Înainte să începem adunarea de astăzi, vom asculta o conversație. Doi oameni discută. Primul spune: „Dacă aș fi eu emondat, frații și surorile nu ar mai vrea să-și îndeplinească îndatoririle.” Al doilea spune: „Nu ar mai vrea să-și îndeplinească îndatoririle? Mare lucru. Dacă aș fi eu înlocuit, frații și surorile ar deveni negativi și slabi.” Văzând că a fost surclasat, primul spune: „Dacă aș înceta să cred, frații și surorile de unde sunt eu m-ar urma cu toții.” Auzind acest lucru, al doilea spune: „Ei bine, în acest caz, ești o prezență mai puternică decât mine. Chiar și așa, dacă eu aș fi îndepărtat, mulți oameni din biserica noastră ar înceta să creadă. Ce părere ai despre asta? Sunt o prezență mai puternică decât tine, nu-i așa?” Înțelegeți ce spun cei doi în această conversație? Pentru ce concurează cei doi? (Ei concurează pentru a vedea cine este mai capabil să câștige oameni de partea sa, cine este mai capabil să-și întemeieze o împărăție independentă; văd care dintre ei este puțin mai șiret decât celălalt.) Concurează ca să vadă cine este mai șiret, cine este mai capabil, cine are abilități mai grozave și care dintre ei a câștigat mai mulți oameni de partea lui. Concurează ei pentru a vedea care dintre ei are mai mult adevăr-realitate? Pentru care dintre ei are mai multă umanitate? Pentru care dintre ei înțelege mai bine adevărul? (Nu. Concurează pentru a vedea care dintre ei ar avea mai mulți oameni care să-i sară în ajutor în cazul în care ar fi înlocuit sau îndepărtat.) Ce fel de abilitate este aceasta, pentru care concurează ei? Ei concurează să vadă cine are o capacitate mai mare de a controla, a ademeni și a induce în eroare oamenii. Ia, ghiciți: ce fel de oameni sunt aceștia doi? (Ambii sunt antihriști.) Ce sunt ei? Nu sunt amândoi o pereche de oameni răi, de tirani? (Ba da.) Este limpede că sunt o pereche de oameni răi – concurează cu obrăznicie să vadă care dintre ei are o capacitate mai mare de a face rău, care dintre ei este mai capabil să inducă oamenii în eroare și să-i controleze, cine se pricepe mai bine să câștige oameni de partea sa, cine este mai capabil să concureze cu Dumnezeu pentru aleșii Săi. Oricare dintre ei poate controla mai mulți oameni, acela are o capacitate mai mare. Pentru asta se află în competiție. Spuneți-Mi, există antihriști care au astfel de competiții? (Da.) Le fac în mod public sau concurează unii cu alții în secret? (În secret.) Prin urmare, există conținutul conversației dintre cei doi din această istorisire? Este real? (Există și este real.) Dat fiind faptul că ei concurează unii cu ceilalți în secret, ar spune ei aceste lucruri în mod ostentativ? Marea majoritate a antihriștilor sunt vicleni și ticăloși; nu ar spune acest lucru în mod public sau direct, pentru a nu le oferi oamenilor muniție împotriva lor. Însă așa gândesc în secret și, într-adevăr, asta este ceea ce fac. În orice fel ar încerca să acopere și să ascundă lucruri și să se deghizeze, natura lor de antihrist și natura lor malițioasă nu pot fi acoperite. Cu siguranță toate vor fi dezvăluite. Este posibil să nu spună nimic cu voce tare și nu există nimic evident ce pot auzi alții, însă acționează fără niciun pic de tăinuire sau ambiguitate, fără să se ascundă sau să păstreze secretul. Ei nici nu acționează pe la spatele oamenilor și cu atât mai puțin fac vreo concesie. În comportamentul și acțiunile lor nu există nicio ambiguitate sau stare de confuzie de niciun fel în comportamentele și acțiunile lor pentru a-i capta, a-i induce în eroare, a-i controla pe oameni și a întemeia o împărăție independentă. Ei se opun ostentativ lui Dumnezeu și ostentativ îi captează pe oameni și îi induc în eroare. Ei speră că, dacă ar fi emondați, numeroși frați și surori le-ar lua apărarea, s-ar opune lui Dumnezeu și casei Sale, ar deveni negativi și leneși și nu și-ar îndeplini îndatoririle. Acest lucru i-ar încânta și le-ar îndeplini dorința. Dacă sunt înlocuiți, sunt disperați ca mulți oameni să devină negativi, să vorbească pentru ei și să vină să le ia apărarea și să dea explicații și argumente în numele lor, în culise. Sunt disperați ca oamenii să le contabilizeze meritele, să le apere dreptatea – și chiar să judece și să condamne rânduielile casei lui Dumnezeu, să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu în secret, în inimile lor, negând dreptatea lui Dumnezeu și faptul că tot ceea ce spune și face El este adevărul, că toate acestea sunt lucruri pozitive. Și dacă încetează să creadă, sunt disperați ca toți să-i urmeze în necredință, să plece împreună cu ei, să devină adepții lor; vor cu disperare ca toți să nege faptul că Dumnezeu este adevărul și să creadă că ei dețin adevărul, că tot ce fac ei este drept și că pot să schimbe oamenii și să-i mântuiască. Dacă sunt îndepărtați sau excluși de biserică pe motiv că au făcut rău, devin disperați ca mulți oameni să nege existența lui Dumnezeu și să se întoarcă în lume, acolo unde vor deveni oameni care nu cred. Acest lucru i-ar încânta. Ar restabili echilibrul în inima lor și ar fi o ușurare pentru ei. Aceste dezvăluiri ale unei firi satanice, aceste comportamente, aceste esențe și chiar aceste idei și gânduri complicate, detaliate – pe cine le reprezintă? Sunt acești oameni adevărați frați și surori? Au ei credință adevărată în Dumnezeu? Se supun cu adevărat lui Dumnezeu? Au ei măcar cea mai mică fărâmă de frică de Dumnezeu? (Nu.) Din acest lucru, se poate vedea că antihriștii sunt prin esență ostili față de Dumnezeu și Îi sunt dușmani. Este corectă această afirmație? Este adevărul? (Este corectă și este adevărul.) Sută la sută așa stau lucrurile. Afirmația este adevărul, deloc departe de acesta, deoarece este un fapt, un fapt care nu se schimbă niciodată. Așa gândesc antihriștii și asta este ceea ce fac ei. Toate acțiunile și faptele lor sunt conduse de propriile ambiții și dorințe și conduse și instigate de natura antihriștilor. Și atunci, pot oamenii asemenea antihriștilor să fie mântuiți? (Nu.) Sunt ostili față de Dumnezeu și față de adevăr la fiecare pas. Așa cum văd ei lucrurile, se vor împotrivi față de oricine le dăunează intereselor, oricine provoacă o pierdere în reputația lor, privându-i de dorințele și ambițiile lor, de speranța lor de a fi binecuvântați și vor fi dușmanii acelor persoane – indiferent dacă ceea ce au făcut era corect sau greșit. Aceasta este natura antihriștilor. De aceea, indiferent ce lucruri greșite sau rele au făcut acești oameni asemenea antihriștilor sau ce lucruri au făcut care se împotrivesc principiilor și rânduielilor de lucru ale casei lui Dumnezeu, ei nu le vor permite altora să-i emondeze sau să-i expună și să se ocupe de ei. De îndată ce li se întâmplă aceste lucruri, nu numai că nu vor reuși să se supună lor și să le accepte, sau vor eșua în a recunoaște că ceea ce au făcut a fost o faptă rea – nu, ei vor riposta și vor încerca să-și reabiliteze reputația prin orice mijloace necesare. Prin orice mijloace la îndemâna lor, vor încerca să pună păcatele și greșelile lor pe seama altcuiva și să nu-și asume nicio responsabilitate. Și, dincolo de acest lucru: cea mai mare dorință a lor este ca oamenii să poată fi păcăliți și induși în eroare astfel încât să le găsească scuze pentru faptele lor rele și să aducă argumente în apărarea lor și ca mai mulți oameni să se ridice și să vorbească în numele lor. Asta este ceea ce și-ar dori cel mai mult să vadă.

Ne vom încheia povestea aici. Ați ghicit: cei doi sunt, într-adevăr, antihriști. Numai antihriștii ar putea să aibă o astfel de conversație, să dea glas unor asemenea lucruri și să-și dorească astfel de lucruri. Oameni normali, corupți, ar putea să aibă astfel de idei din când în când, însă când li se întâmplă ceva cu adevărat, se vor întoarce înaintea lui Dumnezeu în căutare și rugăciune. Încetul cu încetul, ei vor ajunge să se supună. Toți cei care sunt credincioși adevărați, toți cei care au conștiință și rațiune vor avea, într-o anumită măsură, o inimă cu frică de Dumnezeu atunci când sunt emondați sau înlocuiți. Vor avea, într-o anumită măsură, o atitudine de supunere, o dorință de a se supune. Ei nu doresc să se opună lui Dumnezeu sau să fie ostili față de El. Așa ar trebui să se comporte o persoană obișnuită care are o fire coruptă. Pe de altă parte, un antihrist nu are nimic din toate acestea. Oricâte predici aud, nu vor renunța la dorințele lor și nu vor renunța la ambițiile lor de a controla oamenii, de a-i câștiga de partea lor și de a-i induce în eroare. Mai mult, aceste lucruri nu se vor diminua deloc; pe măsură ce timpul trece și circumstanțele se schimbă, ambițiile și dorințele lor vor deveni chiar mai rele, mai arzătoare. Aceasta este diferența radicală între natura-esența antihriștilor și cea a oamenilor obișnuiți, corupți.

Ne-am terminat acum părtășia despre punctul nouă cu privire la variatele manifestări ale antihriștilor. De această dată, vom avea părtășie despre punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează cu obrăznicie principiile și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu. A disprețui adevărul, a sfida cu obrăznicie principiile, a ignora rânduielile casei lui Dumnezeu – oricare dintre acestea ar fi o chestiune destul de gravă de una singură și niciuna nu reprezintă o dezvăluire a unei firi obișnuite, corupte. În oricare dintre ele se poate vedea că esența antihriștilor pe care o întruchipează cuprinde răutate și ticăloșie. Acestea sunt cele două elemente evidente și grave. În acest caz, pot fi folosite aroganța, intransigența și înșelăciunea pentru a descrie esența antihriștilor? (Nu.) Ar fi destul de dificil de descoperit aspectul esențial al acestor trăsături ale esenței unui antihrist cu acești descriptori. Doar cele două firi de răutate și ticăloșie pot fi folosite pentru a încapsula esența antihriștilor.

Vom parcurge aceste lucruri, unul câte unul. Ei disprețuiesc adevărul – ce înseamnă „a disprețui”? (A privi de sus un lucru.) (A desconsidera, a fi dezgustat de ceva, a bagateliza un lucru.) (Să crezi că ceva este abominabil.) Cuvintele pe care le folosiți înseamnă toate, în mare, același lucru. „A disprețui” ceva înseamnă a desconsidera acel lucru, a-l privi de sus, a-l bagateliza, a-l minimiza și a fi dezgustat de el. La modul general, înseamnă a te împotrivi unui lucru, a simți repulsie față de acesta, a-l detesta din adâncul inimii și a nu-l accepta sau chiar a-l condamna, totodată, împreună cu judecata și defăimarea cu ostilitate. În ce măsură se compară acest lucru cu ceea ce ați spus voi? (E mai detaliat și mai specific.) Este mai specific și mai practic decât ceea ce ați spus voi. Majoritatea definițiilor pe care le-ați oferit au fost sinonime cu „a disprețui”. Ceea ce am spus Eu este o rafinare suplimentară a esenței acțiunii și comportamentului de „disprețuire”; este o descriere detaliată, concretă a comportamentului și esenței de a disprețui adevărul. Înseamnă că, atunci când o persoană disprețuiește adevărul, în ceea ce face, în felul în care tratează adevărul în viața ei de zi cu zi și în atitudinea pe care o adoptă în suflet față de chestiunile care implică adevărul și lucrurile pozitive, oamenii pot să vadă că atitudinea ei față de adevăr este aceasta: neacceptare, împotrivire și aversiune față de acesta – și chiar judecată, condamnare și denigrare a acestuia. Toate acestea sunt modalitățile specifice în care „disprețuirea adevărului” se manifestă și este dezvăluită – atât de specifice încât să includă fiecare aspect al atitudinilor unei astfel de persoane față de adevăr și al abordărilor acestuia: ea simte repulsie față de adevăr, cuvintele lui Dumnezeu și lucrurile pozitive. Li se împotrivește din adâncul inimii sale și nu le acceptă. Când îi spui că ceva reprezintă cuvintele lui Dumnezeu, că este adevărul, care va fi atitudinea acesteia? „Cuvintele lui dumnezeu, adevărul – cui îi pasă? Folosiți cuvintele lui dumnezeu și adevărul în loc de orice. Nu există lucruri în afară de cuvintele lui dumnezeu în viețile pe care le trăim noi, oamenii? Am citit atât de multe cărți, am obținut atât de multă educație – toate acestea au fost în zadar? Oamenii au creier și minte; au abilitatea de a se gândi în mod independent la probleme. Să bazăm totul pe cuvintele lui dumnezeu și pe adevăr – nu este acest lucru puțin prea dogmatic?” Care va fi atitudinea acestei persoane atunci când i se întâmplă ceva și tu îi spui că trebuie să se roage lui Dumnezeu și să-L caute și să citească din cuvintele Lui? „«Să citesc cuvintele lui dumnezeu?» Când ni se întâmplă ceva, este propria noastră problemă. Ce treabă au problemele omului cu dumnezeu? Ce legătură au cu adevărul? Chiar crezi că totul se află acolo, în cuvintele lui dumnezeu, că acestea sunt o enciclopedie? Cuvintele lui dumnezeu nu menționează, neapărat, totul. Problemele oamenilor trebuie gestionate de oameni, iar problemele specifice necesită soluții specifice. Iar dacă nu poți să gestionezi un lucru, caută pe internet sau consultă-te cu un expert cu privire la acel lucru. Sunt chiar și profesori universitari în biserica noastră și mulți dintre frați și surori sunt studenți. Oare nu ne putem noi toți măsura cu adevărul?” De îndată ce menționezi căutarea lui Dumnezeu și a adevărului, de îndată ce spui că trebuie să citească din cuvintele lui Dumnezeu, acea persoană înțelege să te privească de sus. Nu este dispusă să practice în acest mod; i se pare prea degradant și umilitor și crede că acest lucru ar face-o să pară incompetentă. Nu este aceasta una dintre formele pe care le ia disprețuirea unui lucru? Este o reală manifestare, un veritabil comportament de disprețuire a adevărului. Oamenii de acest fel nu sunt în minoritate. Se poate ca ei să asculte deseori predici și să țină în mâini volume ale cuvintelor lui Dumnezeu și să îndeplinească îndatoriri în casa lui Dumnezeu, dar când li se întâmplă ceva și li se spune să caute adevărul și să citească din cuvintele lui Dumnezeu, acest lucru li se pare ridicol și simt aversiune față de el. Nu îl pot accepta; ba chiar simt repulsie față de acesta. De aceea, atunci când li se întâmplă ceva, folosesc metode omenești pentru a rezolva situația, susținând: „Chestiunile specifice necesită soluții specifice, iar problemele oamenilor trebuie rezolvate de oameni. Nu este nevoie să-l căutăm pe dumnezeu. El nu trebuie să se ocupe de tot. În plus, există unele lucruri de care dumnezeu nu poate să se ocupe. Acelea sunt treburile noastre private, care nu au nimic de-a face cu dumnezeu și nimic de-a face cu adevărul. Dumnezeu nu ar trebui să se amestece în libertatea noastră personală și în treburile noastre private. Avem dreptul să facem alegeri – și avem dreptul să alegem cum trăim, cum ne comportăm și cum vorbim. Adevărul și cuvintele lui dumnezeu sunt pentru vremuri în care nevoile sunt cele mai mari, pentru vremuri critice, de maximă necesitate, când cuiva i se întâmplă ceva ce nu poate să rezolve, un lucru față de care nu are nicio cale de atac – atunci ar trebui să scoată cuvintele lui dumnezeu și să le citească puțin, pentru ușurare, pentru puțină mângâiere spirituală. Acest lucru e mai mult decât suficient.” Aici se poate vedea că atitudinea pe care o au astfel de oameni precum antihriștii față de adevăr este, în mod clar, una care nu recunoaște faptul că adevărul poate să fie viața omului sau că tot ce li se întâmplă oamenilor în viața lor reală este legat de cuvintele lui Dumnezeu. Și cu atât mai puțin cred faptul că Dumnezeu ține în mâinile Sale tot ce aparține omului.

Antihriștii disprețuiesc adevărul; acest lucru cuprinde multe aspecte. Ce înseamnă când spunem că antihriștii disprețuiesc adevărul? Care este sfera acestui lucru? O vom împărți în trei puncte pentru disecare. În acest fel, va fi mai clar pentru voi. În primul rând, ei disprețuiesc identitatea și esența lui Dumnezeu. Nu semnifică identitatea și esența lui Dumnezeu adevărul? (Ba da.) Apoi, ei disprețuiesc trupul în care S-a întrupat Dumnezeu. Nu sunt trupul în care S-a întrupat Dumnezeu și lucrarea pe care El o face adevărul? (Ba da.) Ceea ce rămâne este faptul că ei disprețuiesc cuvintele lui Dumnezeu. Primul lucru este că ei disprețuiesc identitatea și esența lui Dumnezeu; al doilea poate fi rezumat spunând că ei Îl disprețuiesc pe Hristos; iar al treilea este că ei disprețuiesc cuvintele lui Dumnezeu. Vom continua cu disecarea individuală a fiecăruia dintre acestea.

I. Disprețuirea identității și esenței lui Dumnezeu

Mai întâi, vom avea părtășie despre tipul de atitudine pe care o au antihriștii față de identitatea și esența lui Dumnezeu, ceea ce va demonstra că ei disprețuiesc adevărul în această privință. Care este atitudinea unui antihrist față de identitatea lui Dumnezeu și esența Lui? Ce crede el despre aceste lucruri? Cum le definește? În ce fel le privește? Ce implică esența lui Dumnezeu? Firea cea dreaptă a lui Dumnezeu, atotputernicia, sfințenia și unicitatea Lui. Cât despre faptul că identitatea Sa este cea a Creatorului, că El este suveran peste soarta întregii omeniri, recunosc antihriștii că așa stau lucrurile? (Nu.) Cum se manifestă faptul că ei nu recunosc acest lucru, mai exact? (Antihriștii nu vor accepta oamenii, evenimentele și lucrurile care le vin în fiecare zi de la Dumnezeu; în schimb, doar vor analiza prea mult acele probleme și le vor aborda cu noțiuni și închipuiri omenești.) Le vor aborda prin intermediul noțiunilor și închipuirilor omenești? Prima jumătate din ce ai spus a fost corectă: când unui antihrist i se întâmplă ceva, el știe doar cum să analizeze problema prea mult. Totuși, a doua jumătate, în care ai spus că va aborda lucrurile prin intermediul noțiunilor și închipuirilor omenești – acelea sunt comportamente pe care le au oamenii obișnuiți, corupți. Lucrul despre care avem părtășie și pe care îl expunem aici este acela că antihriștii disprețuiesc adevărul și faptul că suveranitatea lui Dumnezeu se găsește asupra sorții omenirii. Pentru a găsi dovezi în acest sens, trebuie să găsești metode și comportamente relevante ale antihriștilor. De fapt, antihriștii recunosc, verbal, că „omul a fost creat de dumnezeu, iar soarta omului este în mâinile lui dumnezeu, așa că oamenii ar trebui să se supună stăpânirii lui dumnezeu” – dar aceasta este maniera în care acceptă ei lucrurile când li se întâmplă ceva? Cuvintele acelea pe care le rostesc sunt destul de frumoase și corecte, dar nu așa practică ei când li se întâmplă ceva. Abordarea și atitudinea lor față de lucruri atunci când li se întâmplă ceva sunt cele care dezvăluie că vorbele pe care le spun sunt doar sloganuri, nu cunoaștere adevărată. Când li se întâmplă lucruri, ce fel de opinii, ce gânduri, afirmații și atitudini au ei, care să dovedească faptul că au esența unui antihrist? Când i se întâmplă ceva unui antihrist, poate el să accepte acest fapt ca primă reacție? Să se calmeze și să se supună înaintea lui Dumnezeu și să accepte mediul pe care l-a aranjat Dumnezeu, fie acesta bun sau rău și indiferent dacă îi aduce sau nu beneficii – acesta este tipul de atitudine pe care o are? În mod evident, nu are o astfel de atitudine. Primul lucru pe care-l ia în considerare atunci când i se întâmplă ceva este cum îi afectează interesele și poziția; apoi, pune la cale modalități de a scăpa din acea situație, de a găsi o cale de ieșire, de a o evita. Nevrând să își asume responsabilitatea pentru acel lucru, caută indirect raționamente și scuze; folosește metode omenești pentru a rezolva problema și își folosește mintea pentru a analiza și a aborda situația. Ba chiar le va pasa altora responsabilitatea, plângându-se că această persoană a greșit și alta nu face ce i s-a spus, regretând în același timp că a fost neglijent și neatent de la bun început, că lucrurile au fost așa cum au fost din start. El are, în mod evident, o atitudine potrivnică, evazivă, de refuz și neacceptare față de circumstanțele pe care le întâmpină, circumstanțele pe care le orchestrează Dumnezeu. Prima lui reacție față de acele circumstanțe este de a se lupta cu survenirea acestora; a doua este de a folosi metode omenești pentru a le îmblânzi, de a depăși momentele grele prin mijloace omenești și chiar de a folosi mijloace omenești pentru a mușamaliza faptele și pentru a acoperi pierderile pe care le provoacă lucrării bisericii și intrării în viață a fraților și surorilor. Își direcționează toate energiile mintale spre a folosi mijloace omenești pentru a-și acoperi și ascunde faptele rele. Nu recunoaște natura lucrurilor rele pe care le-a făcut sau ce adevăruri-principii a încălcat, instruindu-i chiar pe cei din jurul său: „Nu lăsați să se afle aceste lucruri. Niciunul dintre noi să nu spună nimic: nimeni altcineva nu poate ști.” Nu numai că nu se supune și refuză să accepte aceste circumstanțe – de asemenea, va riposta, păcălind și ascunzând, încercând să acopere faptele reale, în speranța de a transforma din nou armăsarul în țânțar, de a banaliza situația, pentru a nu-i lăsa pe conducătorii săi superiori sau pe Dumnezeu să afle despre asta. Așa gestionează antihriștii lucrurile care li se întâmplă. Este modul lor de a gestiona lucrurile în concordanță cu sloganurile pe care le strigă? Între sloganurile pe care le strigă și atitudinea lor atunci când li se întâmplă ceva, care dintre acestea dezvăluie natura-esența lor? (Atitudinea lor atunci când li se întâmplă ceva.) Așadar, care este mai exact acea atitudine? Au ei o atitudine de supunere? Au o astfel de atitudine care ar accepta cu smerenie disciplinarea și emondarea din partea lui Dumnezeu? Sunt ei dispuși să se supună suveranității lui Dumnezeu? Atitudinea și comportamentele lor autentice sunt cele ale unei credințe adevărate că, indiferent ce li se întâmplă, Dumnezeu este Cel care deține suveranitatea asupra a tot ce aparține omului? (Nu.) Nu, câtuși de puțin. Atunci, care este atitudinea lor? Este destul de evidentă: ei intenționează să refuze lucrurile, să le mușamalizeze și să înșele; intenționează să se opună până la capăt și să nu-L lase pe Dumnezeu să acționeze sau să fie suveran. Ei cred că au abilitatea și capacitatea de a îndrepta totul. Pe teritoriul lor, nimeni nu poate să intervină în lucrarea lor sau să-i gestioneze – ei trebuie să fie cei mai grozavi. Dumnezeul în care cred ei mai există în acel moment, atunci? Nu mai există – este o carcasă goală acum. Prin urmare, care este credința lor în acel moment? Este vagă și goală și conține înșelăciune. Ei nu au credință autentică.

Când nimic nu i s-a întâmplat unui antihrist, el va pretinde că ascultă predici, citește cuvintele lui Dumnezeu și învață imnuri. Va lua parte la viața bisericească și va participa în mod proactiv la toate proiectele lucrării bisericii, spunând deseori: „Noi credem în dumnezeu, așa că trebuie să credem în suveranitatea lui și să ne supunem acesteia. Totul se află în mâinile lui dumnezeu și tot ceea ce face el este bun.” În plus, îi va instrui deseori pe alții: „Oamenii nu ar trebui să insiste să acționeze în felul propriu. Când se întâmplă ceva, ar trebui să se roage lui dumnezeu, întrucât totul se află în mâinile sale.” El strigă aceste sloganuri destul de înălțător, iar atitudinea sa pare destul de hotărâtă și absolută – dar nu se ridică la înălțimea așteptărilor, căci atunci când i se întâmplă ceva, faptele așa cum sunt ele, îl dezvăluie în mod autentic, îi este expusă complet și întru totul adevărata statură și esența. Acest lucru expune că el nu crede în realitatea identității și esenței Creatorului, nici în faptul că El este suveran peste toate. Nu este dispus să accepte aceste fapte, cu atât mai puțin să le recunoască. Și mai grav, nu doar că nu reușește să le recunoască sau să le accepte, dar rămâne, cu încăpățânare, opozițional până la final. Când i se întâmplă ceva, el este mâhnit, dintr-un motiv sau altul. Nu vine înaintea lui Dumnezeu într-o manieră politicoasă și supusă pentru a-I căuta dorințele și intențiile; nu vine supus înaintea lui Dumnezeu și nu se supune suveranității și rânduielilor Lui și nu-I acceptă orchestrările și suveranitatea; și nu acceptă supus disciplina Lui. În schimb, își dorește să aplaneze acel lucru prin tehnici și uneltiri omenești, cu mijloace omenești – să înăbușe acel lucru, să-i păcălească pe ceilalți și pe Dumnezeu. El crede că, aplanând chestiunea, o va fi oprit efectiv – că, aplanând-o, defectele și firea lui coruptă vor fi acoperite și nimeni nu va ști despre ele, sau nu va putea să detecteze ceva în neregulă cu antihristul sau să urmărească acea chestiune mai departe. Va fi realizat ceva uriaș și apoi va fi aranjat. Judecând după cuvintele și comportamentele unui antihrist și după faptele și acțiunile sale când i se întâmplă ceva, precum și după esența comportamentului și a performanței lui, el se încăpățânează să se împotrivească suveranității lui Dumnezeu. Se va lupta cu încăpățânare până la final. Indiferent cu ce a greșit, nu-I va permite lui Dumnezeu să-l emondeze sau să aranjeze medii în care să-l disciplineze, cu atât mai puțin Îi va permite să-l dezvăluie și să-l expună. De îndată ce e expus, imediat ce adevărul iese la iveală, el intră în panică și devine tulburat și exasperat; ba chiar va întoarce situația și va arunca preventiv acuzații, spunând că Dumnezeu nu a reușit să-l protejeze, că nu l-a binecuvântat, că El este nedrept – altfel de ce, atunci când aceleași lucruri li s-au întâmplat lui și altcuiva, Dumnezeu nu a dezvăluit cealaltă persoană, ci doar pe el? Altfel de ce, atunci când s-au întâmplat aceleași lucruri, Dumnezeu nu a disciplinat cealaltă persoană, ci doar pe el? Va spune chiar și că: „Având în vedere că dumnezeu nu este drept, va trebui să mă protejez prin metode omenești, prin propriile metode.” El crede că dumnezeu nu-l poate disciplina și expune atunci când a făcut ceva rău, ci trebuie să-i mușamalizeze acțiunile, dându-i permisiunea la fiecare pas, calea ușoară de scăpare, îngăduindu-i fiecare faptă greșită. El crede că asta ar face dumnezeu. Dacă Dumnezeu îl dezvăluie și nu-l favorizează atunci când i se întâmplă lucruri și nu-i dă o viziune specială sau o funcție de conducere, el crede că un astfel de Dumnezeu nu este încântător, că nu este potrivit pentru a avea suveranitate asupra sorții lui. Prin urmare, atunci când i se întâmplă ceva, nu vrea să se supună lui Dumnezeu și să accepte tot ce vine de la El ca o ființă creată; în schimb, vrea ca Dumnezeu să-l slujească, să-i ofere un avantaj în toate lucrurile și chiar să nu-l dojenească sau să nu-l disciplineze pentru nicio fărădelege pe care o săvârșește sau pentru orice corupție, răzvrătire sau împotrivire pe care le dezvăluie. În fiecare comportament și manifestare a unui antihrist se poate vedea că nu are credință adevărată în Dumnezeu. Acea așa-numită credință adevărată a sa este doar o încercare de a aduna beneficii și de a câștiga avantaje. El nu se supune orchestrărilor lui Dumnezeu, ci L-ar orchestra pe Dumnezeu, vrând să-L exploateze ca să facă toate lucrurile în locul lui și să-i deschidă uși. El nu acceptă suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu sau mântuirea din partea Sa, în calitate de ființă creată coruptă. În schimb, el simte că Îi acordă lui Dumnezeu o favoare extraordinară crezând în El și că Dumnezeu ar trebui să-Și amintească de asta, să-l protejeze și să-l binecuvânteze necondiționat și să-l ierte, indiferent ce lucru rău a făcut, oferindu-i o grațiere specială. Tipul de oameni care sunt antihriști sunt cu adevărat răi. Nu au pic de rușine. Ei nici măcar nu știu ce fel de creaturi sunt sau cine sunt, așa că, atunci când li se întâmplă ceva, ei oferă fără sfială justificări și scuze, își pledează și susțin cazul, pasează responsabilitatea și ascund faptele. Se opun lui Dumnezeu până la final, de teamă că, dacă sunt revelați și oamenii îi văd așa cum sunt de fapt, nu vor mai avea statut sau prestigiu. Credința lor în Dumnezeu e doar declarativă; nu sacrifică nimic și nu se supun în mod veritabil, cu atât mai puțin se apropie cât de cât de acceptare. Prin urmare, cu privire la realitatea identității lui Dumnezeu, se poate vedea în esența unui antihrist că, în adâncul inimii sale, este împotriva acesteia – nu este dispus să-L lase pe Dumnezeu să aibă suveranitate peste soarta lui și să orchestreze tot ceea ce ține de el. Nu vrea să-L lase pe Dumnezeu să fie suveran – cine i-ar plăcea să fie suveran? Ar vrea să aibă el însuși ultimul cuvânt, ceea ce înseamnă, implicit, să-l lase pe Satana să manipuleze lucrurile și să lase o fire coruptă și esența coruptă a Satanei să fie viața sa și să domnească drept rege în inima lui. Așa merg lucrurile. Cât despre esența lui Dumnezeu – cum o tratează un antihrist? Un antihrist nutrește dubii cu privire la elementele pe care le include esența lui Dumnezeu. El nu crede; el se îndoiește; el are chiar noțiuni despre toate acele elemente, pe lângă că le condamnă. Uneori, își folosește până și închipuirile, cunoștințele și mintea pentru a analiza și interpreta acele elemente. Unii oameni proști chiar cred că interpretările lor sunt destul de bune, spirituale, legitime și practice. Acest lucru este și mai dezgustător.