2. Expunere și atacuri reciproce

Unor oameni le lipsește abilitatea de înțelegere când mănâncă și beau cuvântul lui Dumnezeu și nu știu cum să aibă părtășie despre înțelegerea acestuia, bazată pe experiență. Știu doar să facă legătura între cuvintele lui Dumnezeu care îi expun pe oameni celorlalți. Astfel, ori de câte ori au părtășie despre adevărul din cuvintele lui Dumnezeu, au întotdeauna motive personale; vor mereu să profite de ocazia de a-i expune și lovi pe alții, ceea ce provoacă neliniște în biserică. Dacă aceia care sunt expuși pot să trateze aceste situații în mod corect, să le înțeleagă ca venind din partea lui Dumnezeu și să învețe să se supună și să aibă răbdare, nu va exista nicio dispută. Totuși, este inevitabil ca o persoană să nu se simtă sfidătoare când îi aude pe alții având părtășie despre problemele ei și expunându-le. Își spune în sinea ei: „De ce, după ce citești cuvintele lui Dumnezeu, nu-ți împărtășești înțelegerea acestora bazată pe experiență sau nu vorbești despre cunoașterea de sine, ci pur și simplu mă ataci și mă vizezi doar pe mine? Nu îți place de mine? Cuvintele lui Dumnezeu au clarificat deja că am o fire coruptă – chiar trebuie să o spui? Poate că am o fire coruptă, dar nu ai și tu una? Mereu mă iei în vizor, numindu-mă viclean, dar nici tu nu ești lipsit de viclenie!” Plină de resentimente și sfidare, ar putea avea răbdare o dată sau de două ori, dar, după ce trece timpul și i se acumulează nemulțumirile, aceasta izbucnește. Și, odată ce izbucnește, este dezastruos. Ea spune: „Când acționează și vorbesc, unii oameni pretind că sunt foarte onești și deschiși, la prima vedere, dar în realitate sunt plini de tot soiul de șiretlicuri și uneltesc tot timpul unul împotriva celuilalt. Nimeni nu le poate pricepe gândurile sau intențiile când vorbește cu ei; sunt oameni vicleni. Când întâlnim astfel de indivizi, nu putem să vorbim sau să interacționăm cu ei; sunt prea înspăimântători. Dacă nu ai grijă, vei cădea în capcana lor și vei fi înșelat și folosit de ei. Asemenea oameni sunt cei mai răi, cei pe care Dumnezeu îi detestă cel mai mult și de care este cel mai dezgustat. Ar trebui aruncați în Adânc, în iazul de foc și pucioasă!” După ce aude asta, cealaltă persoană se gândește: „Ai firi corupte, dar nu vrei să-i lași pe alți oameni să te expună? Ești foarte arogant și neprihănit de sine, așa că voi găsi alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu ca să te expun și vom vedea ce ai de spus atunci!” Cealaltă persoană devine și mai furioasă după ce este expusă și se gândește: „Așadar, nu vrei s-o lași baltă, nu-i așa? Tot nu vrei să renunți la asta, nu? Pur și simplu nu-ți place de mine și crezi că am o fire coruptă, nu-i așa? Bine, am să te expun și eu pe tine!” Și, astfel, spune: „Unii oameni sunt pur și simplu antihriști; iubesc statutul și lauda celorlalți, le place să le facă altora morală, folosind cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i expune și condamna pe alții, făcându-i pe ceilalți oameni să creadă că ei înșiși nu au nicio fire coruptă. Toți sunt mari și tari și cred că au fost sanctificați, dar nu sunt oare doar niște demoni spurcați? Nu cumva sunt doar satane și spirite rele? Ce sunt antihriștii? Antihriștii sunt satane!” Câte runde s-au luptat? Există vreun câștigător? (Nu.) Au spus ceva ce ar putea să-i edifice pe ceilalți? (Nu.) Așadar, ce sunt aceste cuvinte? (Judecăți, condamnări.) Sunt judecăți. Înseamnă a vorbi nechibzuit, fără a ține cont de situația sau faptele reale, judecându-i și condamnându-i pe ceilalți în mod arbitrar, chiar blestemându-i. Au vreun fundament real pentru a o numi antihrist pe cealaltă persoană? Ce fapte rele și manifestări ale unui antihrist a afișat acea persoană? Atinge firea sa coruptă nivelul esenței unui antihrist? Când îi vor auzi expunând-o pe cealaltă persoană, vor crede aleșii lui Dumnezeu că este ceva obiectiv și adevărat? Există vreo bunătate sau intenții bune în cuvintele rostite de acești doi oameni? (Nu.) Oare scopul lor este să se ajute unul pe celălalt să se cunoască, să-și permită să se elibereze de firea lor coruptă și să intre în adevărul-realitate cât de repede posibil? (Nu.) Atunci, de ce fac asta? Ca să-și verse propria răutate, ca să îl lovească pe celălalt individ și să se răzbune pe el, așa că îl acuză în mod arbitrar de ceva ce nu se potrivește deloc cu faptele. Nu se evaluează și nu se caracterizează corect unul pe celălalt, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a dezvăluirilor și esenței celeilalte persoane; în schimb, folosesc cuvintele lui Dumnezeu ca să se lovească reciproc, să se răzbune și să-și verse propria răutate; nu au deloc părtășie despre adevăr. Aceasta este o problemă gravă. Mereu se leagă de lucruri privind cealaltă persoană, ca să o atace și să o condamne pentru că are o fire arogantă – această atitudine este sinistră și haină și, categoric, nu este o expunere bine intenționată. În consecință, nu face decât să ducă la ostilitate și ură reciprocă. Dacă expunerea este făcută cu o atitudine de ajutorare a celorlalți din iubire, oamenii pot să simtă acest lucru și îl pot trata corect. Dar, dacă cineva se leagă de firea arogantă a unei alte persoane, ca să o condamne și să o atace, este doar pentru a lovi și a chinui acea persoană. Toți au o fire arogantă, așadar, de ce să luăm mereu în vizor o singură persoană? De ce să ne axăm mereu pe o singură persoană, fără să o lăsăm în pace? A expune constant firea arogantă a acelei singure persoane – chiar are acest lucru scopul de a o ajuta să se elibereze de firea ei? (Nu.) Atunci, care este motivul? Este din cauza faptului că nu le place de cealaltă persoană, așadar, caută ocazii să o lovească și să se răfuiască, vrând mereu să o chinuie. Prin urmare, când ei spun că cealaltă persoană este un antihrist, o satană, un diavol, o persoană vicleană și sinistră, este adevărat acest lucru? Poate că e puțin adevărat, dar scopul lor când spun aceste lucruri nu este să o ajute pe cealaltă persoană sau să aibă părtășie despre adevăr, ci să-și verse propria răutate și să se răzbune. Au fost chinuiți și, astfel, vor să se răzbune. Cum se răzbună? Expunând-o pe cealaltă persoană, condamnând-o, numind-o un diavol, o satană, un spirit rău, un antihrist – atribuindu-i cel mai sfruntat calificativ și aducându-i cea mai gravă acuzație. Nu sunt acestea judecată și condamnare arbitrare? Intenția, scopul și motivația ambelor părți când spun aceste lucruri nu este de a o ajuta pe cealaltă persoană să se cunoască și să-și înlăture firile corupte, cu atât mai puțin să o ajute să intre în realitatea cuvântului lui Dumnezeu sau să înțeleagă adevărurile-principii. În schimb, încearcă să o atace și să o lovească pe cealaltă persoană, să o expună ca să-și poată atinge scopul de a-și vărsa răutatea și de a se răzbuna. Asta înseamnă a se implica în atacuri reciproce și în dispute verbale. Deși această metodă de a-i ataca pe alții ar putea să pară ca având mai mult fundament decât expunerea reciprocă a neajunsurilor și deși face legătura dintre cuvintele lui Dumnezeu și cealaltă persoană, pentru a spune că aceasta are o fire coruptă, că este un diavol și o satană și pare, în mod superficial, destul de spirituală, natura acestor două metode este aceeași. În niciuna dintre ele nu este vorba de cuvântul lui Dumnezeu și de adevărul din cadrul umanității normale; în schimb este vorba despre a judeca în mod iresponsabil și arbitrar, a condamna și a blestema cealaltă persoană pe baza preferințelor personale și a se implica în atacuri. Și dialogurile de această natură provoacă perturbări și tulburări în viața bisericească, interferează cu intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu și îi dăunează acesteia.

Ce ar trebui să faceți când întâlniți doi oameni care se implică în atacuri reciproce, expunându-și unul altuia firile corupte? Este necesar să dăm cu pumnul în masă și să le facem morală? Este necesar să-i udăm cu o găleată de apă rece ca să-i calmăm și să-i determinăm să-și dea seama că greșesc și să-i ceară scuze celuilalt? Pot aceste metode să rezolve problema? (Nu.) Acești doi indivizi se ceartă mereu la fiecare adunare și, la finalul fiecăreia, se pregătesc pentru următoarea ceartă. Acasă, caută cuvinte ale lui Dumnezeu pe care să le folosească în atacurile lor, ba chiar scriu ciorne și se gândesc cum să îl atace pe celălalt, ce aspecte legate de el să atace, cum să-l judece și să-l condamne, ce ton să folosească și pe care cuvinte ale lui Dumnezeu să le folosească pentru a lansa atacul și condamnarea cea mai convingătoare. Caută, de asemenea, diverși termeni spirituali și folosesc diferite metode de exprimare pentru a condamna și a lovi cealaltă persoană, împiedicând-o să întoarcă situația în favoarea ei, și se luptă să o doboare în următoarea confruntare, făcând să-i fie imposibil să se mai ridice. Toate aceste comportamente aparțin implicării în atacuri reciproce și dispute verbale. Sunt ușor de rezolvat asemenea probleme? Dacă, după ce primesc sfaturi, ajutor și părtășie de la majoritatea oamenilor, ei tot nu se căiesc sau nu-și schimbă direcția – adică, se ceartă și se insultă unul pe celălalt când se întâlnesc, nu ascultă de sfatul nimănui și nu acceptă când cineva are părtășie despre adevăr sau îi emondează – ce este de făcut? Este un lucru ușor de gestionat: ar trebui să fie înlăturați. Nu ar rezolva asta problema? Nu este un lucru ușor? Este necesar să se continue părtășia cu ei? Este necesar să mai fie ajutați cu iubire? Spuneți-Mi, este adecvat să dăm dovadă de toleranță și răbdare iubitoare față de asemenea oameni? (Nu este adecvat.) De ce nu este adecvat? (Ei nu acceptă adevărul – nu are rost să avem părtășie cu ei.) Corect, nu acceptă adevărul. Doar participă la adunări pentru a se implica în dispute verbale. Ei nu cred în Dumnezeu pentru a urmări adevărul și doar le place să se implice în dispute verbale. Sunt acestea o dezvăluire și o manifestare a umanității normale? Au ei raționalitatea pe care ar trebui să o aibă umanitatea normală? (Nu.) Le lipsește raționalitatea umanității normale. În timpul adunărilor, asemenea oameni nu citesc cuvintele lui Dumnezeu într-o manieră concentrată și adecvată, astfel încât să poată să înțeleagă și să obțină adevărul din cuvintele lui Dumnezeu și să-și înlăture prin asta firile corupte și să-și rezolve problemele. În schimb, vor întotdeauna să rezolve problemele altor oameni. Sunt mereu concentrați asupra celorlalți, căutându-le de vină; țintesc mereu să găsească problemele altor oameni în cuvintele lui Dumnezeu. Se folosesc de ocazia de a citi cuvintele lui Dumnezeu și de a avea părtășie despre ele pentru a-i expune și a-i ataca pe alții și folosesc cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i judeca, a-i înjosi și a-i condamna pe alții. Cu toate acestea, ei se plasează separat față de cuvintele lui Dumnezeu. Ce fel de persoane sunt ei? Sunt aceștia oameni care acceptă adevărul? (Nu.) Se pricep foarte bine la un lucru și sunt foarte pasionați de acesta: după ce citesc cuvintele lui Dumnezeu, ei identifică frecvent la alții diversele probleme, stări și manifestări expuse de cuvintele Sale. Cu cât identifică mai mult aceste probleme, cu atât mai mult simt că își asumă o responsabilitate semnificativă și cred că pot să facă multe lucruri, considerând că ar trebui să expună aceste probleme. Nu vor scuti nicio persoană care are aceste probleme. Ce fel de persoane sunt ei? Au asemenea oameni rațiune? Au abilitatea de a înțelege adevărul? (Nu.) În biserică, dacă asemenea oameni nu își exprimă părerea sau nu provoacă tulburări, nu este nevoie să vă ocupați de ei. Totuși, dacă întotdeauna acționează în acest mod, atacându-i, judecându-i și condamnându-i mereu pe alții, atunci biserica ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a se ocupa de ei, înlăturându-i. În ceea ce-i privește pe cei care au fost expuși de oameni și apoi îi atacă, îi judecă și îi condamnă pe aceștia din urmă folosind aceleași metode și mijloace, dacă circumstanțele sunt grave și au perturbat și tulburat viața bisericească, și aceștia ar trebui să fie înlăturați și izolați de aleșii lui Dumnezeu, nu li se poate arăta nicio indulgență.

Ce alte manifestări ale implicării în atacuri reciproce și dispute verbale se califică drept având natura de a perturba și tulbura viața bisericească? Expunerea reciprocă a neajunsurilor și a firilor corupte pentru a-și vărsa răutatea și a se răzbuna unul pe celălalt sunt manifestări evidente ale perturbării și tulburării vieții bisericești. Pe lângă aceste două manifestări, mai sunt prefăcătoria de a vorbi deschis, de a se dezvălui și a se diseca, pentru a-i expune și diseca pe alții în mod deliberat – și acest tip de atac este o manifestare a perturbării și tulburării vieții bisericești. Așadar, este un atac ceea ce spune o persoană atât timp cât nu este vorba despre propriile sale probleme, ci despre problemele altora, indiferent dacă o spune într-un mod țintit sau indirect, în treacăt, într-un mod diplomatic? (Nu.) Atunci, ce situații constituie atacuri? Depinde de intenția și scopul din spatele a ceea ce se spune. Dacă ceva este spus cu scopul de a-i lovi pe oameni și de a se răzbuna pe ei sau pentru a-și vărsa răutatea, atunci este un atac. Aceasta este o situație. În plus, a exagera aspectele superficiale ale unei probleme pentru a-i judeca și condamna pe oameni în contradicție cu faptele și cu ceea ce este adevărat, trăgând concluzii în mod iresponsabil, fără a cerceta deloc care este esența problemei – și asta înseamnă a-și vărsa răutatea și a se răzbuna, a judeca și a condamna, iar acest fel de situație constituie și el un atac. Ce altceva? (A lansa zvonuri nefondate despre oameni; este și aceasta un atac?) A lansa zvonuri nefondate despre oameni cu siguranță se numără cu atât mai mult printre acestea. Câte situații reprezintă atacuri? (Trei.) Rezumați aceste situații. (Prima este a-i lovi pe alții cu un scop specific. A doua este a-i judeca și a-i condamna pe alții într-un mod care este în contradicție cu faptele și cu ceea ce este adevărat, acest lucru însemnând a-i caracteriza pe alții arbitrar, iresponsabil. A treia este a lansa zvonuri nefondate despre oameni.) Natura fiecăreia dintre aceste trei situații le califică drept atacuri personale. Cum distingem care situații se califică drept atacuri personale și care nu? Când vine vorba de cei care lansează atacurile, ce acțiuni sau cuvinte reprezintă un atac? Să presupunem că vorbele unei persoane au o natură oarecum orientativă și sunt capabile să-i inducă în eroare pe alții, având și o calitate de a plăsmui zvonuri. Acea persoană inventează ceva din nimic și născocește zvonuri și minciuni pentru a-i induce în eroare și a-i îndruma greșit pe oameni. Intenția și țelul ei sunt să determine și mai mulți oameni să recunoască și să creadă că ceea ce spune ea este corect și să fie de acord că spusele ei se aliniază la adevăr. În același timp, vrea și să se răzbune pe altcineva, pentru a-l determina să fie negativ și slab. Se gândește: „Ai un caracter atât de abject – trebuie să-ți expun situația concretă și să-ți înăbuș aroganța, iar apoi vom vedea cu ce vei mai avea să te lauzi și să te dai în spectacol! În ce mod pot să mă disting față de tine? Ura mea nu se va potoli până când nu te fac să cazi în negativitate și nu te dobor. Le voi arăta tuturor că poți să fii negativ și că și tu ai slăbiciuni!” Dacă acesta este țelul său, atunci cuvintele sale constituie un atac. Dar să presupunem că intenția sa este pur și simplu să clarifice faptele și ce anume este adevărat într-o chestiune – după ce dobândește o perspectivă corectă asupra acesteia și descoperă esența problemei de-a lungul unei perioade de experiență, simte că ar trebui să se aibă părtășie despre asta, astfel încât majoritatea să poată să înțeleagă și să știe ce fel de înțelegere a acestei chestiuni este pură, adică, scopul său este să corecteze perspectivele denaturate sau părtinitoare ale mai multor oameni asupra acestei chestiuni – este acesta un atac? (Nu.) Persoana respectivă nu forțează pe nimeni să-i accepte opinia personală, cu atât mai puțin nutrește vreo intenție de răzbunare personală. În schimb, vrea doar să clarifice adevărul faptelor; folosește iubirea pentru a o ajuta pe cealaltă persoană să înțeleagă și a o împiedica, prin această înțelegere, să se rătăcească. Indiferent dacă cealaltă persoană acceptă acest lucru, ea este capabilă să-și îndeplinească responsabilitatea. Și, astfel, acest comportament, această abordare nu este un atac. Prin limbajul, alegerea cuvintelor, maniera, tonul și atitudinea discursului din cadrul acestor două manifestări se poate ști care sunt intenția și țelul acelei persoane. Dacă o persoană vrea să o atace pe cealaltă, limbajul ei va fi cu siguranță tăios, iar intenția și țelul ei vor fi evidente din tonul cu care vorbește, intonația, alegerea cuvintelor și atitudinea ei. Dacă nu o forțează pe cealaltă persoană să accepte ceea ce spune și cu siguranță nu o atacă, atunci discursul ei se va conforma categoric manifestărilor conștiinței și rațiunii umanității normale. În plus, atitudinea cu care vorbește, tonul și alegerea cuvintelor cu siguranță vor fi raționale, făcând parte din sfera umanității umane.

După ce am avut părtășie despre principiile de distingere a ceea ce constituie atac personal și ce nu, sunteți capabili să discerneți acest lucru acum? Dacă tot nu puteți să-l discerneți, atunci nu veți fi capabili să deslușiți esența chestiunii. Oricât de plăcut sună părtășia unei persoane, dacă aceasta nu practică în conformitate cu principiile, dacă nu intenționează să-i ajute pe oameni să înțeleagă adevărul și să-și îndeplinească îndatoririle în mod corespunzător, ci găsește, în schimb, lucruri pe care să le folosească împotriva lor, pentru a-i sâcâi tot timpul, făcând tot ce îi stă în putință ca să îi judece și să-i condamne și, chiar dacă la prima vedere pare că îi discerne pe oameni, de fapt, intenția și țelul ei sunt să-i condamne și să-i atace pe alții, atunci, această situație implică un atac personal. Lucrurile minore care au loc între oameni sunt foarte simple și evidente; dacă s-ar avea părtășie despre adevăr în privința acestor probleme, ar fi nevoie de mai puțin de o adunare. Este necesar, atunci, să folosim timpul fraților și al surorilor, vorbind mult despre aceste lucruri la fiecare adunare? Nu este necesar. Dacă oamenii îi sâcâie mereu pe alții, acest lucru înseamnă a-i ataca pe alții și a provoca tulburări. Care este motivul pentru care oamenii se agață de o chestiune și vorbesc la nesfârșit despre ea? Acela că nimeni nu este dispus să renunțe la propriile intenții și țeluri, nimeni nu încearcă să se cunoască și nimeni nu acceptă adevărul sau faptele și ceea ce este adevărat, sâcâindu-i astfel pe alții tot timpul. Care este natura sâcâielii neîncetate a altora? Este un atac. Înseamnă a găsi lucruri pe care să le folosească împotriva lor, a găsi un cusur în felul în care ceilalți își aleg cuvintele și a folosi neajunsurile acestora împotriva lor, stăruind la nesfârșit asupra unui singur lucru și certându-se până când se înroșesc la față. Dacă oamenii au părtășie în cadrul umanității normale, sprijinindu-se și ajutându-se unii pe alții – adică, îndeplinindu-și bine responsabilitățile – atunci relația dintre ei va fi tot mai bună. Dar dacă se angrenează în atacuri reciproce și în certuri, implicându-se unii pe alții pentru a-și expune clar justificările, vrând mereu să domine, refuzând să accepte înfrângerea și fără să facă niciun compromis, fără să renunțe la nemulțumirile personale, atunci relația dintre cei doi va deveni în cele din urmă tot mai tensionată și mai proastă; nu va fi o relație interpersonală normală și poate chiar să ajungă până în punctul în care li se vor înroși ochii ori de câte ori se vor întâlni. Gândiți-vă la asta: când câinii se bat, ochii celui feroce se înroșesc. Din ce cauză i se înroșesc ochii? Nu îi sunt plini de ură? Nu e la fel și în cazul oamenilor care se atacă reciproc? Dacă, atunci când au părtășie despre adevăr, oamenii nu se atacă reciproc, ci pot, în schimb, să-și compenseze unii altora neajunsurile, bazându-se pe atuurile fiecăruia, și se sprijină unii pe alții, ar fi posibil ca relația dintre ei să fie proastă? Categoric, relația lor ar deveni tot mai normală. Când doi oameni vorbesc, discută, au părtășie sau chiar dezbat în cadrul conștiinței și rațiunii umanității normale, relația lor va fi normală, iar ei nu se vor înfuria sau nu vor începe să se certe imediat ce se întâlnesc. Dacă în oameni apar ura și o răbufnire inexplicabilă de furie atunci când nici măcar nu s-au văzut, doar fiindcă este menționată cealaltă persoană, atunci aceasta nu este o manifestare a deținerii rațiunii și conștiinței umanității normale. Oamenii se atacă unii pe alții pentru că au firi corupte; nu are absolut nicio legătură cu mediul lor. Totul este din cauza faptului că oamenii nu iubesc adevărul, nu pot să îl accepte și nu îl practică sau nu se ocupă de probleme pe baza principiilor atunci când au loc dispute și, astfel, este un lucru obișnuit să apară în viața bisericească anumite cazuri de expunere reciprocă a neajunsurilor, judecăți și chiar și atacuri reciproce și condamnare. Fiindcă oamenii au firi corupte și sunt deseori într-o stare în care le lipsește rațiunea, fiindcă trăiesc conform firilor lor corupte și, chiar dacă înțeleg o parte din adevăr, le este dificil să-l practice, apar ușor între ei dispute și diverse feluri de atacuri. Dacă au loc ocazional, aceste atacuri au doar un impact temporar asupra vieții bisericești, dar cei care sunt predispuși constant la atacuri reciproce provoacă tulburări și perturbări grave vieții bisericești și, de asemenea, afectează grav intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu și interferează grav cu ea.