În viața bisericească mai există un tip de manifestare a luptei pentru statut, care implică perturbarea și tulburarea vieții bisericești și a lucrării bisericii. De exemplu, uneori, când frații și surorile au părtășie împreună despre o problemă, părtășia fiecăruia are o oarecare lumină; cu cât au părtășie mai mult, cu atât mai clare și mai lucide devin adevărurile-principii, iar calea de practică devine repede înțeleasă. Totuși, cineva ar putea veni brusc cu o „idee strălucită”, o sugestie de-ale sale, întrerupând fluxul părtășiei și schimbând subiectul, lăsând neterminată părtășia despre subiectul principal. La prima vedere, nu pare să provoace o tulburare, cu atât mai puțin să îi restricționeze pe ceilalți să aibă părtășie despre adevăr, dar nu a ales momentul potrivit să vină cu acest subiect. Introducând o nouă chestiune despre care să se aibă părtășie și să se discute într-un moment critic, când se are părtășie despre adevăr pentru a rezolva o problemă, chestiunea inițială este întreruptă înainte să fie rezolvată pe deplin. Nu înseamnă asta a abandona o sarcină la jumătatea drumului? Nu întârzie acest lucru rezolvarea problemei? Nu doar că problema nu a fost rezolvată, dar a fost întârziată și înțelegerea adevărului de către oameni. Sunt susceptibili să facă asta oamenii cu rațiune? Exagerăm dacă spunem că asemenea lucruri perturbă și tulbură viața bisericească? Nu cred că exagerăm deloc. A tulbura astfel o adunare când se are părtășie despre adevăr pentru a rezolva o problemă – nu înseamnă asta a perturba și a tulbura în mod deliberat viața bisericească? Dacă cineva se tot bagă ca musca în lapte în momentele critice, când se are părtășie despre adevăr pentru a rezolva o problemă, dacă încearcă mereu să întrerupă lucrurile, atunci aceasta nu este o problemă care ține de lipsa de rațiune; înseamnă pur și simplu a tulbura adunarea în mod deliberat, în timp ce se are părtășie despre adevăr pentru a rezolva o problemă, este fapta rea de a perturba și tulbura viața bisericească – numai antihriștii și oamenii răi fac asta, numai oamenii care urăsc adevărul fac asta. Indiferent de context sau de circumstanțe, asemenea oameni trebuie să vină mereu cu „ideile lor strălucite”, vor mereu ca privirile să fie ațintite asupra lor, ca ei să fie în centrul atenției. Indiferent cât de crucial sau important este subiectul despre care au părtășie oamenii, trebuie să se bage tot timpul ca musca în lapte, pentru a distrage atenția oamenilor și a trâmbița idei răsunătoare, vrând să pară unici. Ce fel de manevră vor să facă? Nu luptă pentru statut? Vor să controleze situația. Ei nu vor ca oamenii să aibă o înțelegere și o claritate mai mare în privința adevărului; îi interesează cel mai mult să-i facă pe toți să le acorde atenție, să îi asculte, să li se supună și ca toți să facă exact cum spun ei. În mod clar este vorba de lupta pentru statut. Unii oameni, indiferent ce lucrare fac, când le ceri să aibă părtășie despre idei și planuri specifice pentru implementarea unui lucru și despre pașii specifici pentru a le îndeplini în detaliu, nu pot să spună nimic. Totuși, adoră să trâmbițeze idei răsunătoare, părând că sunt neconvenționali și că fac ceva inedit și uimitor. Indiferent de situația curentă, imediat ce le vine o idee inedită, o prezintă de parcă ar fi inspirați, pripindu-se să le propună celorlalți să o accepte și să fie de acord cu ea, fără să stea prea mult pe gânduri. Dar când li se cere în cele din urmă să discute despre căi specifice de practică, rămân fără grai. Le lipsește competența, dar tot vor să se dea în spectacol, țintind mereu să fie văzuți. Nu sunt dispuși să joace un rol secundar; nu vor să fie doar niște adepți de rând. Se tem mereu că alții îi vor desconsidera și vor tot timpul să-și facă simțită prezența. Așadar, trâmbițează mereu idei răsunătoare, ca să fie văzuți. De ce fac asta tot timpul? Când le trece prin minte o idee, ei o consideră orbește bună și demnă de practicat, fără să stea pe gânduri sau înainte ca ideea să fie bine gândită. Când prezintă în grabă această idee, alți oameni nu o înțeleg și pun în mod firesc unele întrebări. Incapabili să răspundă, tot insistă că ideea lor este corectă și că toți ar trebui să o accepte. Ce fel de fire este aceasta? Ce consecințe va aduce persistența lor nefondată asupra propriilor perspective? Este benefic sau tulburător pentru lucrarea bisericii? Este benefic sau dăunător pentru aleșii lui Dumnezeu? Sunt capabili să spună asta fără niciun simț al responsabilității – care este scopul lor? Doar să-și facă simțită prezența. Se tem că alții nu vor ști că ei au asemenea „idei strălucitoare”, că nu vor ști că ei au calibru, inteligență și abilități; năzuiesc la această recunoaștere, să-i facă pe majoritatea oamenilor să aibă o stimă deosebită pentru ei. Ce se întâmplă în final? Fac sugestii în grabă, iar ceilalți cred inițial că aceștia au într-adevăr unele abilități, ceva autentic. Dar, cu trecerea timpului, devine evident că nu sunt decât niște netoți, lipsiți de înțelegere sau aptitudini reale, vrând totuși să aibă ultimul cuvânt mereu. Asta este lupta pentru statut. Fără abilități reale, ei totuși vor să decidă tot; trâmbițează mereu idei răsunătoare, fără să prezinte niciun plan concret, lipsindu-le o cale specifică de practică. Care ar fi consecințele dacă într-adevăr li s-ar încredința sarcini unor astfel de oameni? Cu siguranță ar duce la întârzieri. De ce caută mereu să lupte pentru statut, să dețină puterea, când nu pot realiza nimic? Sunt doar niște netoți cărora le lipsesc câteva doage; ca să o spunem mai elegant, sunt complet lipsiți de rațiune. Există mult prea mulți astfel de oameni printre non-credincioși, care vorbesc mult și nu fac nimic. Cei mai mulți oameni pot să discearnă câte puțin despre acest tip de persoană. Dacă cineva trâmbițează mereu idei răsunătoare și vrea să pară inovator, oamenii ar trebui să fie atenți să nu fie păcăliți de el. Dacă într-adevăr este cineva cu idei pătrunzătoare care poate să prezinte și un plan concret, este acceptabil doar dacă este fezabil; dacă doar trâmbițează idei răsunătoare, fără să prezinte planuri concrete, atunci ar trebui să fie tratat cu prudență. Ar trebui să se aibă părtășie pentru a determina dacă există sau nu vreo cale viabilă pentru ideile sale. Dacă majoritatea simt că ideea sa este fezabilă și are o cale de practică, atunci ar trebui încercată o perioadă pentru a vedea care sunt rezultatele, înainte de a lua o decizie.

Indiferent de aspectul adevărului despre care biserica are părtășie sau de ce problemă rezolvă, tot felul de oameni se vor da în spectacol. După ce interacționează mult timp, o persoană poate să vadă cine iubește și acceptă realmente adevărul și cine sunt cei care perturbă și tulbură, neocupându-se de sarcinile cuvenite. Credeți că aceia cărora le place să trâmbițeze idei răsunătoare pot să accepte adevărul și să pornească pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu? Cred că nu le este ușor să facă asta. Ce rol joacă acești oameni în viața bisericească? Care sunt consecințele faptului că trâmbițează deseori idei răsunătoare și nu se ocupă de sarcinile cuvenite? Acest lucru perturbă și tulbură viața bisericească, după cum pot vedea cei mai mulți oameni, și, dacă asta continuă, va întârzia urmărirea adevărului și pătrunderea în realitate a aleșilor lui Dumnezeu. Chiar dacă cei cărora le place să trâmbițeze idei răsunătoare nu sunt neapărat oameni răi, consecințele acțiunilor lor sunt foarte dăunătoare intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu și, în același timp, și acțiunile lor întârzie și afectează lucrarea bisericii. Așadar, cum ar trebui rezolvată această problemă? Cum ar trebui să ne ocupăm corect de oamenii cărora le place să trâmbițeze idei răsunătoare și să prezinte idei inedite? Prima metodă este aceasta: dacă le place să trâmbițeze idei răsunătoare și au întotdeauna opinii, lăsați-i mai întâi să vorbească și apoi folosiți discernământul. Oricine ar fi, toți sunt liberi să vorbească și să exprime opinii; nimeni nu ar trebui să restricționeze acest lucru. Oricui are cu adevărat idei și perspective înțelepte ar trebui să i se permită să ia cuvântul și să fie explicit, să-i lase pe toți să vadă și apoi să se aibă părtășie și să se discute, pentru a vedea dacă este corect, dacă este în conformitate cu adevărurile-principii și dacă există vreo parte care poate fi adoptată. Dacă merită să se învețe din asta și se poate trage vreun beneficiu, atunci e bine; dacă, după părtășie și discuție, se determină că lucrurile pe care le spun nu au valoare și nu sunt recomandabile, atunci acestea ar trebui să fie abandonate. Practicând în acest fel, toată lumea își va spori discernământul; oricând intervine ceva, toți vor ști cum să chibzuiască la acest lucru și vor înțelege mai bine diverși oameni. Asemenea practică este benefică pentru aleșii lui Dumnezeu și nu va provoca tulburări lucrării bisericii; această cale de practică este corectă. A doua metodă este aceasta: când ceea ce se spune nu are valoare și nu se va câștiga niciun beneficiu din asta, chiar dacă se are părtășie și se discută despre acest lucru, astfel de sugestii ar trebui respinse direct și nu mai e nevoie de nicio părtășie sau discuție. Dacă o persoană continuă să ridice astfel de probleme și „idei strălucitoare” fără valoare, făcându-i pe aleșii lui Dumnezeu să devină scârbiți și să nu mai fie dispuși să le asculte, nu ar trebui să fie restricționată o astfel de persoană? Cel mai bine ar fi să fie sfătuită să dea dovadă de mai multă rațiune, să se abțină de la a spune lucruri care nu ar trebui spuse, pentru a evita să-i afecteze pe ceilalți. Dacă această persoană este lipsită de rațiune și insistă să continue în acest mod, provocând tulburări vieții bisericești și deranjându-i mult pe ceilalți, chiar până în punctul de a-i înfuria, atunci este o persoană rea care tulbură viața bisericească. Ea trebuie să fie tratată conform principiilor casei lui Dumnezeu pentru curățirea bisericii – să fie îndepărtată din biserică; acesta este un lucru potrivit. Spuneți-Mi, ce fel de oameni sunt majoritatea celor cărora le place să trâmbițeze idei răsunătoare? Sunt ei tipul care urmăresc adevărul? Se consumă sincer pentru Dumnezeu? Cu siguranță nu. Atunci ce scop și ce intenție au când provoacă asemenea tulburări vieții bisericești? Acest lucru necesită discernământ. Dacă toți au deja destulă înțelegere despre asemenea oameni, știind că le lipsește intelectul, calibrul și rațiunea – că sunt simpli netoți – cel mai potrivit mod de a se ocupa de ei când își exprimă „ideile strălucitoare” este de a-i opri și restricționa, făcându-i să tacă. Dacă insistă să vorbească, să provoace tulburări vieții bisericești, atunci ar trebui îndepărtați din biserică, pentru a preveni alte probleme. Unii spun: „Nu înseamnă asta că li se distrug șansele de a fi mântuiți?” E greșit să spunem acest lucru. Ar putea Dumnezeu să mântuiască astfel de oameni? Pot oamenii cu asemenea firi să accepte adevărul? Pot ei să ajungă la mântuire dacă nu acceptă deloc adevărul? Nu este extrem de nesăbuit și ignorant să nu fii în stare nici măcar să deslușești astfel de lucruri? În orice caz, cei care provoacă deseori tulburări vieții bisericești sunt oameni răi și Dumnezeu nu-i mântuiește. A păstra în biserică pe cineva pe care Dumnezeu nu-l mântuiește – nu înseamnă asta a le face rău în mod deliberat aleșilor Săi? Chiar este iubitor cineva căruia îi este milă de astfel de oameni răi? Nu cred; iubirea lui este una falsă. Adevărul e că are intenția de a le face rău aleșilor lui Dumnezeu. Prin urmare, aleșii lui Dumnezeu trebuie să fie vigilenți față de orice persoană care îi apără pe oamenii răi, să nu fie induși în eroare de vorbele lor diavolești. Unii cărora le place să trâmbițeze idei răsunătoare, chiar dacă nu par oameni răi și nu comit fapte rele evidente, pot să provoace tulburări vieții bisericești, trâmbițându-și tot timpul ideile răsunătoare; acești oameni sunt cel puțin zăpăciți. Ce credeți, pot fi mântuiți oamenii dezorientați? Cu siguranță nu. Dacă oamenii dezorientați tulbură în mod constant viața bisericească, și aceștia ar trebui îndepărtați din biserică. Oamenii dezorientați nu acceptă adevărul, sunt iremediabil nepocăiți, iar sfârșitul lor este același ca al oamenilor răi. Fie că sunt răi, fie că sunt zăpăciți, dacă perturbă și tulbură des viața bisericească, nu țin cont de sfaturi și vorbesc necontrolat, ca o moară stricată, incapabili să se oprească, nu este acesta un semn al rațiunii anormale? Care ar fi consecințele dacă astfel de oameni dezorientați ar continua pe termen lung să tulbure biserica în acest mod? În plus, pot ei să se căiască? Mântuiește Dumnezeu astfel de oameni dezorientați care au rațiune anormală? Odată ce aceste întrebări sunt înțelese temeinic, va fi clar cum să fie tratați în mod corespunzător acești indivizi. Cu siguranță, oamenii dezorientați nu iubesc adevărul, iar acesta nu le este accesibil. Oamenii dezorientați nu pot înțelege limbajul uman; se poate spune că le lipsește umanitatea normală și că sunt pe jumătate nebuni – în realitate, sunt pur și simplu inutili. Pot oamenii dezorientați să presteze bine servicii? Categoric se poate spune că nu sunt capabili nici să presteze servicii într-un mod conform standardului, deoarece rațiunea lor nu este sănătoasă; sunt oameni care nu pricep o iotă. Dacă cineva dorește să le arate iubire oamenilor dezorientați, lăsați-i să îi sprijine. Atitudinea casei lui Dumnezeu față de oamenii dezorientați este că aceștia trebuie îndepărtați. Oricine nu acceptă deloc adevărul, oricine nu e sincer când își face datoria, îndeplinind-o mereu într-un mod superficial, ar trebui să fie restricționat dacă provoacă adesea tulburări vieții bisericești. Dacă vreunii dintre ei au remușcări și sunt dispuși să se căiască, ar trebui să li se dea șansa. Cei a căror esență nu poate fi deslușită ar trebui păstrați în biserică temporar, permițându-le aleșilor lui Dumnezeu să-i supravegheze, să-i observe și să-și sporească discernământul. Dacă sunt dintre cei care perturbă și tulbură constant și, în ciuda faptului că sunt emondați, rămân iremediabil nepocăiți, continuând să lupte pentru faimă și câștiguri, să atace și să excludă personaje pozitive – atacându-i în special pe cei care urmăresc adevărul și pot să împărtășească mărturii bazate pe experiență și pe cei care se consumă sincer pentru Dumnezeu și își îndeplinesc îndatoririle – atunci acești indivizi sunt oameni răi și antihriști, sunt neîncrezători. În cazul unor astfel de oameni, nu este vorba doar de oprirea și restricționarea lor; ar trebui îndepărtați prompt din biserică, pentru a evita alte probleme. Această cale de practică este pe deplin în acord cu intențiile lui Dumnezeu.

Acestea sunt mai mult sau mai puțin diversele manifestări ale luptei pentru statut, de la cele minore la cele grave. Manifestările minore se referă în principal la a-i batjocori pe conducători și lucrători prin cuvinte aspre, a căuta nod în papură și a ataca inițiativele conducătorilor și lucrătorilor, cu scopul de a-i distruge și a-i discredita. Cele mai grave manifestări sunt opoziția directă față de conducători și lucrători, găsirea unor lucruri care să fie folosite împotriva lor și judecarea, condamnarea, atacarea și excluderea lor și apoi izolarea și forțarea lor să-și recunoască vina și să se retragă, cu scopul de a pune mâna pe statutul lor. Acestea sunt cele mai grave probleme de perturbare și tulburare care au loc în viața bisericească. Cei care vociferează în mod deschis împotriva conducătorilor și lucrătorilor și luptă cu ei pentru statut sunt aceia care tulbură lucrarea bisericii și I se împotrivesc lui Dumnezeu, sunt oameni răi și antihriști și nu doar că trebuie opriți și restricționați – dacă situația este gravă și este necesar să fie îndepărtați sau excluși, atunci ar trebui să fie tratați conform principiilor. Mai există o manifestare a luptei pentru statut: excluderea și atacarea oamenilor care urmăresc mai mult adevărul în biserică. Fiindcă oamenii care urmăresc adevărul au o înțelegere pură, experiență și cunoaștere adevărată a cuvintelor lui Dumnezeu și au deseori părtășie despre adevăr pentru a rezolva probleme printre frați și surori, edificându-i astfel pe aleșii lui Dumnezeu, și fiindcă dobândesc treptat prestigiu în biserică, acești oameni răi și acești antihriști sunt invidioși și sfidători față de ei, îi exclud și îi atacă. Orice comportament care constă în atacarea și excluderea oamenilor care urmăresc adevărul constituie în mod direct perturbarea și tulburarea vieții bisericești. Unii oameni ar putea să nu vizeze direct conducătorii de biserică, dar au o antipatie și un dispreț aparte pentru oamenii din biserică înzestrați cu înțelegerea adevărului și care au experiențe practice. De asemenea, îi exclud și îi asupresc pe acești oameni, deseori bătându-și joc de ei și luându-i în derâdere, ba chiar întinzându-le capcane și uneltind împotriva lor și așa mai departe. Deși problemele de acest gen sunt mai puțin grave în ceea ce privește natura și circumstanțele lor decât lupta pentru statut cu liderii de biserică, și acestea constituie perturbări și tulburări ale vieții bisericești și ar trebui oprite și restricționate. Dacă sunt afectați majoritatea fraților și surorilor din biserică și aceștia se cufundă deseori în negativitate și slăbiciune – dacă problemele duc la aceste feluri de consecințe, atunci pot fi considerate perturbări și tulburări. Felul de persoană rea care provoacă perturbări și tulburări nu ar trebui să fie doar restricționată, ar trebui să fie trimisă într-un grup B, pentru izolare și reflecție, sau să fie îndepărtată. Cei care se implică în acțiuni care au natura de a provoca perturbări și tulburări sunt oameni care comit de obicei fapte rele. În ceea ce privește modul în care sunt tratați, ar trebui să se facă distincție între oamenii răi care comit frecvent fapte rele și cei care le comit ocazional. Cei care comit multiple fapte rele sunt antihriști; cei care comit fapte rele ocazional au umanitate slabă. Dacă doi oameni se ceartă sau se iau la harță din cauza personalităților lor incompatibile, pentru că au perspective diferite când fac anumite lucruri sau fiindcă au moduri diferite de a vorbi, dar nu este afectată viața bisericească, atunci acest lucru nu are natura de a provoca perturbări și tulburări; e diferit de oamenii răi care perturbă și tulbură viața bisericească. Toate lucrurile care au natura de a provoca perturbări și tulburări vieții bisericești, despre care am vorbit, sunt manifestări ale faptelor rele făcute de oameni răi. Când oamenii răi comit fapte rele, este un lucru obișnuit. Aceștia îi urăsc cel mai mult pe oamenii care urmăresc adevărul. Când văd că cineva care urmărește adevărul este capabil să-și împărtășească propria mărturie bazată pe experiență, câștigând astfel admirație specială din partea celorlalți, ei devin invidioși, plini de ură, iar ochii lor ard de furie. Oricine reflectă asupra lor și îi cunoaște, oricine își împărtășește experiențele practice și oricine aduce mărturie pentru Dumnezeu se confruntă cu bătaia de joc, denigrarea, asuprirea, excluderea, judecata și chiar și cu persecuția din partea acestor oameni răi. De obicei acționează în acest fel. Nu permit nimănui să fie mai bun decât ei, nu suportă să vadă oameni care sunt mai buni decât ei. Când văd pe cineva care este mai bun decât ei, sunt invidioși, furioși, indignați și se gândesc să-i facă rău și să-l chinuie. Asemenea oameni au provocat deja perturbări și tulburări grave vieții bisericești și ordinii bisericii, iar conducătorii și lucrătorii ar trebui să se alăture fraților și surorilor pentru a-i expune, a-i opri și a-i restricționa pe astfel de indivizi. Dacă nu este posibil să-i restricționeze, iar ei nu se căiesc sau nu-și schimbă direcția după ce s-a avut părtășie cu ei despre adevăr, atunci sunt persoane rele, iar oamenii răi ar trebui evaluați și tratați conform principiilor casei lui Dumnezeu pentru curățirea bisericii. Dacă, prin părtășie, conducătorii și lucrătorii ajung la un consens și stabilesc că este vorba de cineva rău care tulbură biserica, atunci problema ar trebui gestionată conform adevărurilor-principii: persoana ar trebui îndepărtată din biserică. Nu ar mai trebui să existe toleranță față de asemenea oameni răi care tulbură viața bisericească. Dacă le este clar conducătorilor și lucrătorilor că este vorba de cineva rău care provoacă o tulburare, dar totuși se prefac că ignoră și tolerează persoana rea care face rău și provoacă tulburare, atunci nu își îndeplinesc responsabilitățile față de frați și surori și nu sunt loiali față de Dumnezeu și însărcinarea dată de El.

După înfățișare, unii oameni par a fi în ordine, dar, de fapt, coeficientul lor de inteligență este ca al unui netot. Vorbesc și acționează fără să înțeleagă ce e corect, lipsindu-le raționalitatea umanității normale. Unor astfel de oameni le place și să lupte pentru statut și reputație, se zbat să aibă ultimul cuvânt și concurează pentru stima celorlalți. Deseori propun în viața bisericească perspective și argumente care par valide, dar sunt, de fapt, false, cu scopul de a-și atrage atenția și stima majorității celorlalți, tulburând gândurile oamenilor, tulburându-le înțelegerea și cunoașterea corectă a cuvintelor lui Dumnezeu și tulburându-le înțelegerea pozitivă a tuturor lucrurilor. Când alții au părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu și despre înțelegerile lor pure, acești oameni apar brusc, ca niște măscărici, pentru a-și face simțită propria prezență și pentru a atrage atenția tuturor, vrând mereu să le arate fraților și surorilor că ei sunt pricepuți, că sunt erudiți, mari cunoscători și învățați și așa mai departe. Deși încă nu au scopuri clare în ceea ce privește pe care conducător să-l vizeze sau pentru poziția cărui conducător să lupte, dorințele și ambițiile lor sunt atât de mărețe, încât cuvintele și acțiunile lor au provocat tulburări vieții bisericești, așa că și aceștia ar trebui să fie restricționați în funcție de gravitatea situației și a naturii ei. Cel mai bine ar fi să se aibă mai întâi părtășie cu ei despre adevăr, pentru a-i îndruma în mod corect și a le furniza o direcție pentru conduita de sine, permițându-le să se transforme și să înțeleagă cum să trăiască normal viața bisericească, în ce fel să interacționeze cu ceilalți, cum să stea în locul potrivit lor și cum să fie raționali. Dacă este din cauza vârstei lor tinere, a lipsei de perspectivă și a orgoliului tineresc și dacă s-au căit după părtășie repetată, dându-și seama că acțiunile lor anterioare au fost greșite, rușinoase, că i-au scârbit pe toți și le-au făcut probleme tuturor, și dacă și-au exprimat scuzele și regretele pentru asta, atunci nu trebuie să le-o luați în nume de rău – pur și simplu pot fi ajutați cu iubire. Totuși, dacă acțiunile lor rele care i-au tulburat pe toți nu s-au datorat aroganței lor tinerești sau unei lipse de înțelegere a adevărului, ci mai degrabă au fost determinate de motive ascunse, iar ei continuă cu același comportament, în ciuda descurajării repetate; și dacă, în plus, au fost emondați, iar frații și surorile au avut părtășie cu ei despre gravitatea acestei probleme – li s-au oferit părtășie și ajutor atât din privințe negative, cât și din privințe pozitive – dar totuși încă nu pot să-și recunoască propria natură-esență, nu pot să vadă tulburarea pe care aceste acțiuni le-o provoacă altora și consecințele lor grave și continuă să provoace tulburări și perturbări, săvârșind aceleași acțiuni ori de câte ori au ocazia, atunci în acest caz se impun măsuri mai aspre. Dacă, după multe oportunități de a se căi, ei nu reflectă asupra lor înșiși și nu încearcă deloc să se cunoască și indiferent cum se are părtășie cu ei despre adevăr, nu înțeleg și nici nu știu cum să acționeze rațional și în acord cu principiile, ci în schimb se agață cu încăpățânare de metoda lor proprie de a face lucrurile, atunci acești oameni au o problemă. Cel puțin din punct de vedere rațional, le lipsește rațiunea unei persoane normale. Aparent, așa stau lucrurile. Dacă privim lucrurile prin prisma esenței, oricum se are părtășie cu ei, nu pot recunoaște gravitatea problemei, nici nu-și pot găsi locul potrivit, nici nu pot să aibă părtășie sau să ajute ori să încerce să practice conform căii despre care au avut părtășie frații și surorile – dacă nu pot să facă nici măcar aceste lucruri, atunci problema lor nu este doar lipsa rațiunii, ci este o problemă cu umanitatea lor. Deși par să nu provoace intenționat perturbări și tulburări, aceste fapte categoric nu sunt fără intenție, ci mai degrabă sunt făcute cu un scop și din anumite motive. Lăsând deoparte motivele și scopul acestor indivizi, dacă ceea ce spun și fac perturbă și tulbură grav intrarea în viață a fraților și surorilor și viața bisericească, ducând la faptul că mulți nu obțin nimic trăind viața bisericească, până într-acolo încât alții nu sunt dispuși să se întrunească doar pentru că aceștia sunt prezenți sau, oricând vorbesc ei, oamenii sunt plictisiți și vor să plece, atunci natura acestei probleme devine gravă. Cum ar trebui să fie tratați asemenea oameni? Dacă încă persistă să facă aceste lucruri în ciuda faptului că li se oferă părtășie și ajutor cu numeroase ocazii și li se dau oportunități să se căiască, atunci natura-esență pe care o au este cea problematică. Ei nu sunt oameni care cred sincer în Dumnezeu și pot să accepte adevărul, ci au în schimb alte planuri. Uitându-ne la natura-esență pe care o au, categoric perturbările și tulburările pe care le provoacă vieții bisericești nu sunt neintenționate, ci mai degrabă acești oameni au un scop și motive. Dacă unor astfel de oameni li se mai oferă oportunități, este corect față de aleșii lui Dumnezeu care trăiesc normal viața bisericească? (Nu.) Problema cu acești indivizi a fost deja dezvăluită în această măsură; dacă încă li se acordă șanse în așteptarea căinței lor, având ca rezultat faptul că ajung să comită și mai mult rău, împingând și mai mulți oameni în negativitate, slăbiciune și impas, atunci cine va compensa această pierdere? Prin urmare, dacă acestor indivizi li s-au oferit părtășie și ajutor afectuos sau dacă s-au luat măsuri pentru a-i opri și restricționa, însă tot nu își schimbă vechile metode și persistă în comportamentul lor inițial, atunci ar trebui să fie tratați conform principiilor: în cazurile ușoare, ar trebui să fie izolați; în cazurile grave, ar trebui să fie îndepărtați din biserică. Cum sună acest principiu? Este vorba despre a doborî fără milă pe cineva, fără a i se da o șansă să se căiască? Sau despre a lua o decizie în mod arbitrar, fără a exercita niciun discernământ și fără a înțelege clar care este cu adevărat natura-esență pe care o are? (Nu.) Dacă, în ciuda faptului că li s-au oferit părtășie și ajutor și oportunități să se căiască, metodele și firea acestor oameni nu s-au schimbat deloc, iar ei nici nu se căiesc, rămânând cum erau înainte – singura diferență fiind că lucrurile pe care le-au făcut înainte în mod deschis și vizibil acum le fac în secret și pe furiș, dar tulburarea și perturbarea rămân aceleași – atunci biserica nu îi mai poate păstra. Asemenea oameni nu sunt membri ai casei lui Dumnezeu; ei nu sunt oile lui Dumnezeu. Prezența lor în casa lui Dumnezeu este numai pentru a provoca tulburări și perturbări, iar ei sunt slujitorii Satanei, nu frați sau surori. Dacă îi tratezi mereu ca pe niște frați și surori, sprijinindu-i și ajutându-i încontinuu și având părtășie cu ei despre adevăr, și se ajunge la o risipă de efort, fără niciun rezultat, nu este un lucru nesăbuit? Este mai mult decât nesăbuit; este stupid, extrem de stupid!

Privind natura problemei, diversele manifestări și tipurile de oameni, evenimente și lucruri implicate în lupta pentru statut pot fi în principiu clasificate în aceste trei tipuri. Lupta pentru statut este o problemă obișnuită în viața bisericească, apărând în diferite grupuri de oameni și în diverse aspecte ale vieții bisericești. În ceea ce-i privește pe cei care luptă pentru statut, în cazurile ușoare, ar trebui să li se ofere o părtășie amplă despre adevăr, pentru a-i sprijini și ajuta, astfel încât să poată înțelege adevărul și să li se dea șansa de a se căi. Dacă este un caz grav, ar trebui să fie monitorizați îndeaproape și, de îndată ce se descoperă că vorbesc sau acționează cu scopul de a îndeplini un anumit motiv sau țel, ar trebui să fie imediat opriți și restricționați. Dacă este un caz și mai grav, ar trebui să fie tratați și abordați conform principiilor bisericii pentru îndepărtarea și excluderea oamenilor. Aceasta este responsabilitatea pe care ar trebui să o îndeplinească lucrătorii și conducătorii când acești oameni, evenimente și lucruri implicate în lupta pentru statut apar în viața bisericească. Desigur, necesită și ca toți frații și surorile să ia atitudine și să coopereze cu liderii și lucrătorii în această lucrare, restricționând împreună diversele comportamente și acțiuni ale oamenilor răi care provoacă perturbări și tulburări, asigurându-se că nu va mai fi nicio perturbare sau tulburare din partea oamenilor răi în viața bisericească, străduindu-se să se asigure că fiecare moment de viață bisericească este luminat de Duhul Sfânt, plin de pace și bucurie și de prezența lui Dumnezeu, că are binecuvântarea și îndrumarea lui Dumnezeu și să se asigure că fiecare adunare este un prilej de bucurie și câștig. Acesta este cel mai bun tip de viață bisericească, unul pe care Dumnezeu vrea să îl vadă. Asumarea acestei lucrări este relativ complexă pentru conducători și lucrători, fiindcă implică relații interpersonale și implică reputația și interesele oamenilor, precum și nivelul lor de înțelegere a adevărului, făcând-o într-un fel și mai provocatoare. Totuși, când apar probleme, nu le evitați și nu reduceți problemele majore la unele mărunte, lăsându-le în cele din urmă nerezolvate; nici nu ar trebui să fie tratați folosind filosofii pentru interacțiuni lumești, prefăcându-vă că nu-i vedeți. Cu atât mai puțin, nu fiți persoane care caută să le facă pe plac oamenilor, ci mai degrabă tratați diversele tipuri de oameni care luptă pentru statut conform adevărurilor-principii. Este clară această părtășie? (Da.) Atunci aici se încheie părtășia noastră despre a cincea chestiune.