Antihriștilor le plac minciunile și vicleșugurile – ce altceva le place? Le plac tacticile, uneltirile și comploturile. Ei operează conform filosofiei Satanei, necăutând niciodată adevărul, bazându-se în întregime pe minciuni și vicleșuguri și folosind uneltiri și comploturi. Indiferent cât de clar ai părtășie despre adevăr, chiar dacă dau aprobator din cap, nu vor acționa conform adevărurilor-principii. În schimb, își vor frământa creierii și vor acționa folosind uneltiri și comploturi. Nu contează cât de clar ai părtășie despre adevăr, se pare că nu-l pot înțelege; pur și simplu fac lucrurile așa cum sunt dispuși să le facă, așa cum vor să le facă și în orice mod este în interesul lor personal. Vorbesc cu ușurință, ascunzându-și adevărata față și adevăratul caracter, prostindu-i și păcălindu-i pe oameni și, când ceilalți cad în plasă, sunt mulțumiți, iar ambițiile și dorințele le-au fost împlinite. Aceasta este metoda și abordarea consecventă a antihriștilor. În ceea ce-i privește pe acei oameni onești care sunt direcți în modul de exprimare, care vorbesc sincer și au părtășie în mod deschis despre propria negativitate sau slăbiciune și despre propriile stări rebele și care vorbesc din inimă, antihriștii simt în sinea lor repulsie față de ei și îi discriminează. Le plac oamenii care, la fel ca ei, vorbesc într-un mod necinstit și înșelător și nu practică adevărul. Când întâlnesc astfel de oameni, sunt încântați în inima lor, de parcă ar fi găsit pe cineva ca ei. Nu-și mai fac griji că alții sunt mai buni decât ei sau că îi pot discerne. Nu este aceasta o manifestare a naturii ticăloase a antihriștilor? Nu poate demonstra că sunt ticăloși? (Ba da.) De ce pot ilustra aceste aspecte că antihriștii sunt ticăloși? Lucrurile pozitive și adevărul sunt ceea ce ar trebui să iubească orice ființă creată rațională care are conștiință. Când vine vorba însă de antihriști, ei privesc aceste lucruri pozitive ca pe o bătaie de cap și un spin în coastă. Oricine le respectă sau le practică devine dușmanul lor și îi privesc pe astfel de indivizi cu ostilitate. Nu seamănă aceasta cu natura ostilității Satanei față de Iov? (Ba da.) Este aceeași natură, aceeași fire ca a Satanei și aceeași esență. Natura antihriștilor provine de la Satana și aceștia aparțin aceleiași categorii ca Satana. Prin urmare, antihriștii sunt în cârdășie cu Satana. Este această afirmație excesivă? Deloc; este în întregime corectă. De ce? Pentru că antihriștii nu iubesc lucrurile pozitive. Le place să recurgă la vicleșuguri, le plac minciunile, aparențele iluzorii și prefăcătoria. Dacă cineva le dă în vileag adevărata față, pot să se supună și să accepte acest lucru cu bucurie? Nu doar că nu l-ar putea accepta, dar ar răspunde cu un potop de insulte. Oamenii care spun adevărul sau le dau în vileag adevărata față i-ar înfuria și i-ar face să-și piardă cumpătul. De pildă, ar putea exista un antihrist foarte priceput la prefăcătorie. Toată lumea îl percepe ca pe o persoană bună: iubitor, capabil să empatizeze cu oamenii, capabil să înțeleagă dificultățile altora și care îi sprijină și îi ajută adesea pe cei slabi și negativi. Ori de câte ori ceilalți au dificultăți, este capabil să dea dovadă de considerație și să-i scuze. În inimile oamenilor, acest antihrist este mai mare decât Dumnezeu. Dacă expui prefăcătoria și impostura acestui individ care se dă virtuos, dacă îi spui adevărul, îl poate accepta? Nu doar că nu-l va accepta, dar va începe să-și sporească prefăcătoria și impostura. Spune-Mi, dacă ai expune impostura fariseilor atunci când și-au dus scripturile la colțul străzilor ca să se roage și să citească pentru a fi auziți de ceilalți și le-ai spune că o fac pentru a se da în spectacol, ar mărturisi ei spusele tale? Le-ar accepta cu bucurie? Ar reflecta la cuvintele tale? Ar putea să admită că faptele lor erau impostură și vicleșug? Ar putea să reflecteze, să se căiască și să nu se mai comporte niciodată așa? Categoric nu. Dacă ai spune în continuare: „Acțiunile tale îi îndrumă greșit pe oameni și vei merge în iad și vei fi pedepsit”, n-ar însemna că spui adevărul? (Ba da.) Înseamnă că spui adevărul. L-ar accepta ei? Nu, ar deveni imediat furioși și ar spune: „Poftim? Spui că voi merge în iad și voi fi pedepsit? Asta-i bună! Cred în dumnezeu, nu în tine! Cuvintele tale nu înseamnă nimic!” Aici se încheie totul? Ce ar face apoi? Ar continua spunând: „Am călătorit peste tot, le-am împărtășit Evanghelia multor oameni, am dat atât de multe roade, am purtat atâtea cruci și am suferit atât de mult în închisoare – copile, când am început să cred în domnul, tu erai încă în pântecele mamei tale!” Natura lor este dată în vileag, nu-i așa? Nu predică ei răbdarea și toleranța – atunci de ce nu pot tolera această chestiune minoră? De ce nu o pot tolera? Pentru că ai spus adevărul, le-ai demascat adevărata față și nu au nicio destinație. Mai pot tolera asta? Dacă nu sunt antihriști, dacă sunt pe calea antihriștilor, dar pot accepta adevărul și dau dovadă și de o manifestare a imposturii, ce vor face dacă le expui impostura? S-ar putea să nu reflecteze imediat asupra lor înșiși, iar afirmația că fac acest lucru poate suna nerealist și lipsit de conținut. Totuși, prima reacție a celor mai mulți oameni normali la auzul acestui lucru este de a simți o durere ascuțită în inimă. Ce înseamnă această durere ascuțită? Înseamnă că sunt afectați de ceea ce aud; nu se așteptau ca cineva să îndrăznească să se poarte atât de nechibzuit, să spună adevărul și să-i condamne astfel în fața lor – aceste cuvinte sunt ceva la care nu s-au așteptat niciodată și pe care nu le-au auzit niciodată. În plus, au simțul rușinii și vor să scape cu fața curată. În timp ce cugetă asupra afirmației tale că a sta la colțul străzii să se roage și să citească Scriptura înseamnă că-i induce în eroare pe oameni, după autoexaminare, descoperă că această acțiune a fost într-adevăr pentru a le arăta oamenilor cât de devotați sunt, cât de mult Îl iubesc pe Domnul și cât de mult pot suferi, că aceasta este impostură și că spusele tale sunt adevărate. Descoperă că, dacă se comportă în continuare așa, nu vor putea să dea ochii cu alți oameni. Au simțul rușinii și, cu acest simț al rușinii, ar putea fi în stare să se înfrâneze într-o oarecare măsură și să-și înceteze faptele rele sau acțiunile care sunt nerușinate și care le-ar știrbi reputația. Ce înseamnă dacă nu se mai comportă așa în continuare? Arată o fărâmă de căință. Nu este sigur că se vor căi cu siguranță, dar există cel puțin posibilitatea de căință, ceea ce este mult mai bine decât în cazul antihriștilor și fariseilor. Ce face să fie mai bine? Întrucât au conștiință și simțul rușinii, cuvintele de expunere ale celorlalți le străpung inimile. Deși este posibil să se simtă rușinați și ca demnitatea să le fie rănită, pot măcar să admită că aceste cuvinte sunt corecte. Chiar dacă nu reușesc să scape cu fața curată, în adâncul sufletului, deja au recunoscut și s-au supus acelor cuvinte, acceptându-le deja. Prin ce diferă antihriștii? De ce spunem că antihriștii sunt ticăloși? Ticăloșia antihriștilor constă în faptul că, atunci când aud ceva corect, nu sunt doar incapabili să-l accepte, ci îl și urăsc. În plus, recurg la metode proprii, căutând scuze, motive și diverși factori obiectivi pentru a se apăra și a se explica. Ce scop urmăresc să atingă? Își propun să transforme lucrurile negative în lucruri pozitive și lucrurile pozitive în lucruri negative – vor să inverseze situația. Nu este o ticăloșie? Își spun: „Indiferent câtă dreptate ai sau cât de mult sunt cuvintele tale în concordanță cu adevărul, poți rezista la vorbele mele mieroase? Chiar dacă toate cuvintele pe care le rostesc sunt în mod clar false, înșelătoare și induc în eroare, tot voi nega și condamna ceea ce spui.” Nu este o ticăloșie? Este într-adevăr o ticăloșie. Crezi că antihriștii, când văd oameni buni, nu-i consideră onești în inimile lor? Îi consideră oameni onești și care urmăresc adevărul, dar care este definiția lor pentru onestitate și urmărirea adevărului? Cred că oamenii onești sunt nesăbuiți. Detestă urmărirea adevărului, simt repulsie și ostilitate față de ea. Consideră că este falsă, că nimeni n-ar putea fi atât de nesăbuit încât să se lepede de tot pentru a urmări adevărul, să spună orice oricui și să încredințeze totul lui Dumnezeu. Nimeni nu este atât de nesăbuit. Simt că toate aceste acțiuni sunt false și nu cred în niciuna dintre ele. Oare antihriștii cred că Dumnezeu este atotputernic și drept? (Nu cred.) Așadar, în mintea lor, pun semne de întrebare după toate aceste lucruri. Care este implicația? Cum interpretăm această grămadă de semne de întrebare? Nu doar se îndoiesc sau le pun sub semnul întrebării; în cele din urmă, le și resping și caută să inverseze situația. Ce vreau să spun prin inversarea situației? Ei își zic în sinea lor: „Ce rost are să fii atât de corect? Dacă o minciună este repetată de o mie de ori, devine adevăr. Dacă nimeni nu spune adevărul, atunci nu este adevăr și nu are niciun rost – este doar o minciună!” Nu înseamnă asta că inversează binele și răul? Aceasta este ticăloșia Satanei – denaturarea faptelor și inversarea binelui și răului – asta le place. Antihriștii excelează în prefăcătorie și vicleșug. Desigur, excelează în ceea ce este inerent sufletului lor, iar ceea ce este inerent sufletului lor este tocmai ceea ce există în natura-esență pe care o au. Chiar mai mult decât atât, este ceea ce poftesc și iubesc, precum și regula potrivit căreia supraviețuiesc în lume. Ei cred în zicale precum „Omul bun moare de tânăr, pe când cel rău trăiește o mie de ani”, „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Destinul unui om se află în mâna lui”, „Omul va triumfa asupra naturii” și așa mai departe. Este vreuna dintre aceste afirmații în concordanță cu umanitatea sau cu legile naturale pe care le pot înțelege oamenii normali? Nici măcar una. Deci cum pot antihriștii să iubească atât de mult aceste zicale diavolești ale Satanei și chiar să le trateze ca pe mottourile lor? Nu putem spune decât că se datorează faptului că natura lor este prea ticăloasă.

A existat un anumit conducător de biserică cu care am intrat în contact de câteva ori timp de aproximativ un an. Am avut mai multe ocazii de a ne întâlni, dar conversațiile noastre au fost limitate, deoarece nu era genul de om care să vorbească liber. Ce înseamnă că „nu era genul de om care să vorbească liber”? Înseamnă că nu zicea mare lucru nici când îi puneai întrebări. Oare așa era în interacțiunile cu alții din biserică? Existau două situații posibile. Avea multe de spus celor care gândeau ca el. În schimb, cu aceia care nu gândeau ca el devenea precaut și vorbea mai puțin liber. Ulterior, am rezumat că, în timpul interacțiunilor Mele cu el, a rostit cinci propoziții „clasice” în total. Nu vorbea liber, prin urmare, când spunea ceva, devenea o propoziție „clasică”. Ce fel de persoană este aceasta? O putem numi o „persoană distinsă”? Este destul de normal ca lucrătorii sau conducătorii de biserică să intre în contact cu Mine și să discute probleme, nu-i așa? Totuși, această persoană era unică. A rostit doar cinci propoziții, cinci propoziții incredibil de „clasice”. Ascultați de ce sunt aceste propoziții atât de „clasice”. Fiecare propoziție rostită de el are propriul context și o mică poveste în spatele ei. Să începem cu originea primei lui propoziții.

În biserica unde era conducător, exista o persoană rea care făcuse mai multe lucruri rele și tulburase lucrarea bisericii. Toată lumea a văzut că este o persoană rea, așa că au început să aibă părtășie și să discute despre ea. Dacă urma să fie exclusă și alungată, trebuia să se scrie o informare despre ea în biserică, așa încât toată lumea să știe ce lucruri rele făcuse și de ce era clasificată drept persoană rea și alungată. În timp ce erau expuse unele dintre lucrurile rele pe care le făcuse acea persoană rea, acest conducător, care de obicei nu vorbea mult, a luat cuvântul și a spus: „A avut intenții bune.” Cum a privit el acea persoană rea care a făcut lucruri rele și a tulburat lucrarea bisericii? „Individul a avut intenții bune.” Considera că lucrurile rele făcute de o persoană rea sunt în concordanță cu adevărul, atât timp cât acea persoană are intenții bune. Pentru el, indiferent de natura acțiunilor, fie ele bune sau rele, ori de consecințele acțiunilor sale, atât timp cât are intenții bune, chiar și tulburările și perturbările pe care le provoacă sunt în conformitate cu adevărul. „A avut intenții bune.” Aceasta a fost prima propoziție rostită de acest conducător. Ați auzit vreodată asemenea vorbe? O persoană rea face în mod clar lucruri rele și, totuși, cineva spune că acea persoană nutrea intenții bune în timp ce făcea acele lucruri rele. Are toată lumea discernământ în privința acestei propoziții? Cred că unii ar putea fi induși în eroare de această propoziție, deoarece majoritatea oamenilor cred că, atât timp cât cineva are intenții bune, n-ar trebui să fie tratat și că, dacă cineva face rău cu intenții bune, nu face rău în mod intenționat. După ce au fost stârniți astfel și induși în eroare de acest conducător, era posibil ca unii să treacă de partea conducătorului și să înceapă să simpatizeze cu persoana rea. Dacă nu i-ar fi indus în eroare acest conducător, majoritatea oamenilor ar fi înțeles corect această chestiune și ar fi crezut că persoana rea ar fi trebuit exclusă și alungată pentru că a făcut rău. Totuși, după ce au fost stârniți și induși în eroare de acest conducător, unii și-au spus: „A avut intenții bune, are logică. Uneori și noi suntem la fel. Așadar, dacă facem ceva rău cu intenții bune, vom fi și noi îndepărtați și alungați?” Ca urmare, au trecut de partea acestui conducător. De ce? Se gândeau la propriul viitor. Nu le-a fost ușor oamenilor să accepte propoziția pe care a rostit-o acest conducător? Care au fost consecințele acceptării ei? Au căpătat îndoieli în legătură cu Dumnezeu, cu firea Lui dreaptă și cu principiile Sale de a face lucrurile. Au căpătat îndoieli în legătură cu principiile casei lui Dumnezeu de a face lucrurile, au ridicat semne de întrebare în privința lor și apoi le-au condamnat. Au nutrit aceste îndoieli în inima lor. În realitate, această persoană rea nu era alungată fiindcă făcuse un lucru rău. În casa lui Dumnezeu, nimeni nu este alungat doar pentru că a comis o greșeală ocazională, indiferent dacă face muncă manuală, o datorie specială sau o datorie care implică aptitudini tehnice. Toți fac obiectul unei clasificări comune a comportamentului lor consecvent de către conducătorii bisericii și de către frați și surori și apoi sunt tratați. De exemplu, dacă cineva e mereu leneș când ar trebui să lucreze și își găsește scuze ca să evite munca, este adecvată alungarea lui pe baza acestui comportament? (Da.) Corect, este adecvată. De pildă, dacă ești desemnat să faci curățenie și mănânci des semințe de floarea-soarelui, bei ceai, citești ziarul și arunci la întâmplare coji de semințe de floarea-soarelui în jurul tău, nu-ți neglijezi îndatoririle? Nu doar că nu faci curățenie, dar mai faci și mizerie, ceea ce înseamnă că-ți neglijezi îndatoririle. Dacă ești incompetent în lucrarea ta, este pe deplin în conformitate cu principiile să fii alungat și n-ar trebui să te cerți. Totuși, acest conducător de biserică a susținut că persoana a avut intenții bune, ceea ce i-a indus în eroare pe oameni. După ce i-a stârnit și indus în eroare pe oameni în acest mod, unii dintre ei i-au urmat exemplul și au ajuns la un consens. Dar unde L-au plasat ei pe Dumnezeu și adevărurile-principii când au acționat astfel? Au devenit ca o familie, vorbind despre „biserica noastră” și „a noastră casă a lui Dumnezeu”. Cum sunt definite „biserica” și „casa lui Dumnezeu”? Poate exista o casă a lui Dumnezeu unde nu există Dumnezeu? (Nu.) Dacă nu există Dumnezeu într-un loc, poate să existe sau să fie întemeiată o biserică acolo? (Nu, nu poate.) Așadar, ce a însemnat când au spus „a noastră”? A însemnat că s-au despărțit de Dumnezeu. Biserica a devenit biserica acestui conducător zăpăcit, el a devenit stăpânul bisericii, iar acei așa-ziși frați și surori și oameni zăpăciți au format o bandă împreună cu el și s-au comportat ca niște rude față de el. S-au îndepărtat de Dumnezeu, prin urmare Dumnezeu a primit un rol în afara „casei lui Dumnezeu”. Acestea au fost consecințele care au decurs atunci când acest conducător a rostit prima propoziție în aceste circumstanțe. Toată lumea l-a aprobat în mod deosebit, gândindu-se: „Conducătorul bisericii noastre este corect, este atent cu noi, ne iartă slăbiciunile și chiar vorbește în apărarea noastră. Când facem greșeli, Dumnezeu ne expune și ne emondează mereu. Dar conducătorul nostru ne protejează mereu, așa cum o cloșcă își apără puii. Avându-l în preajmă, nu vom suferi nicio nedreptate.” Toată lumea i-a fost recunoscătoare. Acestea au fost consecințele primei propoziții rostite de acest conducător.

Să continuăm cu a doua propoziție rostită de acest conducător. În biserică exista o lucrare legată de treburile externe pe care cei mai mulți oameni nu o puteau realiza sau erau prea ocupați cu îndatoririle lor pentru a se ocupa de ea. Existau niște credincioși doar cu numele care se pricepeau să se ocupe de treburile externe, prin urmare casa lui Dumnezeu a alocat niște bani pentru ca o astfel de persoană să se ocupe de aceste sarcini și, uneori, casa lui Dumnezeu cheltuia puțin mai mult pentru ca persoana respectivă să se ocupe de destul de multe sarcini în numele său. Spuneți-Mi, a încălcat casa lui Dumnezeu principiile cheltuind 200 de yuani în plus pentru a gestiona astfel de chestiuni? Era singurul mod de a gestiona acele chestiuni și dădea rezultate bune, prin urmare așa erau gestionate. Dându-i acelei persoane 200 de yuani în plus, casei lui Dumnezeu îi era convenabil să se ocupe de aceste chestiuni și erau rezolvate multe probleme. Merita să cheltuie acei 200 de yuani în plus? (Merita.) Cu siguranță merita. Era adecvat să facă lucrurile astfel. În cazul în care casa lui Dumnezeu ar da acei 200 de yuani cuiva care nu se putea ocupa de acele sarcini, ar fi doar o risipă. A-i da acei 200 de yuani însemna că acele sarcini puteau fi făcute bine – deci a fost în conformitate cu principiile când casa lui Dumnezeu s-a ocupat de lucruri în acest mod? (A fost în conformitate cu principiile.) Așadar, a fost în conformitate cu principiile, nediscutând sau necomunicând acest lucru cu frații și surorile? (A fost în conformitate cu principiile.) Are Cel de mai sus dreptul de a se ocupa de lucruri în acest mod? (Da.) Da, cu siguranță. Dar acest conducător de biserică a spus: „Frații și surorile au spus că acea persoană a primit încă 200 de yuani… Doar întreb despre această problemă în numele fraților și surorilor. Ei nu înțeleg acest principiu și vrem să căutăm cum să avem părtășie despre acest aspect al adevărului.” A vorbit doar în jumătăți de propoziție. Aceasta a fost a doua lui propoziție. În mod evident, această propoziție era o întrebare, însemnând: „Spui că tot ce faci este în conformitate cu principiile, dar acest lucru nu este, iar unii frați și surori au opinii și noțiuni în această privință, așa că trebuie să te întreb despre ea în numele lor. Cum explici această problemă? Dă-mi o explicație.” Este o întrebare, nu-i așa? Analizați acum câte mesaje conținea aceasta – care este părerea voastră când auziți așa ceva? Cum priviți persoana respectivă pe baza acestei chestiuni? (Dumnezeule, această propoziție a lui avea un ton de întrebare. Îl lua la întrebări pe Dumnezeu. De fapt, avea propriile noțiuni în această privință. Nu și-a exprimat adevăratele gânduri, ci a spus că frații și surorile erau cei care nu puteau accepta decizia Celui de mai sus, că ei aveau opinii despre aceasta. Drept conducător de biserică, când frații și surorile aveau noțiuni, ar fi trebuit să aibă părtășie despre adevăr cu ei pentru a rezolva această problemă, dar nu doar că n-a rezolvat-o, ci a venit să-L ia la întrebări pe Dumnezeu despre aceste noțiuni. Există o fire înșelătoare și ticăloasă în el.) Au fost menționate două aspecte: unul este că L-a luat la întrebări pe Cel de mai sus, iar celălalt este faptul că avea deja noțiuni în sinea lui, dar a spus: „Frații și surorile nu înțeleg principiile și vor să le caute.” Există vreo problemă cu această propoziție? Erau frații și surorile atât de importanți pentru el? Întrucât considera că intrarea în viață a fraților și surorilor este atât de importantă, când au dezvoltat noțiuni atât de puternice, de ce nu le-a rezolvat? Nu era neglijent în datoria lui? Era neglijent. Nu a rezolvat problema și chiar a transmis cu nerușinare noțiunile fraților și surorilor ca să-L ia la întrebări pe Cel de mai sus. Așadar, la ce era bun? Ce l-a făcut capabil să pună întrebări? Nu avea și el noțiuni? Nu avea și el gânduri despre decizia Celui de mai sus? Nu simțea și el că această chestiune era tratată inadecvat? Acei 200 de yuani nu erau cheltuiți pentru el, prin urmare simțea că nu profită, nu-i așa? Și-a spus: „Eu ar fi trebuit să primesc acei 200 de yuani în plus, îi merităm. Individul acela este un neîncrezător, n-ar trebui să-i primească. Noi credem cu adevărat în dumnezeu și suntem oameni ai casei lui dumnezeu, el nu este.” Nu asta a vrut să spună? (Ba da.) Exact asta a vrut să spună. Și nu a spus-o direct; a îngăimat câte ceva. După ce auziți acest lucru, îl înțelegeți sau nu? Care este punctul vostru de vedere privind această chestiune a cheltuirii banilor? Majoritatea oamenilor pot înțelege această chestiune minoră. Având în vedere lucrarea imensă a casei lui Dumnezeu, chiar a trebuit ca acel conducător să observe că sunt cheltuiți 200 de yuani în plus? De altfel, banii nu veneau din buzunarul lui, așa că de ce s-a simțit atât de deranjat în privința asta? Nu a fost oare doar invidios văzând că alții sunt oameni buni? Nu asta a vrut să spună? Sunteți în stare să înțelegeți ceea ce tocmai v-am explicat? Există vreunul dintre voi care nu este de acord și spune: „Nu! Să cheltuie 200 de yuani în plus fără știrea noastră – este îngrozitor că nu avem dreptul să aflăm despre asta. Nu este o risipă a ofrandelor casei lui Dumnezeu?” Care este conceptul casei lui Dumnezeu? Care este conceptul ofrandelor? Dă-Mi voie să-ți spun, ofrandele nu aparțin tuturor, nu aparțin fraților și surorilor; dacă ar exista doar frați și surori și n-ar fi Dumnezeu, nu s-ar numi casa lui Dumnezeu. Când Dumnezeu Se arată și lucrează, când îi cheamă pe oameni înaintea Sa și întemeiază biserica, aceea e casa lui Dumnezeu. Când frații și surorile oferă zeciuiala, aceasta nu este oferită casei lui Dumnezeu, nici bisericii și, cu siguranță, nu este oferită vreunui individ. Această zeciuială Îi este oferită lui Dumnezeu. În termeni simpli, acei bani Îi sunt dăruiți lui Dumnezeu; sunt proprietatea Lui privată. Ce înseamnă că sunt proprietatea Lui privată? Că Dumnezeu o poate aloca după bunul plac și că acel conducător nu era calificat să se amestece. Să pună întrebări și să vrea să caute adevărul în privința acestei chestiuni, dă-Mi voie să-ți spun, a fost puțin excesiv și inutil; era fals și se prefăcea! Au existat atât de multe probleme importante despre care acest conducător nu căutase adevărul, însă a ales să-l caute în această chestiune. De ce nu a tratat acea persoană rea? De ce nu a căutat, spunând: „Această persoană a dat dovadă de unele manifestări de fapte rele; frații și surorile sunt cu toții scârbiți de el. N-ar trebui să tratez problema?” Conducătorul nu a pus întrebări în această privință; era complet orb față de această persoană rea. Nu este o problemă? Care a fost prima propoziție rostită de acest conducător? (A avut intenții bune.) „A avut intenții bune.” Priviți cât de „binevoitor” era acest individ; ce ipocrit! Era ticălos, însă cuvintele lui erau pline de bunăvoință și moralitate; avea miere în cuvintele lui, dar pumnale în inimă și nu s-a comportat ca un om. Care a fost a doua lui propoziție? „Casa lui Dumnezeu i-a dat cuiva 200 de yuani în plus, ca să îndeplinească o sarcină. Vreau să caut în numele fraților și surorilor cum ar trebui să înțelegem și să pricepem principiul în această chestiune.” M-am exprimat într-o propoziție completă; desigur, el nu a spus-o așa. A vorbit ezitant, fiindu-Mi greu să înțeleg ce voia să spună. Exact așa a vorbit. Aceasta a fost a doua propoziție rostită de acel conducător.

Ascultați acum a treia propoziție rostită de acel conducător. Toată lumea lucra împreună, săpând. Fiecare persoană fusese desemnată să umple câte un coș de pământ. O persoană a lucrat repede și a terminat prima, apoi a stat, bând apă și odihnindu-se, așteptându-i pe ceilalți. Apoi, ceva a mers prost. Ce a mers prost? A apărut a treia problemă. Acest conducător a venit din nou să-L întrebe pe Cel de mai sus, spunând: „Avem pe cineva aici care lucrează repede și se mișcă rapid, dar este ceva în neregulă cu el. După ce termină lucrul, doar stă degeaba și nu ajută pe nimeni, așa încât toată lumea începe să-și formeze opinii despre el.” Fratele de mai sus a întrebat: „Este de obicei leneș când lucrează?” Acest conducător a răspuns: „Nu, nu este. Doar că lucrează repede, iar după ce termină, stă degeaba și așteaptă, fără să ajute pe nimeni, prin urmare, frații și surorile au opinii despre el, spun că îi lipsește compasiunea.” Când frații și surorile au menționat acest lucru, conducătorul s-a întristat. Și-a spus în sinea lui: „Vai de mine, cât de crudă este acea persoană! Frații și surorile mele sunt obosiți de muncă, lucrează încet și nimeni nu-i ajută.” Tot grupul era supărat, așa că a fost și el supărat. Cât de „empatic” din partea lui! A adus această „povară” cu el, pentru a o raporta Celui de mai sus. Primul lucru pe care l-a întrebat a fost: „Poate o astfel de persoană să fie pedepsită?” Spuneți-Mi, credeți că o astfel de persoană poate fi pedepsită? (Nu.) Deci care este reacția voastră la auzul acestora? Aveți sentimente contradictorii în privința aceasta? Sunteți supărați? (Da.) Casa lui Dumnezeu a avut mereu părtășie că oamenii trebuie să înțeleagă adevărul și să-i trateze pe ceilalți în mod corect, dar el n-a putut face nici măcar acest lucru mărunt. Era de părere că pedepsirea acelei persoane ar fi corectă. Nu este o ticăloșie? (Ba da, este.) Și-a spus: „Frații și surorile mele suferă și mi-au raportat că această persoană nu are compasiune. În calitate de conducător, cum pot să-i câștig pe acești oameni, să-i potolesc, să-i protejez, să-i ajut să nu fie nedreptățiți sau să nu se simtă tratați incorect?” Primul lui răspuns a fost să pedepsească acea persoană, crezând că pedepsind-o, furia tuturor va fi potolită și totul va fi corect și echitabil. Nu a vrut să facă asta? (Ba da.) Și-a spus: „Mâncăm cu toții aceeași mâncare, trăim în același loc și suntem cu toții tratați la fel. Cu ce drept lucrezi atât de repede? Dacă lucrezi repede, de ce nu-i ajuți pe ceilalți?” Spuneți-Mi, cum se simt oamenii după ce aud asta? „Să lucrezi repede e un păcat. Se pare că nu trebuie să lucrăm niciodată repede – nu ne va fi de niciun folos pe mâinile acestui conducător. Să lucrezi repede nu e deloc bine și nici să fii proactiv. Este justificat să fii lent!” Cel de mai sus l-a întrebat pe conducător: „Cum rămâne cu cei care lucrează lent? Îi răsplătești?” Conducătorul a fost uimit, dar nu era confuz. A spus: „Nu, nu pot să-i răsplătesc. Totuși, acel individ care lucrează repede ar trebui pedepsit. Toți frații și surorile spun că trebuie pedepsit.” Asta a fost propoziția pe care a rostit-o. Spuneți-Mi, această propoziție îi reprezintă cu adevărat pe frați și surori sau îl reprezintă chiar pe conducător? (Îl reprezintă chiar pe conducător.) Să-i lăsăm deoparte pe frați și surori – există tot felul de oameni zăpăciți printre ei: cei care nu iubesc adevărul, cei care vorbesc într-un mod necinstit, cei care sunt egoiști și oportuniști, cei care provoacă certuri, cei care vorbesc fără principii și cei care acționează fără o bază morală. Ce fel de persoană nu se găsește printre ei? Așadar, care era responsabilitatea lui în calitate de conducător de biserică? Era responsabilitatea lui să vorbească în numele fraților și surorilor cu influență, să apere aceste tendințe ticăloase și practici rele? (Nu.) Atunci care era responsabilitatea lui? Când a descoperit probleme de denaturare și abatere în rândul fraților și surorilor, era responsabilitatea lui să rezolve aceste probleme folosind adevărul, astfel încât acei oameni să poată înțelege unde sunt problemele și neregulile cu stările lor, îndrumându-i să se cunoască pe ei înșiși și să înțeleagă adevărul și aducându-i înaintea lui Dumnezeu. Nu este aceasta responsabilitatea unui conducător de biserică? (Ba da.) A îndeplinit-o el? Nu doar că nu a reușit să o îndeplinească, ci a și încurajat acele tendințe ticăloase și practici rele, protejând, incitând și tolerând înmulțirea și răspândirea lor în biserică. Nu este o ticăloșie? (Ba da.) Spuneți-Mi, după ce o persoană cu acest tip de fire ticăloasă este emondată și dată în vileag de Cel de mai sus, va fi ea sfidătoare în inima ei? (Da.) Va fi cu siguranță sfidătoare. Îi va trata pe oameni corect, conform principiilor pe care i le-a dat Cel de mai sus? Categoric nu. Poți vedea din cuvintele pe care le-a rostit că a fost pe deplin fățarnic. Ulterior, Mi-am spus în sinea Mea: „Dacă aceia care lucrează repede vor fi pedepsiți, cine va îndrăzni să lucreze repede? Toți vor deveni lenți ca niște țestoase, incapabile să urce pe malul râului chiar și după ce se învârt pe acolo trei zile.” Nu așa vor sta lucrurile? Pe lângă incapacitatea lui de a-i trata corect pe oameni, cel mai fatal și grav aspect al acestui conducător și cel care i-ar putea induce în eroare cel mai mult pe oameni a fost faptul că, indiferent ce lucruri rele au făcut frații și surorile sau ce puncte de vedere greșite și absurde au răspândit, el nu doar că nu a reușit să-i discearnă și să-i corecteze, ci i-a și tolerat, i-a protejat și chiar a încercat să le facă pe plac. Nu era un individ periculos? (Ba da.) Era extrem de periculos! Aceasta a fost a treia propoziție rostită de acel conducător.

Să continuăm cu a patra propoziție. Vizitam frecvent biserica de care era responsabil acel conducător și țineau niște găini acolo. La fiecare vizită a Mea, el tăia o găină. Într-o zi, făcea supă de găină; în altă zi, punea o găină la călit cu mirodenii; în ziua următoare, punea o găină la afumat. Mi-am spus că, dacă aș continua să vizitez biserica zilnic, acele găini ar dispărea în câteva zile. De ce? Când găteau o găină, uneori luam o bucată, alteori nu voiam deloc, dar oamenii aceia mâncau oricum și se consuma o găină întreagă de fiecare dată. Mai târziu, M-am gândit la următoarele: dacă s-ar consuma o găină întreagă la fiecare vizită a Mea, indiferent câte găini aveau, nu ar rezista mult la un astfel de consum. Prin urmare, i-am spus conducătorului să nu mai taie găini. Nu era corect? (Ba da.) Aceasta l-a pus într-o mare încurcătură. Mi-a adresat o întrebare, spunând: „Dacă nu putem tăia găini, atunci…” Nu ai idee ce a întrebat în continuare. Ce a îngăimat în cele din urmă? „Atunci ce vrei să mănânci?” Am spus: „Nu există altceva de mâncat în afară de găini? Nu este grădina plină de legume? Pot să mănânc orice legumă.” A vrut să spună că, dacă nu aveau voie să taie găini, Eu tot trebuia să mănânc carne. A fost „grijuliu”, nu-i așa? Am spus: „Ce carne! Dacă aveți legume, nu am să mănânc carne. Dacă nu-ți spun să tai găinile, nu le tăia!” Ar fi trebuit să fie ușor de înțeles, nu-i așa? (Da.) Dar, în cazul lui, a devenit o dilemă. Faptul că nu putea să taie găini era cu adevărat un inconvenient pentru el; a început să se comporte foarte ciudat, ca un om posedat. Întrucât nu a putut să mănânce o găină atunci, la următoarea Mea vizită, a pus o altă întrebare, care ne duce la a cincea propoziție. Ascultați cum întrebările lui au devenit tot mai ridicole. Care a fost întrebarea? A spus: „Întrucât nu putem tăia găini, dar creștem și iepuri, ai prefera să mănânci iepuri în schimb?” Asta chiar M-a înfuriat. Am spus: „Iepurașii pe care îi creștem sunt atât de drăguți, cu ochii lor roșu-aprins și blana de un alb imaculat. Se simt foarte bine jucându-se pe aici. De ce te gândești mereu să mănânci carne? Nu poți renunța la carne?” Nu înțelegeam. Din bucătăria lor nu lipsea niciodată carnea; aveau încontinuu pulpe de pui și cotlete de porc. Nu era ca și cum n-ar fi avut carne de mâncat, deci de ce Mă tot întreba dacă să taie iepuri și să le mănânce carnea? Am replicat doar cu aceste cuvinte: „Nu ai voie să-i tai! Ce rost are să-i omori?” Când M-a văzut răspunzând astfel, i-a fost frică să nu fie emondat și n-a mai îndrăznit să pună alte întrebări. Ce mese a pregătit după aceea? În iunie și iulie, erau tot felul de lucruri în grădină; existau din belșug verdețuri și legume. Într-o zi, acel conducător a pregătit o masă cu multe feluri de mâncare. Ce a pregătit? Germeni de fasole mung căliți, supă de muguri de soia, tofu înăbușit cu pește, mazăre verde și ouă trase la tigaie, ciuperci „urechi de lemn” la tigaie – nu era nicio legumă cu frunze verzi pe masă. Am aruncat o privire la toate acele feluri de mâncare uscate. Legumele proaspete erau în sezon, dar toate mâncărurile pe care le-a pregătit nu erau deloc de sezon. M-am întrebat dacă această persoană nu este cumva ticăloasă. Erau tot felul de legume în grădină; de ce n-a pregătit niște legume cu frunze verzi? În cele din urmă, am spus că ar trebui alungat rapid. Când cineva ca el este responsabil pentru gătit, oamenii n-ar avea niciodată ocazia să mănânce alimente de sezon. În schimb, ar mânca mereu alimente care nu sunt de sezon. Este normal? Cu siguranță nu este normal!

Prin întrebările puse de acest conducător și prin modul lui de a găti, am observat că, în primul rând, avea un caracter slab; în al doilea rând, avea o fire ticăloasă și perfidă; și, în al treilea rând, nu urmărea adevărul. Cu toate acestea, a existat un anumit lucru neașteptat; ba chiar s-ar putea numi bizar. În trecut, de fiecare dată când au avut loc alegeri în această biserică, el a primit cele mai multe voturi și, chiar și la realegeri, tot a primit majoritatea voturilor. Ce se întâmpla ca o astfel de persoană să primească în mod repetat cel mai mare număr de voturi? Nu existau motive de ambele părți? (Ba da.) Existau motive de ambele părți. Care au fost principalele motive? Pe de o parte, majoritatea fraților și surorilor nu urmăreau și nu înțelegeau adevărul și le lipsea discernământul în privința oamenilor. Pe de altă parte, acest conducător de biserică era extrem de capabil să-i inducă în eroare pe oameni. Nu știți cine era această persoană, nu ați văzut ce a făcut și nu știți ce fel de persoană era în spatele ușilor închise. Însă doar pe baza chestiunilor despre care am vorbit, alături de cele cinci propoziții pe care le-a rostit, ce fel de persoană ați spune că este? Era potrivit să fie conducător de biserică? (Nu.) Atunci de ce l-au tot ales acei frați și surori? Pentru că avea strategii și i-a indus în eroare pe acești oameni. Cu siguranță nu era atât de candid și de pragmatic cum părea la suprafață; avea în mod sigur strategii. Mai târziu, am spus că în acea biserică nu există oameni potriviți pentru rolul de conducător și că ar trebui trimis altcineva să slujească în această funcție. Dar unii oameni nu au înțeles; simțeau că acest conducător nu a fost ales de frați și surori. Cum ar trebui definiți „frații și surorile”? Reprezintă ei adevărul? Așa sunt definiți? (Nu.) Când frații și surorile au în mod colectiv o cerere, o reglementare sau o opinie și un argument, sunt aceste lucruri neapărat în conformitate cu adevărul? Ar trebui ca Dumnezeu să ia în considerare problemele lor și să Se îngrijească de ei mai întâi? Poate Dumnezeu să facă asta? (Nu.) Deci cum ar trebui să fie tratați? Cum ar trebui definiți acești frați și surori? Cei mai mulți dintre ei sunt dispuși să-și facă îndatoririle, munca și lucrarea, dar nu urmăresc adevărul. Nu au capacitatea și calibrul de a înțelege adevărul, sunt nesăbuiți, amorțiți și înceți la minte, nu sunt capabili să-i discearnă pe oameni sau să-și dea seama de probleme și sunt egoiști și oportuniști. Deși au unele intenții bune și sunt dispuși să se lepede de lucruri, să se consume și să trudească pentru Dumnezeu, care este defectul lor fatal? Nu înțeleg adevărul sau nu-l acceptă. Ei aplică zicala: „Oricine îmi dă bani este tatăl meu și cine îmi dă de mâncare este mama mea.” Oricine este bun cu ei sau le aduce avantaje, oricine vorbește în numele lor și îi protejează, aceea este persoana pe care o aleg. Dacă acestor oameni li s-ar permite să-și aleagă conducătorul, ar putea să aleagă un conducător bun? N-ar putea. Ar putea să facă progrese în intrarea lor în viață? Dacă Cel de mai sus le-ar permite să fie atât de încăpățânați și să continue să se poarte atât de nechibzuit, n-ar fi acest lucru iresponsabil? (Ba da.) Erau confuzi, dar Cel de mai sus nu este, iar conducătorul ales de acești oameni a fost înlăturat și înlocuit cu altcineva. Chiar dacă acești oameni nu erau dispuși să-l accepte pe noul conducător, atât timp cât acea persoană putea face o lucrare reală, era mult mai bună decât acel conducător fals care i-a indus în eroare pe oameni. Deși acești frați și surori nu au înțeles rânduiala Celui de mai sus, va veni o zi când vor pricepe unele adevăruri și vor avea o înțelegere privind lucrurile, iar atunci vor ști cine a fost bun și cine a fost rău. Acționând în acest fel, Cel de mai sus Și-a asumat pe deplin responsabilitatea pentru ei. A fost adecvat să procedeze astfel? (A fost adecvat.) Chiar dacă nu au înțeles, nu li se putea permite să aleagă după bunul plac pe oricine își doreau. Vor să se răzvrătească? Dacă vor să facă rău, să devină complicii Satanei, vor fi complet distruși. Așadar, Cel de mai sus a luat decizia pentru ei și a selectat un alt conducător. Dar ei nu au acceptat acest lucru; au insistat că persoana pe care o aleseseră era potrivită. Nu este o ticăloșie? De ce credeau mereu că era bun? Ce era atât de bun în privința lui? De ce erau atât de hotărâți să-l păstreze? Exista o problemă: fuseseră induși în eroare și vătămați de acest conducător fals, fără să-și dea seama. Erau cu adevărat o adunătură de proști. Am terminat de vorbit despre această chestiune. Considerăm oamenii precum acest conducător fals drept un caz tipic de disecat și de analizat în cadrul acestui subiect – este corect să procedăm astfel. La urma urmei, ticăloșia din firile lor este în sine tipică.

Referitor la părtășia noastră despre ticăloșie în cadrul celei de-a șaptea manifestări a antihriștilor, integrând aceste exemple specifice, analizându-le și comparându-le, a devenit acest subiect mai clar pentru voi? Nu se știe dacă această persoană despre care tocmai am discutat va fi în stare să urmărească adevărul în viitor, este greu de spus și ne vom abține să tragem concluzii deocamdată. Un lucru este însă cert: firea, esența și natura lui erau toate ticăloase. Așadar, ce iubea el? Iubea corectitudinea și dreptatea? Iubea diferitele adevăruri rostite de Dumnezeu? Îi plăcea să fie o persoană onestă, să-i trateze pe ceilalți corect, să acționeze cu principii și să caute adevărul? Îi plăceau aceste lucruri? Nu-i plăcea niciunul dintre ele – acest lucru este sută la sută sigur. Prin aceste câteva propoziții pe care le-a rostit și prin aceste câteva întrebări pe care le-a pus, au fost expuse lucrurile pe care le iubea în adâncul inimii lui. Nu era nici măcar un lucru printre ele care să corespundă lucrurilor pozitive. Cine erau oamenii pe care îi plăcea și pe care s-a simțit dispus să-i protejeze? I-a protejat pe cei care făceau rău, care tulburau lucrarea bisericii, care nu aveau deloc loialitate și care recurgeau la multe fapte rele în îndeplinirea îndatoririlor lor. Nu i-a privit pe oamenii de acest fel cu mânie sau ură; ba chiar a vorbit pentru ei și le-a luat apărarea. Ce indică asta? Că erau de aceeași teapă: împărtășeau interese comune și o esență comună. Erau în mod natural de acord unii cu alții și erau la fel de putrezi. Când unii frați și unele surori au continuat să nutrească noțiuni și înțelegeri greșite despre cuvintele și acțiunile lui Dumnezeu, cum s-a simțit acest conducător? A purtat el o povară atunci când a trebuit să rezolve aceste probleme? (Nu.) Nu a purtat această povară; nu a abordat aceste probleme și nu a acordat atenție acestor chestiuni – s-a făcut că nu le vede. Când cineva a făcut numele lui Dumnezeu de ocară sau a tulburat și a perturbat lucrarea casei lui Dumnezeu, când cineva nu a dat dovadă de loialitate și a fost superficial în îndeplinirea datoriei sale sau a afectat interesele casei lui Dumnezeu și a provocat tulburări și distrugeri în timp ce și-a făcut datoria, și-a dat frâu liber negativității și a răspândit noțiuni, a putut el să identifice vreunul dintre aceste lucruri drept probleme? Nu a putut să le identifice drept probleme; și-a spus: „Este normal să existe aceste probleme; cine nu dezvăluie corupție?” Ce voia el să spună? Voia să spună că acei oameni trebuie să se comporte astfel, fiindcă atunci el n-ar părea atât de rău – ar putea să se „ascundă” și să fie „protejat”. Nu este o ticăloșie? Acești oameni au provocat în permanență tulburări și perturbări, dar el nu i-a tratat. Pe baza acestui lucru, spuneți-Mi, a avut simțul dreptății? A iubit adevărul? Ce fel de loc considera el că este casa lui Dumnezeu? Nu voia ca aceasta să fie plină de oameni onești, care Îi erau loiali lui Dumnezeu, care urmau calea Lui și care își cunoșteau locul în timp ce-și îndeplineau îndatoririle. Nu voia ca toată lumea să se destăinuie și să aibă părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, să se supună Lui și să aducă mărturie pentru El. Nu voia ca toți cei din casa lui Dumnezeu să fie astfel. Așadar, ce anume voia el? Voia ca toată lumea să-și creeze relații în interes propriu, să-și protejeze reciproc interesele, să nu facă rău altcuiva sau să nu dea în vileag secretele întunecate ale nimănui. Voia ca toți să se protejeze și să se acopere reciproc, ascunzând de străini orice lucruri rele făcute de alții și făcând front comun. Asta își dorea. Când cineva scotea la iveală greșelile și adevăratele circumstanțe ale altcuiva și făcea publice aceste lucruri, vorbind direct și informându-i pe toți despre acestea, el ura și detesta astfel de acțiuni. Îi plăcea când greșelile rămâneau ascunse și acoperite, când minciunile rămâneau neexpuse și când oricine recurgea la vicleșuguri sau afecta interesele casei lui Dumnezeu nu era tratat conform principiilor. În biserica pe care o supraveghea, ce s-a ales de cuvintele lui Dumnezeu, decretele administrative și rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu? Au devenit vorbe goale și nu au putut să fie implementate. De ce nu au putut să fie implementate? Pentru că le-a blocat; a devenit un zid care le oprea. Aceasta este firea ticăloasă pe care o dezvăluie antihriștii denaturând faptele, folosind anumite tactici și recurgând la anumite uneltiri și trucuri pentru a-i prosti și păcăli pe alții, ca să-și atingă propriile scopuri.