II. Atitudinea lui Avraam față de cuvintele lui Dumnezeu

Acum să ne uităm la calitățile lui Avraam care sunt demne de urmat de către generațiile următoare. Principala faptă a lui Avraam în fața lui Dumnezeu a fost exact cea pe care generațiile următoare o cunosc foarte bine și cu care sunt familiarizate: jertfirea lui Isaac. Fiecare lucru pe care l-a manifestat Avraam în acest aspect – fie caracterul lui, credința lui sau supunerea lui – este demn de urmat de generațiile următoare. Așadar, care erau, mai exact, acele manifestări specifice pe care le-a arătat, care sunt demne de urmat? În mod firesc, aceste diverse lucruri pe care le-a manifestat nu erau deșarte, cu atât mai puțin teoretice și, cu siguranță, nu erau născocite de nicio persoană, există dovezi pentru toate aceste lucruri. Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam un fiu; Dumnezeu i-a spus asta personal lui Avraam, iar atunci când acesta avea 100 de ani, i s-a născut un fiu pe nume Isaac. În mod evident, originea acestui copil nu a fost obișnuită, el era unic – a fost dăruit personal de Dumnezeu. Atunci când un copil a fost dăruit personal de Dumnezeu, oamenii cred că Dumnezeu va realiza cu siguranță ceva măreț în ei, că El le va încredința ceva măreț, că va face lucruri extraordinare cu ei, că va face copilul excepțional și așa mai departe – acestea erau lucrurile în privința cărora Avraam și alți oameni aveau mari speranțe. Și totuși, lucrurile au luat un curs diferit, iar lui Avraam i s-a întâmplat ceva la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Dumnezeu i l-a dăruit pe Isaac lui Avraam, iar când a sosit momentul jertfirii, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Nu trebuie să oferi nimic astăzi, doar pe Isaac – este de ajuns.” Ce a însemnat acest lucru? Dumnezeu îi dăduse lui Avraam un fiu, iar când acest fiu era pe punctul de a crește, Dumnezeu a vrut să îl ia înapoi. Perspectiva altor oameni asupra acestui lucru ar fi: „Tu ai fost Cel care l-ai dat pe Isaac. Eu nu am crezut acest lucru, totuși, Tu ai insistat să dai acest copil. Acum ceri ca el să fie oferit ca jertfă. Nu înseamnă asta că îl iei înapoi? Cum poți lua înapoi ceea ce Tu le-ai dat oamenilor? Dacă dorești să îl iei, atunci ia-l. Pur și simplu îl poți lua înapoi fără să spui nimic. Nu e nevoie să-mi provoci atâta durere și greutăți. Cum ai putea să-mi ceri să-l sacrific cu mâna mea?” Era această cerință foarte dificilă? Era extrem de dificilă. La auzirea acestei cerințe, unii oameni ar spune: „Este Acesta cu adevărat Dumnezeu? Nu este rezonabil să Te comporți așa! Tu ai fost Cel care l-a dăruit pe Isaac, iar acum Tu ești Cel care îl cere înapoi. Chiar ești mereu justificat? Este tot ceea ce faci Tu întotdeauna corect? Nu neapărat. Viețile oamenilor sunt în mâinile Tale. Ai spus că îmi vei da un fiu și ai făcut-o; Tu ai această putere, la fel cum ai puterea să-l iei înapoi – însă metoda Ta de a lua înapoi și această situație nu sunt puțin lipsite de justificare Tu ai dăruit acest copil, așa că ar trebui să îi permiți să crească, să facă lucruri mărețe și să vadă binecuvântările Tale. Cum ai putea să ceri ca acesta să moară? În loc să ordoni uciderea lui, ai fi putut la fel de bine să nu mi-l dai! De ce mi l-ai dăruit atunci? Mi l-ai dăruit pe Isaac, iar acum îmi ceri să-l jertfesc – nu mă faci să sufăr mai mult în acest fel? Nu-mi îngreunezi lucrurile? Atunci, care a fost scopul pentru care mi-ai dat acest fiu din capul locului?” Ei nu pot înțelege raționamentul care stă la baza acestei cerințe, oricât ar încerca; oricum ar pune problema, li se pare de neconceput și nicio persoană nu este capabilă să o înțeleagă. Dar i-a spus Dumnezeu lui Avraam raționamentul din spatele acestei cereri? I-a spus El motivele pentru asta și care a fost intenția Sa? I-a spus? Nu. Dumnezeu a spus doar: „La sacrificarea de mâine, oferă-l pe Isaac”, asta a fost tot. A venit Dumnezeu cu vreo explicație? (Nu.) Așadar, care era natura acestor cuvinte? Privite din punctul de vedere al identității lui Dumnezeu, aceste cuvinte erau un ordin, unul care trebuia să fie executat, care trebuia să fie ascultat și căruia trebuia să i se supună. Dar din perspectiva a ceea ce a spus Dumnezeu și a problemei în sine, nu le-ar fi greu oamenilor să facă ceea ce ar trebui să facă? Oamenii cred că lucrurile care ar trebui făcute trebuie să fie rezonabile, să fie în acord cu sentimentele umane și cu sensibilitățile umane universale – însă s-a aplicat ceva din toate acestea la ceea ce a spus Dumnezeu? (Nu.) Așadar, ar fi trebuit ca Dumnezeu să dea o explicație, să Își exprime gândurile și ceea ce a vrut să spună sau să dezvăluie măcar puțin din ceea ce a vrut să spună printre rânduri, în cuvintele Sale, astfel încât oamenii să poată înțelege? A făcut Dumnezeu ceva din toate acestea? Nu a făcut și nici nu avea de gând să facă. Aceste cuvinte au conținut ceea ce a cerut Creatorul, ceea ce a ordonat El și ceea ce a așteptat de la om. Aceste cuvinte foarte simple, aceste cuvinte lipsite de rațiune – acest ordin și această cerință care nu țineau cont de sentimentele oamenilor – ar fi fost considerate dificile, dureroase și lipsite de rațiune de alți oameni, de orice persoană care a privit această scenă. Dar pentru Avraam, care era de fapt implicat, primul său sentiment după auzirea acestora a fost de durere sfâșietoare! Primise acest copil dăruit de Dumnezeu, petrecuse atâția ani crescându-l și se bucurase de atâția ani de fericire familială, dar cu o singură propoziție, un singur ordin de la Dumnezeu, această fericire, această ființă umană urma să fie luată și să dispară. Avraam s-a confruntat nu doar cu pierderea acestei bucurii familiale, ci și cu durerea singurătății și a dorului veșnic după pierderea acestui copil. Pentru un om în vârstă, acest lucru era insuportabil. La auzul unor asemenea cuvinte, orice persoană obișnuită ar plânge în hohote, nu-i așa? Ba mai mult, în inima ei L-ar blestema pe Dumnezeu, s-ar plânge de El, L-ar înțelege greșit și ar încerca să cadă la o înțelegere cu El; ar arăta tot ceea ce este capabilă să facă, toate abilitățile sale și toată răzvrătirea, grosolănia și lipsa de rațiune. Și totuși, deși era la fel de îndurerat, Avraam nu a făcut asta. Ca orice persoană normală, el a simțit instant acea durere, a experimentat instant sentimentul că inima i-a fost străpunsă și a simțit instant singurătatea pierderii unui fiu. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu nu au ținut cont de sentimentele oamenilor, au fost de neimaginat pentru oameni și incompatibile cu noțiunile oamenilor, ele nu erau spuse din perspectiva sentimentelor umane; nu au ținut cont de greutățile sau de nevoile emoționale umane și cu siguranță nu au ținut cont de durerea umană. Dumnezeu i-a trântit lui Avraam aceste vorbe, cu o atitudine rece – I-a păsat oare lui Dumnezeu cât de dureroase erau aceste vorbe pentru el? La prima vedere, Dumnezeu părea deopotrivă indiferent și nepăsător; tot ce a auzit Avraam au fost ordinul lui Dumnezeu și cerința Lui. Pentru oricine, această cerință ar fi părut incompatibilă cu cultura, convențiile, sensibilitățile și chiar cu moralitatea și etica umană; depășise o limită morală și etică și încălcase regulile omenești de comportament și interacțiune cu oamenii, precum și sentimentele omului. Există chiar și cei care cred: „Aceste cuvinte nu sunt doar lipsite de rațiune și imorale – chiar mai mult, ele doar provoacă necazuri fără niciun motiv întemeiat! Cum ar fi putut aceste cuvinte să fie rostite de Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu ar trebui să fie raționale și corecte și ar trebui să-l convingă pe om în totalitate; ele nu ar trebui să provoace necazuri fără un motiv întemeiat și nu ar trebui să fie lipsite de etică, imorale sau ilogice. Aceste cuvinte au fost într-adevăr rostite de Creator? Ar putea Creatorul să spună asemenea lucruri? Ar putea Creatorul să-i trateze astfel pe oamenii pe care i-a creat? În niciun caz.” Și totuși, aceste cuvinte veneau într-adevăr din gura lui Dumnezeu. Judecând după atitudinea lui Dumnezeu și după tonul cuvintelor Sale, Dumnezeu decisese ce voia și nu mai era loc pentru discuții, iar oamenii nu aveau dreptul să aleagă; El nu îi dădea omului dreptul de a alege. Cuvintele lui Dumnezeu erau o cerință, erau un ordin pe care El îl dăduse omului. Pentru Avraam, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu erau intransigente și indiscutabile; reprezentau o cerință intransigentă pe care Dumnezeu o avea de la el și nu erau discutabile. Și ce alegere a făcut Avraam? Acesta este punctul-cheie despre care vom avea părtășie.

După ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu, Avraam și-a început pregătirile, simțindu-se neliniștit și de parcă îl apăsa o mare povară. El s-a rugat în tăcere în inima sa: „Domnul meu, Dumnezeul meu. Tot ceea ce faci este demn de laudă; acest fiu a fost dat de Tine și, dacă vrei să îl iei înapoi, atunci ar trebui să îl înapoiez.” Cu toate că Avraam era îndurerat, nu era evidentă atitudinea sa din aceste cuvinte? Ce pot observa oamenii din asta? Ei pot observa slăbiciunea umanității normale, nevoile emoționale ale umanității normale, precum și latura rațională a lui Avraam și latura lui de credință adevărată și supunere față de Dumnezeu. Care era latura lui rațională? Avraam știa foarte bine că Isaac i-a fost dăruit de Dumnezeu, că Dumnezeu avea puterea să îl trateze cum dorea, că oamenii nu ar trebui să judece acest lucru, că tot ceea ce spune Creatorul Îl reprezintă pe Acesta și că, indiferent dacă pare rațional sau nu, indiferent dacă este sau nu în acord cu moralitatea, cunoștințele și cultura umană, identitatea lui Dumnezeu și natura cuvintelor Sale nu se schimbă. El știa foarte clar că, dacă oamenii nu pot înțelege, pricepe sau desluși cuvintele lui Dumnezeu, atunci aceasta este problema lor, că nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu trebuie să explice sau să elucideze aceste cuvinte și că oamenii nu ar trebui să se supună doar atunci când înțeleg cuvintele și intențiile Lui, ci ar trebui să aibă o singură atitudine față de cuvintele lui Dumnezeu, indiferent de circumstanțe: ascultarea, apoi acceptarea, apoi supunerea. Aceasta era atitudinea perfect vizibilă a lui Avraam față de tot ceea ce i-a cerut Dumnezeu să facă și în ea se regăsesc atât raționalitatea umanității normale, cât și adevărata credință și adevărata supunere. Ce trebuia, mai presus de toate, să facă Avraam? Să nu analizeze binele și răul din cuvintele lui Dumnezeu, să nu examineze dacă acestea au fost spuse în glumă, pentru a-l încerca sau orice altceva. Avraam nu a examinat asemenea lucruri. Care a fost atitudinea sa imediată față de cuvintele lui Dumnezeu? Acestea nu puteau fi argumentate prin logică – fie că sunt rezonabile sau nu, cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvintele lui Dumnezeu și nu ar trebui să existe loc de alegere și nici de examinare în atitudinea oamenilor față de acestea; rațiunea pe care ar trebui să o aibă oamenii și ceea ce ar trebui să facă este să asculte, să accepte și să se supună. În inima sa, Avraam știa foarte clar care sunt identitatea și esența Creatorului și ce poziție ar trebui să ocupe o ființă umană creată. Tocmai pentru că Avraam avea o asemenea raționalitate și acest tip de atitudine, deși purta o durere imensă, el I l-a oferit pe Isaac lui Dumnezeu fără nicio remușcare sau ezitare, înapoindu-I-l lui Dumnezeu așa cum a dorit Acesta. El a simțit că, din moment ce Dumnezeu ceruse, trebuia să i-L înapoieze pe Isaac și nu trebuia să încerce să Îi aducă argumente sau să aibă propriile dorințe sau cerințe. Aceasta este exact atitudinea pe care ar trebui să o aibă o ființă creată față de Creator. Cel mai dificil lucru în a face asta reprezenta cel mai prețios lucru în legătură cu Avraam. Aceste cuvinte rostite de Dumnezeu erau lipsite de rațiune și de considerație față de sentimentele umane – oamenii nu le pot desluși sau accepta și, indiferent de vârstă sau de persoana căreia i se întâmplă acest lucru, aceste cuvinte nu au sens, nu sunt realizabile – și, totuși, Dumnezeu a cerut ca acest lucru să fie făcut. Prin urmare, ce ar trebui făcut? Majoritatea oamenilor ar examina aceste cuvinte și, după câteva zile în care ar face acest lucru, s-ar gândi în sinea lor: „Cuvintele lui Dumnezeu sunt lipsite de rațiune – cum ar putea Dumnezeu să acționeze în acest fel? Nu este aceasta o formă de tortură? Oare Dumnezeu nu îl iubește pe om? Cum ar putea El să îi chinuie astfel pe oameni? Eu nu cred într-un Dumnezeu care-i chinuie astfel pe oameni și pot alege să nu mă supun acestor cuvinte.” Dar Avraam nu a făcut acest lucru; el a ales să se supună. Deși toată lumea crede că ceea ce a spus și a cerut Dumnezeu a fost greșit, că El nu ar trebui să aibă asemenea cerințe de la oameni, Avraam a fost capabil să se supună – ceea ce a fost cel mai prețios lucru la el și exact ceea ce le lipsește altor oameni. Aceasta este adevărata supunere a lui Avraam. În plus, după ce a auzit ce i-a cerut Dumnezeu, primul lucru de care s-a convins a fost că El nu spusese asta în glumă, nu era un joc. Și, din moment ce cuvintele lui Dumnezeu nu erau aceste lucruri, ce reprezentau ele? Reprezentau credința profundă a lui Avraam că este adevărat că niciun om nu poate schimba ceea ce Dumnezeu hotărăște că trebuie făcut, precum și că nu există glume, testări sau chinuiri în cuvintele Lui, că El este demn de încredere și tot ceea ce spune – indiferent dacă pare rezonabil sau nu – este adevărat. Nu aceasta a fost adevărata credință a lui Avraam? A spus el: „Dumnezeu mi-a spus să îl jertfesc pe Isaac. După ce l-am primit pe Isaac, nu I-am mulțumit lui Dumnezeu cum se cuvine – oare acest Dumnezeu îmi cere recunoștința? Atunci trebuie să-mi arăt mulțumirea în mod corespunzător. Trebuie să arăt că sunt dispus să îl jertfesc pe Isaac, că sunt dispus să Îl slăvesc pe Dumnezeu, că știu și îmi amintesc de harul Lui și nu îi voi pricinui Acestuia nicio grijă. Fără îndoială, Dumnezeu a rostit aceste cuvinte pentru a mă examina și a mă testa, așa că ar trebui să fac totul mecanic. Voi face toate pregătirile, apoi voi aduce o oaie împreună cu Isaac, iar dacă la momentul sacrificiului Dumnezeu nu spune nimic, voi oferi oaia. Este suficient să faci totul mecanic. Dacă Dumnezeu chiar îmi cere să îl jertfesc pe Isaac, atunci ar trebui doar să îl pun să facă un spectacol din asta pe altar; când va veni momentul, Dumnezeu s-ar putea, totuși, să mă lase să jertfesc oaia și nu copilul meu?” Asta a gândit Avraam? (Nu.) Dacă ar fi gândit așa ceva, nu ar fi existat nicio durere în inima lui. Dacă ar fi gândit asemenea lucruri, ce fel de integritate ar fi avut? Ar fi avut el credință adevărată? Ar fi avut supunere adevărată? Nu, nu ar fi avut.

Judecând după durerea pe care a simțit-o Avraam și pe care a arătat-o atunci când a venit vorba de sacrificarea lui Isaac, este clar că el a crezut cu desăvârșire în cuvântul lui Dumnezeu, că a crezut în fiecare cuvânt pe care Acesta l-a spus, că a înțeles, din adâncul inimii sale, tot ceea ce Dumnezeu a spus, întocmai ce a vrut El să spună, și că nu a avut nicio suspiciune față de Dumnezeu. Este sau nu este aceasta credință adevărată? (Este.) Avraam a avut credință adevărată în Dumnezeu, iar acest lucru ilustrează un aspect, și anume că Avraam a fost o persoană onestă. Singura sa atitudine față de cuvintele lui Dumnezeu a fost una de ascultare, acceptare și supunere – asculta de orice spunea Dumnezeu. Dacă Dumnezeu i-ar fi spus că ceva este negru, atunci, chiar dacă Avraam nu l-ar fi putut vedea la fel de negru, el ar fi crezut că ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat și ar fi fost convins că era negru. Dacă Dumnezeu i-ar fi spus că ceva era alb, el ar fi fost convins că era alb. Este cât se poate de simplu. Dumnezeu i-a spus că îi va dărui un copil, iar Avraam s-a gândit: „Am deja 100 de ani, dar dacă Dumnezeu spune că îmi va da un copil, atunci sunt recunoscător Domnului, Dumnezeului meu!” Nu a avut prea multe alte idei, doar a crezut în Dumnezeu. Care era esența acestei credințe? El credea în esența și identitatea lui Dumnezeu, iar cunoștințele sale despre Creator erau reale. El nu era ca acei oameni care spun că ei cred că Dumnezeu este atotputernic și Creatorul omenirii, dar care au îndoieli în inimile lor, precum: „Oamenii au evoluat de fapt din maimuțe? Se spune că dumnezeu a creat toate lucrurile, dar oamenii nu au văzut acest lucru cu propriii lor ochi.” Indiferent ce spune Dumnezeu, acei oameni sunt întotdeauna la jumătatea drumului dintre credință și îndoială și se bazează pe ceea ce văd pentru a determina dacă lucrurile sunt adevărate sau false. Ei se îndoiesc de tot ceea ce nu pot vedea cu ochii lor, prin urmare, ori de câte ori Îl aud pe Dumnezeu vorbind, aceștia pun cuvintele Lui sub semnul întrebării. Ei examinează și analizează cu atenție, sârguință și prudență fiecare fapt, chestiune și poruncă propusă de Dumnezeu. Ei cred că, în credința lor în Dumnezeu, ar trebui să examineze cuvintele lui Dumnezeu și adevărul cu o atitudine de cercetare științifică, pentru a vedea dacă aceste cuvinte chiar sunt adevărul, altfel vor risca să fie păcăliți și înșelați. Dar Avraam nu era așa, el asculta de cuvântul lui Dumnezeu cu o inimă curată. Totuși, de data aceasta, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să își sacrifice singurul fiu, Isaac. Acest lucru i-a provocat lui Avraam durere, dar el tot a ales să se supună. Avraam a crezut că vorbele lui Dumnezeu sunt de neclintit și că vor deveni realitate. Oamenii creați ar trebui să accepte și să se supună cuvântului lui Dumnezeu în mod firesc, iar în fața cuvântului Său, oamenii creați nu au dreptul să aleagă, cu atât mai puțin nu ar trebui să analizeze sau să examineze cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta era atitudinea pe care Avraam o avea față de cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă Avraam suferea foarte mult și chiar dacă iubirea pentru fiul său și reticența sa de a renunța la el i-au provocat un stres și o durere extremă, el a ales totuși să își înapoieze copilul lui Dumnezeu. De ce avea de gând să îl înapoieze pe Isaac lui Dumnezeu? Atunci când Dumnezeu nu îi ceruse lui Avraam să facă acest lucru, nu era nevoie ca el să ia inițiativa de a-și înapoia fiul, dar din moment ce Dumnezeu îi ceruse, el trebuia să I-l înapoieze, nu avea de oferit nicio scuză și nu trebuia să încerce să cadă la o înțelegere cu Dumnezeu – aceasta era atitudinea pe care o avea Avraam. El s-a supus lui Dumnezeu cu acest tip de inimă pură. Asta era ceea ce voia Dumnezeu și asta era ceea ce dorea El să vadă. Comportamentul lui Avraam și ceea ce a realizat când a venit vorba de sacrificarea lui Isaac a fost exact ceea ce Dumnezeu a vrut să vadă, iar acestea au fost testarea și verificarea lui de către Dumnezeu. Și totuși, Dumnezeu nu l-a tratat pe Avraam așa cum l-a tratat pe Noe. El nu i-a spus lui Avraam motivele care stăteau la baza acestui lucru, nici procesul sau toate detaliile legate de acesta. Avraam știa un singur lucru, și anume că Dumnezeu îi ceruse să îl înapoieze pe Isaac – asta era tot. El nu știa că, prin acest lucru, Dumnezeu îl testa și nici nu știa ce dorea El să realizeze în el și în descendenții săi după ce a fost supus acestui test. Dumnezeu nu i-a spus lui Avraam nimic din toate acestea, El i-a dat doar o poruncă simplă, o cerință. Și, deși aceste cuvinte ale lui Dumnezeu erau foarte simple și nu țineau cont de sentimentele umane, Avraam s-a ridicat la înălțimea așteptărilor lui Dumnezeu, făcând ceea ce El a dorit și a cerut: l-a oferit pe Isaac ca jertfă pe altar. Fiecare mișcare a lui a arătat că jertfirea lui Isaac nu a fost un lucru făcut mecanic, că nu a făcut-o într-un mod superficial, ci a fost sinceră și a făcut-o din adâncul inimii sale. Deși nu putea suporta să renunțe la Isaac, chiar dacă îl durea, în fața a ceea ce îi ceruse Creatorul, Avraam a ales acea metodă pe care nicio altă persoană nu ar fi ales-o: supunerea absolută față de ceea ce îi ceruse Creatorul, supunere fără compromisuri, fără scuze și fără nicio condiție – a acționat exact așa cum i-a cerut Dumnezeu. Și ce a avut Avraam când a putut să facă ceea ce i-a cerut Dumnezeu? Într-o privință, în el era adevărata credință în Dumnezeu; el era sigur că Dumnezeu era Creatorul, Dumnezeul lui, Domnul lui, Cel care este suveran peste toate lucrurile și care a creat omenirea. Aceasta era adevărata credință. În altă ordine de idei, el avea o inimă pură. El credea fiecare cuvânt rostit de Creator și era capabil să accepte simplu și direct fiecare cuvânt rostit de El. Și într-o altă privință, indiferent cât de dificil era ceea ce îi cerea Creatorul, cât de multă durere i-ar fi adus, atitudinea pe care a ales-o a fost supunerea, nu a încercat să ajungă la o înțelegere cu Dumnezeu, să se împotrivească sau să refuze, ci o supunere completă și totală, acționând și practicând în conformitate cu ceea ce i-a cerut Dumnezeu, conform fiecărui cuvânt al Său și ordinului pe care L-a dat. Așa cum Dumnezeu a cerut și a dorit să vadă, Avraam l-a oferit pe Isaac ca jertfă pe altar, I l-a oferit lui Dumnezeu – și tot ceea ce a făcut a dovedit că Dumnezeu alesese persoana potrivită și că, în ochii Lui, el era drept.

Ce aspect al firii și esenței Creatorului au fost dezvăluite atunci când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să îl jertfească pe Isaac? Faptul că Dumnezeu îi tratează pe cei care sunt drepți, care sunt recunoscuți de El, cu totul în conformitate cu propriile standarde cerute de El, ceea ce este pe deplin în conformitate cu firea și esența Sa. Nu poate exista niciun compromis în aceste standarde; ele nu pot fi mai mult sau mai puțin îndeplinite. Aceste standarde trebuie să fie îndeplinite în mod exact. Pentru Dumnezeu nu era suficient să vadă faptele drepte pe care Avraam le făcea în viața sa de zi cu zi, Dumnezeu trebuia să se convingă de adevărata supunere a lui Avraam față de El și din această cauză Dumnezeu a făcut ce-a făcut. De ce a dorit Dumnezeu să vadă supunere adevărată la Avraam? De ce l-a supus pe Avraam la acest test final? Pentru că, după cum bine știm, Dumnezeu a dorit ca Avraam să fie tatăl tuturor popoarelor. Este „tatăl tuturor popoarelor” un titlu pe care l-ar putea purta orice persoană obișnuită? Nu. Dumnezeu are standardele Sale, iar standardele pe care El le cere de la oricare dintre cei pe care El îi dorește și îi desăvârșește și de la oricine consideră El drept sunt aceleași: credință adevărată și supunere absolută. Având în vedere că Dumnezeu a vrut să îndeplinească în Avraam un asemenea lucru măreț, S-ar fi grăbit El să o facă fără să observe aceste două lucruri în el? Categoric nu. Prin urmare, după ce Dumnezeu i-a dat un fiu, era inevitabil faptul ca Avraam să nu treacă printr-un asemenea test; era ceea ce Dumnezeu hotărâse să facă și ceea ce Dumnezeu plănuise deja să facă. Abia după ce lucrurile au mers așa cum a dorit Dumnezeu, iar Avraam îndeplinise cerințele lui Dumnezeu, Dumnezeu a început să planifice următoarea etapă a lucrării Sale: să facă descendenții lui Avraam la fel de numeroși precum stelele de pe cer și nisipul de pe țărmul mării – făcându-l tatăl tuturor popoarelor. Cât timp finalul cererii adresate lui Avraam de a-l sacrifica pe Isaac rămânea necunoscut și încă nu se materializase, Dumnezeu nu ar fi acționat nechibzuit; dar odată materializat, ceea ce Avraam avea îndeplinea standardele lui Dumnezeu, ceea ce însemna că el urma să primească toate binecuvântările pe care Dumnezeu le plănuise pentru el. Prin jertfirea lui Isaac se poate vedea, așadar, că Dumnezeu are așteptări și standarde cerute de la oameni, indiferent de lucrarea pe care o face în ei, de rolul pe care le cere să îl joace sau de însărcinarea pe care le cere să o accepte în planul Său de gestionare. Există două feluri de rezultate privind așteptările lui Dumnezeu de la oameni: unul este că, dacă nu poți face ceea ce îți cere El, vei fi eliminat; celălalt este că, dacă poți, Dumnezeu va continua să realizeze în tine ceea ce dorește El în conformitate cu planul Său. Credința adevărată și supunerea absolută pe care Dumnezeu le cere de la oameni nu sunt, în realitate, prea greu de atins pentru oameni. Dar, indiferent dacă sunt ușoare sau dificile, acestea sunt cele două lucruri care, pentru Dumnezeu, trebuie întâlnite în oameni. Dacă poți îndeplini acest standard, atunci Dumnezeu te va considera adecvat și nu va cere nimic mai mult; dacă nu poți, atunci lucrurile stau diferit. Faptul că Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să își jertfească fiul arată că Dumnezeu nu a simțit că era suficient ca Avraam să aibă o inimă cu frică de Dumnezeu și o credință adevărată în El sau că, mai mult sau mai puțin, era suficient. În niciun caz nu a fost acesta modul în care Dumnezeu a cerut acest lucru; El cere prin mijloacele Sale și în funcție de ceea ce oamenii sunt capabili să realizeze, iar acest lucru nu este negociabil. Nu este aceasta sfințenia lui Dumnezeu? (Ba da, este.) Aceasta este sfințenia lui Dumnezeu.

Chiar și o persoana bună asemenea lui Avraam, care era pură, avea credință adevărată și era rațională, a trebuit să accepte testarea lui Dumnezeu – așadar, în ochii omenirii, această testare nu a fost oarecum lipsită de considerație față de sentimentele umane? Însă această lipsă de considerație pentru sentimentele umane este tocmai întruchiparea firii și esenței lui Dumnezeu, iar Avraam a trecut prin acest tip de testare. În această testare, Avraam I-a arătat lui Dumnezeu credința și supunerea sa de neclintit față de Creator. Avraam a trecut testul. De regulă, Avraam nu trecuse niciodată prin niciun necaz, dar după ce Dumnezeu l-a testat astfel, credința și supunerea lui obișnuite s-au dovedit a fi reale; nu erau exterioare, nu erau un slogan. Faptul că Avraam încă era capabil de o supunere de neclintit în aceste circumstanțe – după ce Dumnezeu rostise asemenea cuvinte și îi ceruse atât de mult – însemna un lucru sigur: în inima lui Avraam, Dumnezeu era Dumnezeu și avea să fie întotdeauna Dumnezeu; identitatea și esența lui Dumnezeu erau neschimbătoare, indiferent de orice factori schimbători. În inima lui, oamenii vor fi pentru totdeauna oameni și nu aveau dreptul să conteste, să încerce să ajungă la o înțelegere cu Creatorul sau să concureze cu El, nici nu aveau dreptul să analizeze cuvintele rostite de Creator. Avraam credea că, atunci când era vorba de cuvintele Creatorului sau de orice cerea Creatorul, oamenii nu aveau dreptul de a alege; singurul lucru pe care trebuiau să îl facă era să se supună. Atitudinea lui Avraam era foarte grăitoare – el avea credință adevărată în Dumnezeu, iar în această credință adevărată s-a născut supunerea adevărată și, astfel, indiferent ce i-a făcut sau i-a cerut Dumnezeu, sau indiferent ce faptă a săvârșit Dumnezeu, fie că a fost ceva ce Avraam a văzut, a auzit sau a experimentat personal, nimic din toate acestea nu i-a putut afecta adevărata credință în Dumnezeu, cu atât mai puțin nu i-a putut afecta atitudinea supusă față de El. Atunci când Creatorul a spus ceva care nu ținea cont de sentimentele umane, un lucru care era o cerință nejustificată pentru om, indiferent cât de mulți oameni s-au simțit jigniți de aceste cuvinte, li s-au împotrivit, le-au analizat și examinat sau chiar le-au disprețuit, atitudinea lui Avraam a rămas netulburată de mediul din lumea exterioară. Credința și supunerea sa față de Dumnezeu nu s-au schimbat și nu au fost doar cuvinte spuse din gura lui sau formalități; în schimb, el a folosit fapte pentru a dovedi că Dumnezeul în care credea era Creatorul, că Dumnezeul în care credea era Dumnezeul din Ceruri. Ce vedem din tot ceea ce s-a manifestat în Avraam? Vedem îndoielile lui cu privire la Dumnezeu? Avea el îndoieli? A examinat el cuvintele lui Dumnezeu? Le-a analizat? (Nu a făcut-o.) Unii oameni spun: „Dacă nu a examinat sau nu a analizat cuvintele lui Dumnezeu, de ce se simțea tulburat?” Nu îi permiți să se simtă tulburat? El s-a simțit atât de tulburat și, totuși, a fost capabil să se supună – tu ești capabil să te supui chiar și atunci când nu te simți tulburat? Cât de multă supunere este în tine? Faptul că asemenea tulburare și durere nu au avut niciun efect asupra supunerii lui Avraam dovedește că această supunere a fost reală, că nu a fost o minciună. Aceasta a fost mărturia unei ființe umane create în fața Satanei, în fața tuturor lucrurilor, în fața întregii creații, iar această mărturie a fost atât de puternică, atât de prețioasă!