Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Capitolul 23

În timp ce glasul Meu rezonează, în timp ce ochii Mei aruncă foc, Eu privesc peste întreg pământul, observ întregul univers. Întreaga umanitate se roagă Mie, întorcându-și privirea spre Mine, implorându-Mă să-Mi încetez mânia și jurând să nu se mai răzvrătească împotriva Mea. Dar acest lucru nu mai este trecutul; este acum. Cine poate întoarce înapoi voia Mea? Cu siguranță nu chemarea în ajutor din inimile oamenilor ori cuvintele din gura lor? Cine ar fi reușit să supraviețuiască până în prezent dacă nu eram Eu? Cine supraviețuiește fără cuvintele din gura Mea? Cine nu stă sub ochiul Meu vigilent? În timp ce Îmi desfășor noua lucrare pe întreg pământul, cine a reușit vreodată să scape de ea? Ar fi posibil ca munții să fie în stare să scape prin înălțimea lor? Ar fi posibil ca apele, prin imensitatea lor nemăsurată, să fie în stare să o evite? În planul Meu, n-am lăsat vreodată să treacă ceva cu ușurință și, astfel, n-a existat niciodată vreo persoană sau vreun lucru care a scăpat din strânsoarea mâinilor Mele. Astăzi, numele Meu sfânt este preamărit în întreaga umanitate și, din nou, aici apar cuvinte de protest împotriva Mea, iar legende despre faptul că Eu sunt pe pământ sunt răspândite în întreaga umanitate. Nu tolerez ca oamenii să-și facă judecățile despre Mine și nici nu tolerez faptul că ei Îmi divizează corpul, cu atât mai puțin le îngădui defăimările împotriva Mea. Deoarece nu M-a cunoscut niciodată cu adevărat, omul întotdeauna Mi s-a împotrivit și M-a înșelat, nereușind să-Mi prețuiască Duhul sau să-Mi aprecieze cuvintele. Pentru fiecare faptă și acțiune a sa și pentru atitudinea pe care el o are față de Mine, îi dau omului „răsplata” datorată. Și, astfel, toți oamenii acționează cu ochii la răsplata lor și niciunul nu a făcut vreodată vreo lucrare care să implice sacrificiul de sine. Ființele omenești nu sunt dornice să ofere dăruire altruistă, ci, mai degrabă, se desfată în recompense care pot fi obținute pentru nimic. Deși Petru s-a dedicat înaintea Mea, nu a fost de dragul recompensei de mâine, ci de dragul cunoașterii de astăzi. Umanitatea nu a intrat niciodată într-o autentică legătură cu Mine, dar, în repetate rânduri, M-a tratat într-o manieră superficială, gândindu-se astfel să câștige, fără efort, aprobarea Mea. M-am uitat adânc în inima omului, astfel încât am dezgropat, în cele mai intime unghere ale acesteia, „o mină cu multe bogății”, ceva despre care nici măcar omul însuși nu este conștient încă, dar pe care eu am descoperit-o din nou. Și astfel, doar când văd „dovezile materiale”, abia atunci ființele umane încetează auto-umilirea evlavioasă și, cu palmele întinse, își recunosc starea lor necurată. Printre oameni, sunt mult mai multe lucruri noi și proaspete care Mă așteaptă să le „extrag” pentru bucuria întregii umanități. Departe de a-Mi opri lucrarea, din cauza incapacității omului, Eu continui să-l vindec și să-l susțin pe acesta potrivit cu planul Meu inițial. Omul este ca un pom fructifer: fără tundere și emondare, copacul nu va putea să dea rod și, în final, tot ceea ce se poate vedea sunt ramuri uscate și frunze căzute, fără niciun fruct care să cadă pe pământ.

Pe măsură ce decorez, zi de zi, „camera interioară” a Împărăției Mele, nimeni nu a dat vreodată, pe neașteptate, buzna în „sala Mea de lucru” pentru a-Mi întrerupe lucrarea. Întreaga omenire face tot posibilul pentru a coopera cu Mine, temându-se să nu fie „concediată” și să nu-și „piardă postul”, ajungând, astfel, într-un impas în viețile lor, unde ei pot chiar să cadă în „deșertul” ocupat de Satana. Din cauza temerilor omului, Eu îl alin și îl fac să iubească în fiecare zi și, în plus, îl instruiesc în decursul vieții sale cotidiene. Este ca și cum toate ființele umane ar fi prunci care tocmai s-au născut; dacă nu sunt alimentați cu lapte, vor pleca în curând de pe acest pământ, pentru a nu mai fi văzuți. În mijlocul rugăciunilor umanității, Eu vin în lumea oamenilor și, imediat, umanitatea trăiește într-o lume a luminii, care nu mai este sigilată în interiorul unei „încăperi” din care ei își strigă rugăciunile la Cer. De îndată ce Mă văd, oamenii se plâng, în mod insistent, de „nemulțumirile” păstrate în inimile lor, deschizându-și gurile înaintea Mea pentru a implora ca mâncarea să fie aruncată în interiorul lor. Dar, după aceea, cu „temerile potolite și calmul restaurat”, ei nu mai cer nimic de la Mine, ci adorm profund sau, în caz contrar, negându-Mi existența, ei pleacă să-și vadă de propriile treburi. În „abandonul” omenirii, este evident cum ființele umane, lipsite de „sentiment”, își îndeplinesc „dreptatea lor imparțială” față de Mine. De aceea, văzând omul în aspectul său neplăcut, Eu plec în tăcere și nu voi mai coborî, din nou, la rugămintea lui sinceră. Neștiute de om, necazurile sale cresc zi de zi și, astfel, în mijlocul trudei lui, atunci când descoperă brusc existența Mea, refuzând să accepte „nu” ca răspuns, el se apucă strâns de reverul Meu și Mă conduce în casa lui ca oaspete. Dar, deși poate să-Mi prezinte o mâncare somptuoasă pentru a Mă bucura de ea, el nu M-a considerat niciodată ca fiind unul de-ai lui, tratându-Mă, în schimb, ca pe un oaspete pentru a obține un minimum de ajutor de la Mine. Și astfel, în acest moment, omul își prezintă înaintea Mea, fără ceremonie, starea lui jalnică, sperând să obțină „semnătura” Mea și, ca unul care are nevoie de un împrumut pentru afacerea lui, el Mă abordează cu toată puterea lui. În fiecare gest și mișcare a sa, Eu surprind o licărire trecătoare a intenției omului: este ca și cum, în opinia lui, Eu nu aș ști cum să citesc înțelesul ascuns în expresia feței unei persoane sau dosit în spatele cuvintelor sale sau cum să privesc adânc în inima unei persoane. Și, astfel, omul își varsă, față de Mine, în secret, fiecare experiență din fiecare întâlnire pe care a avut-o vreodată, fără o greșeală sau omisiune și, apoi, își începe cererile înaintea Mea. Urăsc și disprețuiesc fiecare faptă și acțiune a omului. În mijlocul umanității, nu a existat niciodată un singur om care a făcut o lucrare pe care să o iubesc Eu, ca și când umanitatea, în mod intenționat, ar atrage ostilitatea și mânia Mea: toți defilează înainte și înapoi în fața Mea, făcându-și propria voie înaintea ochilor Mei. Absolut nimeni din rândul umanității nu trăiește de dragul Meu și, prin urmare, existența întregii rase umane nu are nici valoare, nici însemnătate, astfel încât umanitatea stă într-un vid. Chiar și așa, umanitatea încă refuză să se trezească, dar continuă să se răzvrătească împotriva Mea, persistând în vanitatea ei.

În toate încercările prin care au trecut, ființele umane nu M-au mulțumit niciodată. Din cauza nelegiuirii ei crude, omenirea nu intenționează să fie martoră pentru numele Meu; mai degrabă, ea „fuge în direcția opusă” în timp ce se bazează pe Mine pentru susținere. Inima omului nu se întoarce în întregime la Mine și, astfel, Satana îl devastează până când el este plin de răni, iar corpul acoperit de murdărie. Însă omul încă nu-și dă seama cât de respingător este chipul lui: în tot acest timp, el a continuat să se închine Satanei, pe la spatele Meu. Din acest motiv, Eu îl arunc pe om, cu mânie, în Adânc, făcând-o în așa fel încât el să nu se poată elibera niciodată. Chiar și așa, în toiul bocetului său demn de milă, omul încă refuză să-și îmbunătățească gândirea, hotărât să Mi se opună până la capăt și sperând, prin aceasta, să-Mi provoace, în mod intenționat, mânia. Din pricina a ceea ce a făcut, Eu îl tratez ca pe păcătosul care este și îi refuz căldura îmbrățișării Mele. De la început, îngerii M-au slujit și M-au ascultat fără nicio schimbare sau întrerupere, însă omul a făcut mereu exact opusul, ca și când nu ar fi venit de la Mine, ci s-ar fi născut din Satana. Toți îngerii, fiecare la locul său, Îmi dau devotamentul lor cel mai mare; neafectați de forțele Satanei, ei se străduiesc doar să-și împlinească datoria. Alăptați și hrăniți de îngeri, mulțimile fiilor Mei și ale poporului Meu cresc toate puternice și sănătoase, niciuna dintre ele slabă sau firavă. Aceasta este acțiunea Mea, minunea Mea. În timp ce, salvă după salvă de foc de tun inaugurează întemeierea Împărăției Mele, îngerii, mergând în acompaniamentul ritmic, vin înaintea tribunei Mele să se supună cercetării Mele, deoarece inimile lor sunt lipsite de necurăție și de idoli, iar ei nu se feresc de cercetarea Mea.

La șuieratul vijeliei, cerurile coboară apăsătoare într-o clipă, sufocând întreaga omenire, astfel încât ființele umane nu mai sunt capabile să apeleze la Mine după cum doresc. Fără să știe, întreaga umanitate s-a prăbușit. Copacii se leagănă înainte și înapoi în vânt, din când în când se aude cum se rup ramuri, iar toate frunzele uscate sunt spulberate. Pământul pare, dintr-o dată, sumbru și pustiu, iar oamenii se îmbrățișează strâns, pregătiți ca dezastrul ce urmează toamnei să le lovească trupurile în orice moment. Păsările de pe dealuri zboară încoace și încolo, ca și cum și-ar striga tristețea cuiva; în peșterile montane, leii rag, îngrozind oamenii cu sunetul, făcând să le înghețe măduva și să li se zbârlească părul și este ca și cum ar exista un sentiment de rău augur care prevestește sfârșitul omenirii. Nedorind să aștepte momentul în care Mie să-Mi facă plăcere să scap de ei, toți oamenii se roagă, în tăcere, Domnului Suveran din cer. Dar cum poate o vijelie să fie blocată de zgomotul apei care curge într-un mic pârâu? Cum poate fi ea oprită brusc de sunetul rugăminților oamenilor? Cum poate furia din inima loviturii de trăsnet să fie controlată de dragul sfielii omului? Omul se mișcă înainte și înapoi în vânt; el aleargă încoace și încolo ca să se ascundă de ploaie. Și, sub mânia Mea, ființele umane se cutremură și tremură, profund înfricoșate că Îmi voi pune mâna pe corpurile lor, ca și când aș fi țeava unei arme îndreptate în permanență spre pieptul omului și, din nou, ca și cum el ar fi dușmanul Meu; și, totuși, el este prietenul Meu. Omul nu a descoperit niciodată adevăratele Mele intenții pentru el, nu Mi-a înțeles niciodată adevăratele scopuri și, astfel, pe neașteptate, el comite un delict împotriva Mea și Mi se opune, dar, totuși, fără să intenționeze, a văzut, de asemenea, dragostea Mea. Este greu ca omul să-Mi vadă fața în mijlocul mâniei Mele. Eu sunt ascuns în norii negri ai mâniei Mele și stau, în mijlocul loviturilor de trăsnet, deasupra întregului univers, pentru a-Mi trimite mila spre om. Deoarece omul nu Mă cunoaște, Eu nu-l mustru pentru că dă greș în a-Mi înțelege intenția. În ochii oamenilor, Îmi descarc mânia și Îmi arăt zâmbetul, din când în când, dar, chiar și atunci când Mă vede, omul nu-Mi vede niciodată întreaga fire, este încă incapabil să audă zgomotul vesel al goarnei, pentru că a devenit prea amorțit și nesimțitor. Este ca și cum chipul Meu există în amintirile omului, iar forma Mea există în gândurile lui. Cu toate acestea, nu a existat niciodată, în întreaga evoluție a rasei umane, o singură persoană care să Mă vadă cu adevărat, deoarece creierul omului este prea sărac. În ciuda faptului că omul M-a analizat, știința rasei umane este atât de primitivă încât, până acum, cercetarea sa științifică nu a dat niciun rezultat concludent. Și, astfel, subiectul „chipului Meu” a fost întotdeauna un gol complet, fără ca nimeni să-l poată umple, nimeni care să doboare un record mondial, deoarece, pentru omenire, este deja o consolare de neprețuit, în mijlocul marii neșanse, să-și poată măcar păstra sprijinul din prezent.

23 martie 1992

Anterior:Capitolul 22

Următorul:Capitolul 24