie și are părtășie cu ei, cum tratează aceștia problema? Ei fac tot posibilul pentru a se explica și justifica, pentru a dovedi că au dreptate și, în cele din urmă, pentru a-i face pe oameni să vadă că nu au nicio problemă și că sunt persoane desăvârșite, spirituale. Nu este totul o impostură? Cei care se cred fără cusur și sfinți sunt impostori cu toții. De ce spun că toți sunt niște impostori? Spuneți-Mi, există cineva fără cusur în omenirea coruptă? Există cineva care este cu adevărat sfânt? (Nu.) Categoric nu. Cum poate omul să obțină perfecțiunea când este atât de profund corupt de Satana și, pe deasupra, nici nu e înzestrat, din naștere, cu adevărul? Doar Dumnezeu este sfânt; toată umanitatea coruptă este pângărită. Dacă o persoană s-ar da drept cineva sfânt, spunând că este fără cusur, ce ar fi acea persoană? Ar fi un diavol, o satană, un arhanghel – ar fi un antihrist autentic. Doar un antihrist ar pretinde să fie o persoană fără cusur și sfântă. Oare antihriștii se cunosc pe ei înșiși? (Nu.) Și, de vreme ce nu se cunosc, vor avea părtășie despre cunoașterea lor de sine? (Nu.) Există antihriști care au părtășie despre cunoașterea lor de sine? (Da.) Ce fel de oameni fac acest lucru? (Ipocriții.) Așa e. Acești oameni pretind că se cunosc pe ei înșiși, fac din țânțar armăsar și-și acordă mai multe etichete mari, spunând că sunt satane și demoni, pretinzând că au o profundă cunoaștere de sine. Sunt oameni cu o spiritualitate falsă, nu-i așa? Nu sunt oare ipocriți? Când au părtășie despre cunoașterea lor de sine, chiar se cunosc? (Nu.) Așadar, ce spun despre cunoașterea lor de sine? (Când antihriștii vorbesc despre cunoașterea lor de sine, ei nu vorbesc despre situația lor adevărată, spun doar vorbe goale și cuvinte doctrinare, care nu sunt deloc practice; par să aibă o cunoaștere foarte profundă, dar nu există nici urmă de remușcare.) Este aceasta cunoaștere de sine adevărată? Nu simt remușcare adevărată, așadar, au ajuns să se urască pe ei înșiși? Când nu simt remușcare și ură de sine, nu se cunosc cu adevărat. Cunoașterea de sine despre care vorbesc antihriștii include doar lucrurile pe care le știe toată lumea despre ei, pe care le văd toți. De asemenea, recurg la sofistică și justificări ca să-i facă pe toți să creadă că nu au făcut nimic greșit și, cu toate acestea, tot pot vorbi despre cunoașterea lor de sine, astfel încât oamenii să-i admire și mai mult. Văzând că nu au făcut nimic greșit, și totuși reflectează asupra lor și încearcă să se cunoască, oamenii se gândesc: „Dacă face într-adevăr ceva greșit, ar fi și mai probabil să se cunoască pe sine. Ce pios este!” Care este rezultatul faptului că antihristul face acest lucru? Induce în eroare oamenii. Nu-și disecă, nici nu-și înțelege cu adevărat firea coruptă, astfel încât alți oameni să poată învăța o lecție din asta; în schimb, folosește părtășia despre cunoașterea lui de sine ca să-i facă pe alții să-l admire și mai mult. Care este natura acestui fapt? (A depune mărturie pentru sine pentru a induce în eroare oamenii.) Așa e. Induce în eroare oamenii. Se poate considera că aceasta este cunoaștere de sine? Aceasta este pur și simplu înșelăciune. Vorbește despre cunoașterea lui de sine pentru a induce în eroare oamenii, pentru a-i face să creadă că este spiritual și că se cunoaște pe sine, ca oamenii să-l admire și să-l venereze. Aceasta este o practică josnică și sordidă – și este ticăloșia antihriștilor.