Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cartea deschisă de Miel

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

O selecție din cele zece pasaje ale Cuvântului lui Dumnezeu din „Lucrarea și intrarea”

1. De când oamenii au început să pășească pe calea cea dreaptă a vieții, au existat multe lucruri despre care ei rămân nelămuriți. Ei încă sunt complet confuzi în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu și despre cât ar trebui ei să lucreze. Acest lucru se datorează, pe de o parte, abaterii din experiența lor și limitărilor în capacitatea lor de a primi; pe de altă parte, aceasta se datorează faptului că lucrarea lui Dumnezeu nu a adus încă oamenii la această etapă. Deci, toată lumea este nesigură cu privire la cele mai multe probleme spirituale. Nu numai că sunteți nelămuriți în ce ar trebui să intrați; sunteți mai neștiutori cu privire la lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta este mai mult decât, pur și simplu, o chestiune de neajunsuri ale voastre: este un cusur extraordinar care aparține tuturor celor din lumea religioasă. Aici se află cheia motivului pentru care oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu și, astfel, acest cusur este un defect obișnuit împărtășit de toți cei care Îl caută. Nicio singură persoană nu L-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu sau nu I-a văzut vreodată adevărata față. Acesta este motivul pentru care lucrarea lui Dumnezeu devine la fel de dificilă ca mutarea unui munte sau golirea mării. Câți oameni și-au sacrificat viețile pentru lucrarea lui Dumnezeu; câți au fost izgoniți ca urmare a lucrării Sale; câți, de dragul lucrării Lui, au fost chinuiți până la moarte; câți, cu ochii plini de lacrimi de iubire pentru Dumnezeu, au murit pe nedrept; câți au întâlnit persecuții crude și inumane...? Faptul că aceste tragedii se întâmplă – oare nu este totul din cauza lipsei de cunoaștere a oamenilor despre Dumnezeu? Cum ar putea cineva, care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, să aibă obrazul de a veni înaintea Lui? Cum ar putea cineva, care crede în Dumnezeu și, totuși, Îl persecută, să aibă obrazul de a veni înaintea Lui? Acestea nu sunt exclusiv nepotrivirile celor din cadrul lumii religioase, ci, mai degrabă, sunt obișnuite atât pentru voi, cât și pentru ei. Oamenii cred în Dumnezeu, fără să-L cunoască; doar din acest motiv, ei nu-L venerează pe Dumnezeu și nu se tem de El în inimile lor. Există chiar și cei care, cu mare fast și ceremonie, fac lucrarea pe care o vizualizează ei înșiși în acest curent și o abordează făcând lucrarea lui Dumnezeu potrivit cu propriile lor cerințe și dorințe necumpătate. Mulți oameni acționează sălbatic, nerespectându-L pe Dumnezeu și urmându-și propria lor voie. Oare nu sunt acestea întruchipări desăvârșite ale inimilor egoiste ale oamenilor? Nu manifestă acestea elementul excesiv de abundent al înșelăciunii pe care o au oamenii? Oamenii pot fi, într-adevăr, extrem de inteligenți, însă cum pot talentele lor să ia locul lucrării lui Dumnezeu? Într-adevăr, oamenilor poate să le pese de povara lui Dumnezeu, însă ei nu pot acționa prea egoist. Oare faptele oamenilor sunt, într-adevăr, divine? Poate cineva să fie absolut sigur? A-I fi martor lui Dumnezeu, a moșteni slava Sa – acestea înseamnă că Dumnezeu face o excepție și îi ridică pe oameni; cum ar putea ei să fie demni? Lucrarea lui Dumnezeu abia a început, cuvintele Sale abia au început să fie rostite. În acest moment, oamenii se simt bine referitor la ei înșiși; nu ar fi aceasta, pur și simplu, o invitație la umilire? Ei înțeleg mult prea puțin. Chiar și cel mai talentat teoretician, cel mai elocvent orator nu pot descrie întreaga abundență a lui Dumnezeu – cu cât mai puțin puteți voi? Mai bine nu v-ați stabili propria valoare mai sus de cea a cerurilor, ci mai degrabă să vă vedeți ca fiind inferiori celor mai neînsemnați dintre acei oameni raționali care caută să-L iubească pe Dumnezeu. Aceasta este calea pe care veți intra: de a vă vedea ca fiind mai scunzi cu o palmă decât toți ceilalți. De ce să vă considerați atât de sus? De ce să vă estimați atât de sus? Pe calea lungă a vieții, nu ați făcut decât primii pași. Tot ce vedeți este brațul lui Dumnezeu, nu pe Dumnezeu în întregime. Este de datoria voastră să vedeți mai mult din lucrarea lui Dumnezeu, să descoperiți mai mult din ceea ce ar trebui pătruns, pentru că v-ați schimbat prea puțin.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (1)” în Cuvântul Se arată în trup

2. Lucrarea lui Dumnezeu nu încetează niciodată să prelucreze[1] omul și să transforme firea acestuia, pentru că el are prea multe lipsuri și nu este la înălțimea standardelor stabilite de El. Și astfel, se poate spune că, în ochii lui Dumnezeu, veți fi mereu nou-născuți, care au prea puține dintre elementele care sunt pe placul Lui, deoarece nu sunteți decât creaturi în mâinile lui Dumnezeu. Dacă cineva cade în mulțumirea de sine, nu va fi detestat de Dumnezeu? A spune că Îl puteți mulțumi pe Dumnezeu în prezent înseamnă a vorbi din perspectiva limitată a trupului vostru lumesc; dacă ar fi să vă comparați într-adevăr cu Dumnezeu, ați fi pururi înfrânți în arenă. Trupul omului nu a cunoscut niciodată victoria. Doar prin lucrarea Sfântului Duh omul are posibilitatea de a dobândi trăsături răscumpărătoare. Într-adevăr, din nenumăratele lucruri ale creației lui Dumnezeu, omul este cel mai mărunt. Deși este stăpânul tuturor lucrurilor, omul este singurul dintre ele care este supus înșelăciunii Satanei, singurul care cade pradă, în nenumărate feluri, corupției lui. Omul nu a deținut niciodată suveranitatea asupra lui însuși. Majoritatea oamenilor trăiesc în locul murdar al Satanei și suferă batjocura lui; el îi tachinează într-un fel și în altul până când ei sunt pe jumătate vii, îndurând tot felul de vicisitudini, tot felul de greutăți în lumea umană. După ce se joacă cu ei, Satana pune capăt destinului lor. Și, astfel, oamenii trăiesc întreaga lor viață într-o uluială haotică și nu se bucură, măcar o dată, de lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru ei, dar, în schimb, sunt vătămați de Satana și lăsați în zdrențe. Astăzi, ei au devenit atât de moleșiți și apatici, încât, pur și simplu, nu au nicio aplecare de a lua cunoștință de lucrarea lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu au nicio aplecare de a lua cunoștință de lucrarea lui Dumnezeu, experiența lor este sortită să rămână, pentru totdeauna, fragmentată și incompletă, iar intrarea lor va fi, pentru totdeauna, un spațiu gol. În cele câteva mii de ani de când Dumnezeu a venit în lume, nenumărați oameni cu idealuri înalte au fost folosiți de Dumnezeu pentru a lucra pentru El de-a lungul a nenumărați ani; dar cei care-I cunosc lucrarea, sunt atât de puțini încât aproape nu există. Pentru acest motiv, un număr imens de oameni își asumă rolul de a I se opune lui Dumnezeu, în același timp în care lucrează pentru El, deoarece, decât să facă lucrarea lui Dumnezeu, ei, de fapt, fac lucrarea omenească într-o poziție acordată de Dumnezeu. Poate fi aceasta numită lucrare? Cum pot ei intra? Umanitatea a luat harul lui Dumnezeu și l-a îngropat. Din această cauză, de generații încoace, cei care fac lucrarea Lui au puțină intrare. Ei, pur și simplu, nu vorbesc despre cunoașterea lucrării lui Dumnezeu, deoarece ei înțeleg prea puțin din înțelepciunea lui Dumnezeu. Se poate spune că, deși sunt mulți care Îi slujesc lui Dumnezeu, ei nu au reușit să vadă cât de preamărit este El și, de aceea, toți s-au ridicat pe ei înșiși ca pe Dumnezeu pentru ca alții să li se închine.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (1)” în Cuvântul Se arată în trup

3. Atunci când se vorbește despre lucrare, omul crede că lucrarea este de a alerga încoace și încolo pentru Dumnezeu, de a predica peste tot și de a se sacrifica pentru Dumnezeu. Deși această credință este corectă, ea este prea unliaterală; ceea ce Dumnezeu cere de la om nu este doar a călători încoace și încolo pentru Dumnezeu; ci mai degrabă slujirea și alimentarea în interiorul spiritului. Mulți frați și multe surori nu s-au gândit niciodată să lucreze pentru Dumnezeu, chiar după atâția ani de experiență, deoarece, lucrarea concepută de către om, este incompatibilă cu aceea care este cerută de Dumnezeu. De aceea, omul nu are absolut niciun interes în problema lucrării, iar acesta este exact motivul pentru care intrarea omului este, de asemenea, destul de unilaterală. Voi toți ar trebui să începeți a intra, lucrând pentru Dumnezeu, astfel încât să puteți experimenta mai bine toate aspectele sale Aceasta este în ceea ce ar trebui voi să intrați. Lucrarea nu se referă la alergarea încoace și încolo pentru Dumnezeu; ci ridică problema dacă viața omului și ceea ce trăiește omul sunt pe placul lui Dumnezeu. Lucrarea se referă la utilizarea credinței pe care o au oamenii în Dumnezeu și a cunoștințelor pe care le au despre El, pentru a-I fi mărturie lui Dumnezeu și pentru a-i sluji omului. Aceasta este responsabilitatea omului și ceea ce ar trebui să înțeleagă toți oamenii. Cu alte cuvinte, intrarea voastră este lucrarea voastră; căutați să intrați pe parcursul lucrării voastre pentru Dumnezeu. A-L experimenta pe Dumnezeu nu înseamnă doar capacitatea de a mânca și de a bea cuvântul Lui; mai important, trebuie să puteți să fiți martori pentru Dumnezeu, să-L slujiți, să vă îngrijiți de oameni și să le asigurați nevoile. Aceasta este lucrarea, dar și intrarea voastră; acesta este lucrul pe care fiecare om ar trebui să-l înfăptuiască. Există mulți oameni care se concentrează doar asupra călătoriei încoace și încolo pentru Dumnezeu și asupra predicării peste tot, cu toate acestea, ei își neglijează experiența personală și intrarea în viața spirituală. Acesta este motivul pentru care cei care Îl slujesc pe Dumnezeu devin cei care I se opun. Timp de atât de mulți ani, cei care-L slujesc pe Dumnezeu și se îngrijesc de om, au privit, pur și simplu, lucrarea și predicarea ca intrare și niciunul nu și-a luat propria experiență spirituală ca pe o intrare importantă. Mai degrabă, ei profită de luminarea lucrării Duhului Sfânt pentru a-i învăța pe alții. Când propovăduiesc, ei sunt mult împovărați și primesc lucrarea Duhului Sfânt și, prin aceasta, eliberează glasul Acestuia. În acel moment, cei care lucrează se simt satisfăcuți și mulțumiți de sine, ca și cum lucrarea Duhului Sfânt este propria lor experiență spirituală; ei simt că toate cuvintele pe care le spun, în acea vreme, sunt propria lor ființă și, de asemenea, ca și cum propria lor experiență nu este la fel de clară precum au descris-o ei. În plus, ei nu au nicio bănuială despre ce să spună înainte de a vorbi, însă, când Duhul Sfânt lucrează în ei, aceștia au un flux neîncetat și continuu de cuvinte. După ce ai predicat o dată, în acest fel, simți că statura ta reală nu este la fel de mică pe cât ai crezut tu. După ce Duhul Sfânt lucrează în tine, de mai multe ori, în mod asemănător, atunci tu determini că ai deja statură și crezi, în mod eronat, că lucrarea Duhului Sfânt este propria ta intrare și ființă. Când ai această experiență, în mod constant, devii permisiv cu privire la propria ta intrare. Apoi, devii leneș, fără să observi și fără să acorzi nicio importanță propriei tale intrări. De aceea, când te îngrijești de alții, trebuie să distingi, în mod clar, între statura ta și lucrarea Duhului Sfânt. Acest lucru va facilita mai bine intrarea ta și va aduce mai mult folos experienței tale. Faptul că omul privește lucrarea Duhului Sfânt ca pe propria lui experiență este începutul degenerării omului. Prin urmare, indiferent de datoria pe care o îndepliniți, trebuie să considerați intrarea voastră ca o lecție cheie.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (2)” în Cuvântul Se arată în trup

4. Cineva lucrează pentru a împlini voia lui Dumnezeu, pentru a-i aduce înaintea Lui pe toți cei care sunt după inima Sa, pentru a-l aduce pe om la Dumnezeu și pentru a-i prezenta omului lucrarea Duhului Sfânt și îndrumarea lui Dumnezeu, prin aceasta, desăvârșind roadele lucrării Lui. Pentru acest motiv, se impune să înțelegeți substanța lucrării. Ca cineva folosit de Dumnezeu, toți oamenii sunt vrednici de a lucra pentru Dumnezeu, adică, toți au ocazia de a fi folosiți de către Duhul Sfânt. Totuși, există un punct pe care trebuie să-l înțelegeți: când omul face lucrarea lui Dumnezeu, el are ocazia să fie folosit de Dumnezeu, dar, ceea ce este spus și cunoscut de om, nu este în întregime statura omului. Puteți doar să ajungeți a vă cunoaște mai bine lipsurile din lucrarea voastră și să primiți o mai mare luminare de la Duhului Sfânt, prin aceasta, permițându-vă să obțineți o mai bună intrare în lucrarea voastră. Dacă omul privește călăuzirea de la Dumnezeu ca pe propria intrare a omului și ca pe ceea ce este inerent în om, nu există niciun potențial pentru ca statura lui să crească. Duhul Sfânt luminează omul, atunci când acesta este într-o stare normală; în astfel de momente, omul confundă adesea luminarea pe care o primește cu propria lui statură din realitate, deoarece Duhul Sfânt luminează în cel mai normal mod: prin folosirea a ceea ce este inerent în interiorul omului. Când omul lucrează și vorbește sau în timpul rugăciunii din devoțiunile sale spirituale, un adevăr va deveni, deodată, clar pentru el. În realitate, totuși, ceea ce vede omul este doar luminarea de către Duhul Sfânt (în mod firesc, aceasta este legată de cooperarea omului) și nu statura reală a omului. După o perioadă de experiență, în care omul întâlnește numeroase greutăți reale, adevărata statură a omului este evidențiată în astfel de circumstanțe. Doar în acel moment, omul descoperă că statura lui nu este atât de mare, iar egoismul, considerațiile personale și lăcomia omului, ies toate la iveală. Numai după câteva cicluri de experiență asemănătoare, mulți dintre cei care sunt treziți în duhurile lor, își dau seama că nu a fost propria lor realitate în trecut, ci o iluminare momentană de la Duhul Sfânt și omul doar primise lumina. Când Duhul Sfânt îl luminează pe om pentru a înțelege adevărul, este, adesea, într-o manieră clară și distinctă, fără context. Adică, El nu încorporează greutățile omului în această revelație și, mai degrabă, dezvăluie în mod direct adevărul. Când omul întâmpină greutăți în intrare, atunci el încorporează luminarea Duhului Sfânt și aceasta devine experiența reală a omului. […] Prin urmare, când primiți lucrarea Duhului Sfânt, ar trebui să vă concentrați, în același timp, mai mult pe intrarea voastră, văzând exact care este lucrarea Duhului Sfânt și care este intrarea voastră, precum și să încorporați lucrarea Duhului Sfânt în intrarea voastră, astfel încât, să puteți fi mai bine desăvârșiți de El și să permiteți ca substanța lucrării Duhului Sfânt să fie modelată în voi. În timpul experienței voastre legate de lucrarea Duhului Sfânt, ajungeți să cunoașteți atât pe Duhul Sfânt, cât și pe voi înșivă și, în mijlocul numeroaselor cazuri de suferință extremă, dezvoltați o relație normală cu Dumnezeu, iar relația dintre voi și Dumnezeu devine tot mai apropiată, zi după zi. După nenumărate exemple de emondare și rafinare, voi dezvoltați o adevărată dragoste pentru Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care trebuie să realizați că suferința, lovirea și necazurile nu sunt descurajante; ceea ce este înfricoșător, este a avea doar lucrarea Duhului Sfânt, dar nu și intrarea voastră. Când vine ziua în care lucrarea lui Dumnezeu este terminată, voi veți fi lucrat pentru nimic; deși ați experimentat lucrarea lui Dumnezeu, nu veți fi ajuns să cunoașteți Duhul Sfânt sau să fi avut propria voastră intrare. Luminarea omului de către Duhul Sfânt nu este pentru a susține pasiunea omului; este pentru a deschide o cale de ieșire pentru intrarea omului, precum și de a-i permite omului să ajungă a cunoaște Duhul Sfânt și, de la acesta, să dezvolte o inimă de venerație și adorație pentru Dumnezeu.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (2)” în Cuvântul Se arată în trup

5. Dumnezeu a încredințat mult oamenilor și S-a adresat, de asemenea, intrării lor, în nenumărate moduri. Dar, deoarece calibrul oamenilor este deosebit de modest, multe dintre cuvintele lui Dumnezeu nu au reușit să se înrădăcineze. Există diverse motive pentru acest calibru modest, cum ar fi: corupția gândirii și moralității umane și o lipsă a unei educații adecvate; superstițiile feudale care au acaparat, în mod serios, inima omului; stilul de viață depravat și decadent, care a adăpostit multe boli în cele mai profunde colțuri ale inimii umane; o înțelegere superficială a alfabetizării culturale, cu aproape nouăzeci și opt la sută dintre persoanele cărora le lipsește educația în domeniul alfabetizării culturale și, mai mult decât atât, foarte puțini primesc niveluri mai înalte de educație culturală. Prin urmare, oamenii nu au, în esență, nicio idee despre ce a vrut să spună Dumnezeu sau Duhul, ci au doar o imagine vagă și neclară a lui Dumnezeu, dobândită din superstițiile feudale. Influențe dăunătoare, pe care mii de ani de „spirit înalt al naționalismului” le-au lăsat adânc în inima omului, precum și gândirea feudală, prin care oamenii sunt legați și înlănțuiți, fără un dram de libertate, fără nicio voință de a aspira sau a persevera, nicio dorință de a face progrese, rămânând, în schimb, pasiv și regresiv, înrădăcinat într-o mentalitate de sclav, și așa mai departe – acești factori obiectivi au conferit o distribuție urâtă și o mizerie permanentă a concepției ideologice, idealurilor, moralității și firii umanității. Oamenii, s-ar părea, trăiesc într-o lume teroristă a întunericului, pe care, niciunul dintre ei nu caută să o depășească și, niciunul dintre ei nu se gândește să avanseze spre o lume ideală; mai degrabă, ei sunt mulțumiți cu soarta lor în viață, să-și petreacă zilele purtând și crescând copiii, străduindu-se, transpirând, mergând la treburile lor, visând la o familie confortabilă și fericită, la afecțiune conjugală, la copii ascultători, la bucurie în anii lor de amurg, în timp ce-și trăiesc, în pace, viețile... Timp de zeci, mii, zeci de mii de ani până acum, oamenii și-au risipit timpul, în acest fel, fără ca nimeni să-și creeze o viață desăvârșită. Toți intenționează doar să se ucidă reciproc în această lume întunecată, în cursa pentru faimă și avere, și să se provoace unul pe celălalt. Cine a căutat vreodată voia lui Dumnezeu? A fost cineva vreodată atent la lucrarea lui Dumnezeu? Toate părțile umanității, ocupate de influența întunericului, au devenit, de mult timp, natură umană și, astfel, este destul de dificil de îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu, iar oamenii au chiar mai puțină inimă pentru a acorda atenție la ceea ce Dumnezeu le-a încredințat astăzi.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (3)” în Cuvântul Se arată în trup

6. Pe parcursul intrării omului, viața este întotdeauna plictisitoare, plină de elementele monotone ale vieții spirituale, cum ar fi a face câteva rugăciuni, a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu sau a constitui adunări, astfel încât, oamenii să simtă mereu că, a crede în Dumnezeu, nu aduce mare bucurie. Astfel de activități spirituale sunt întotdeauna desfășurate pe baza firii originale a omenirii, care a fost coruptă de Satana. Deși oamenii pot primi, uneori, luminarea Duhului Sfânt, gândirea, firea, stilul lor de viață și obiceiurile lor originale sunt încă înrădăcinate în interior și, astfel, natura lor rămâne neschimbată. Activitățile superstițioase în care se implică oamenii sunt ceea ce Dumnezeu urăște cel mai mult, dar mulți oameni nu sunt încă în stare să renunțe la ele, gândindu-se că aceste activități superstițioase urmează să fie decretate de Dumnezeu și, chiar și astăzi, trebuie încă să se lepede complet de ele. Astfel de lucruri, ca aranjamentele pe care tinerii le fac pentru ospățul de nuntă și trusourile mireselor; darurile de bani, banchetele și modalitățile similare cu care sunt celebrate ocaziile fericite; formulele antice care au fost transmise; toate activitățile superstițioase fără sens, care se desfășoară în numele morților și al ritualurilor lor: acestea sunt chiar mai detestabile pentru Dumnezeu. Chiar și ziua de închinare (inclusiv Sabatul, așa cum este respectat de lumea religioasă) este detestabilă pentru El; iar relațiile sociale și interacțiunile lumești dintre oameni sunt cu atât mai mult disprețuite și respinse de către Dumnezeu. Chiar și Festivalul de Primăvară și Ziua de Crăciun, care sunt cunoscute de toată lumea, nu sunt decretate de Dumnezeu, să nu mai vorbim de jucării și decorațiuni (cuplete, tort de Anul Nou, pocnitori, felinare, cadouri de Crăciun, petreceri de Crăciun și Sfânta Împărtășanie) pentru aceste vacanțe festive - nu sunt ele idoli în mintea oamenilor? Ruperea pâinii de Sabat, vinul și inul subțire sunt idoli chiar mai indubitabili. Toate zilele de festivitate tradițională, populare în China, cum ar fi Ziua ridicării Capetelor Dragonului, Festivalul bărcilor-dragon, Festivalul de la jumătatea toamnei, Festivalul Laba și Ziua de Anul Nou, precum și festivalurile din lumea religioasă, cum ar fi Paștele, Ziua Botezului și Ziua de Crăciun, toate aceste festivaluri nejustificate au fost aranjate și transmise, de mulți oameni, din vremuri străvechi până astăzi și sunt total nepotrivite cu rasa umană pe care Dumnezeu a creat-o. Este imaginația bogată a umanității și concepția ingenioasă care au permis să fie transmise până astăzi. Ele par să fie lipsite de defecte, dar sunt, de fapt, tertipuri pe care Satana le joacă asupra umanității. Cu cât un loc este aglomerat de Satane, cu cât acel loc este mai nefolosit și învechit, cu atât mai profund înrădăcinate sunt obiceiurile sale feudale. Aceste lucruri leagă strâns oamenii, nepermițând absolut niciun spațiu pentru mișcare. Multe dintre festivalurile din lumea religioasă par să afișeze o originalitate extraordinară și să creeze un pod pentru lucrarea lui Dumnezeu, dar ele sunt, de fapt, legăturile invizibile cu care Satana îi ține pe oameni de la a ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu - ele sunt toate stratagemele viclene ale Satanei. De fapt, când o etapă a lucrării lui Dumnezeu este terminată, El a distrus deja uneltele și stilul acelei vremi, fără a lăsa nicio urmă. Cu toate acestea, „credincioși devotați” continuă să se închine acelor obiecte materiale tangibile; între timp, ei încredințează subconștientului lor ceea ce are Dumnezeu, fără a studia mai departe acel lucru, părând a fi plini de dragostea de Dumnezeu când, de fapt, ei L-au împins afară din casă, acum mult timp, și l-au pus pe Satana, pe masă, să i se închine. Portretele lui Isus, Crucea, Maria, Botezul lui Isus și Cina cea de Taină - oamenii le venerează pe acestea ca pe Domnul Cerului, tot timpul strigând, în mod repetat: „Dumnezeu Tatăl”. Oare nu este totul o glumă? Până în prezent, multe expresii și practici asemănătoare, care i-au fost transmise umanității, sunt detestate de Dumnezeu; ele obstrucționează, în mod serios, calea către Dumnezeu și, în plus, creează obstacole uriașe în calea intrării umanității. Lăsând la o parte măsura în care Satana a corupt umanitatea, interiorul oamenilor este complet umplut cu lucruri precum legea lui Witness Lee, experiențele lui Lawrence, sondajele lui Watchman Nee și lucrarea lui Paul. Dumnezeu, pur și simplu, nu are nicio cale de a lucra asupra ființelor umane, deoarece ele au, în interiorul lor, prea mult individualism, legi, reguli, reglementări, sisteme și altele asemenea; aceste lucruri, alături de tendințele feudale superstițioase ale oamenilor, au captat și au devorat omenirea. Este ca și cum gândurile oamenilor ar fi un film interesant care povestește un basm plin de culoare, cu ființe fantastice care merg pe nori, atât de imaginativ încât să uimească oamenii, lăsându-i pe aceștia uimiți și fără cuvinte. Ca să spun adevărul, lucrarea pe care Dumnezeu vine să o facă astăzi este, în primul rând, pentru a trata și a risipi caracteristicile superstițioase ale ființelor umane și pentru a transforma complet mentalitatea lor. Lucrarea lui Dumnezeu nu este ceea ce a fost transmis generațiilor și păstrat până astăzi de umanitate; este lucrarea așa cum a fost inițiată personal și completată de către El, fără a fi deloc nevoie să succeadă la moștenirea unui anumit mare om spiritual sau să moștenească vreo lucrare, de natură reprezentativă, făcută de Dumnezeu, într-o altă epocă. Ființele umane nu trebuie să se preocupe de niciunul dintre aceste lucruri. Dumnezeu are astăzi un alt stil de a vorbi și de a lucra, deci, de ce ar trebui să se tulbure ființele umane? Dacă oamenii merg pe cărarea de astăzi în curentul actual, în timp ce continuă moștenirea „strămoșilor” lor, ei nu vor ajunge la destinație. Dumnezeu simte o repulsie profundă pentru acest mod particular de comportament uman, la fel cum detestă anii, lunile și zilele lumii umane.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (3)” în Cuvântul Se arată în trup

7. Cea mai bună cale de a schimba firea umană este de a inversa acele porțiuni ale părților celor mai intime ale inimii oamenilor, care au fost profund otrăvite, permițându-le oamenilor să înceapă să-și schimbe gândirea și moralitatea. Mai întâi de toate, oamenii trebuie să vadă clar că toate aceste ritualuri și activități religioase, anii, lunile și festivalurile sunt detestate de Dumnezeu. Ei ar trebui să se elibereze din aceste legături de gândire feudală și să elimine orice urmă a înclinației lor adânc înrădăcinate spre superstiție. Toate acestea sunt incluse în intrarea umanității. Trebuie să înțelegeți de ce Dumnezeu conduce umanitatea afară din lumea seculară și, din nou, de ce El conduce umanitatea departe de reguli și reglementări. Aceasta este poarta prin care veți intra și, deși nu are nimic de-a face cu experiența voastră spirituală, acestea sunt cele mai mari obstacole care blochează intrarea voastră și cunoașterea lui Dumnezeu. Ele formează o plasă care înfășoară oamenii. Mulți oameni citesc prea mult Biblia și pot chiar să recite, din memorie, numeroase pasaje din Biblie. La intrarea lor astăzi, oamenii folosesc Biblia, în mod inconștient, pentru a măsura lucrarea lui Dumnezeu, ca și cum baza acestei etape în lucrarea lui Dumnezeu este Biblia, iar sursa ei este Biblia. Când lucrarea lui Dumnezeu este în concordanță cu Biblia, oamenii susțin ferm lucrarea lui Dumnezeu și Îl privesc cu un respect nou descoperit; când lucrarea lui Dumnezeu nu se potrivește cu Biblia, oamenii devin atât de nerăbdători încât încep să transpire, căutând în ea fundamentul lucrării lui Dumnezeu; dacă lucrarea lui Dumnezeu nu este deloc menționată în Biblie, oamenii Îl vor ignora pe Dumnezeu. Se poate spune că, în ceea ce privește lucrarea de astăzi a lui Dumnezeu, majoritatea oamenilor o acceptă cu o precauție delicată, îi dau o ascultare selectivă și se simt indiferenți față de cunoașterea ei; în ceea ce privește lucrurile din trecut, ei se țin strâns de o jumătate și o abandonează pe cealaltă. Poate aceasta să fie numită intrare? Ținând cărțile celorlalți ca pe niște comori și abordându-le ca pe cheia de aur de la poarta Împărăției, oamenii, pur și simplu, nu arată niciun interes în ceea ce Dumnezeu cere astăzi de la ei. Mai mult, mulți „experți inteligenți” țin cuvintele lui Dumnezeu în mâna lor stângă și „capodoperele” altora în cea dreaptă, ca și cum ar vrea să găsească fundamentul cuvintelor lui Dumnezeu în aceste capodopere, pentru a dovedi, pe deplin, că vorbele lui Dumnezeu sunt corecte și, ei chiar explică altora cuvintele lui Dumnezeu, integrându-le în capodopere, ca și cum ar fi fost la lucru. Ca să spun adevărul, există numeroși „cercetători științifici” în rândul umanității, care nu au avut niciodată o părere bună despre cele mai recente realizări științifice de astăzi, realizări științifice care sunt fără precedent (adică, lucrarea lui Dumnezeu, cuvintele lui Dumnezeu și cărarea pentru intrarea în viață), astfel încât, oamenii sunt toți „autonomi”, „predicând” în lung și-n lat despre puterea elocvenței lor și fălindu-se cu „numele cel bun al lui Dumnezeu”. Între timp, propria lor intrare este în pericol, iar ei par a fi la fel de departe de cerințele lui Dumnezeu, cum este creația față de acest moment. Cât de ușor este să faci lucrarea lui Dumnezeu? Se pare că oamenii s-au hotărât deja să lase jumătate din ei înșiși zilei de ieri și să aducă jumătate până astăzi, să-i cedeze jumătate Satanei și să-I prezinte jumătate lui Dumnezeu, ca și cum aceasta ar fi calea de a le ușura conștiința și de a simți un sentiment de confort. Lumile interioare ale oamenilor sunt atât de insidioase, ei se tem de a nu pierde doar ziua de mâine, ci și pe cea de ieri, profund temători de a nu-l ofensa atât pe Satana cât și pe Dumnezeul de astăzi, care pare să fie și totuși să nu fie. Deoarece oamenii nu au reușit să-și cultive gândirea și moralitatea, în mod corespunzător, ei sunt lipsiți, în mod excepțional, de discernământ și, pur și simplu, nu pot spune dacă lucrarea de astăzi este sau nu cea a lui Dumnezeu. Poate că acest lucru este cauzat de gândirea feudală și superstițioasă a oamenilor, care este atât de profundă încât ei au pus de mult superstiția și adevărul, pe Dumnezeu și idolii, în aceeași categorie, fără să le pese să facă deosebirea între aceste lucruri, iar ei par incapabili de a discrimina, în mod clar, chiar după ce-și storc creierii. De aceea, ființele umane s-au oprit pe loc și nu mai înaintează. Toate aceste probleme se ivesc din lipsa modului corect de educație ideologică a oamenilor, ceea ce creează mari greutăți pentru intrarea lor. Ca urmare, oamenii nu simt vreodată vreun interes în lucrarea adevăratului Dumnezeu, ci rămân legați, în mod persistent, de[2] lucrarea omului (cum ar fi aceia pe care ei îi văd ca oameni grozavi), ca și cum ar fi fost marcați de aceasta. Nu sunt acestea ultimele subiecte în care umanitatea ar trebui să intre?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (3)” în Cuvântul Se arată în trup

8. Dumnezeu este încarnat în continentul chinez, în ceea ce compatrioții din Hong Kong și Taiwan numesc interiorul țării. Când Dumnezeu a venit de sus pe pământ, nimeni din ceruri și de pe pământ nu a știut despre asta, căci acesta este adevăratul sens al revenirii lui Dumnezeu într-un mod ascuns. El a avut trup, lucrând și trăind de mult timp, dar nimeni nu a știut despre aceasta. Chiar și în ziua astăzi, nimeni nu o recunoaște. Poate că aceasta va rămâne o enigmă veșnică.Venirea lui Dumnezeu în trup de data aceasta nu este ceva de care cineva să poată fi conştient. Indiferent de cât de mare și de puternică este lucrarea Duhului, Dumnezeu rămâne întotdeauna liniștit, fără să se dea de gol niciodată. Se poate spune că este ca și cum această etapă a lucrării Sale are loc în împărăția cerească. Chiar dacă este perfect evidentă pentru toată lumea, nimeni nu o recunoaște. Când Dumnezeu va termina această etapă a lucrării Sale, toţi se vor trezi din visul lor lung și își vor schimba atitudinea lor trecută[3]. Îmi amintesc că Dumnezeu spunea odată: „Venirea în trup de data asta este ca o cădere în cușca tigrului.” Ceea ce înseamnă acest lucru este faptul că, pentru că această rundă a lucrării lui Dumnezeu L-a făcut pe Dumnezeu să vină în trup și să se nască în locuinţa marelui balaur roșu, venirea Lui pe pământ de această dată este însoțită și mai mult de pericole extreme. El Se confruntă cu cuțite, arme și cluburi; El Se confruntă cu ispita; El Se confruntă cu mulțimile care au priviri ucigașe. Riscă să fie ucis în orice moment. Dumnezeu a venit într-adevăr cu mânie. Cu toate acestea, El a venit pentru a face lucrarea de desăvârșire, adică a face a doua parte a lucrării Sale, care continuă după lucrarea de răscumpărare. De dragul acestei etape a lucrării Sale, Dumnezeu a consacrat gândire și îngrijire maxime și folosește toate mijloacele imaginabile pentru a evita asalturile ispitei, ascunzându-Se cu umilință și fără a-Și etala identitatea. În salvarea omului de pe cruce, Isus termina doar lucrarea de răscumpărare; El nu făcea o lucrare de desăvârșire. Astfel, doar jumătate din lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută și finalizarea lucrării de răscumpărare a fost doar jumătate din întreg planul Său. Pe măsură ce noua epocă era pe cale să înceapă, iar cea veche pe cale să se încheie, Dumnezeu Tatăl a început să delibereze a doua parte a lucrării Sale și a început să se pregătească pentru ea. În trecut, această întrupare din zilele cele de pe urmă poate că nu a fost profețită și, prin urmare, aceasta a pus bazele pentru caracterul tainic sporit care înconjura venirea lui Dumnezeu în trup de data aceasta. La revărsatul zorilor, neştiut de nimeni, Dumnezeu a venit pe pământ și Şi-a început viața în trup. Oamenii nu au fost conștienți de acest moment. Poate că ei erau adormiți cu toții, poate că mulți care erau treji aşteptau și poate că mulți se rugau tăcut lui Dumnezeu din ceruri. Cu toate acestea, în rândul acestor mulți oameni, nimeni nu știa că Dumnezeu ajunsese deja pe pământ. Dumnezeu a lucrat astfel ca să-Şi îndeplinească cu mai multă ușurință lucrarea și să obțină rezultate mai bune și ca să evite și mai multe ispite. După ce pauza de somn de primăvară a omului se va sfârşi, opera lui Dumnezeu va fi de mult timp terminată și El va pleca, apropiindu-Şi de sfârșit viața de călător și vizitator pe pământ. Deoarece lucrarea lui Dumnezeu presupune ca Dumnezeu să acționeze și să vorbească personal, și pentru că omul nu are cum să-L ajute, Dumnezeu a suferit o durere extremă pentru a veni pe pământ ca să facă lucrarea El Însuși. Omul nu este în stare să-L înlocuiască pe Dumnezeu în lucrarea Lui. De aceea, Dumnezeu a riscat pericole de câteva mii de ori mai mari decât cele din timpul Epocii Harului pentru a ajunge la locul în care locuieşte marele balaur roșu ca să-Și facă propria lucrare, ca să-Și pună toată gândirea și grija pentru a răscumpăra acest grup de oameni săraci, răscumpărând acest grup de oameni împrăștiați într-o grămadă de gunoi. Chiar dacă nimeni nu știe de existența lui Dumnezeu, Dumnezeu nu este tulburat pentru că este foarte benefic pentru lucrarea lui Dumnezeu. Toată lumea este cumplit de rea, deci cum poate cineva să tolereze existența lui Dumnezeu? De aceea Dumnezeu este mereu tăcut pe pământ. Indiferent de cât de excesiv de crud este omul, Dumnezeu nu pune nimic la inimă, ci doar continuă să facă lucrarea pe care trebuie să o facă pentru a îndeplini însărcinarea importantă pe care Tatăl ceresc I-a dat-o. Cine dintre voi a recunoscut frumusețea lui Dumnezeu? Cine arată mai multă considerație pentru povara lui Dumnezeu Tatăl decât o face Fiul Său? Cine poate înțelege voia lui Dumnezeu Tatăl? Duhul lui Dumnezeu Tatăl din ceruri este adesea tulburat și Fiul Său pe pământ se roagă adesea privind voința lui Dumnezeu Tatăl, îngrijorându-I inima. Există cineva care cunoaște dragostea lui Dumnezeu Tatăl față de Fiul Său? Există cineva care știe cum Fiul preaiubit Îi duce dorul lui Dumnezeu Tatăl? Chinuiți între cer și pământ, cei doi se uită continuu unul după celălalt de departe, alături Unul de Altul în Duh. Of, omenire! Când veți fi atenți la inima lui Dumnezeu? Când veți înțelege intenția lui Dumnezeu? Tatăl și Fiul S-au bazat întotdeauna Unul pe Celălalt. De ce ar trebui Ei să fie separați, Unul în cer, sus, și Unul pe pământ, jos? Tatăl Își iubește Fiul, așa cum Fiul îl iubește pe Tatăl Său. De ce ar trebui, atunci, să aștepte El cu un astfel de dor și să dorească cu o asemenea nelinişte? Deși Ei nu au fost separați pentru mult timp, știe oare cineva că Tatăl a fost deja preocupat multe zile și nopți și că de mult timp așteaptă întoarcerea rapidă a Fiului Său? El observă, El stă în tăcere, El așteaptă. Totul este pentru întoarcerea rapidă a Fiului Său preaiubit. Când va fi din nou cu Fiul care rătăcește pe pământ? Chiar dacă odată împreună, vor fi împreună pentru veșnicie, cum poate El să suporte miile de zile și nopți de separare, Unul sus în ceruri și Unul pe pământul de dedesubt? Zeci de ani pe pământ sunt ca mii de ani în ceruri. Cum ar putea Dumnezeu Tatăl să nu-și facă griji? Când Dumnezeu vine pe pământ, El trăiește multele vicisitudini ale lumii umane, la fel cum face omul. Dumnezeu Însuși este nevinovat, deci de ce să-L lăsăm pe Dumnezeu să sufere aceeași durere ca și omul? Nu este de mirare că Dumnezeu Tatăl îi duce dorul atât de urgent Fiului Său; cine poate înțelege inima lui Dumnezeu? Dumnezeu îi dăruiește omului prea mult; cum poate omul să răsplătească în mod adecvat inima lui Dumnezeu? Cu toate acestea, omul îi dă lui Dumnezeu prea puțin; cum ar putea Dumnezeu să nu fie îngrijorat?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (4)” în Cuvântul Se arată în trup

9. Abia dacă unul dintre oameni înțelege inima importantă a lui Dumnezeu, deoarece calibrul oamenilor este prea scăzut și sensibilitatea lor spirituală este destul de plictisitoare și pentru că ei nici nu observă, nici nu bagă de seamă ce face Dumnezeu. Deci Dumnezeu continuă să-și facă griji pentru om, ca și când natura umană blestemată a omului ar putea izbucni în orice moment. Acest lucru arată şi mai mult că venirea lui Dumnezeu pe pământ este însoțită de mari ispite. Dar, de dragul desăvârşirii unui grup de oameni, Dumnezeu, plin de slavă, i-a spus omului toate intențiile Sale, fără a ascunde nimic. El a hotărât ferm să desăvârșească acest grup de oameni. Prin urmare, indiferent de greutăți sau de ispite, El se uită într-o parte și ignoră totul. El doar Își face lucrarea liniștit, crezând cu tărie că într-o zi, când Dumnezeu va câştiga slavă, omul Îl va cunoaște pe Dumnezeu și crezând că, atunci când omul va fi desăvârșit de Dumnezeu, el va înțelege pe deplin inima lui Dumnezeu. Chiar acum pot exista oameni care Îl ispitesc pe Dumnezeu sau nu-L înțeleg pe Dumnezeu sau Îl învinovățesc pe Dumnezeu; Dumnezeu nu pune nimic dintre acestea la inimă. Când Dumnezeu va coborî în slavă, oamenii vor înțelege cu toții că tot ce face Dumnezeu este pentru bunăstarea omenirii, iar oamenii vor înțelege cu toții că tot ce face Dumnezeu este pentru ca omenirea să poată supraviețui mai bine. Venirea lui Dumnezeu este însoțită de ispite, iar Dumnezeu vine, de asemenea, cu măreție și mânie. Când Dumnezeu îl va lăsa pe om, El va fi câștigat deja slavă și El va pleca pe deplin încărcat cu slavă și cu bucuria întoarcerii. Dumnezeul care lucrează pe pământ nu pune lucrurile la inimă, indiferent de modul în care oamenii Îl resping. El doar Își face lucrarea Lui. Crearea lumii de către Dumnezeu e veche de mii de ani, El a venit pe pământ pentru a face o lucrare incomensurabilă și a experimentat pe deplin respingerea și defăimarea lumii umane. Nimeni nu salută venirea lui Dumnezeu; toată lumea Îl privește cu ochi reci. În decursul acestor greutăți de mai multe mii de ani, comportamentul omului a zdrobit de mult inima lui Dumnezeu. El nu mai acordă atenție răzvrătirii oamenilor ci, în schimb, face un plan separat pentru a transforma și a purifica omul. Bătaia de joc, defăimarea, persecuția, necazul, suferința răstignirii, excluderea din partea omului și altele pe care Dumnezeu le-a trăit în trup – Dumnezeu le-a cunoscut destul. Dumnezeu în trup a suferit în întregime mizeria lumii umane. Duhul lui Dumnezeu Tatăl din ceruri a găsit cu mult timp în urmă astfel de priveliști ca fiind insuportabile și Și-a întors capul și a închis ochii, așteptând ca Fiul Său preaiubit să se întoarcă. Tot ceea ce-Și doreşte El este ca toți oamenii să asculte și să se supună, să poată simți o mare rușine în fața trupului Lui și să nu se răzvrătească împotriva Lui. Tot ce Își dorește este că toți oamenii să creadă că Dumnezeu există. El a încetat de mult să ceară mai multe de la om pentru că Dumnezeu a plătit un preț prea mare şi, totuși, omul stă fără grijă[4], nepunând deloc lucrarea lui Dumnezeu la inimă.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (4)” în Cuvântul Se arată în trup

10. Astăzi voi toți știți că Dumnezeu conduce oamenii pe calea cea bună a vieții, că El conduce omul să facă următorul pas într-o altă epocă, pentru a transcende această epocă veche întunecată, în afara trupului, departe de oprimarea forțelor întunericului și a influenței Satanei, astfel încât fiecare persoană să poată să trăiască într-o lume a libertății. De dragul unui viitor frumos și pentru ca oamenii să fie mai îndrăzneți în demersurile lor viitoare, Duhul lui Dumnezeu planifică totul pentru om și, pentru ca omul să aibă o bucurie mai mare, Dumnezeu Îşi dedică toate eforturile asumându-și trup pentru a pregăti calea înaintea omului, grăbind sosirea zilei pe care o dorește omul. Vreți să prețuiți cu toții acest moment minunat; nu este o faptă ușoară să veniți împreună cu Dumnezeu. Deși nu L-ați cunoscut niciodată, de mult timp sunteți deja împreună cu El. Ce bine ar fi dacă toată lumea ar putea să-și amintească de aceste zile frumoase și, totuși, trecătoare, pentru totdeauna și să devină posesiunile lor dragi pe pământ.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (5)” în Cuvântul Se arată în trup

11. De mii de ani, chinezii au dus viața sclavilor, fapt ce le-a constrâns atât de mult gândurile, conceptele, viața, limbajul, comportamentul și acțiunile astfel încât au fost lăsați fără cea mai mică libertate. Câteva mii de ani de istorie au schimbat oameni vitali înzestrați cu spirit și i-au transformat în ceva asemănător unor cadavre lipsite de spirit. Mulți sunt cei care trăiesc sub cuțitul de măcelar al Satanei, mulți sunt cei care trăiesc în case asemănătoare vizuinilor de fiare, mulți sunt aceia care mănâncă aceeași mâncare precum boii sau caii, și mulți sunt cei care stau, insensibili și în dezordine, în „tărâmul de jos”. În aparența exterioară, oamenii nu se deosebesc de omul primitiv, locul lor de odihnă este ca un iad, iar pentru tovarășii de viață ei sunt înconjurați de tot felul de demoni murdari și spirite rele. În exterior, ființele umane par să fie „animale” superioare; de fapt, ei trăiesc și locuiesc cu demoni murdari. Fără ca nimeni să-i supravegheze, oamenii trăiesc în interiorul ambuscadei Satanei, prinși în muncile sale, fără niciun fel de scăpare. Mai degrabă decât să spunem că se adună cu cei dragi în case confortabile, trăind vieți fericite și împlinite, ar trebui să spunem că oamenii trăiesc în Infern, relaționând cu demonii și asociindu-se cu diavolii.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (5)” în Cuvântul Se arată în trup

12. Lucrarea și intrarea sunt, în mod inerent, practice și se referă la lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului. Lipsa totală a omului de a înțelege chipul adevărat al lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu a adus mari greutăți la intrarea sa. Până astăzi, mulți oameni încă nu cunosc lucrarea pe care Dumnezeu o realizează în zilele de pe urmă sau de ce Dumnezeu îndură umilință extremă pentru a veni în trup și a fi alături de om la bine și la rău. Omul nu știe nimic despre ținta lucrării lui Dumnezeu și nici despre scopul planului lui Dumnezeu pentru zilele de pe urmă. Din diverse motive, oamenii sunt întotdeauna lipsiți de entuziasm și ambigui[5] față de intrarea pe care Dumnezeu o cere, care a adus mari greutăți lucrării lui Dumnezeu în trup. Se pare că oamenii au devenit cu toții obstacole și, până în prezent, ei încă nu au o înțelegere clară. Prin urmare, voi vorbi despre lucrarea pe care Dumnezeu o face în om și intenția urgentă a lui Dumnezeu, astfel încât, voi toți să deveniți slujitorii loiali ai lui Dumnezeu, care, la fel ca Iov, mai degrabă ar muri decât să-L respingă pe Dumnezeu și să îndurați orice umilință. Și care, la fel ca Petru, vă veți oferi întregile voastre ființe lui Dumnezeu și veți deveni apropiații câștigați de Dumnezeu în zilele de pe urmă. Fie ca toți frații și surorile să facă tot ce le stă în putință pentru a-și oferi întreaga lor ființă voii cerești a lui Dumnezeu, să devină sfinți slujitori în casa lui Dumnezeu și să se bucure de făgăduințele nesfârșite revărsate de Dumnezeu, astfel încât inima lui Dumnezeu Tatăl să se poată bucura, în curând, de o odihnă liniștită. „Împliniți voia lui Dumnezeu Tatăl” ar trebui să fie motto-ul tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Aceste cuvinte ar trebui să servească drept ghid al omului pentru intrare și drept busola care-i îndrumă acțiunile. Aceasta este hotărârea pe care omul ar trebui să o aibă. A finaliza cu desăvârșire lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu în trup - aceasta este datoria omului. Într-o zi, când se va face lucrarea lui Dumnezeu, omul își va lua rămas bun de la El la întoarcerea mai devreme la Tatăl din Cer. Nu este aceasta responsabilitatea pe care omul ar trebui să o împlinească?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (6)” în Cuvântul Se arată în trup

13. Când, în Epoca Harului, Dumnezeu S-a întors la al treilea Cer, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii omeniri se mutase deja, de fapt, în actul său final. Tot ceea ce a rămas pe pământ a fost crucea pe care a purtat-o ​​Isus, pânza subțire în care a fost înfășurat Isus, coroana de spini și haina stacojie pe care Isus le-a purtat (acestea au fost obiecte pe care evreii le-au folosit pentru a-L ridiculiza). Adică, lucrarea răstignirii lui Isus a provocat zarvă un timp și apoi s-a liniștit. De atunci, ucenicii lui Isus au început să ducă mai departe lucrarea Lui, păstorind și udând în bisericile de pretutindeni. Conținutul lucrării lor a fost acesta: să se pocăiască toți oamenii, să-și recunoască păcatele și să fie botezați; toți apostolii răspândind povestea neștiută a răstignirii lui Isus și ceea ce s-a întâmplat de fapt; întreaga lume neputând să se abțină să cadă înaintea lui Isus pentru a-și recunoaște păcatele și, în plus, apostolii răspândind pretutindeni cuvintele pe care le-a spus Isus și legile și poruncile pe care El le-a stabilit. Din acel punct, a început zidirea bisericilor în Epoca Harului. Ceea ce a spus Isus, în timpul acelei epoci, s-a concentrat, de asemenea, pe viața omului și pe voia Tatălui Ceresc. Doar pentru că epocile sunt diferite, multe dintre acele discursuri și practici diferă mult de cele de astăzi. Dar esența ambelor este aceeași. Ambele nu sunt nimic mai mult sau mai puțin decât lucrarea în trup a Duhului lui Dumnezeu. Acel fel de lucrare și acele cuvinte au continuat până astăzi și, de aceea, ceea ce este încă împărtășit în bisericile religioase de astăzi este un lucru de felul acesta și este complet neschimbat. Când lucrarea lui Isus s-a încheiat, calea cea dreaptă a lui Isus Hristos punea stăpânire pe pământ, dar Dumnezeu a început planurile pentru o altă etapă a lucrării Sale, problema întrupării în zilele de pe urmă. Pentru om, răstignirea lui Dumnezeu a încheiat lucrarea întrupării lui Dumnezeu, a răscumpărat întreaga omenire și I-a permis Lui să apuce cheia Infernului. Toată lumea crede că lucrarea lui Dumnezeu a fost pe deplin realizată. În realitate, pentru Dumnezeu, doar o mică parte a lucrării Sale a fost realizată. El doar a răscumpărat omenirea; El nu a cucerit omenirea, cu atât mai puțin a schimbat urâciunea lui Satana în om. De aceea, Dumnezeu spune: „Deși trupul Meu întrupat a trecut prin durerea morții, acela nu a fost întregul scop al întrupării Mele. Isus este Fiul Meu preaiubit și a fost pironit pe cruce pentru Mine, dar El nu a încheiat pe deplin lucrarea Mea. El a făcut doar o parte din ea”. Astfel, Dumnezeu a început a doua rundă de planuri pentru a continua lucrarea întrupării. Intenția finală a lui Dumnezeu este să desăvârșească și să-i câștige pe toți cei salvați de mâinile lui Satana și, de aceea, Dumnezeu S-a pregătit din nou să riște pericole pentru a veni în trup.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (6)” în Cuvântul Se arată în trup

14. În multe locuri, Dumnezeu a profețit, câștigând astfel, un grup de biruitori în țara Sinim. La Răsăritul lumii, sunt câștigați biruitorii, astfel, locul de aterizare al celei de-a doua întrupări a lui Dumnezeu este, fără îndoială, țara Sinim, exact acolo unde marele balaur roșu stă încolăcit. Acolo, Dumnezeu îi va câștiga pe descendenții marelui balaur roșu, astfel încât acesta să fie complet înfrânt și rușinat. Dumnezeu vrea să-i trezească pe acești oameni care suferă profund, să-i trezească complet și să-i facă să iasă din ceață și să-l respingă pe marele balaur roșu. Dumnezeu vrea să-i trezească din visul lor, să-i facă să cunoască esența marelui balaur roșu, să-și dea toată inima lor lui Dumnezeu, să se ridice de sub opresiunea forțelor întunecate, să se ridice la Răsăritul lumii și să devină dovada biruinței lui Dumnezeu. Doar atunci, Dumnezeu va câștiga slavă. Doar din acest motiv, Dumnezeu a adus lucrarea care s-a încheiat în Israel în țara în care stă încolăcit marele balaur roșu și, la aproape două mii de ani după plecare, a venit din nou în trup, pentru a continua lucrarea Epocii Harului. Pentru ochiul liber al omului, Dumnezeu lansează o nouă lucrare în trup. Dar, pentru Dumnezeu, El continuă lucrarea Epocii Harului, doar cu o separare de timp de câteva mii de ani și doar cu o schimbare a locului lucrării și a proiectului lucrării. Deși imaginea trupului, pe care Dumnezeu a luat-o în lucrarea de astăzi, este o persoană complet diferită de Isus, Ei împărtășesc aceeași substanță și rădăcină și Ei sunt din aceeași sursă. Poate că Ei au multe diferențe exterioare, dar adevărurile interioare ale lucrării Lor sunt complet identice. La urma urmei, epocile sunt la fel de diferite ca și ziua cu noaptea. Cum poate să rămână neschimbată lucrarea lui Dumnezeu? Sau cum pot lucrările să se întrerupă reciproc?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (6)” în Cuvântul Se arată în trup

15. Isus a luat înfățișarea unui evreu, S-a conformat îmbrăcămintei evreilor și a crescut mâncând hrană evreiască. Acesta este aspectul Său uman obișnuit. Însă, trupul întrupat de astăzi ia forma oamenilor din Asia și crește cu hrana națiunii marelui balaur roșu. Acestea nu sunt în conflict cu rostul întrupării lui Dumnezeu. Mai degrabă, ele se completează reciproc, întregind pe deplin adevărata semnificație a întrupării lui Dumnezeu. Deoarece trupul întrupat este denumit drept „Fiul Omului” sau „Hristos”, exteriorul lui Hristos de astăzi nu poate fi egalat cu Isus Hristos. Până la urmă, trupul este numit „Fiul Omului” și este în chipul trupului. Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu conține un înțeles mult mai profund. Motivul pentru care Isus a fost conceput de Duhul Sfânt este acela că El urma să răscumpere păcătoșii. El trebuia să fie fără păcat. Dar, numai la final, când a fost forțat să devină asemănarea trupului păcătos și a preluat păcatele păcătoșilor, El i-a salvat de crucea blestemată pe care Dumnezeu o folosea să-i mustre pe oameni. (Crucea este instrumentul lui Dumnezeu pentru a-i blestema și mustra pe oameni; mențiunile despre blestem și mustrare se referă, în special, la blestemarea și mustrarea păcătoșilor.) Scopul era să-i facă pe toți păcătoșii să se pocăiască și să folosească răstignirea pentru a-i face să-și recunoască păcatele. Adică, de dragul răscumpărării întregii omeniri, Dumnezeu S-a întrupat într-un trup care a fost conceput de către Duhul Sfânt și a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Modul obișnuit de a descrie acest lucru este oferirea unui trup sfânt în schimbul tuturor păcătoșilor, echivalentul faptului că Isus a fost o jertfă de ispășire pusă în fața lui Satana pentru a-l „implora” pe Satana să întoarcă la Dumnezeu întreaga omenire nevinovată pe care el o călcase în picioare. Astfel, pentru a realiza această etapă a lucrării de răscumpărare, a fost nevoie de concepția de către Duhul Sfânt. Aceasta era o condiție necesară, un „tratat” în timpul luptei dintre Dumnezeu Tatăl și Satana. Acesta este motivul pentru care Isus a fost dat Satanei și doar apoi s-a finalizat această etapă a lucrării. Cu toate acestea, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare de astăzi este deja de o măreție fără precedent, iar Satana nu are niciun motiv să facă cereri, astfel încât întruparea lui Dumnezeu nu necesită concepție de către Duhul Sfânt, căci Dumnezeu este în mod inerent sfânt și nevinovat. Deci, Dumnezeu întrupat, de data aceasta nu mai este Isus din Epoca Harului. Însă, El este încă de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul împlinirii dorințelor lui Dumnezeu Tatăl. Cum poate fi considerată aceasta o afirmație nerezonabilă? Oare întruparea lui Dumnezeu trebuie să urmeze un set de reguli?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (6)” în Cuvântul Se arată în trup

16. I-a trebuit timp omului, până în această zi, să înțeleagă că ceea ce-i lipsește lui nu este numai alimentarea vieții spirituale și experiența cunoașterii lui Dumnezeu, ci, mai important, schimbările în firea lui. Din cauza ignorării complete a istoriei și a culturii antice a omenirii de către om, oamenii nu cunosc lucrarea lui Dumnezeu câtuşi de puţin. În adâncul inimii, omul speră că poate fi însoțit de Dumnezeu, dar din cauza corupției excesive a trupului omului, precum și a indiferenței și prostiei, omul este redus la a nu-L cunoaşte câtuşi de puţin pe Dumnezeu. Dumnezeu vine astăzi printre oameni pentru a le transforma gândurile și duhurile, precum și imaginea lui Dumnezeu din inimile lor, pe care au avut-o timp de mii de ani. Prin această șansă, El va face omul desăvârșit. Adică, prin cunoașterea omului, El va schimba modul în care oamenii ajung să-L cunoască și atitudinea lor față de El, astfel încât cunoașterea lor despre Dumnezeu să poată să înceapă de la zero, iar inimile lor să fie reînnoite și transformate prin aceasta. Tratarea și disciplina sunt mijloacele, în timp ce cucerirea și reînnoirea sunt obiectivele. Risipirea gândurilor superstițioase pe care omul le-a păstrat în legătură cu Dumnezeul nedeslușit a fost întotdeauna intenția lui Dumnezeu și, în ultimul timp, a devenit o chestiune urgentă pentru El. Sper ca toți oamenii să se gândească în continuare la aceasta. Schimbați modul în care fiecare persoană experimentează, astfel încât această intenție urgentă a lui Dumnezeu să poată fi săvârșită în curând, iar ultima etapă a lucrării lui Dumnezeu pe pământ să poată fi adusă la o concluzie roditoare. Arătați-vă loialitatea așa cum ar trebui și mângâiați inima lui Dumnezeu pentru ultima oară. Sper că niciunul dintre frați și surori nu caută să scape de această responsabilitate sau nu face ceva numai de mântuială. Dumnezeu vine în trup, de această dată, invitat, și prin prisma situației omului. Adică, El vine să-i asigure omului ceea ce este necesar. El va permite fiecărui om, indiferent de calibru sau de rasă, să vadă cuvântul lui Dumnezeu și, din cuvântul Său, să vadă existența și manifestarea lui Dumnezeu și să accepte desăvârșirea lor de către Dumnezeu. Cuvântul Lui va schimba gândurile și concepțiile omului, astfel încât adevărata înfățișare a lui Dumnezeu să fie înrădăcinată ferm în adâncurile inimii omului. Aceasta este singura dorință a lui Dumnezeu pe pământ. Oricât de mare ar fi natura omului, cât de săracă esența lui sau modul în care omul a acționat în trecut, Dumnezeu nu ia în considerare aceste lucruri. El speră doar ca omul să reînnoiască în totalitate imaginea lui Dumnezeu pe care oamenii o au în inimile lor și să ajungă să cunoască esența omenirii, schimbând prin aceasta perspectiva ideologică a omului. El speră că omul este în stare să-L râvnească profund pe Dumnezeu și să fie veşnic ataşaţi de El. Aceasta este tot ceea ce Dumnezeu cere omului.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (7)” în Cuvântul Se arată în trup

17. Cunoașterea câtorva mii de ani de cultură și istorie antică a închis gândirea, conceptele și perspectiva mentală a omului atât de strâns, încât să fie de nepătruns și nedegradabil.[6] Omul trăiește la nivelul al optsprezecelea al iadului, ca și cum ar fi fost alungat de Dumnezeu în temnițe ca să nu vadă niciodată lumina. Gândirea feudală l-a oprimat pe om astfel încât acesta poate cu greu respira și se sufocă. Ei nu au nici cea mai mică putere să reziste și doar îndură și îndură în tăcere… Nimeni nu a îndrăznit niciodată să lupte sau să apere dreptatea și justiția; ei pur și simplu trăiesc o viață, cu nimic mai bună decât cea a unui animal, sub abuzul și asaltul domnilor feudali, an după an, zi după zi. Omul nu s-a gândit niciodată să-L caute pe Dumnezeu pentru a se bucura de fericire pe pământ. Este ca și cum omul ar fi fost înfrânt, ca frunzele căzute ale toamnei, uscate și ruginii. Omul și-a pierdut de mult memoria și trăiește neajutorat în iad prin numele lumii umane, așteptând venirea zilei de pe urmă, astfel încât să poată să piară împreună cu iadul, ca și când ziua de pe urmă după care tânjesc ei este ziua în care se vor bucura de pace odihnitoare. Etica feudală a luat viața omului în „Infern”, astfel încât omul este chiar mai puțin abil să reziste. Diferite tipuri de opresiune l-au forțat pe om să cadă treptat mai adânc în Infern și mai departe de Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este complet străin pentru om, iar omul încă se grăbește să-L evite când se întâlnesc. Omul nu-I acordă atenție și Îl izolează ca și cum nu L-ar fi cunoscut sau văzut niciodată mai înainte. Dumnezeu aşteaptă pe parcursul lungii călătorii a vieții umane, dar nu Și-a îndreptat niciodată furia incontrolabilă către om. El doar a așteptat în tăcere ca omul să se pocăiască și să o ia de la început. Dumnezeu a venit de mult timp în lumea umană și îndură aceeași suferință ca omul. El a trăit cu omul timp de mulți ani și nimeni nu I-a descoperit existența. Dumnezeu a îndurat în tăcere nefericirea lumii umane în timp ce îndeplinea lucrarea pe care a adus-o cu El. El a îndurat pentru voia lui Dumnezeu Tatăl și nevoile omenirii, suferind o durere pe care omul nu a mai experimentat-o niciodată înainte​​. Înaintea omului, El a slujit în tăcere și S-a smerit de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și pentru nevoile omenirii. Cunoașterea culturii antice i-a furat omului în tăcere prezența lui Dumnezeu și l-a predat pe om împăratului diavolilor și fiilor acestuia. Cele Patru cărți și Cinci Clasici au purtat gândirea și conceptele omului într-o altă epocă de revoltă, făcându-l pe om să se închine în continuare celor care au scris Cărțile și Clasicii, promovându-și noțiunile despre Dumnezeu. Împăratul diavolilor L-a alungat fără milă pe Dumnezeu din inima omului, fără ca oamenii să-și dea seama, în timp ce el a preluat cu bucurie inima omului. De-atunci, omul a fost posedat de un suflet urât și rău, cu fața împăratului diavolilor. O ură față de Dumnezeu le-a umplut piepturile, iar răutatea împăratului diavolilor s-a răspândit în om zi de zi, până când omul a fost complet mistuit. Omul nu a mai avut libertate și nu a fost în stare să se elibereze din încurcătura cu împăratul diavolilor. De aceea, omul a putut doar să rămână pe loc și să fie capturat, predându-se lui și devenind subjugat de el. Cu mult timp în urmă, el a plantat sămânța tumorii ateismului în inima tânără a omului, învățându-l erezii, cum ar fi „învățați din știință și tehnologie, înțelegeți cele Patru Modernizări, nu există niciun Dumnezeu în lume”. Nu doar atât, a proclamat în repetate rânduri „Să construim o țară frumoasă prin munca noastră sârguincioasă”, cerând tuturor să fie pregătiți din copilărie să-și slujească țara. Omul a fost adus în mod inconștient înaintea lui și el și-a asumat fără ezitare meritul (referindu-se la Dumnezeu care ţine toată omenirea în mâinile Sale). Niciodată nu s-a simțit, măcar o dată, rușinat sau a avut un sentiment de rușine. Mai mult, a capturat fără rușine poporul lui Dumnezeu în casa proprie, în timp ce a sărit ca un șoarece pe masă și l-a făcut pe om să i se închine ca unui Dumnezeu. Un astfel de răufăcător deznădăjduit este el! El strigă astfel de vorbe răutăcioase, scandaloase: „Nu există niciun Dumnezeu în lume. Vântul se datorează legilor naturale; ploaia este umiditate care se condensează și cade în picături pe pământ; un cutremur este zguduirea suprafeței pământului datorită schimbărilor geologice; seceta se datorează uscăciunii din aer provocate de distrugerea nucleonică de pe suprafața soarelui. Acestea sunt fenomene naturale. Care parte este o acțiune a lui Dumnezeu?” El chiar strigă[a] astfel de declarații nerușinate: „Omul a evoluat din vechile maimuțe, iar lumea de astăzi a progresat de la o societate primitivă cu aproximativ un miliard de ani în urmă. Poporul hotărăşte dacă o ţară înfloreşte sau cade.” În spate, omul îl atârnă cu susul în jos pe pereți și îl pune pe mese pentru a fi venerat și a i se închina. În timp ce acesta strigă: „Nu există Dumnezeu”, se consideră drept Dumnezeu, împingându-L, neînduplecat, pe Dumnezeu dincolo de marginile pământului. Stă în locul lui Dumnezeu și acționează ca împărat al diavolilor. Este complet absurd! Aceasta face ca o persoană să fie mistuită de o ură otrăvitoare. Se pare că Dumnezeu este dușmanul acestuia sub jurământ și că împăcarea cu Dumnezeu este imposibilă. Acesta plănuiește să-L alunge pe Dumnezeu în timp ce rămâne nepedepsit și liber.[7] Un astfel de împărat al diavolilor este el! Cum am putea să-i tolerăm existența? Nu se va odihni până când nu a deranjat lucrarea lui Dumnezeu și l-a lăsat în zdrențe și complet rușinat,[8] ca și cum vrea să se împotrivească lui Dumnezeu până la sfârșit, până când ori va muri peștele, ori se va rupe năvodul. El se opune în mod intenționat lui Dumnezeu și se tot apropie. Fața odioasă i-a fost de mult complet demascată și acum este zdrobită și bătută,[9] într-o stare groaznică, totuși nu se domolește în ura față de Dumnezeu, ca și cum dorește să-L fi putut devora în întregime pe Dumnezeu într-o singură înghițitură, pentru a-i ușura ura din inimă. Cum am putea să-l tolerăm, acest dușman urât al lui Dumnezeu! Doar distrugerea și exterminarea completă a acestuia vor pune capăt dorinței vieții noastre. Cum poate fi lăsat să fie de nestăpânit? El l-a corupt pe om într-o asemenea măsură, încât omul nu cunoaște cerul-soare și devine insensibil și limitat. Omul a pierdut rațiunea umană normală. De ce să nu sacrificăm întreaga noastră ființă pentru a-l distruge și arde ca să eliminăm teama de pericol care rămâne și pentru a permite ca lucrarea lui Dumnezeu să ajungă mai devreme la strălucirea nemaivăzută? Această bandă de nemernici a venit printre oameni și a provocat totală neliniște și tulburare. Ei i-au adus pe toți oamenii la marginea unei prăpastii, planificând în secret să-i împingă în jos pentru a fi zdrobiți în bucăți și pentru a le devora cadavrele. Ei speră în zadar să întrerupă planul lui Dumnezeu și să concureze cu Dumnezeu într-un joc de noroc cu șanse mici.[10] Acest lucru nu este deloc ușor! Crucea este pregătită, la urma urmei, pentru împăratul diavolilor care se face vinovat de cele mai groaznice nelegiuiri. Dumnezeu nu aparține crucii și i-a lăsat-o deja diavolului. Dumnezeu a învins cu mult timp în urmă și nu mai simte tristețe pentru păcatele omenirii. El va aduce mântuire întregii omeniri.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (7)” în Cuvântul Se arată în trup

18. De sus în jos și de la început până la sfârșit, el a deranjat lucrarea lui Dumnezeu și a acționat în dezacord cu El. Toate vorbele despre moștenirea culturală antică, cunoștințele valoroase ale culturii antice, învățăturile taoismului și confucianismului, clasicii confucianiști și ritualurile feudale au dus omul în iad. Știința și tehnologia moderne avansate, precum și industria, agricultura și afacerile dezvoltate nu pot fi văzute nicăieri. Mai degrabă, el subliniază pur și simplu riturile feudale propagate de vechile „maimuțe” pentru a perturba, a se opune și a distruge în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai că a mâhnit omul până în ziua de astăzi, dar vrea să-l mistuie[11] complet. Învățătura codului feudal de etică și transmiterea cunoașterii culturii antice au contaminat mult timp omul și l-au transformat în diavoli mari și mici. Sunt puțini care L-ar primi cu ușurință pe Dumnezeu și ar întâmpina cu bucurie venirea lui Dumnezeu. Fața omului este plină de crimă și, în toate locurile, moartea este în aer. Ei caută să-L alunge pe Dumnezeu din acest ținut; cu cuțite și săbii în mână, se aranjează în formațiune de luptă pentru a-L nimici pe Dumnezeu. Idolii sunt răspândiți în tot ținutul diavolului, unde omul este în mod constant învățat că nu există Dumnezeu. Pe deasupra acestui ținut pătrunde un miros dezgustător de hârtie arsă și tămâie atât de gros, încât este sufocant. Pare să fie mirosul de nămol ce plutește când șarpele se învârte și se încolăcește și este de ajuns încât omul nu se poate stăpâni să nu vomite. În afară de aceasta, pot fi auziți cu ușurință demoni răi cântând scripturi. Acest sunet pare să vină de departe din iad, iar omul nu poate decât să simtă o răceală pe şira spinării. În tot acest ținut sunt împrăștiați idoli, în toate culorile curcubeului, care transformă ținutul într-o lume orbitoare, iar împăratul diavolilor își păstrează un rânjet pe față, ca și cum uneltirea sa rea a reușit. Între timp, omul este complet neștiutor de acest lucru, nici nu știe omul că diavolul l-a corupt deja într-o asemenea măsură încât a devenit fără rațiune și învins. Acesta dorește să distrugă tot ce este al lui Dumnezeu dintr-o singură suflare, să-L insulte și să-L ucidă din nou și încearcă să-I distrugă și să-I tulbure lucrarea. Cum I-ar putea acesta permite lui Dumnezeu să aibă un statut egal? Cum poate acesta îngădui ca Dumnezeu „să se amestece” în lucrarea printre oameni? Cum poate acesta să-I permită lui Dumnezeu să-i demaște fața sa odioasă? Cum Îi poate permite lui Dumnezeu să-i perturbe lucrarea? Cum ar putea acest diavol, care fumegă de furie, să-I permită lui Dumnezeu să-i conducă reședința puterii lui pe pământ? Cum ar putea el recunoaște de bunăvoie înfrângerea? Înfățișarea odioasă a acestuia a fost dezvăluită pentru ceea ce este ea, de aceea se constată că nu se știe dacă să se râdă sau să se plângă, și este cu adevărat dificil să se vorbească despre aceasta. Oare nu este aceasta esența lui? Cu un suflet urât, el crede totuși că este incredibil de frumos. Această bandă de complici![12] Ei coboară printre muritori pentru a se răsfăța cu plăceri și pentru a provoca tulburare. Perturbarea lor provoacă nestatornicie în lume și aduce panică în inima omului, iar ei au distorsionat omul astfel încât el seamănă cu fiarele de o urâțenie insuportabilă, care nu mai au absolut nimic în comun cu omul sfânt original. Ei chiar doresc să-și însușească puterea ca tirani pe pământ. Ei împiedică lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât ea de-abia poate să progreseze și îl închid pe om ca în spatele zidurilor de cupru și oțel. Săvârșind atâtea păcate și provocând atât de multe necazuri, cum ar putea ei să spere la altceva decât să aștepte mustrarea? Demonii și duhurile rele au alergat înnebuniţi de furie pe pământ și au oprit voința și efortul conștiincios ale lui Dumnezeu, făcându-le de nepătruns. Ce păcat mortal! Cum ar putea Dumnezeu să nu fie nerăbdător? Cum ar putea Dumnezeu să nu se simtă înfuriat? Ei cauzează obstacole dureroase și se opun lucrării lui Dumnezeu. Prea rebeli! Chiar și acei demoni mari și mici devin aroganți în privinţa puterii celui mai puternic diavol și încep să facă valuri. Ei se opun adevărului, în mod intenționat, în ciuda conștientizării clare a acestuia. Fii ai răzvrătirii! Este ca și cum, acum că împăratul lor din iad a urcat pe tronul împărătesc, ei devin îngâmfați și îi tratează pe toți ceilalți cu dispreț. Câți caută adevărul și urmează dreptatea? Toți sunt animale, la fel ca porcii și câinii, conducând un nor de muște urât mirositoare într-o grămadă de bălegar, ca să dea din capete și să stârnească dezordine.[13] Ei cred că regele lor, care este regele iadului, este cel mai înalt dintre regi, fără să-și dea seama că nu sunt decât muște peste un putregai. Nu numai că ei fac remarci calomnioase împotriva existenței lui Dumnezeu, bazându-se pe porcii și pe câinii lor de părinți. Minusculele muște cred că părinții lor sunt la fel de mari ca o balenă cu dinți.[14] Ei nu-și dau seama că sunt mici, deși părinții lor sunt porci și câini necurați de un miliard de ori mai mari decât ei înșiși? Inconștienți de propria lor umilință, ei aleargă haotic pe baza mirosului împuțit al acelor porci și câini și au ideea înșelătoare de a procrea generații viitoare. Acest fapt este absolut lipsit de rușine! Cu aripi verzi pe spate (asta se referă la faptul că pretind a avea încredere în Dumnezeu), ei încep să fie încrezuți și să se laude pretutindeni cu frumusețea și farmecul lor, aruncându-și în secret necurățenia asupra omului. Și sunt şi mulțumiți de sine, ca și cum o pereche de aripi de culoarea curcubeului ar putea să le ascundă necurățenia și, astfel, ei persecută existența adevăratului Dumnezeu (aceasta se referă la povestea interioară a lumii religioase). Puțin bănuieşte omul că, deși aripile muştei sunt frumoase și încântătoare, la urma urmelor nu este decât o muscă minusculă, plină de murdărie și acoperită de germeni. Prin forța părinților lor, nişte porci și câini, ei aleargă înnebuniţi de furie de-a curmezişul țării (acest lucru se referă la oficialii religioși care-L persecută pe Dumnezeu pe baza unui sprijin puternic din partea țării, trădând adevărul şi pe adevăratul Dumnezeu) cu o ferocitate copleşitoare. E ca și cum fantomele fariseilor evrei s-au întors, împreună cu Dumnezeu, la națiunea marelui balaur roșu, în vechiul lor cuib. Ei și-au reînceput persecuția, continuându-şi lucrarea care se întinde peste câteva mii de ani. În cele din urmă, acest grup de degenerați cu siguranță va pieri de pe pământ! Se pare că, după câteva milenii, duhurile necurate au devenit chiar mai viclene și șirete. Ele se gândesc în mod constant la modalități de a submina în mod secret lucrarea lui Dumnezeu. Sunt îndemânatici și dibaci și doresc să reia în patria lor tragedia de acum câteva mii de ani. Acest lucru aproape Îl îndeamnă pe Dumnezeu să scoată un strigăt puternic și cu greu poate El să Se rețină de la a Se reîntoarce la al treilea cer pentru a-i nimici. Pentru ca omul să-L iubească pe Dumnezeu, trebuie să-I înțeleagă voia, bucuria și tristețea, precum și ceea ce El urăște. Aceasta va avansa mai bine intrarea omului. Cu cât este mai rapidă intrarea omului, cu atât mai mult este mulțumită inima lui Dumnezeu; cu cât înțelegerea omului este mai clară cu privire la împăratul diavolilor, cu atât mai mult se îndreaptă omul spre Dumnezeu, astfel încât dorința Lui să poată fi împlinită.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (7)” în Cuvântul Se arată în trup

19. Am spus de atâtea ori că lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă este pentru a modifica spiritul fiecărei persoane, pentru a schimba sufletul fiecărei persoane în așa fel încât inima lor, care a suferit o mare traumă, să fie reformată, astfel salvându-le sufletul, care a fost atât de profund rănit de rău; este pentru a trezi spiritele oamenilor, pentru a dezgheța inimile lor reci și pentru a le permite să fie reîntinerite. Aceasta este cea mai mare dorință a lui Dumnezeu. Lasă deoparte discuția despre cât de elevate sau profunde sunt viața și experiențele oamenilor; când inimile oamenilor au fost trezite, când au fost deșteptați din visele lor și știu pe deplin răul făcut de marele balaur roșu, lucrarea de slujire a lui Dumnezeu va fi fost completă. Ziua în care se va termina lucrarea lui Dumnezeu este, de asemenea, atunci când omul va porni oficial pe calea credinței corecte în Dumnezeu. În acest moment, lucrarea de slujire lui Dumnezeu se va fi terminat: lucrarea lui Dumnezeu întrupat se va fi terminat complet, și omul va începe în mod oficial să-și facă datoria pe care ar trebui să o îndeplinească – el va face această lucrare de slujire. Aceștia sunt pașii lucrării lui Dumnezeu. Așadar, ar trebui să bâjbâiți după această cale ca să intrați în fundamentul cunoașterii acestor lucruri. Acesta este lucrul pe care ar trebui să-l înțelegeți. Intrarea omului se va îmbunătăți numai atunci când schimbările au survenit profund în inima lui, pentru că lucrarea lui Dumnezeu este mântuirea completă a omului – om care a fost răscumpărat, care încă mai trăiește sub forțele întunericului și care nu s-a dezmeticit niciodată – din acest loc de adunare a demonilor; este ca omul să poată fi eliberat de milenii de păcat și să fie iubit de către Dumnezeu, culcându-l complet la pământ pe marele balaur roșu, înființând împărăția lui Dumnezeu și aducând mai curând odihnă inimii lui Dumnezeu; este pentru a da glas, fără rezervă, urii care vă umflă piepturile, pentru a eradica microbii mucegăiți, pentru a vă permite să părăsiți această viață care nu e diferită de aceea a unui bou sau a unui cal, să nu mai fiți sclavi, să nu mai fiți călcați în picioare în voie sau comandați de către marele balaur roșu; nu veți mai aparține acestei națiuni ratate, nu îi veți mai aparține odiosului mare balaur roșu, nu veți mai fi înrobiți de el. Cuibul demonilor va fi făcut cu siguranță bucăți de către Dumnezeu și voi veți sta alături de Dumnezeu – îi aparțineți lui Dumnezeu, și nu acestui imperiu de sclavi. Dumnezeu urăște de mult această societate întunecată până în măduva oaselor Lui. Scrâșnește din dinți, disperat să-Și înfigă picioarele deasupra acestui șarpe bătrân, odios și rău, ca să nu se mai ridice vreodată și să nu mai abuzeze vreodată de om; El nu-i va scuza acțiunile din trecut, nu îi va tolera înșelarea omului, va regla conturile pentru fiecare dintre păcatele lui de-a lungul epocilor; Dumnezeu nu va fi sub nicio formă îngăduitor față de această căpetenie a tuturor relelor[15]. El o va nimici complet.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (8)” în Cuvântul Se arată în trup

20. Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei, insuportabil de murdar, unde suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate,[16] fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie.[17] Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? Diavolul leagă strâns tot trupul omului, îi scoate amândoi ochii și îi sigilează buzele. Regele diavolilor a fost turbat vreme de câteva mii de ani, chiar până astăzi, când încă mai veghează atent asupra orașului fantomelor, ca și cum ar fi un palat inexpugnabil al demonilor; această haită de câini de pază, între timp, se holbează cu ochi dușmănoși, temându-se profund că Dumnezeu îi va lua prin surprindere și îi va șterge de pe fața pământului, lăsându-i fără un loc al păcii și fericirii. Cum ar putea oamenii dintr-un asemenea oraș al fantomelor să-L fi văzut vreodată pe Dumnezeu? S-au bucurat ei vreodată de afecțiunea și frumusețea lui Dumnezeu? Ce apreciere au ei față de chestiunile lumii omenești? Câți dintre ei pot înțelege voia înflăcărată a lui Dumnezeu? Nu-i de mirare, atunci, că Dumnezeu întrupat rămâne complet ascuns: într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni cât ai clipi din ochi, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, L-au disprețuit de mult timp pe Dumnezeu, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au pierdut toată conștiința și nu au nicio urmă de bunătate și îi ispitesc pe nevinovați spre nesăbuință. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului! Cine a îmbrățișat lucrarea lui Dumnezeu? Cine a renunțat la viața sa, ori și-a vărsat sângele pentru lucrarea lui Dumnezeu? Generație după generație, de la părinți la copii, omul înrobit L-a înrobit necuviincios pe Dumnezeu – cum ar putea asta să nu incite la furie? Mii de ani de ură sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite să stârnească atâtea necazuri câte are el chef! Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic. De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să oprești venirea lui Dumnezeu? De ce să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat? De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și odihnească al Său cap? Unde este căldura dintre oameni? Unde este primirea călduroasă dintre oameni? De ce să-I produci un asemenea chin disperat lui Dumnezeu? De ce să-L faci pe Dumnezeu să strige iar și iar? De ce să-L forțezi pe Dumnezeu să-Și facă griji pentru Fiul Lui iubit? De ce această societate întunecată și nefericiții ei câini de pază nu-I permit lui Dumnezeu să vină în voie și să meargă prin lumea pe care El a creat-o? De ce nu înțelege omul, omul care a trăit în durere și suferință? De dragul vostru, Dumnezeu a îndurat o mare suferință, cu mare durere vi L-a oferit vouă pe iubitul Lui Fiu, sânge din sângele Lui – atunci de ce încă vă faceți că nu vedeți? În ochii tuturor, respingeți venirea lui Dumnezeu și Îi refuzați prietenia lui Dumnezeu. De ce sunteți atât de lipsiți de scrupule? Sunteți dispuși să îndurați nedreptăți într-o asemenea societate întunecată? De ce, în loc să vă umpleți burțile cu milenii de vrăjmășie, vă îndopați cu „rahatul” regelui diavolilor?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (8)” în Cuvântul Se arată în trup

21. Cât de mari sunt obstacolele în fața lucrării lui Dumnezeu? A știut cineva vreodată? Cu oamenii întemnițați în nuanțe superstițioase bine înrădăcinate, cine este capabil să cunoască adevăratul chip al lui Dumnezeu? Cu această cunoaștere culturală înapoiată, atât de superficială și absurdă, cum ar putea ei înțelege pe deplin cuvintele rostite de Dumnezeu? Chiar și când li se vorbește și sunt hrăniți față în față, gură la gură, cum ar putea înțelege? Uneori este ca și cum cuvintele lui Dumnezeu au fost ascultate de surzi: oamenii nu au nici cea mai mică reacție, clatină din cap și nu pricep nimic. Cum ar putea acest lucru să nu fie îngrijorător? Această „istorie culturală antică[18] și cunoaștere culturală îndepărtată” a hrănit un asemenea grup de oameni lipsiți de valoare. Această cultură antică – patrimoniu prețios – este o grămadă de gunoi! A devenit o murdărie eternă, de nedescris, cu mult timp în urmă! A învățat oamenii trucuri și tehnici de a se opune lui Dumnezeu, iar „îndrumarea blândă, ordonată”[19] a educației naționale a făcut oamenii încă și mai nesupuși față de Dumnezeu. Fiecare parte a lucrării lui Dumnezeu este extrem de dificilă, și fiecare stadiu al lucrării Lui pe pământ a fost deranjant pentru Dumnezeu. Cât de grea este lucrarea Lui pe pământ! Stadiile lucrării lui Dumnezeu pe pământ implică mari greutăți: slăbiciunea omului, deficiențele, caracterul copilăros, ignoranța, și tot ceea ce ține de om – fiecare este planificată cu meticulozitate și analizată cu scrupulozitate de către Dumnezeu. Omul este ca un tigru de hârtie pe care cineva nu îndrăznește să-l zgândăre sau provoace; la cea mai mică atingere, mușcă sau cade și își pierde calea și este ca și cum, la cea mai mică lipsă de concentrare, recidivează sau altfel Îl ignoră pe Dumnezeu, ori aleargă la tatăl lui porc și la mama lui câine ca să se răsfețe cu impuritățile trupurilor lor. Ce piedică mare! Practic, la fiecare pas al lucrării Sale, Dumnezeu este pus la încercare și aproape fiecare pas aduce un mare pericol. Cuvintele Lui sunt sincere și oneste și fără răutate, totuși, cine este dispus să le accepte? Cine este dispus să se supună pe deplin? Acest lucru Îi rupe inima lui Dumnezeu. El trudește zi și noapte pentru om, este copleșit de teamă pentru viața omului și e plin de compasiune pentru slăbiciunea omului. A suferit multe momente de cotitură în fiecare stadiu al lucrării Lui, pentru fiecare cuvânt pe care îl rostește; se află între ciocan și nicovală și se gândește la slăbiciunea, nesupunerea, caracterul copilăros și vulnerabilitatea omului… fără încetare, iar și iar. Cine a știut asta vreodată? În cine se poate El încrede? Cine ar fi în stare să înțeleagă? Pe veci urăște El păcatele omului și lipsa de coloană vertebrală, lipsa de caracter a omului și pe veci își face griji pentru vulnerabilitatea omului și contemplă calea ce se întinde înaintea omului; mereu, observând cuvintele și faptele omului, se umple de milă și furie și, mereu, vederea acestor lucruri Îi aduce durere în inimă. Până la urmă, inocenții au devenit cruzi; de ce trebuie să facă Dumnezeu mereu lucrurile dificile pentru ei? Omul slab este complet lipsit de perseverență; de ce ar trebui ca Dumnezeu să aibă mereu o asemenea furie neabătută față de el? Omul slab și lipsit de putere nu mai are nici cea mai mică vitalitate; de ce ar trebui ca Dumnezeu să-l dojenească mereu pentru nesupunerea lui? Cine poate ține piept amenințărilor lui Dumnezeu în cer? Omul, până la urmă, este fragil și, în situații disperate, Dumnezeu Și-a împins furia adânc în inimă, astfel încât omul să poată reflecta încet asupra sieși. Și totuși, omul, care este la mare ananghie, nu are nici cea mai mică apreciere față de voia lui Dumnezeu; el a fost călcat în picioare de bătrânul rege al diavolilor, totuși, este complet surprins, se ridică mereu împotriva lui Dumnezeu, sau nu este nici cald, nici rece în privința lui Dumnezeu. Dumnezeu a rostit atât de multe cuvinte, totuși, cine le-a luat în serios vreodată? Omul nu înțelege cuvintele lui Dumnezeu, totuși, el rămâne imperturbabil și fără dorință arzătoare, și nu a cunoscut niciodată cu adevărat substanța bătrânului diavol. Oamenii trăiesc în Hades, în iad, dar cred că trăiesc în palatul de pe fundul mării; sunt persecutați de către marele balaur roșu, și, totuși, cred că sunt „favorizați”[20] de țara balaurului; sunt ridiculizați de diavol și, totuși, ei cred că se bucură de măiestria superlativă a trupului. Ce adunătură de mizerabili jegoși și josnici sunt! Omul a cunoscut nefericirea, dar el nu știe asta și, în această societate întunecată, suferă nenorocire după nenorocire[21], totuși, nu s-a trezit niciodată. Când va scăpa de auto-indulgența și firea sa de sclav? De ce este atât de nepăsător față de inima lui Dumnezeu? Tolerează el în tăcere opresiunea și vitregia aceasta? Nu-și dorește ziua în care va putea schimba întunericul în lumină? Nu-și dorește să mai remedieze o dată nedreptățile față de dreptate și adevăr? Este dornic să privească și să nu facă nimic în timp ce oamenii abandonează adevărul și deformează faptele? Este fericit să continue să îndure acest abuz? Este dornic să fie sclav? Este dispus să piară de mâna lui Dumnezeu odată cu sclavii acestui stat eșuat? Unde ți-e hotărârea? Unde ți-e ambiția? Unde ți-e demnitatea? Unde ți-e integritatea? Unde ți-e libertatea? Ești dispus să renunți la toată viața ta[22] pentru marele balaur roșu, regele diavolilor? Ești fericit să-l lași să te tortureze până la moarte? Chipul adâncului este haotic și întunecat, omul obișnuit, suferind de o asemenea năpastă, strigă spre Ceruri și se plânge pământului. Când va fi omul în stare să-și țină capul sus? Omul este sfrijit și scofâlcit, cum ar putea el să fie mulțumit de acest diavol crud și tiranic? De ce nu își dăruiește viața lui Dumnezeu cât mai curând cu putință? De ce mai amână, când poate termina lucrarea lui Dumnezeu? Astfel, bruscat și oprimat fără sens, întreaga-i viață va fi fost în cele din urmă irosită în van; de ce e atât de grăbit să sosească și atât de zorit să plece? De ce nu păstrează ceva prețios să-I dea lui Dumnezeu? A uitat de mileniile de ură?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (8)” în Cuvântul Se arată în trup

22. Tradițiile etnice înrădăcinate și concepțiile mentale au aruncat, acum mult timp, o umbră asupra duhului pur și copilăros al omului, i-au atacat acestuia sufletul fără nicio urmă de umanitate, ca și cum ar fi lipsit de emoții sau orice rațiune a sinelui. Metodele acestor demoni sunt extrem de crude și este ca și cum „educația” și „creșterea” au devenit metodele tradiționale prin care regele diavolilor ucide omul; folosindu-și „învățătura profundă”, își acoperă complet sufletul urât, îmbrăcându-se în haine de oaie pentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putea să știe că ținutul în care au fost crescuți este țara diavolului, că cel care i-a crescut este, de fapt, un dușman care îi rănește. Totuși, omul nu se trezește deloc; după ce și-a satisfăcut foamea și setea, el se pregătește să răsplătească „bunătatea” „părinților” săi pentru că l-au crescut. Astfel este omul. Astăzi, el încă nu știe că împăratul care l-a crescut este dușmanul său. Pământul este murdărit cu oasele celor morți, diavolul, fără încetare, se desfată frenetic și continuă să devoreze trupul omului în „iad”, împărțind un mormânt cu schelete umane și încercând, în zadar, să mistuie ultimele rămășițe ale corpului zdrențuit al omului. Totuși, omul este permanent neștiutor și nu l-a abordat niciodată pe diavol ca dușman al său, dar, în schimb, îl slujește cu toată inima. Un astfel de popor depravat este pur și simplu incapabil de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Este ușor pentru Dumnezeu să devină trup șpentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putetisface cerințele lui Dumnezeu? Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în „iad” și „Infern”, în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul apt să I se împotrivească lui Dumnezeu? Ce motiv are ca să se mai plângă, încă o dată, de El? Cum poate avea tupeul să privească din nou la Dumnezeu? Dumnezeul Cerului a venit în acest atât de murdar ținut al viciului și niciodată nu a dat frâu liber nemulțumirilor Sale sau nu S-a plâns de om, ci, în schimb, acceptă, în tăcere, ravagiile[23] și asuprirea acestuia. Niciodată nu Și-a luat revanșa la cererile nerezonabile ale omului și nu i-a făcut vreodată cerințe excesive sau nerezonabile; El face doar, fără să se plângă, întreaga lucrare cerută de om: învățarea, luminarea, reproșarea, rafinarea cuvintelor, amintirea, îndemnul, consolarea, judecarea și revelarea. Care dintre pașii Lui nu au fost pentru viața omului? Deși El a înlăturat perspectivele și soarta omului, care dintre pașii realizați de Dumnezeu nu a fost pentru soarta lui? Care dintre ei nu au fost de dragul supraviețuirii omului? Care dintre ei nu au fost pentru a elibera omul de suferința și opresiunea forțelor întunecate care sunt negre ca noaptea? Care din ei nu sunt de dragul omului? Cine poate să înțeleagă inima lui Dumnezeu, care este ca o mamă iubitoare? Cine poate înțelege inima Lui nerăbdătoare? Inima pasională și așteptările Sale înflăcărate au fost răsplătite cu inimi reci, cu ochi duri, indiferenți, cu mustrările repetate și insultele omului, cu remarci tăioase, sarcasm și depreciere, au fost răsplătite cu luarea în derâdere de către om, cu călcarea în picioare și respingerea, cu înțelegerea greșită și cu tânguiala sa, cu înstrăinarea și evitarea, cu nimic altceva decât înșelăciune, atacuri și amărăciune. Cuvintele calde au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare. Dumnezeu nu poate decât să îndure, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil.[24] Câți sori și câte luni, de câte ori a stat cu fața la stele, a plecat în zori și S-a întors la apus, a aruncat și S-a întors, îndurând agonia de o mie de ori mai mare decât durerea plecării Sale de la Tatăl, suferind atacurile și ruperea omului, precum și tratarea și emondarea lui. Umilința și ascunderea lui Dumnezeu a fost răsplătită cu prejudecățile[25] omului, cu părerile și tratamentele lui nedrepte, iar anonimatul, îngăduința și toleranța I-au fost răsplătite cu privirea lacomă a omului. Acesta încearcă să-L calce în picioare pe Dumnezeu, fără scrupule, până la moarte, și să-L zdrobească la pământ. Atitudinea omului în abordarea lui față de Dumnezeu este una de „inteligență rară”, iar Dumnezeu, care este agresat și disprețuit de om, este zdrobit sub picioarele a zeci de mii de oameni, în timp ce omul se ridică la înălțime, ca și cum ar fi regele castelului, ca și cum ar vrea să preia puterea absolută,[26] să fie în centrul atenției din spatele unui ecran, să-L facă pe Dumnezeu directorul conștiincios și supus regulilor din culise, care nu are voie să riposteze sau să provoace probleme. Dumnezeu trebuie să joace rolul Ultimului Împărat, trebuie să fie o păpușă,[27] lipsit de orice libertate. Faptele omului sunt indescriptibile, deci, cum este apt să ceară una sau alta de la Dumnezeu? Cum este el apt să-I facă Lui sugestii? Cum este apt să ceară ca Dumnezeu să-i compătimească slăbiciunile? Cum este potrivit să primească mila lui Dumnezeu? Cum este potrivit să primească, de nenumărate ori, mărinimia lui Dumnezeu? Cum este el potrivit să primească, în repetate rânduri, iertarea Lui? Unde este conștiința lui? El I-a rupt inima lui Dumnezeu cu mult timp în urmă și, de mult, L-a lăsat cu inima sfărâmată. Dumnezeu a venit printre oameni, atent și vioi, sperând că omul va fi darnic față de El, chiar dacă doar cu puțină căldură. Totuși, inima Lui este puțin mângâiată de om, iar tot ceea ce El a primit sunt atacuri cu bulgări de zăpadă[28] și chinuri; inima omului este prea lacomă, dorința lui este prea mare, omul nu poate fi niciodată săturat, este întotdeauna răutăcios și imprudent, nu-I lasă niciodată lui Dumnezeu vreo libertate sau drept de a vorbi și nu-I lasă nicio opțiune, ci doar să Se supună umilinței și să-i permită omului să-L manipuleze, oricum dorește.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (9)” în Cuvântul Se arată în trup

23. De la creație până acum, Dumnezeu a suferit atât de multă durere și atât de multe atacuri. Totuși, chiar și astăzi, omul încă nu-și îmblânzește cererile către Dumnezeu, încă Îl examinează, tot nu are nicio toleranță față de El și nu face decât să-L sfătuiască, să-L critice și să-L disciplineze, ca și cum ar fi profund temător că El va apuca pe calea greșită, că Dumnezeu pe pământ este grosolan și nerațional sau desfrânat, ori că nu poate deveni nimic. Omul are întotdeauna acest tip de atitudine față de Dumnezeu. Cum ar putea acest lucru să nu-L întristeze pe Dumnezeu? Devenind trup, Dumnezeu a suferit dureri și umilințe imense; cât este de greu, atunci, să-L facă pe El să accepte învățăturile omului? Sosirea Lui printre oameni L-a despuiat de toată libertatea, ca și cum ar fi fost întemnițat în Infern și a acceptat analiza omului fără cea mai mică împotrivire. Nu este rușinos acest lucru? Venind în familia unui om obișnuit, Isus a suferit cea mai mare nedreptate. Chiar mai umilitor este faptul că El a venit în această lume prăfuită și S-a smerit până în adâncurile cele mai de jos și Și-a asumat un trup al normalității absolute. Dumnezeul Cel mai Înalt nu îndură greutăți pentru a deveni o ființă umană slabă? Și nu sunt toate acestea pentru omenire? Au existat momente când Se gândea la El însuși? După ce a fost respins și ucis de iudei, luat în râs și batjocorit de popor, El nu S-a plâns niciodată Cerului, nici nu a protestat pe pământ. Astăzi, această tragedie veche de milenii s-a arătat din nou în mijlocul acestui popor asemeni evreilor. Oare ei nu săvârșesc aceleași păcate? Ce îl face pe om apt să primească făgăduințele lui Dumnezeu? Nu I se împotrivește lui Dumnezeu și, apoi, Îi acceptă binecuvântările? De ce omul nu se confruntă cu dreptatea sau nu caută adevărul? De ce nu este niciodată interesat de ceea ce face Dumnezeu? Unde este dreptatea lui? Unde este corectitudinea lui? Are tupeul să-L reprezinte pe Dumnezeu? Unde îi este simțul dreptății? Cât de mult din ceea ce este iubit de om este preaiubit de Dumnezeu? Omul nu este capabil să diferențieze creta de brânză,[29] confundă întotdeauna negrul cu albul,[30] suprimă dreptatea și adevărul și ține la rang înalt incorectitudinea și nedreptatea. El îndepărtează lumina și hoinărește prin întuneric. Cei care caută adevărul și justiția înlătură, în schimb, lumina, iar aceia care Îl caută pe Dumnezeu, Îl calcă în picioare și se ridică în cer. Omul nu se deosebește de un bandit.[31] Unde este rațiunea lui? Cine poate deosebi binele de rău? Cine poate susține justiția? Cine este dispus să sufere pentru adevăr? Oamenii sunt vicioși și diabolici! După ce Îl pironesc pe Dumnezeu pe cruce, ei aplaudă și se veselesc, iar strigătele lor sălbatice nu se opresc. Ei sunt ca niște găini și câini, conspiră și complotează, și-au stabilit propria împărăție, amestecul lor nu a lăsat niciun loc neperturbat, își închid ochii și urlă nebunește la nesfârșit, îngrămădiți toți împreună, și se răspândește o atmosferă tulbure, agitată și plină de viață, iar cei care se atașează orbește de ceilalți continuă să apară, susținând toți numele „ilustre” ale strămoșilor lor. Acești câini și aceste găini L-au pus, cu mult timp în urmă, pe Dumnezeu în subconștient și nu au acordat niciodată vreo atenție stării inimii Lui. Nu este de mirare că Dumnezeu spune că omul este ca un câine sau ca o găină, un câine care latră și îi îndeamnă pe alții o sută să urle. Astfel, cu multă zarvă, el a transmis astăzi lucrarea lui Dumnezeu, nesocotind felul în care este lucrarea Sa, dacă există dreptate, dacă Dumnezeu are un loc pe care să-Și pună picioarele, despre cum este ziua de mâine, despre propria lui smerenie și întinăciune. Omul nu s-a gândit niciodată atât de mult la lucruri, nu și-a făcut vreodată griji pentru ziua de mâine și a adunat tot ce este folositor și prețios în brațele sale, fără să-I lase lui Dumnezeu nimic altceva decât resturi și rămășițe.[32] Cât de crudă este omenirea! El nu-și irosește niciun sentiment pentru Dumnezeu și, după ce devorează în secret toate ale lui Dumnezeu, Îl aruncă mult în urma lui, fără să mai dea vreo atenție existenței Lui. El se bucură de Dumnezeu, totuși I se împotrivește și Îl calcă în picioare, în timp ce, cu buzele, Îi mulțumește și Îl laudă; se roagă la Dumnezeu și depinde de El, în timp ce-L și înșelă. Omul „ridică în slăvi” numele lui Dumnezeu și Îi privește fața, totuși, se așază, de asemenea, cu tupeu și nerușinare pe tronul Său și judecă „nedreptatea” lui Dumnezeu. Gura lui spune că el Îi este îndatorat lui Dumnezeu și se uită la cuvintele Sale, dar în inima lui Îi aruncă invective; este „îngăduitor” față de Dumnezeu, totuși Îl asuprește, iar gura lui spune că aceasta este de dragul lui Dumnezeu. În mâinile sale, păstrează lucrurile lui Dumnezeu, iar, în gura sa, mestecă mâncarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, totuși, ochii lui se fixează, cu o privire rece și fără emoție, asupra lui Dumnezeu, ca și cum ar dori să-L înghită pe tot. Omul privește adevărul, dar insistă să spună că este șmecheria Satanei; apreciază dreptatea, dar o forțează să devină negare de sine; se uită la faptele omului, dar insistă că sunt ceea ce este Dumnezeu; apreciază darurile naturale ale omului, dar insistă că sunt adevărul; privește la faptele lui Dumnezeu, dar insistă asupra faptului că sunt aroganță și îndrăzneală, lăudăroșenie și neprihănire de sine. Când omul privește la Dumnezeu, insistă să-L eticheteze ca fiind uman și încearcă din greu să-L pună pe scaunul unei ființe create care se află în complicitate cu Satana; el știe foarte bine că acestea sunt cuvântările lui Dumnezeu, dar nu le va numi altceva decât scrierile unui om. Omul știe foarte bine că Duhul este realizat în trup, că Dumnezeu devine trup, dar spune doar că acest trup este urmașul lui Satana; știe foarte bine că Dumnezeu este smerit și ascuns, totuși, spune doar că Satana a fost rușinat și că Dumnezeu a câștigat. Ce neisprăviți! Omul nu este demn să slujească nici măcar ca și câine de pază! El nu face deosebire între negru și alb și, chiar în mod intenționat, face din negru alb. Oare puterile și asaltul omului pot îngădui ziua emancipării lui Dumnezeu? După ce I s-a împotrivit, în mod intenționat, lui Dumnezeu, omului nu putea să-i pese mai puțin sau chiar să meargă atât de departe încât să-L omoare, nelăsându-L pe Dumnezeu să Se arate. Unde este neprihănirea? Unde este dragostea? El stă lângă Dumnezeu și Îl împinge în genunchi, ca să ceară iertare, să asculte toate aranjamentelor sale, să consimtă la toate manevrele lui și Îl face pe Dumnezeu să ia exemplu de la el în tot ceea ce El face sau, în caz contrar, omul se mânie[33] și își pierde cumpătul. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie îndurerat sub o asemenea influență a întunericului, care face din negru alb? Cum ar putea să nu-Și facă griji? De ce se spune că, atunci când Dumnezeu Și-a început cea mai recentă lucrare, a fost ca zorii unei noi epoci? Faptele omului sunt atât de „bogate”, „izvorul cu apă vie veșnic curgător” „umple” neîncetat câmpul inimii omului, în timp ce „izvorul cu apă vie” al omului rivalizează, fără scrupule, cu Dumnezeu.[34] Cele două sunt ireconciliabile, iar acesta din urmă îi alimentează pe oameni în locul lui Dumnezeu, nepedepsit, în timp ce omul cooperează cu el fără să ia deloc în considerare pericolele implicate. Și cu ce efect? El Îl aruncă cu răceală pe Dumnezeu într-o parte și Îl pune departe, unde oamenii nu Îi vor da nicio atenție, profund înfricoșați că El le va atrage atenția și foarte temători că izvoarele cu apă vie ale lui Dumnezeu îl vor ademeni și îl vor câștiga pe om. Astfel, după ce a trăit mulți ani de preocupări lumești, el complotează și urzește împotriva lui Dumnezeu și chiar Îl face ținta pedepsei sale. Este ca și cum El ar deveni un buștean în ochiul lui, iar el este disperat să-L apuce pe Dumnezeu și să-L pună în foc pentru a fi rafinat și curățit. Văzând disconfortul lui Dumnezeu, omul se bate în piept și râde, dansează de bucurie și spune că El a fost, de asemenea, cufundat în rafinament și spune că va curăța prin ardere necurăția lui Dumnezeu, ca și cum doar acest lucru ar fi rațional și rezonabil, ca și cum doar acestea ar fi metodele echitabile și acceptabile ale Cerului. Acest comportament violent al omului pare atât intenționat cât și inconștient. Omul își dezvăluie atât chipul urât, cât și sufletul hidos și întinat, precum și aspectul jalnic al unui cerșetor. După ce se dezlănțuie în lung și-n lat, el adoptă un aspect patetic și cere iertare Cerului, semănând cu un mops extrem de vrednic de milă. Omul acționează întotdeauna în moduri neașteptate, mereu „călătorește pe spatele unui tigru pentru a-i speria pe ceilalți”,[b] joacă întotdeauna un rol, nu dă nici cea mai mică atenție inimii lui Dumnezeu, nici nu face vreo comparație cu propriul său statut. El doar I se împotrivește, în tăcere, lui Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi greșit și nu ar trebui să-l trateze astfel și ca și cum Cerul nu ar avea ochi și face lucrurile, în mod intenționat, dificile pentru el. Astfel, omul realizează dintotdeauna, în secret, comploturi răutăcioase și nu-și îmblânzește, câtuși de puțin, cererile către Dumnezeu, jinduind cu ochi prădători, uitându-se furios la fiecare mișcare a Sa, fără să se gândească vreodată că este dușmanul lui Dumnezeu, și sperând că va veni ziua când El va despărți ceața și va face lucrurile clare, îl va mântui din „gura tigrului” și se va răzbuna în numele său. Chiar și astăzi, oamenii încă nu cred că joacă rolul de a I se împotrivi lui Dumnezeu, rol care a fost jucat de atât de mulți de-a lungul veacurilor; cum ar putea ei să știe că, în tot ceea ce fac, s-au rătăcit de mult, că tot ceea ce au înțeles a fost de mult timp cuprins de mări.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (9)” în Cuvântul Se arată în trup

24. Este o situație fără precedent faptul că omenirea a progresat atât de mult. Lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului înaintează umăr la umăr și, astfel, lucrarea lui Dumnezeu este, de asemenea, o ocazie măreață fără egal. Intrarea omului, până în prezent, este o minune pe care omul nu și-a imaginat-o niciodată. Lucrarea lui Dumnezeu a atins apogeul – și, ulterior, „intrarea” omului[35] a atins, de asemenea, vârful. Dumnezeu S-a coborât pe Sine cât de mult a putut și nu a protestat niciodată față de omenire sau față de toate lucrurile din univers. Între timp, omul stă pe capul lui Dumnezeu, apăsându-L în creștet; toate au ajuns la vârf, este vremea pentru ziua în care se arată dreptatea. De ce să continuăm să lăsăm întunecimea să învelească pământul, iar întunericul să acopere toate popoarele? Dumnezeu a vegheat timp de câteva mii de ani – chiar timp de zeci de mii de ani – iar îngăduința Sa a atins de mult limita. El a urmărit fiecare mișcare a omenirii, a observat cât timp nedreptatea omului nu ar cunoște frâu și, totuși, omul, care de mult timp a devenit amorțit, nu simte nimic. Și cine a observat vreodată faptele lui Dumnezeu? Cine și-a ridicat vreodată ochii și s-a uitat în depărtare? Cine a ascultat vreodată cu atenție? Cine a fost vreodată în mâinile Atotputernicului? Toți oamenii sunt năpăstuiți de temeri imaginare.[36] Ce utilizare are o grămadă de fân și paie? Singurul lucru pe care îl pot face este să-L tortureze până la moarte pe Dumnezeul viu, întrupat. Deși ei nu sunt decât grămezi de fân și paie, există, totuși, un lucru pe care îl fac „cel mai bine dintre toate”: torturarea lui Dumnezeu Cel viu până la moarte și apoi strigând că „aceasta înveselește inimile oamenilor”. Ce grămadă de soldați creveți și generali homari! În mod remarcabil, în mijlocul unui flux neîncetat de oameni, ei își concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, înconjurându-L cu o blocadă de netrecut. Cu însuflețirea arzând tot mai fierbinte,[37] ei L-au înconjurat pe Dumnezeu în hoarde, astfel încât să nu Se poată mișca un centimetru. În mâinile lor, ei țin tot felul de arme și privesc la Dumnezeu ca și când s-ar uita la un dușman, cu ochii plini de mânie. Ei așteaptă cu nerăbdare să-L „sfâșie pe Dumnezeu bucată cu bucată”. Cât de năucitor: de ce au devenit omul și Dumnezeu dușmani atât de neîmpăcat? S-ar putea să existe ranchiună între cel mai încântător Dumnezeu și om? Ar putea fi faptul că acțiunile lui Dumnezeu nu sunt de niciun folos pentru om? Îl rănesc acestea pe om? Omul fixează o privire neclintită asupra lui Dumnezeu, profund înfricoșat de faptul că El va rupe blocada omului, Se va întoarce la cel de-al treilea Cer și îl va arunca încă o dată pe om în temniță. Omul este neîncrezător față de Dumnezeu, stă ca pe ghimpi și se zvârcolește la distanță, pe pământ, ținând printre oameni o „mitralieră” îndreptată spre Dumnezeu. Este ca și cum, la cea mai mică frământare a lui Dumnezeu, omul va șterge tot ce este El – întregul Său corp și tot ceea ce El poartă – fără să lase nimic în urmă. Relația dintre Dumnezeu și om este iremediabilă. Dumnezeu este de neînțeles pentru om; omul, între timp, își închide în mod intenționat ochii și-și face de cap, fără să vrea deloc să-Mi vadă existența și să-Mi ierte judecata. Astfel, atunci când omul nu se așteaptă, Eu zbor în tăcere și nu voi mai compara cu omul cine este măreț și cine este mărunt. Omenirea este cel mai josnic „animal” dintre toate și nu vreau să-i mai dau atenție. De mult timp Mi-am luat tot harul înapoi în locul în care locuiesc în pace; din moment ce omul este atât de neascultător, ce motiv are să se mai bucure de harul Meu prețios? Nu sunt dispus să-Mi dăruiesc în zadar harul asupra forțelor care-Mi sunt potrivnice. Mi-aș da prețioasele roade acelor fermieri din Canaan, care sunt zeloși și Mă întâmpină cu sinceritate la întoarcere. Doresc doar ca Cerurile să dureze în veci și, mai mult decât atât, ca omul să nu îmbătrânească niciodată, pentru ca Cerurile și omul să fie întotdeauna în odihnă și acei „pini și chiparoși” veșnic verzi să-L însoțească pentru totdeauna pe Dumnezeu și Cerurile pentru a intra împreună în epoca ideală.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (10)” în Cuvântul Se arată în trup

25. Deși lucrarea lui Dumnezeu este bogată și îmbelșugată, intrarea omului este foarte absentă. Din „inițiativa” comună între om și Dumnezeu, aproape toată este lucrarea Lui; cu privire la cât de mult a intrat omul, el nu are aproape nimic de dovedit. Omul, care este atât de sărăcit și orb, își măsoară chiar puterea împotriva lui Dumnezeu de astăzi cu „arme străvechi” în mâini. Aceste „maimuțe primitive” abia reușesc să meargă în poziție verticală și nu le este deloc rușine cu corpurile lor „goale”. Ce le face pe ele apte să evalueze lucrarea lui Dumnezeu? Ochii multora dintre aceste maimuțe cu patru membre devin plini de furie și se asmuță împotriva lui Dumnezeu cu arme antice din piatră în mâini, încercând să inițieze o întrecere a oamenilor maimuță așa cum nu s-a mai văzut vreodată pe lume, pentru a ține o competiție a zilelor de pe urmă între oamenii maimuță și Dumnezeu, care va deveni renumit în întregul ținut. Mulți dintre acești bărbați maimuță antici, care se ridică doar pe jumătate în picioare, sunt, în plus, plini de mulțumire de sine. Cu părul încâlcit, care le acoperă fețele, ei sunt plini de intenții ucigașe și își ridică picioarele din față. Ei încă nu au evoluat pe deplin la omul modern, astfel că, uneori, stau drepți în picioare, iar uneori se târăsc cu mărgele de transpirație care le acoperă fruntea ca niște picături de rouă strâns împachetate, iar dorința lor este evidentă. Privind la omul maimuță străvechi și complet, tovarășul lui, care stă în toate cele patru picioare, membrele lui mătăhăloase și lente, abia reușind să se ferească de lovituri și fără puterea de a se riposta, abia se poate abține. Cât ai clipi din ochi – înainte de a avea timp să vadă ce s-a întâmplat – „eroul” din ring se prăbușește la pământ, cu membrele în aer. Acele membre, care au fost înfipte în pământ în mod greșit în toți acei ani, au fost brusc răsturnate cu susul în jos, iar omul maimuță nu mai are nicio dorință de a se împotrivi. Din acest moment înainte, cei mai vechi dintre oamenii maimuță sunt șterși de pe fața pământului – este cu adevărat „cumplit”. Acest vechi om maimuță a ajuns la un astfel de sfârșit brusc. De ce a trebuit să se grăbească atât de curând din lumea minunată a omului? De ce nu a discutat cu tovarășii săi următorul pas al strategiei? Ce păcat că și-a luat rămas bun de la lume, fără să lase secretul măsurării puterii unora împotriva lui Dumnezeu! Cât de nechibzuit a fost ca un astfel de om maimuță străvechi să fi murit fără o șoaptă și să plece fără să transmită urmașilor săi „cultura și arta antică”. Nu era timp să îi cheme pe cei apropiați lângă el pentru a le spune despre dragostea lui, nu a lăsat niciun mesaj pe o tablă de piatră, nu a distins cerul-soare și nu a spus nimic despre greutățile sale negrăite. Când și-a dat ultima sa suflare, nu și-a chemat urmașii lângă corpul său muribund ca să le spună, cu cele patru membre rigide rămase ridicate pentru totdeauna ca ramurile unor arbori care arată spre cer, înainte de a închide ochii: „Nu urca în ring pentru a-L provoca pe Dumnezeu”. Se pare că a murit de o moarte amară... Dintr-o dată, un râs zgomotos izbucnește de sub ring; unul dintre oamenii maimuță, care este pe jumătate vertical, este alături de el; ținând o „măciucă de piatră” pentru a vâna antilope sau o altă pradă sălbatică, care este mai avansată decât cea a vechiului om maimuță, sare în ring, plin de furie, cu un plan bine gândit în minte.[38] Este ca și cum ar fi făcut ceva meritoriu. Folosind „puterea” măciucii sale de piatră, el reușește să se ridice drept timp de „trei minute”. Cât de mare este „puterea” acestui al treilea „picior”! L-a ținut, pe omul maimuță care este pe jumătate vertical, mare, stângaci și ridicol timp de trei minute ridicat în picioare – nu este de mirare că acest bătrân venerabil[39] om maimuță este atât de autoritar. Desigur că unealta veche, din piatră, „este la înălțimea reputației sale”: are un mâner, o margine și un vârf de cuțit, singurul defect fiind lipsa de luciu a marginii – cât de lamentabil este. Uitați-vă din nou la „micul erou” din timpuri străvechi, care stă în ring uitându-se la cei de jos, cu o privire disprețuitoare, ca și cum ar fi neputincioși inferiori, iar el ar fi eroul galant. În inima sa, îi dezaprobă în secret pe cei din fața scenei. „Țara are probleme și fiecare dintre noi este responsabil. De ce păstrați distanța? Ar fi oare posibil ca voi să vedeți că țara se confruntă cu o catastrofă, dar să nu vă angajați într-o luptă sângeroasă? Țara este în pragul catastrofei – de ce nu sunteți primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură?[40] Cum puteți sta să priviți că țara eșuează, iar poporul ei decade? Sunteți dispuși să suportați rușinea subjugării naționale? Ce grămadă de neisprăviți!” În timp ce gândesc astfel, în fața scenei izbucnesc scandaluri, iar ochii le devin tot mai aprinși de mânie, ca și cum ar fi gata să arunce[41] flăcări. Așteaptă cu nerăbdare ca Dumnezeu să eșueze înainte de luptă, disperați să-L ucidă pe Dumnezeu pentru a-i face pe oameni fericiți. Puțini știu că, deși unealta sa de piatră ar putea avea un renume meritat, niciodată nu ar putea să atragă ostilitatea lui Dumnezeu. Înainte să fi avut timp să se apere sau să se întindă și să se ridice în picioare, acesta se balansează înainte și înapoi, cu privirea din ochi pierdută. Se prăbușește spre vechiul său strămoș și nu se mai ridică; ținându-l strâns pe vechiul om maimuță, nu mai plânge și își recunoaște inferioritatea, fără a mai fi posedat de vreo dorință de împotrivire. Cei doi bieți oameni maimuță mor în fața ringului. Cât de nefericit este faptul că strămoșii omenirii, care au supraviețuit până în prezent, au murit în ignoranță în ziua în care S-a arătat Soarele dreptății! Cât de nesăbuit este să fi lăsat să treacă neobservată o astfel de mare binecuvântare – că, în ziua binecuvântării lor, oamenii maimuță, care au așteptat timp de mii de ani, au dus binecuvântarea în Infern pentru a se „delecta” împreună cu împăratul diavolilor! De ce să nu păstreze aceste binecuvântări în lumea celor vii ca să se bucure împreună cu fiii și fiicele lor? Ei doar o caută cu lumânarea! Ce risipă este faptul că, de dragul unui statut neînsemnat, a reputației și vanității, ei suferă de nenorocirea de a fi omorâți, năpustindu-se să fie primii care deschid porțile iadului și să devină fiii acestuia. Un astfel de preț este atât de inutil. Ce păcat că asemenea strămoși vechi, care au fost atât de „plini de spirit național”, puteau fi atât de „severi cu ei înșiși, dar atât de toleranți față de ceilalți”, închizându-se în iad și închizându-i pe acei inferiori neputincioși pe dinafară. Unde pot fi găsiți „reprezentanți ai poporului” cum este acesta? De dragul „bunăstării urmașilor lor” și a „vieții pașnice a generațiilor viitoare”, ei nu-I permit lui Dumnezeu să intervină și, astfel, nu acordă nicio atenție propriei vieți. Fără reținere, ei se dedică „cauzei naționale”, intrând în Infern fără o vorbă. Unde poate fi găsit un astfel de naționalism? Luptându-se cu Dumnezeu, ei nu se tem de moarte, nici de vărsarea de sânge și, cu atât mai puțin, nu se îngrijorează de ziua de mâine. Pur și simplu se apucă de treabă pe câmpul de luptă. Ce păcat că singurul lucru pe care-l primesc pentru „spiritul de devotament” este regretul veșnic și mistuirea de flăcările iadului care ard veșnic!

Ce fascinant! De ce întruparea lui Dumnezeu a fost întotdeauna respinsă și insultată de oameni? De ce oamenii nu au niciodată o înțelegere a întrupării Sale? Ar putea fi faptul că Dumnezeu a venit la momentul nepotrivit? Ar putea fi faptul că El a ajuns în locul greșit? Ar putea fi faptul că acest lucru se întâmplă pentru că Dumnezeu a acționat singur, fără „semnătura” omului? Ar putea fi deoarece Dumnezeu a hotărât singur, fără permisiunea omului? Faptele afirmă că Dumnezeu a anunțat în prealabil. El nu a greșit devenind trup. Oare trebuie să ceară consimțământul omului? Mai mult, Dumnezeu i-a reamintit omului cu mult timp în urmă, dar poate că oamenii au uitat. Ei nu sunt de vină, pentru că este mult timp de când omul a fost corupt de Satana încât nu poate înțelege nimic din ceea ce se petrece sub ceruri, nu poate spune nimic despre întâmplările lumii spirituale! Ce rușine că strămoșii omului, oamenii maimuță, au murit în ring, dar acest lucru nu este surprinzător: Cerul și pământul nu au fost niciodată compatibile și cum ar putea oamenii maimuță, ale căror minți sunt făcute din piatră, să conceapă că Dumnezeu ar putea deveni din nou trup? Cât de trist este faptul că un bătrân ca acesta, care este în cel de-al „șaizecilea an al său”, a murit în ziua arătării lui Dumnezeu, lăsând lumea nebinecuvântată la ivirea unei asemenea binecuvântări mari – nu este o minune?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (10)” în Cuvântul Se arată în trup

26. Întruparea lui Dumnezeu a trimis unde de șoc prin toate religiile și confesiunile, a „aruncat în neorânduială” ordinea inițială a cercurilor religioase și a scuturat inimile tuturor celor care tânjesc după arătarea lui Dumnezeu. Cine nu adoră? Cine nu tânjește să-L vadă pe Dumnezeu? Dumnezeu a fost personal printre oameni timp de mulți ani, totuși omul nu și-a dat seama de aceasta niciodată. Astăzi, Dumnezeu Însuși S-a arătat și Și-a expus identitatea mulțimilor – cum ar putea aceasta să nu aducă desfătare inimii omului? Cândva, Dumnezeu a împărțit bucuriile și necazurile cu omul, iar astăzi El a fost reunit cu omenirea și împarte cu ea poveștile timpurilor trecute. După ce a ieșit din Iudeea, oamenii nu au putut găsi nicio urmă a Lui. Ei tânjesc să se întâlnească încă o dată cu Dumnezeu, neștiind că astăzi s-au reîntâlnit și s-au reunit cu El. Cum ar putea acest lucru să nu stârnească gândurile de ieri? Acum două mii de ani în urmă, Simon Bar-Jonah, urmașul evreilor, L-a privit pe Isus Mântuitorul, a mâncat la aceeași masă ca El și, după ce L-a urmat timp de mulți ani, a simțit o afecțiune mai adâncă pentru El: L-a iubit din adâncul inimii sale, L-a iubit profund pe Domnul Isus. Poporul evreu nu știa nimic despre cum acest prunc cu părul auriu, născut într-o iesle friguroasă, a fost prima imagine a întrupării lui Dumnezeu. Toți au crezut că El era asemănător lor, nimeni nu L-a crezut diferit – cum ar fi putut oamenii să-L recunoască pe acest Isus normal și obișnuit? Poporul evreu s-a gândit la El ca la un fiu evreu al vremurilor. Nimeni nu L-a considerat ca pe un Dumnezeu încântător, iar oamenii nu au făcut nimic altceva decât să-I aducă cereri orbește, cerându-I să le dea haruri bogate și abundente, pace și bucurie. Ei știau doar că, asemeni unui milionar, El avea tot ce-și putea cineva dori vreodată. Cu toate acestea, oamenii nu L-au abordat niciodată ca pe cineva care era preaiubit; oamenii acelor timpuri nu L-au iubit, ci doar au protestat împotriva Lui și I-au făcut cereri iraționale, iar El nu S-a împotrivit niciodată, oferindu-i omului, în mod constant, haruri, deși el nu L-a cunoscut. El nu a făcut nimic altceva decât să-i dăruiască, în tăcere, omului căldură, dragoste și milă și, chiar mai mult, El i-a dat omului noi mijloace de practică, conducând omul în afara legăturilor legii. Omul nu L-a iubit, ci doar L-a invidiat și I-a recunoscut talentele excepționale. Cum ar fi putut oare omenirea oarbă să știe cât de mare a fost umilința îndurată de încântătorul Isus Mântuitorul, când a venit între oameni? Nimeni nu a luat în considerare suferința Lui, nimeni nu a știut despre dragostea Lui față de Dumnezeu Tatăl și nimeni nu putea să-I cunoască singurătatea; deși Maria a fost mama care L-a născut, cum putea ea să cunoască gândurile din inima Domnului Isus cel milostiv? Cine a cunoscut suferința de neimaginat pe care Fiul Omului a îndurat-o? După ce I-au făcut cereri, oamenii acelor vremuri L-au pus în subconștientul lor și L-au aruncat afară. Astfel că, El a rătăcit pe străzi, zi după zi, an după an, lăsându-Se în voia sorții timp de mulți ani, trăind timp de treizeci și trei de ani grei, ani care au fost atât lungi, cât și scurți. Când oamenii au avut nevoie de El, L-au invitat în casele lor cu chipuri zâmbitoare, încercând să-I facă cereri – și, după ce Și-a adus contribuția, L-au împins imediat pe ușă afară. Oamenii au mâncat ceea ce le era oferit din gura Lui, I-au băut sângele, s-au bucurat de harurile pe care le-a revărsat asupra lor, totuși, ei tot I S-au împotrivit, căci niciodată nu au știut cine le dăduse viață. În cele din urmă, L-au pironit pe cruce, dar El totuși nu a scos niciun sunet. Chiar și astăzi, El rămâne tăcut. Oamenii Îi mănâncă trupul, mănâncă hrana pe care El o face pentru ei, umblă pe calea pe care le-a deschis-o și Îi beau sângele, totuși, ei încă intenționează să-L respingă. De fapt, ei Îl abordează pe Dumnezeul care le-a dat viață ca pe un dușman și, în schimb, se comportă precum Tatăl Ceresc cu cei care sunt sclavi la fel ca ei. În aceasta, nu I se împotrivesc ei în mod intenționat? Cum a ajuns Isus să moară pe cruce? Știți voi? Nu a fost trădat de Iuda, care era cel mai apropiat de El și-L mâncase, Îl băuse și se bucurase de El? Motivul pentru care L-a trădat Iuda nu a fost faptul că Isus nu era decât un neînsemnat învățător normal? Dacă oamenii ar fi văzut într-adevăr că Isus era extraordinar și Unul care era al cerului, cum ar fi putut să-L pironească de viu pe cruce, timp de douăzeci și patru de ore, până când nu a rămas nicio suflare în corpul Său? Cine Îl poate cunoaște pe Dumnezeu? Oamenii nu fac altceva decât să se bucure de Dumnezeu cu lăcomie nepotolită, însă nu L-au cunoscut niciodată. Le-a fost dat un deget, iar ei au apucat toată mâna și Îl fac pe Isus total ascultător la poruncile lor, la ordinelor lor. Cine a arătat vreodată ceva despre calea îndurării față de acest Fiu al Omului, care nu are unde să-Și pună capul? Cine s-a gândit vreodată să-și unească forțele cu El pentru a finaliza însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl? Cine și-a amintit vreodată de El? Cine a fost vreodată atent la greutățile Sale? Fără cea mai mică urmă de iubire, omul Îl trage înainte și înapoi; el nu știe de unde au venit lumina și viața sa și nu face nimic altceva decât să plănuiască, în secret, cum să-L mai răstignească încă o dată pe Isus Cel de acum două mii de ani, care a experimentat durerea printre oameni. Oare Isus inspiră într-adevăr o astfel de ură? A fost uitat demult tot ce a făcut El? Ura care s-a contopit timp de mii de ani va lovi, în cele din urmă, în afară. Voi, soi de evrei! Când a fost vreodată Isus ostil față de voi, încât voi să-L urâți atât de mult? El a făcut și a vorbit atât de mult – nu este nimic din acestea spre folosul vostru? Și-a dat viața pentru voi, fără să ceară nimic în schimb, vi S-a dat vouă în întregime – chiar vreți încă să-L mâncați de viu? El v-a dat totul fără să rețină nimic, fără să se bucure vreodată de slava lumească, de căldura, dragostea sau de toate binecuvântările dintre oameni. Oamenii sunt atât de răi față de El, iar El nu S-a bucurat niciodată de toate bogățiile de pe pământ și Își dedică întreaga inimă sinceră și pasionată omului, Și-a dedicat totul omenirii – și cine I-a dat vreodată căldură? Cine I-a dat vreodată mângâiere? Omul a adunat toată presiunea asupra Lui, I-a înmânat toată nenorocirea, I-a impus cele mai nefericite experiențe ale sale, Îl învinovățește pentru toată nedreptatea, iar El a acceptat acestea tacit. A protestat vreodată față de cineva? A cerut vreodată o mică răsplată de la cineva? Cine a arătat vreodată o oarecare compasiune față de El? Ca oameni obișnuiți, care dintre voi nu a avut o copilărie romantică? Cine nu a avut o tinerețe plină de culoare? Cine nu are căldura celor dragi? Cine nu are iubirea rudelor și a prietenilor? Cine nu are respectul celorlalți? Cine nu are o familie călduroasă? Cine nu are mângâierea apropiaților săi? Iar El S-a bucurat vreodată de oricare din aceste lucruri? Cine I-a dat vreodată puțină căldură? Cine I-a dat vreodată o fărâmă de mângâiere? Cine I-a arătat vreodată puțină moralitate umană? Cine a fost vreodată îngăduitor cu El? Cine a fost vreodată cu El în vremuri grele? Cine a petrecut vreodată viața grea cu El? Omul nu și-a slăbit niciodată cerințele față de El; el doar Îi cere fără scrupule, ca și cum, venind în lumea omului, El ar trebui să fie boul sau calul său, prizonierul lui și trebuie să-i dea totul omului; dacă nu, omul nu-L va ierta niciodată, nu o va lăsa mai moale cu El, nu-L va numi niciodată Dumnezeu și nu-L va ține niciodată la mare cinste. Omul este prea aspru în atitudinea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi pornit să-L chinuiască pe Dumnezeu până la moarte și, doar după aceea, își va domoli cerințele față de El; dacă nu, omul nu va coborî niciodată standardele cerințelor față de Dumnezeu. Cum ar putea un astfel de om să nu fie disprețuit de El? Nu este aceasta tragedia zilei de astăzi? Conștiința omului nu poate fi văzută nicăieri. El continuă să spună că va răsplăti dragostea lui Dumnezeu, dar Îl analizează și Îl torturează până la moarte. Nu este aceasta „rețeta secretă” a credinței în Dumnezeu, transmisă de strămoșii săi? Nu există niciun loc în care să nu se găsească „evreii”, iar astăzi încă mai fac aceeași lucrare, realizează încă aceeași lucrare de a I se împotrivi lui Dumnezeu și, totuși, ei cred că Îl măresc. Cum ar putea ochii omului să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea omul, care trăiește în trup, să-L abordeze pe El ca pe Dumnezeul întrupat care a venit de la Duhul? Cine dintre oameni ar putea să-L cunoască? Unde este adevărul printre oameni? Unde este adevărata dreptate? Cine poate cunoaște firea lui Dumnezeu? Cine poate concura cu Dumnezeul din cer? Nu este de mirare că, atunci când El a venit în mijlocul oamenilor, nimeni nu L-a cunoscut și a fost respins. Cum poate tolera omul existența lui Dumnezeu? Cum poate el lăsa lumina să izgonească întunericul din lume? Nu sunt toate acestea devotamentul de onoare al omului? Nu este aceasta intrarea verticală a omului? Și nu este lucrarea lui Dumnezeu centrată în jurul intrării omului? Aș vrea să contopiți lucrarea lui Dumnezeu cu intrarea omului, să stabiliți o relație bună între om și Dumnezeu și să îndepliniți datoria pe care omul ar trebui să o îndeplinească cât poate de bine. În felul acesta, lucrarea lui Dumnezeu se va sfârși ulterior, încheind cu slăvirea Sa!

Fragment din „Lucrarea și intrarea (10)” în Cuvântul Se arată în trup

Note de subsol:

1. „să prelucreze omul” înseamnă “să îl mântuiască”

2. „Legați, în mod persistent, de” este folosit în mod batjocoritor. Această frază indică faptul că oamenii sunt încăpățânați și refractari, ținând la lucrurile învechite și nedorind să le dea drumul.

3. „Își vor schimba atitudinea lor trecută” se referă la modul în care concepțiile și părerile oamenilor despre Dumnezeu se schimbă odată ce îl cunosc pe Dumnezeu.

4. „A sta fără grijă” indică faptul că oamenii nu sunt îngrijorați de lucrarea lui Dumnezeu și nu o văd ca fiind atât de importantă.

5. „Ambugui” indică faptul că oamenii nu au o pătrundere clară în lucrarea lui Dumnezeu.

6. „Nedegradabil” este folosit ca satiră, ceea ce înseamnă că oamenii sunt rigizi în cunoașterea, cultura și perspectiva lor spirituală.

7. „El rămâne nepedepsit și liber” indică faptul că diavolul merge turbat și înnebunit de furie.

8. „Haos total” se referă la modul în care comportamentul violent al diavolului este insuportabil de văzut pentru oameni.

9. „Zdrobită și bătută” se referă la fața urâtă a împăratului diavolilor.

10. „Un joc de noroc cu șanse mici” este o metaforă pentru planurile periculoase și sinistre ale diavolului. Este folosit cu sens batjocoritor. „

11. A mistui” se referă la comportamentul violent al împăratului diavolilor, care-i jefuiește pe oameni în întregime.

12. „Complicii” sunt de aceeași teapă cu „o bandă de vagabonzi.”

13. „A provoca tulburare” se referă la modul în care oamenii care sunt demonici provoacă dezordine, împiedicând și opunându-se lucrării lui Dumnezeu.

14. „O balenă cu dinți” este folosit cu sens batjocoritor. Este o metaforă a felului în care muștele sunt atât de mici, încât porcii și câinii par la fel de mari ca balenele pentru acestea.

15. „Căpetenia tuturor relelor” se referă la bătrânul diavol. Expresia sugerează neplăcere extremă.

16. „Făcând acuzații lipsite de bază” se referă la metodele prin care diavolul le face rău oamenilor.

17. „Păzită cu strășnicie” sugerează că metodele prin care diavolul îi rănește pe oameni sunt deosebit de rele și controlează oamenii atât de tare încât aceștia nu mai au spațiu de mișcare.

18. „De demult” este folosit în batjocură.

19. „Îndrumarea blândă, ordonată” este o folosit ironic.

20. „Favorizați” este folosit ca să batjocorească oamenii care par din lemn și nu au conștiință de sine.

21. „Suferă nenorocire după nenorocire” sugerează că oamenii s-au născut pe pământul marelui balaur roșu și nu sunt în stare să-și țină capul sus.

22. „Să renunți la toată viața ta” este folosit în sens depreciativ

23. „Ravagii” este folosit pentru a expune neascultarea omenirii.

24. „Au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil” a fost inițial o singură propoziție, dar aici este împărțită în două pentru a face lucrurile mai clare. Prima propoziție se referă la acțiunile omului, în timp ce a doua indică suferințele îndurate de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu este umil și ascuns.

25. „Prejudecata” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor.

26. „Să preia puterea absolută” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor. Ei înșiși se ridică în slăvi, îi înlănțuie pe alții, îi fac să-i urmeze și să sufere pentru ei. Ei sunt forțele care Îi sunt ostile lui Dumnezeu.

27. „Păpușă” este folosit pentru a-i ridiculiza pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

28. „Bulgări de zăpadă” este folosit pentru a evidenția comportamentul umil al oamenilor.

29. „Nu este capabil să diferențieze creta de brânză” indică faptul că oamenii prefac voia lui Dumnezeu în ceva satanic, referindu-se, în general, la comportamentul în care oamenii Îl resping pe Dumnezeu.

30. „Confundă negrul cu albul” se referă la a amesteca adevărul cu iluziile și dreptatea cu răul.

31. „Bandit” este folosit pentru a indica faptul că oamenii sunt lipsiți de rațiune și de înțelegere.

32. „Resturi și rămășițe” este folosit pentru a indica comportamentul prin care oamenii Îl asupresc pe Dumnezeu.

33. „Se mânie” se referă la fața urâtă a omului care este înfuriat și exasperat.

34. „Fără scrupule” se referă la momentul când oamenii sunt necugetați și nu au câtuși de puțină venerație față de Dumnezeu.

35. „«Intrarea» omului” indică aici comportamentul neascultător al omului. Mai degrabă decât să se refere la intrarea oamenilor în viață – ceea ce este pozitiv – se referă la comportamentul și acțiunile lor negative. Se referă în general la toate faptele omului care sunt în opoziție cu Dumnezeu.

36. „Năpăstuiți de temeri imaginare” este folosit pentru a parodia viața omenească nechibzuită a umanității. Se referă la starea urâtă a vieții omenirii, în care oamenii trăiesc împreună cu demonii.

37. „Însuflețirea arzând tot mai fierbinte” este spus sarcastic și se referă la starea urâtă a omului.

38. „Cu un plan bine gândit în minte” este spus sarcastic, iar acest lucru se referă la modul în care oamenii nu se cunosc pe ei înșiși și sunt neștiutori despre statura lor reală.

39. „Venerabil” este spus sarcastic.

40. „Primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură” este folosit cu semnificația de a fi patriot și a lucra din greu pentru propria țară.

41. „Arunce” indică starea urâtă a oamenilor care spumegă de furie când sunt învinși de către Dumnezeu. Aceasta indică amploarea împotrivirii lor față de Dumnezeu.

a. Textul original spune „Unii chiar strigă”.

b. Acesta este un idiom chinezesc.

Anterior:Toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu sunt aceia care I se împotrivesc lui Dumnezeu

Următorul:O selecție din cele trei pasaje ale Cuvântului lui Dumnezeu din „Viziunea lucrării lui Dumnezeu”

Conținuturi Similare