Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Gustarea iubirii lui Dumnezeu în mijlocul greutăților

1

de Chen Lu, provincia Zhejiang

M-am născut în anii 1980 într-un sat – fusesem o familie de țărani timp de generații. M-am afundat în studii ca să pot fi admisă la colegiu și să scap de viața de sărăcie și înapoiere de la sat. Când am început liceul, am dat de Istoria artei vestice și abia când am văzut atât de multe picturi frumoase precum „Geneza”, „Grădina Edenului” și „Cina cea de taină”, atunci am realizat că exista un Dumnezeu în univers care crease toate lucrurile. Nu am putut să nu am o inimă plină de venerație pentru Dumnezeu. După ce am absolvit facultatea, mi-am găsit foarte ușor o slujbă bună, apoi mi-am găsit un partener minunat. În sfârșit, îmi realizasem propriile speranțe precum și cele ale strămoșilor mei: scăpasem de viața în care trebuie să ne ținem fața către pământ și spatele către cer. În 2008, nașterea unui copil a adăugat mult mai multă bucurie vieții mele. Privind tot ceea ce aveam în viața mea, consideram că ar trebui să am o viață fericită, confortabilă. Totuși, în timp ce mă bucuram de acea viață frumoasă, de invidiat, nu puteam să scap de sentimentul vag de pustiu din adâncul inimii mele. Asta mă făcea foarte confuză și neputincioasă.

În noiembrie 2008, familia mea mi-a vorbit de evanghelia zilelor de pe urmă a Atotputernicului Dumnezeu. Prin cuvintele lui Dumnezeu am înțeles în sfârșit, că El este sursa vieții omenirii și că forța care ne conduce și stâlpul vieților noastre sunt cuvintele Sale. Dacă abandonăm hrănirea și susținerea lui Dumnezeu pentru viețile noastre, sufletele noastre vor fi goale și singure și indiferent de ce desfătări materiale vom avea, nu vom putea niciodată să săturăm nevoile sufletelor noastre. Așa cum a spus Atotputernicul Dumnezeu: „Omul, până la urmă, este tot om. Poziția și viața lui Dumnezeu nu pot fi înlocuite de niciun om. Omenirea nu are nevoie doar de o societate corectă în care fiecare este bine hrănit, egal și liber, ci de mântuirea lui Dumnezeu și asigurarea vieții din partea Lui. Doar atunci când omul primește mântuirea lui Dumnezeu și viața îi este asigurată de El, nevoile, dorința de explorare și golul spiritual ale omului vor putea fi rezolvate” („Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele Sale mi-au inundat sufletul precum un izvor în deșert și au eliberat confuzia din inima mea. De atunci înainte, am citit cuvintele lui Dumnezeu cu o mare foame și sete și exista întotdeauna un sentiment inexprimabil de liniște în inima mea simțind că sufletul meu, în sfârșit, ajunsese acasă. Nu după mult timp, biserica a aranjat ca unii din frați și surori să se întâlnească cu mine și au făcut acest lucru în mod continuu indiferent cât de rea era vremea. În acea perioadă, existau multe lucruri pe care nu le înțelegeam și frații și surorile comunicau cu mine întotdeauna cu răbdare. Nu exista nici măcar un minim de iritare sau de a-mi face doar o favoare și prin asta am simțit profund sinceritatea și iubirea acestor frați și surori. Când am înțeles mai mult din adevăr, am început să înțeleg dorința urgentă a lui Dumnezeu de a mântui omenirea și am văzut că frații și surorile consumau energie și propovăduiau evanghelia Împărăției pentru Dumnezeu cu multă înflăcărare. Voiam și eu să îmi îndeplinesc datoria, dar copilul meu era mic și nu aveam alt îngrijitor, așa că doar mă rugam lui Dumnezeu să îmi ofere o cale de ieșire. Mai târziu, am aflat că exista o soră care se ocupa de o grădiniță, așa că mi-am trimis copilul la ea. Ea a promis fără ezitare că mă ajută să am grijă de copilul meu și nici măcar nu a acceptat să plătesc taxa de școlarizare sau cheltuielile cu masa. De atunci înainte, acea soră nu numai că m-a ajutat având grijă de copilul meu în timpul zilei, dar uneori m-a ajutat și seara. Acțiunile acelei surori chiar m-au mișcat profund și am știut că toate acestea veneau din iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-I răsplăti iubirea, m-am alăturat fără ezitare celor care predicau evanghelia. În timp ce predicam evanghelia, am văzut, rând pe rând, stările triste ale persoanelor care nu fuseseră iluminate de strălucirea lui Dumnezeu. Am auzit cum se lamentau în privința parcursului lor amar în viață și am văzut și fețele lor pline de bucurie și fericire după ce obținuseră mântuirea lui Dumnezeu a zilelor de pe urmă. Asta mi-a înflăcărat și mai mult pasiunea pentru evanghelizare și am hotărât să aduc evanghelia lui Dumnezeu chiar mai multor oameni care trăiau în întuneric dar erau însetați după lumină! Dar în timpul acelei perioade, oprimarea guvernului PCC și urmărirea credincioșilor erau și mai severe; au fost arestați mulți frați și surori și eu însămi nu am putut să scap de această soartă.

Aceea a fost dimineața de 21 decembrie 2012. Peste doisprezece frați și surori aveau o întâlnire când dintr-odată s-a auzit un zgomot de lovituri și strigăte la ușă: „Deschideți ușa! Deschideți ușa! Inspecția casei!” Chiar când o soră deschidea ușa, șase sau șapte polițiști cu bastoane au intrat cu forța. Ne-au despărțit cu duritate și apoi au început să scotocească prin sertare și să caute peste tot. O tânără soră a ieșit în față și i-a întrebat: „Nu am încălcat legea. De ce ne percheziționați casa?” Poliția a răspuns feroce: „Poartă-te cum trebuie! Dacă îți spunem să stai acolo, doar stai acolo. Dacă nu îți cerem să vorbești, ține-ți gura închisă!” Apoi, au aruncat-o la podea cu brutalitate și au strigat agresiv: „Dacă vrei să te împotrivești, o să te batem!” Îi fusese ruptă unghia și îi sângera degetul. Văzând fețele haine ale polițiștilor, am simțit atât ură, cât și frică, așadar m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu să îmi dea putere și încredere, să mă protejeze să mărturisesc ferm. După ce m-am rugat, inima mea s-a liniștit considerabil. Polițiștii au confiscat multe materiale evanghelice și colecții ale cuvintelor lui Dumnezeu, apoi ne-au băgat în mașini de poliție.

De îndată ce am ajuns la secție, au confiscat tot ceea ce aveam la noi și ne-au interogat despre numele, adresele noastre și despre cine erau conducătorii bisericii noastre. Mi-era teamă să îmi implic familia așa că nu am spus nimic; o altă soră nu a spus nici ea nimic, deci poliția ne-a considerat instigatoare și a intenționat să ne încerce în mod separat. Am fost foarte speriată atunci – auzisem că poliția este brutală în mod special cu credincioșii în Dumnezeu și fusesem clasificată ca țintă pentru interogare. Asta, cu siguranță, era un lucru încărcat de posibilități cumplite. Tocmai când eram într-o stare teribilă și trăiam cu frică, am auzit-o rugându-se pe sora mea care era foarte aproape de mine: „O, Dumnezeule, Tu ești stânca noastră, refugiul nostru. Satana e sub picioarele Tale și sunt dornică să trăiesc conform cuvintelor Tale și să mărturisesc ferm pentru a Te mulțumi!” După ce am auzit acel lucru, inima mea s-a luminat. M-am gândit: este adevărat – Dumnezeu este stânca noastră, Satana este sub picioarele Lui, deci de ce îmi este teamă? Atât timp cât mă bazez pe Dumnezeu și cooperez cu El, Satana poate fi înfrânt! Deodată, nu mai îmi era teamă, dar mă simțeam și rușinată. M-am gândit la faptul că atunci când acea soră a înfruntat acest lucru, ea a putut să trăiască pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și să nu își piardă încrederea în Dumnezeu, dar eu fusesem timidă și lașă. Nu avusesem niciun pic de coloană vertebrală precum o persoană care crede în Dumnezeu. Mulțumită iubirii lui Dumnezeu și prin rugăciunea acelei surori care mă motivase și mă ajutase, nu mi-a mai fost frică de puterea despotică a poliției. Am decis în tăcere: acum că am fost arestată, sunt hotărâtă să mărturisesc ferm pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Nu voi fi în niciun caz o lașă care Îl dezamăgește pe Dumnezeu!

În jur de ora zece, doi dintre polițiști mi-au pus cătușe și m-au dus într-o cameră pentru a mă interoga separat. Unul din polițiști m-a interogat în dialectul local. Nu am înțeles și când l-am întrebat ce a spus, pe neașteptate această întrebare i-a înfuriat. Unul dintre polițiștii care era acolo a strigat: „Nu ne respecți!” În timp ce vorbea a venit în fugă și m-a apucat de păr trăgându-mă încolo și încoace. Eram amețită și aruncată peste tot, iar scalpul meu părea că este decojit și unele fire de păr mi-au fost smulse. Chiar după aceea, un alt polițist a venit în fugă spre mine și a strigat: „Deci trebuie să jucăm dur? Vorbește! Cine te-a pus să predici evanghelia?” Eram plină de furie și am răspuns: „Să predic evanghelia este datoria mea.” În secunda în care am spus acest lucru, primul polițist m-a luat din nou de păr și m-a pălmuit peste față, lovindu-mă și strigând: „O să te fac să predici mai mult! O să te fac să predici mai mult!” Mi-a lovit fața până ce a fost roșie ca para focului și în durere și a început să se umfle. Când a obosit să mă bată, mi-a dat drumul, apoi a luat telefonul mobil și MP4 player-ul pe care le găsiseră la mine și mi-a cerut informații despre biserică. M-am bazat pe înțelepciune pentru a trata cu ei. Din senin, un polițist a întrebat: „Nu ești de aici. Vorbești mandarina atât de bine – cu siguranță nu ești o persoană obișnuită. Fii sinceră! De ce ai venit aici? Cine te-a trimis aici? Cine este șeful tău? Cum ai intrat în legătură cu biserica de aici? Unde trăiești?” Auzind că acești polițiști mă vedeau ca o persoană importantă și că insistau să adune informații despre biserică de la mine, inima mi s-a ridicat până în gât și am strigat la Dumnezeu să îmi dea încredere și putere. Prin rugăciune, inima mea s-a liniștit încet și am răspuns: „Nu știu nimic.” Când m-au auzit spunând așa, unul din ei a lovit masa furios și a strigat: „Stai să vezi, vom vedea cum te simți în curând!” Atunci, mi-a luat MP4 player-ul și a apăsat „play”. Eram foarte speriată. Nu știam ce mijloc va folosi pentru a se ocupa de mine, așa că am strigat disperată către Dumnezeu. Nu îmi imaginasem că ce se auzea era înregistrarea unei predici: „Credeți că acel fel de om poate fi mântuit? El nu are devotament pentru Hristos; el nu este în același asentiment cu Hristos. Când întâlnește greutăți, el se separă de Hristos și se duce pe calea proprie. Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, astfel urmându-l pe Satana. […] În timpul domniei marelui balaur roșu, în timp ce experimentezi lucrarea lui Dumnezeu, dacă poți să întorci spatele marelui balaur roșu și să stai de partea lui Dumnezeu, indiferent cum te persecută, te urmărește sau te oprimă, poți să te supui lui Dumnezeu în mod absolut și poți fi devotat lui Dumnezeu până la moarte. Doar acest tip de persoană este demnă să fie numită o biruitoare, este demnă să fie numită cineva care este în asentiment cu Dumnezeu” („Cele zece realități ale cuvintelor lui Dumnezeu în care trebuie să se intre pentru a fi mântuit și desăvârșit” din Predici și părtășie despre intrarea în viață IV). Când am auzit cuvintele „se separă”, am simțit un junghi în inimă. Nu puteam să nu mă gândesc că atunci când Domnul Isus lucra, cei care Îl urmau și se bucurau de harul Său erau mulți, dar când a fost răstignit și când soldații romani arestau creștinii peste tot, mulți oameni au fugit de frică. Asta L-a îndurerat pe Dumnezeu foarte tare! Dar atunci, ce diferență era între mine și acei oameni nerecunoscători? Când mă bucuram de harul și de binecuvântările lui Dumnezeu, eram plină de încredere în a-L urma pe Dumnezeu, dar când m-am confruntat cu greutăți care cereau ca eu să sufăr și să plătesc un preț, eram timidă și îmi era frică. Cum ar putea acest lucru să Îi consoleze inima lui Dumnezeu? M-am gândit la faptul că pentru a ne mântui pe noi, ființe umane corupte, Dumnezeu Cel suprem a devenit trup – venind în secret, cu umilință în China, această țară condusă de atei, tolerând urmărirea și condamnarea acestor demoni și El, personal, ne-a condus pe calea urmării adevărului. Văzând că Dumnezeu făcuse totul pentru a ne mântui, de ce nu puteam eu, ca cineva care se bucura de harul mântuirii Sale, să plătesc un preț mic pentru a fi martor pentru El? În conștiința mea, mă simțeam criticată și am detestat faptul că eram atât de egoistă, atât de lipsită de valoare. Am simțit profund că Dumnezeu era plin de speranță și de preocupare pentru mine. Am simțit că El știa bine că eram imatură ca statură și că mă temeam de despotismul Satanei; El mi-a permis să aud aceste lucruri prin intermediul poliției care a redat acea înregistrare, permițându-mi să Îi înțeleg voia, astfel ca în mijlocul greutăților și oprimării să pot mărturisi pentru Dumnezeu și să Îl pot mulțumi. Pentru un moment, am fost atât de impresionată de iubirea lui Dumnezeu încât îmi curgeau lacrimi pe față și I-am spus în gând lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu vreau să fiu cineva care se desparte de Tine și Te rănește; vreau să stau cu Tine la bine și la greu. Indiferent cum mă torturează Satana, sunt hotărâtă să fiu martoră și să Îți consolez inima.”

Apoi s-a auzit un zgomot puternic când polițistul a închis player-ul, apoi a venit în grabă spre mine și a spus cu ură: „Așa e, eu sunt marele balaur roșu și astăzi am venit să te torturez!” Apoi, mi-au ordonat să stau pe pământ desculță și mi-au legat cu cătușe mâna dreaptă de un inel de fier din mijlocul unui bloc de ciment. Mi-au cerut să stau aplecată deoarece blocul era așa de mic. Nu mi-au permis să mă las pe vine, nici să îmi folosesc mâna stângă pentru a-mi susține picioarele. Nu puteam continua să mai stau după o vreme și am vrut să mă las pe vine, dar polițistul a strigat: „Fără stat pe vine! Dacă vrei să suferi mai puțin, grăbește-te și mărturisește!” Tot ce puteam face era să strâng din dinți și să îndur. Nu știu cât de mult timp a trecut. Picioarele îmi erau ca gheața, iritate și amorțite și când chiar nu mai puteam să stau în picioare, m-am lăsat pe vine. Polițistul m-a ridicat, a adus o cană de apă rece și mi-a turnat-o pe gât. Era atât de rece încât am început să tremur. Apoi, mi-au scos cătușele, m-au împins pe un scaun de lemn, mi-au încătușat mâinile la capete opuse ale scaunului și au deschis ferestrele și au dat drumul la aer condiționat. Deodată, o rafală rece de vânt m-a lovit și tremuram de la răceală. Nu puteam să nu am slăbiciune în inimă, dar în mijlocul acestei suferințe, mă rugam non-stop, implorându-L pe Dumnezeu să îmi dea voința și puterea să suport această durere, să îmi permită să îmi depășesc slăbiciunea trupului. Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu m-au ghidat din interior: „Chiar și atunci când corpul tău îndură suferință, nu îl asculta pe Satana. […] Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că Satana voia să îmi tortureze trupul pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu și că dacă aș fi acordat vreun pic de atenție trupului, aș fi căzut pradă vicleșugului lui. Mi-am tot repetat în minte aceste două propoziții ale cuvintelor lui Dumnezeu, spunându-mi că trebuia să mă păzesc împotriva vicleșugului Satanei și să îi refuz ideile. Mai târziu, polițistul a luat o oală mare de apă rece și mi-a turnat-o pe toată pe gât. Toate hainele îmi erau complet ude. În acel moment, m-am simțit de parcă aș fi căzut într-o cutie cu gheață. Văzând polițiștii, atât de mârșavi, atât de malefici, eram plină de resentimente. M-am gândit: această haită de demoni va folosi orice măsuri pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu – nu voi permite în niciun caz să le reușească stratagemele! Văzându-mă că tremur groaznic, unul din polițiștii malefici m-a apucat de o parte din păr și mi-a forțat capul în sus pentru a mă uita la cer prin fereastră, apoi a spus în batjocură: „Nu îți este frig? Atunci, să vină Dumnezeul tău să te salveze!” A văzut că nu reacționez, deci a turnat încă o dată o oală de apă rece peste mine și a dat aerul condiționat la cel mai rece nivel și apoi l-a pus să sufle direct pe mine. M-a lovit vântul rece împreună cu rafală după rafală de aer rece pătrunzător până la oase. Îmi era atât de frig încât mă ghemuisem într-o minge și eram practic înghețată bocnă. Simțeam că întregul meu corp se solidificase. Încrederea mea a început să pălească încetul cu încetul și nu puteam să nu am gânduri nebunești: o zi atât de rece, dar ei mă udă cu apă rece și dau drumul la aer condiționat. Încearcă să mă înghețe de vie? Dacă mor aici, rudele mele nici măcar nu vor afla despre asta. Tocmai când mă scufundam în întuneric și în disperare, deodată, m-am gândit la suferința pe care a îndurat-o Domnul Isus când a fost răstignit pe cruce pentru a răscumpăra omenirea. Și m-am gândit, de asemenea, la cuvintele lui Dumnezeu: „Dragostea care a experimentat rafinarea este puternică și nu slabă. Indiferent de momentul sau modul în care Dumnezeu te supune încercărilor Sale, ție poate să nu-ți pese dacă trăiești sau mori, să arunci cu bucurie totul pentru Dumnezeu și să înduri cu bucurie orice pentru Dumnezeu – și astfel dragostea ta va fi curată și credința reală” („Numai prin experimentarea rafinării Îl poate iubi omul cu adevărat pe Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Aceste cuvinte de la Dumnezeu chiar m-au înviorat – da! Faptul că am putut să fiu martoră pentru Dumnezeu în acea zi era El care mă întărea – cum puteam să dau atenție trupului? Chiar dacă însemna să îmi pierd viața, eram hotărâtă să fiu credincioasă lui Dumnezeu. Deodată, a existat o creștere în inima mea și m-am simțit foarte inspirată. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Mi-ai dat această suflare, aș muri mai degrabă decât să mă agăț de viață și să mă port ca o trădătoare față de Tine!” Treptat, nu mi-a mai fost la fel de frig, ceea ce mi-a permis să simt cu adevărat tovărășia și consolarea lui Dumnezeu. De la prânz până în jurul orei șapte seara, poliția a continuat să mă interogheze. Ei au văzut că nu deschideam deloc gura, așa că m-au încuiat în camera de interogare și au continuat să sufle aer rece pe mine.

După cină, polițiștii au crescut intensitatea interogatoriului. M-au amenințat cu răutate, spunând: „Spune-ne! Cine este liderul bisericii tale? Dacă nu ne spui, avem alte mijloace, te putem face să bei sucul unor ardei iuți, apă cu săpun, te putem face să mănânci fecale, te putem dezbrăca de tot, te putem arunca în pivniță și să te facem să mori de frig! Dacă nu vorbești astăzi, te vom întreba din nou mâine. Timpul este de partea noastră!” Când polițistul rău a spus acest lucru, am văzut cu adevărat că nu erau deloc oameni, ci o haită de demoni în trup de om. Cu cât mă amenințau mai mult în acel mod, cu atât mai mult îi uram în inima mea și cu atât mai mult eram hotărâtă să nu cedez niciodată în fața lor. Când au văzut că nu aveam să cedez, au găsit un sac de pânză, l-au udat cu apă și mi l-au pus pe cap. L-au apăsat pe capul meu și nu mă lăsau să mă mișc, apoi l-au strâns. Nu mă puteam mișca deloc deoarece mâinile îmi erau legate de scaun. În curând, eram pe cale să fiu sufocată; simțeam că întreg corpul îmi devenise rigid. Dar asta tot nu a fost de ajuns pentru a le risipi ura. Au luat o oală cu apă rece și mi-au turnat-o în nas, amenințându-mă, spunând că dacă nu aveam să vorbesc, voi fi sufocată. Sacul umed în sine nu lăsa să intre aer și pe deasupra, îmi era turnată apă în nas. Era așa de dificil să respir, și părea că moartea se apropia tot mai mult de mine. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, această suflare a mea mi-a fost dată de către Tine și astăzi ar trebui să trăiesc pentru Tine. Indiferent cum mă torturează polițiștii răi, nu Te voi trăda. Dacă Tu îmi ceri ca eu să îmi sacrific viața, sunt dispusă să mă supun scopurilor și aranjamentelor Tale fără cea mai mică plângere…” Chiar când am început să îmi pierd cunoștința și eram pe cale să nu mai respir, deodată și-au luat mâinile de pe mine. Nu am putut să nu continui să Îi mulțumesc lui Dumnezeu în inima mea. Experimentasem într-un mod viu faptul că Dumnezeu este Domnul tuturor lucrurilor, că întotdeauna veghează asupra mea și mă protejează și chiar dacă am căzut în mâinile poliției rele, Dumnezeu le-a permis doar să îmi tortureze trupul, dar nu le-a permis să pună mâna pe viața mea. După aceea, încrederea mea a crescut.

Următoarea zi în jurul prânzului, câțiva polițiști m-au luat pe mine și o altă soră cu o mașină de poliție și ne-au dus la casa de detenție. Unul dintre ei mi-a spus intimidant: „Nu ești de aici. Te vom închide timp de șase luni, apoi te vom condamna la 3-5 ani, în orice caz, nimeni nu va afla.” „Condamna?” De îndată ce am auzit că voi fi condamnată, nu am putut să nu devin slabă. M-am întrebat cum aș putea să îmi arăt fața dacă într-adevăr eram condamnată la închisoare și cum m-ar vedea oamenii; cu siguranță, s-ar uita cu dispreț la mine. Tocmai când eram în durere și slabă, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată harul Său. Celelalte persoane din celula în care am fost pusă erau toate surori care credeau în Dumnezeu Cel Atotputernic. Deși erau în acel bârlog de demoni, ele nu arătau nici cea mai mică frică. Se încurajau și se susțineau reciproc și când au văzut că sunt negativistă și slabă, au vorbit cu mine despre propriile experiențe și au fost martore, dându-mi încredere în Dumnezeu. De asemenea, au cântat un imn pentru a mă încuraja: „Dumnezeu S-a întrupat cu smerenie ca să mântuiască omenirea, mergând printre biserici, exprimând adevărul, udându-ne cu migală, îndrumându-ne fiecare pas. A făcut asta zi de zi timp de zeci de ani, ca să purifice și să desăvârșească omul. A văzut multe primăveri, veri, toamne și ierni, acceptând atât ceea ce-a fost bun, cât și ceea ce-a fost rău. El a sacrificat totul fără pic de egoism sau regret și a dat omenirii toată iubirea Sa. Am trecut prin judecata lui Dumnezeu și am gustat amărăciunea încercărilor. După amărăciune urmează dulceață, corupția mi-a fost spălată și-mi pot oferi inima și trupul pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu. Merg din loc în loc, spetindu-mă și sacrificându-mă pentru Dumnezeu. Cei dragi au renunțat la mine, alții m-au defăimat, dar eu Îl voi iubi pe Dumnezeu până la sfârșit, fără ezitare. Sunt în totalitate devotat să urmez voia lui Dumnezeu. Voi suferi persecuții și năpaste, voi simți urcușurile și coborâșurile vieții. Nu contează că aș îndura o viață de amărăciune, trebuie să-L urmez pe Dumnezeu și să-I mărturisesc” („Îi răsplătesc iubirea lui Dumnezeu și Îi sunt martor” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Gândindu-mă la acest cântec, am simțit forța vieții de la aceste surori și am fost încurajată foarte mult. Era adevărat, Îl urmam pe Dumnezeul adevărat și mergeam pe calea corectă a vieții într-o țară sub domnia unui partid ateu care Îl considera pe Dumnezeu inamicul. Eram destinați să suferim multe greutăți, dar toate acestea aveau un sens, și chiar să stăm într-o închisoare era un lucru glorios pentru că eram persecutați pentru urmărirea adevărului și urmarea căii lui Dumnezeu. Era complet diferit față de încarcerarea oamenilor lumești pentru săvârșirea de infracțiuni groaznice. Atunci, m-am gândit la generație după generație de atât de mulți sfinți care suferiseră persecuții și umilire de dragul păstrării căii adevărate. Dar acum, mi se oferise în mod liber atât de mult din cuvântul lui Dumnezeu – am înțeles adevăr pe care generații de oameni nu putuseră să îl înțeleagă, știam mistere pe care generații nu le știuseră, așadar de ce nu puteam să tolerez un pic de suferință pentru a fi martoră pentru Dumnezeu? Când m-am gândit la acest lucru, am ieșit încă o dată târându-mă din starea mea de slăbiciune, inima mea era plină de încredere și putere și am hotărât să mă bazez pe Dumnezeu și să întâmpin tortura de a doua zi și cererile de mărturisire cu capul sus.

Zece zile mai târziu, poliția m-a trimis la centrul de detenție singură. Am văzut că toți ceilalți oameni de acolo erau reținuți pentru fraudă, furt și afaceri ilegale. De îndată ce am intrat, mi-au spus: „Oricine intră aici, în general, nu iese. Toți ne așteptăm verdictele și unii din nou așteptăm de câteva luni.” Uitându-mă la acești oameni, eram așa de neliniștită încât inima era gata să-mi iasă din piept. A început să-mi fie frică de faptul că mă vor trata urât și apoi, când m-am gândit la faptul că poliția mă va ține închisă împreună cu ei, m-am gândit că aproape sigur îmi vor da condamnarea unui infractor. Auzisem că unii din frați și unele dintre surori fuseseră încarcerați chiar și pentru opt ani. Nu știam cât de lungă va fi sentința mea și aveam doar 29 de ani! Nu puteam să îmi petrec tinerețea închisă în această celulă întunecată? Cum aveau să fie zilele mele de acum înainte? În acel moment, părea că orașul meu natal, părinții, soțul și copilul erau dintr-o dată toate atât de departe de mine. A fost precum un cuțit răsucit în inima mea și lacrimi mi s-au adunat în ochi. Știam că picasem în plasa Satanei, așadar L-am chemat cu tărie pe Dumnezeu, sperând ca El să mă conducă să scap din această suferință. În mijlocul rugăciunii mele, am simțit o îndrumare clară în interiorul meu: când te confrunți cu acest lucru, ai permisiune de la Dumnezeu. Exact precum a fost testat Iov, nu te plânge. Imediat, cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus iluminare: „Preferi să te supui oricărui aranjament al Meu (fie moarte sau distrugere) sau să fugi la jumătatea drumului pentru a evita mustrarea Mea?” („Ce știi despre credință?” din Cuvântul Se arată în trup). Judecata și mustrarea din cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă simt rușinată. Am văzut că nu eram nici pe departe sinceră față de Dumnezeu, dar doar spuneam că vreau să fiu o bună martoră pentru El. Totuși, când mă confruntam de fapt cu pericolul de a fi închisă, voiam doar să scap. Nu exista nicio abilitate practică de a suferi de dragul adevărului. Gândindu-mă la momentul când am fost arestată, Dumnezeu mi-a fost alături tot timpul. El nu m-a abandonat în niciun moment, de teamă că mă voi rătăci sau mă voi împiedica pe drum. Iubirea lui Dumnezeu pentru mine a fost cu totul sinceră și deloc pustie. Dar eram egoistă și îmi vedeam interesul propriu și tot timpul mă gândeam la propriile pierderi și câștiguri lumești. Nu voiam să plătesc niciun preț pentru Dumnezeu – cum aș fi putut avea vreo umanitate? Vreo conștiință? Când m-am gândit la acel lucru, m-am simțit plină de regrete și îndatorare. În tăcere, m-am rugat lui Dumnezeu și m-am căit: O, Dumnezeule! Am greșit. Nu pot să mai mă rog Ție doar cu buzele și să Te înșel. Sunt dornică să trăiesc realitatea pentru a Te mulțumi. Indiferent care se dovedește a fi sentința mea, cu siguranță, voi mărturisi ferm pentru Tine – Te rog doar să îmi protejezi inima. Chiar atunci, șeful prizonierilor a intrat și mi-a spus: „Nu știu de ce ești aici, dar avem o zicală: «Mărturisește pentru o pauză și vei ispăși până la final; rezistă cu tărie și poți merge să îți trăiești viața.» Dacă nu vrei să vorbești, nu vorbi.” I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru acest aranjament incredibil și pentru înțelepciunea împărtășită cu mine de șeful prizonierilor, pentru a ști cum să tratez interogatoriul care urma. În plus, ceilalți deținuți nu numai că nu m-au hărțuit, dar, de fapt, au avut grijă de mine, dându-mi haine, dându-mi mâncare în plus în timpul mesei și împărțind cu mine fructele și gustările pe care și le cumpăraseră și, de asemenea, m-au ajutat cu munca zilnică. Știam că toate acestea erau planul și aranjamentul lui Dumnezeu; reprezentau compasiunea lui Dumnezeu pentru statura mea mică. Văzându-I iubirea și protecția, mi-am stabilit hotărârea: indiferent cât de lungă e sentința mea, voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu!

În centrul de detenție, poliția mă interoga o dată la câteva zile. Când au realizat că nu mergea cu mine să fie duri, au schimbat placa și au fost drăguți. Polițiștii care mă interogau adoptau în mod intenționat o manieră drăguță și pălăvrăgeau cu mine, îmi dădeau mâncare bună și îmi spuneau că mă pot ajuta să îmi găsesc o slujbă bună. Știam că era înșelăciunea Satanei, așadar, de câte ori mă interogau doar mă rugam lui Dumnezeu cerându-I să mă protejeze și să nu îmi permită să cad pradă acestor trucuri. Odată când mă interoga un polițist, el a dezvăluit în sfârșit intențiile lor sinistre: „Nu avem nimic personal cu tine, vrem doar să luăm măsuri drastice împotriva Bisericii Atotputernicului Dumnezeu. Sperăm că te poți alătura nouă.” Când am auzit aceste cuvinte rele, m-am înfuriat profund. M-am gândit: Dumnezeu l-a creat pe om și a continuat să se îngrijească de el și să ne conducă tot timpul până acum. Și acum, El a venit să îi mântuiască pe cei pe care i-a creat și să ne ajute să scăpăm din abisul suferinței noastre. Ce, Doamne iartă-mă, e în neregulă cu acest lucru? De ce este atât de urât, de denigrat de acești diavoli? Suntem creația lui Dumnezeu. Urmarea lui Dumnezeu și venerarea Lui este corectă și potrivită, deci de ce ne-ar împiedica Satana în acest mod și ar încerca să ne ia libertatea de a-L urma pe Dumnezeu? Acum, ei încearcă să mă convingă să devin o marionetă în încercarea lor de a-L doborî pe Dumnezeu. Guvernul PCC este într-adevăr o haită de demoni hotărâți să Îl sfideze pe Dumnezeu. Sunt niște reacționari atât de răi! Eram plină de resentimente și uram PCC-ul și mai mult și tot ce voiam era să mărturisesc pentru Dumnezeu și să Îi consolez inima. Când poliția a văzut că tot nu voiam să vorbesc, a început să folosească metode psihologice împotriva mea. Mi-au găsit soțul prin China Mobile și l-au adus împreună cu copilul meu pentru a mă convinge. Soțul meu, inițial, fusese de acord cu credința mea în Dumnezeu, dar după ce a fost înșelat de poliție, mi-a spus din nou și din nou: „Te implor să renunți la credința ta. Măcar gândește-te la copilul nostru, dacă nu la mine. Să aibă mama la închisoare va avea un impact așa de teribil asupra lui…” Știam că soțul meu spunea asta din ignoranță, așa că l-am întrerupt și i-am spus: „Tot nu mă înțelegi? Am trăit împreună atât de mulți ani, când m-ai văzut vreodată făcând ceva rău? Dacă nu înțelegi ceva, atunci nu da doar din gură.” Când soțul meu a văzut că nu mă poate convinge prin cuvintele sale, a aruncat aceste cuvinte crude: „Ești atât de încăpățânată și nu vrei să asculți – o să divorțez de tine atunci!” Acest cuvânt, „divorț”, mi-a străpuns adânc inima. M-a făcut să urăsc și mai mult guvernul PCC. Defăimarea și semănarea discordiei de către acesta au fost cele care l-au făcut pe soțul meu să urască lucrarea lui Dumnezeu în acel mod și să îmi spună acele cuvinte insensibile. Guvernul PCC este cu adevărat vinovatul care îi îndeamnă pe oamenii obișnuiți să jignească Cerul! Era, de asemenea, vinovatul în subminarea sentimentelor noastre de soț și soție! Gândindu-mă la asta, nu am vrut să îi mai spun nimic soțului meu. Am spus calm doar: „Atunci grăbește-te și du copilul nostru înapoi acasă.” Când polițiștii au văzut că această tactică nu funcționase, erau atât de furioși încât se plimbau încoace și încolo în fața biroului lor și țipau la mine, spunând: „Am muncit atât de mult și tot nu am primit niciun răspuns din partea ta! Dacă vei continua să refuzi să vorbești, te vom eticheta ca șefă a acestei regiuni, ca prizonier politic! Dacă nu vorbești astăzi, nu va exista o altă șansă!” Dar indiferent cât de mult au tunat și au fulgerat, doar m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să îmi întărească credința.

În timpul interogării mele, a existat un imn al cuvântului lui Dumnezeu care a continuat să mă îndrume din interior: „În această etapă de lucru ni se cere credință mare și dragoste mare. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție deoarece etapa aceasta de lucru este diferită de toate celelalte de dinainte. Ceea ce desăvârșește Dumnezeu este credința omului – nimeni nu o poate vedea sau atinge. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele în credință, dragoste și viață. Oamenii trebuie să ajungă în punctul în care vor fi avut parte de sute de rafinări și în care au o credință mai mare decât cea lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe inimaginabile și tot felul de torturi fără a se depărta vreodată de Dumnezeu. Când sunt ascultători până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această etapă din lucrarea lui Dumnezeu este completă. Lucrarea lui Dumnezeu nu este atât de simplă pe cât vă imaginați că este. Cu cât este mai puțin aliniată la noțiunile oamenilor, cu atât mai adâncă este semnificația ei și, cu cât este mai aliniată la noțiunile oamenilor, cu atât este mai lipsită de valoare și de semnificație propriu-zisă. Luați aminte la aceste cuvinte” („Dumnezeu desăvârșește credința” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Datorită credinței și puterii pe care am primit-o din cuvintele lui Dumnezeu, în timp ce eram interogată am părut foarte neclintită. Dar, când m-am întors în celulă, nu am putut să nu mă simt un pic slabă și rănită. Părea că soțul meu chiar avea să divorțeze de mine și că aveam să nu mai am casă. De asemenea, nu știam cât de lungă avea să fie sentința mea. În această durere, m-am gândit la aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Ar trebui să experimentezi starea de spirit a lui Petru la acea vreme: el era lovit de durere, el nu mai cerea un viitor sau vreo binecuvântare. El nu căuta profitul, fericirea, faima sau averea lumii, căuta doar să trăiască o viață foarte plină de sens, care era răsplătirea iubirii lui Dumnezeu și dedicarea a ceea ce avea el cel mai de preț lui Dumnezeu. Atunci era mulțumit în inima lui” („Cum a ajuns Petru să-L cunoască pe Isus” din Cuvântul Se arată în trup). Am fost impresionată profund de faptele lui Petru și aceasta, de asemenea, mi-a înflăcărat dorința de a renunța la tot pentru a-L satisface pe Dumnezeu. Era adevărat. Când Petru a atins punctul său cel mai dureros, el tot era capabil să reziste și să-L mulțumească pe Dumnezeu. Nu era pentru propriile sale perspective sau propriul destin sau pentru propriul beneficiu și în final, când a fost răstignit cu capul în jos, el a fost un martor bun și răsunător pentru Dumnezeu. Dar, apoi, am avut norocul de a-L urma pe Dumnezeu Cel întrupat, de a mă bucura de purtarea de grijă nesfârșită a lui Dumnezeu pentru viața mea, precum și de harul și binecuvântările Sale, dar nu plătisem niciodată un preț real pentru Dumnezeu. Și atunci, când El a avut nevoie de mine să mărturisesc pentru El, nu L-am putut mulțumi nici măcar de data aceea? Ratarea acestei oportunități avea să fie ceva ce aveam să regret tot restul vieții? Când m-am gândit la acel lucru, mi-am hotărât voia în fața lui Dumnezeu: o, Dumnezeule, sunt dispusă să urmez exemplul lui Petru. Indiferent care este finalul meu, chiar dacă trebuie să divorțez sau să stau la închisoare, nu Te voi trăda! După ce m-am rugat, am simțit un val de putere cum se ridică în interiorul meu. Nu mă mai gândeam dacă voi fi condamnată sau nu, sau cât de lungă avea să fie sentința și nu mă mai gândeam dacă voi putea sau nu să mă întorc acasă și să fiu din nou alături de familia mea. Mă gândeam doar că încă o zi în bârlogul demonilor era încă o zi de a mărturisi pentru Dumnezeu și chiar dacă stăteam în închisoare până la final, nu aveam să cedez în fața Satanei. Când am renunțat la mine însămi, am gustat cu adevărat din iubirea și afecțiunea lui Dumnezeu. Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază, un paznic mi-a zis deodată: „Strânge-ți lucrurile, poți merge acasă.” Pur și simplu, nu îmi venea să-mi cred urechilor! Înainte de a fi eliberată, poliția m-a pus să semnez un document. Am văzut scrise aceste cuvinte foarte clar: „Nevinovată datorită dovezilor insuficiente, eliberare.” Văzând asta, am fost entuziasmată peste măsură. Am văzut încă o dată atotputernicia și loialitatea lui Dumnezeu, că „cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă.” Această bătălie în războiul spiritual fusese pierdută de Satana și Dumnezeu a fost slăvit în final!

După ce am trecut prin 36 de zile de detenție și persecuție de către poliția PCC, am dobândit o înțelegere reală a tiraniei crude și a esenței rebele și reacționare a guvernului PCC. De atunci înainte am căpătat o ură profundă pentru acesta. Știu că în timpul acelor necazuri Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine, luminându-mă, îndrumându-mă și ajutându-mă să depășesc cruzimea și testele Satanei la fiecare pas. Asta mi-a oferit o adevărată experiență a faptului că cuvintele lui Dumnezeu sunt cu adevărat viața omenirii și puterea noastră. M-a făcut, de asemenea, să recunosc cu adevărat că Dumnezeu este Domnul nostru și domnește peste toate și indiferent cât de multe trucuri are Satana, acesta va fi întotdeauna înfrânt de Dumnezeu. PCC a încercat să îmi tortureze trupul pentru a mă forța să-L trădez pe Dumnezeu, să-L abandonez, dar tortura sa crudă nu numai că nu m-a făcut să cedez, ci mi-a întărit hotărârea și m-a ajutat să văd pe deplin înfățișarea sa malefică, să experimentez iubirea și mântuirea lui Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii mele pentru tot ceea ce a aranjat pentru mine, permițându-mi să dobândesc cele mai prețioase bogății ale vieții! Hotărârea mea personală este: indiferent ce oprimare sau necaz mă așteaptă în viitor pe cale, sunt dornică să Îl urmez cu hotărâre pe Dumnezeu și să continui să răspândesc evanghelia la fel ca înainte pentru a-I răsplăti marea iubire!

Conținuturi Similare