Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvinte clasice de la Hristos al zilelor de pe urmă

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

XI Cuvinte clasice privind intrarea în realitatea adevărului

(XI) Cuvinte despre relația omului cu Dumnezeu

128. Firea lui Dumnezeu este deschisă tuturor și nu este ascunsă, deoarece Dumnezeu nu a evitat niciodată cu bună știință nicio persoană și nu a căutat niciodată cu bună știință să Se ascundă astfel încât oamenii să nu poată să Îl cunoască sau să-L înțeleagă. Firea lui Dumnezeu a fost întotdeauna deschisă și s-a confruntat cu fiecare persoană cu sinceritate. În timpul gestionării lui Dumnezeu, El Își face lucrarea, confruntându-Se cu toată lumea; iar lucrarea Sa este făcută asupra fiecăruia. Pe măsură ce Își face lucrarea, El Își dezvăluie în mod continuu firea, utilizându-Și în mod continuu esența și ceea ce are și ce este pentru a călăuzi și a se îngriji de fiecare persoană. În fiecare epocă și în cadrul fiecărei etape, indiferent dacă circumstanțele sunt bune sau rele, firea lui Dumnezeu este întotdeauna deschisă pentru fiecare om, iar posesiunile și ființa Sa sunt întotdeauna deschise fiecărui individ, în același mod în care viața Sa este reprezentată constant și fără încetare de îngrijirea omenirii și sprijinirea acesteia. În ciuda a toate acestea, firea lui Dumnezeu rămâne ascunsă pentru unii. De ce se întâmplă așa? Deoarece, chiar dacă acești oameni trăiesc în cadrul lucrării lui Dumnezeu și Îl urmează, ei nu au căutat niciodată să-L înțeleagă și nu au vrut să ajungă să-L cunoască, cu atât mai puțin să se apropie de Dumnezeu. Pentru acești oameni, înțelegerea firii lui Dumnezeu înseamnă că li se apropie sfârșitul; înseamnă că urmează să fie judecați și condamnați de firea lui Dumnezeu. De aceea, acești oameni nu au dorit niciodată să-L înțeleagă pe Dumnezeu sau firea Sa și nu râvnesc la o înțelegere sau cunoaștere mai profundă a voii Lui. Ei nu intenționează să priceapă voia lui Dumnezeu printr-o cooperare conștientă – ei doar se bucură întotdeauna de lucrurile pe care și le doresc și nu obosesc niciodată făcându-le; cred în Dumnezeul în care vor ei să creadă; cred în Dumnezeul care există doar în imaginațiile lor, doar în concep‏țiile lor; și cred într-un Dumnezeu care nu poate fi separat de ei în viețile lor cotidiene. Când vine vorba de adevăratul Însuși Dumnezeu, ei sunt complet indiferenți, fără vreo dorință de a-L înțelege, de a ține cont de El și cu atât mai puțin au intenția de a se apropia de El. Ei doar folosesc cuvintele exprimate de Dumnezeu pentru a se ascunde sub o aparență înșelătoare, pentru a se împacheta. Pentru ei, acel lucru îi face deja credincioși de succes și oameni cu credință în Dumnezeu în sufletele lor. În inimile lor, ei sunt călăuziți de imaginațiile, concepțiile lor și chiar de definițiile lor personale în privința lui Dumnezeu. Adevăratul Dumnezeu Însuși, pe de altă parte, nu are absolut nimic de-a face cu ei. Deoarece odată ce Îl înțeleg pe adevăratul Însuși Dumnezeu, adevărata Lui fire și ceea ce Dumnezeu are și ceea ce este, asta înseamnă că acțiunile, credința și căutările lor vor fi condamnate. Acesta este motivul pentru care nu sunt dispuși să înțeleagă esența lui Dumnezeu și motivul pentru care sunt dezinteresați și nedoritori să caute sau să se roage în mod activ pentru a-L înțelege mai bine, a-I cunoaște voia mai bine și a-I înțelege firea mai bine. Ei ar prefera ca Dumnezeu să fie ceva inventat, lipsit de valoare și ambiguu. Ar prefera ca Dumnezeu să fie cineva care este exact cum și L-au imaginat ei, cineva care poate fi la cheremul lor, cu provizii inepuizabile și întotdeauna disponibil. Când vor să se bucure de harul lui Dumnezeu, ei Îi cer Lui să fie acel har. Când au nevoie de binecuvântarea Lui, ei Îi cer Lui să fie acea binecuvântare. Când se confruntă cu necazuri, ei Îi cer să îi încurajeze, să fie plasa lor de siguranță. Cunoașterea acestor oameni cu privire la Dumnezeu se limitează la sfera harului și a binecuvântării. Înțelegerea lor cu privire la Dumnezeu, la firea și la lucrarea Lui este și aceasta limitată la imaginația lor și reprezintă doar slove și doctrine. Dar există unii oameni care sunt dornici de a înțelege firea lui Dumnezeu, care doresc într-adevăr să-L vadă pe Dumnezeu Însuși și să înțeleagă cu adevărat firea Lui și ceea ce El are și ce este. Acești oameni sunt în căutarea realității adevărului și mântuirii lui Dumnezeu și caută să primească cucerirea, mântuirea și desăvârșirea Lui. Acești oameni își folosesc inimile pentru a citi cuvântul lui Dumnezeu, pentru a aprecia fiecare situație și fiecare persoană, eveniment sau lucru pe care Dumnezeu le-a aranjat pentru ei și se roagă și caută cu sinceritate. Ce își doresc cel mai mult este de a cunoaște voia lui Dumnezeu și a înțelege adevărata Lui fire și esență. Și asta pentru a nu-L mai jigni pe Dumnezeu și pentru a putea vedea prin experiențele lor mai mult din frumusețea lui Dumnezeu și latura Sa reală. De asemenea, acest lucru este pentru ca adevăratul Dumnezeu să existe în inimile lor și astfel încât Dumnezeu să aibă un loc în inimile lor, de așa natură încât să nu mai trăiască în imaginații, concepții și ambiguitate. Pentru acești oameni, motivul pentru care au o dorință arzătoare de a înțelege firea și esența Lui este deoarece acestea sunt lucruri de care oamenii ar putea avea nevoie în orice moment în experien‏țele lor, lucruri care furnizează viață de-a lungul perioadei existenței lor. Odată ce vor înțelege firea lui Dumnezeu, ei vor putea să Îl venereze mai bine, să coopereze cu lucrarea Lui mai bine, să aibă mai multă considerație față de voia Lui și să își facă datoria pe cât pot ei de bine. Acestea sunt cele două feluri de oameni în funcție de atitudinea lor față de firea lui Dumnezeu. Primii nu vor să înțeleagă firea Lui. Deși spun că vor să înțeleagă firea lui Dumnezeu, să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu Însuși, să vadă ce are și ce este și să aprecieze cu adevărat voia Lui, în adâncul lor ei ar prefera ca Dumnezeu să nu existe. Asta din cauză că acest fel de oameni nu se supun lui Dumnezeu și I se opun în mod constant; ei luptă cu El în inimile lor pentru poziție și deseori sunt suspicioși sau chiar neagă existența lui Dumnezeu. Ei nu vor să lase firea lui Dumnezeu sau să-L lase pe Dumnezeu Însuși cel real să le ocupe inimile. Ei vor doar să-și satisfacă propriile dorințe, imaginații și ambiții. Așadar, acești oameni pot crede în Dumnezeu, Îl pot urma și pot, de asemenea, renunța la familiile și slujbele lor pentru El, dar ei nu termină cu apucăturile lor rele. Unii chiar fură sau risipesc jertfele sau Îl blestemă în secret pe Dumnezeu, în timp ce alții își pot folosi poziția pentru a mărturisi în mod repetat despre ei înșiși, pentru a-și întări autoritatea și a concura cu Dumnezeu pentru oameni și pentru statut. Ei folosesc diverse metode și măsuri pentru a-i face pe oameni să-i venereze, încercând constant să-i cucerească și să-i controleze. Unii chiar îi induc în eroare pe oameni în mod intenționat convingându-i că sunt Dumnezeu pentru a fi tratați ca Dumnezeu. Ei nu ar spune niciodată oamenilor că au fost corupți, că sunt și corupți și aroganți și să nu îi venereze și că indiferent cât de mult bine fac, totul este datorită exaltării lui Dumnezeu și a ceea ce ar trebui să facă oricum. De ce nu spun aceste lucruri? Deoarece se tem profund că își vor pierde locul în inimile oamenilor. Acesta este motivul pentru care astfel de oameni nu Îl slăvesc niciodată pe Dumnezeu și nu sunt martori pentru Dumnezeu, căci nu au încercat niciodată să-L înțeleagă. Îl pot cunoaște pe Dumnezeu fără să-L înțeleagă? Imposibil! Astfel, în timp ce cuvintele din subiectul „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși” pot fi simple, înțelesul lor este diferit pentru fiecare. Pentru cineva care nu se supune deseori lui Dumnezeu și I se opune și este ostil față de Dumnezeu, înseamnă condamnare; în timp ce pentru cineva care caută realitatea adevărului și vine deseori înaintea lui Dumnezeu pentru a căuta voia lui Dumnezeu, este fără îndoială precum un pește în apă.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (I)” în Cuvântul Se arată în trup

129. Când Dumnezeu S-a ridicat din patul Său, primul Lui gând a fost acesta: să creeze o persoană vie, o ființă umană, reală – cineva cu care să trăiască și care să fie tovarășul Său constant. Această persoană putea să-L asculte și Dumnezeu putea să Se încreadă în el și să vorbească cu el. Apoi, pentru prima oară, Dumnezeu a luat un pumn de țărână și a folosit-o pentru a crea prima persoană vie pe care Și-a imaginat-o, apoi i-a dat acestei făpturi vii un nume – Adam. Odată ce Dumnezeu câștigase această persoană care trăia și respira, cum S-a simțit? Pentru prima dată, El a simțit bucuria de a avea o persoană iubită, un tovarăș. A simțit, de asemenea, pentru prima oară, responsabilitatea de a fi un tată și grija care vine odată cu aceasta. Această persoană care trăia și respira I-a adus fericire și bucurie lui Dumnezeu; El S-a simțit alinat pentru prima oară. Acesta a fost primul lucru pe care Dumnezeu îl făcuse vreodată care nu fusese îndeplinit cu gândurile sau chiar cu cuvintele Sale, ci fusese făcut cu propriile Sale mâini. Când acest fel de ființă – o persoană care respira și trăia – a stat în fața lui Dumnezeu, făcută din carne și oase, cu corp și formă și capabilă să vorbească cu Dumnezeu, El a trăit un fel de bucurie pe care nu o mai simțise înainte. A simțit cu adevărat responsabilitatea Sa, iar această ființă umană nu numai că Îi atingea corzile sufletului, dar fiecare mică mișcare a sa Îl impresiona și Îi încălzea inima. Deci, când această ființă a stat înaintea lui Dumnezeu, a fost prima oară când S-a gândit să câștige mai mulți oameni asemenea. Asta a fost seria de evenimente care a început cu acest prim gând pe care Dumnezeu l-a avut. Pentru Dumnezeu, toate aceste evenimente aveau loc pentru prima oară, dar în cadrul acestor prime evenimente, indiferent ce simțea El în acel moment – bucurie, responsabilitate, grijă – nu exista nimeni cu care să le împartă. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit cu adevărat o tristețe și o singurătate pe care nu le simțise vreodată înainte. El a simțit că ființele umane nu puteau să accepte sau să înțeleagă iubirea și grija Lui sau intențiile Sale pentru omenire, așadar, tot a simțit durere și suferință în inima Sa. Deși făcuse aceste lucruri pentru om, omul nu era conștient de acestea și nu le înțelegea. Pe lângă fericirea, bucuria și alinarea pe care omul I le aducea, curând, împreună cu acestea, au apărut și primele Lui sentimente de suferință și singurătate. Acestea erau gândurile și sentimentele lui Dumnezeu din acel moment. În timp ce Dumnezeu făcea toate aceste lucruri, în inima Lui, trecea de la bucurie la suferință și de la suferință la durere, toate amestecate cu neliniște. Tot ceea ce voia să facă era să Se grăbească să permită acestei persoane, acestei rase umane, să cunoască ceea ce exista în inima Sa și să înțeleagă cât mai curând intențiile Sale. Atunci, oamenii puteau să devină discipolii Lui și să fie în acord cu El. Ei nu aveau să Îl mai asculte pe Dumnezeu vorbind, ci aveau să rămână fără cuvinte; ei aveau să cunoască modul în care să I se alăture lui Dumnezeu în lucrarea Sa; mai presus de toate, ei aveau să nu mai fie oameni indiferenți la cerințele Lui. Aceste prime lucruri pe care Dumnezeu le-a dus la îndeplinire sunt foarte importante și au o mare valoare pentru planul Lui de gestionare (planul mântuirii) și pentru ființele umane de astăzi.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

130. Geneza 2:15-17 Iar Iahve Dumnezeu l-a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească. Și Iahve Dumnezeu i-a poruncit omului, zicând: „Din fiecare pom al grădinii, poți mânca fără restricție, dar să nu mănânci din pomul cunoașterii binelui și răului; deoarece în ziua în care vei mânca din acesta, cu siguranță vei muri.”

Ați obținut ceva din aceste versete? Cum vă face să vă simțiți această parte a scripturilor? De ce a fost extrasă din scripturi „porunca lui Dumnezeu pentru Adam”? Are fiecare din voi acum o imagine a lui Dumnezeu și a lui Adam în minte? Puteți încerca să vă imaginați: dacă ați fi cel din scena aceea, cum ar fi Dumnezeul din inima voastră? Ce emoții vă trezește această imagine? Aceasta este o imagine impresionantă și înduioșătoare. Deși există doar Dumnezeu și omul în ea, apropierea dintre ei este demnă de invidiat: iubirea abundentă a lui Dumnezeu este acordată necondiționat omului, îl înconjoară; omul este naiv și inocent, fără griji sau poveri, trăind fericit sub privirea lui Dumnezeu; El își arată grija față de om, în timp ce omul trăiește sub protecția și binecuvântarea lui Dumnezeu; fiecare lucru pe care omul îl face și îl spune este strâns legat și inseparabil de Dumnezeu.

Puteți spune că aceasta este prima poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului de când l-a creat. Ce cuprinde această poruncă? Cuprinde voia Lui, dar și grijile Sale pentru omenire. Aceasta este prima Lui poruncă și este, de asemenea, prima oară când Dumnezeu Se îngrijorează în privința omului. Adică, Dumnezeu a avut o responsabilitate față de om din momentul în care l-a creat. Care este responsabilitatea Sa? El trebuie să-l protejeze pe om, să aibă grijă de el. El speră că omul Îi poate asculta cuvintele și că va avea încredere în ele. Aceasta este și prima așteptare a lui Dumnezeu de la om. Având această așteptare, Dumnezeu spune următoarele: „Din fiecare pom al grădinii, poți mânca fără restricție, dar să nu mănânci din pomul cunoașterii binelui și răului; deoarece în ziua în care vei mânca din acesta, cu siguranță vei muri.” Aceste cuvinte simple reprezintă voia lui Dumnezeu. Ele dezvăluie, de asemenea, că inima lui Dumnezeu a început deja să își arate preocuparea pentru om. Dintre toate lucrurile, doar Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu; Adam era singura ființă cu suflarea de viață a lui Dumnezeu; el putea merge alături de Dumnezeu, putea să converseze cu El. De aceea, Dumnezeu i-a dat o astfel de poruncă. Dumnezeu a specificat foarte clar în această poruncă ce poate face omul, precum și ce nu poate face.

În aceste câteva cuvinte simple, vedem inima lui Dumnezeu. Dar ce fel de inimă vedem? Există iubire în inima lui Dumnezeu? Există grijă în ea? Iubirea și grija lui Dumnezeu din aceste versete nu numai că pot fi apreciate de oameni, dar pot, de asemenea, să fie cu adevărat simțite. Nu este așa? Acum că am spus aceste lucruri, încă sunteți de părere că acestea sunt doar câteva simple cuvinte? Nu sunt așa de simple, nu-i așa? Puteați să vedeți asta înainte? Dacă Dumnezeu ți-ar spune personal aceste câteva cuvinte, cum te-ai simți în interior? Dacă nu ești o persoană umană, dacă inima ta este rece ca gheața, atunci nu ai sim‏ți nimic, nu ai aprecia iubirea lui Dumnezeu și nu ai încerca să înțelegi inima Lui. Dar dacă ești o persoană cu conștiință, cu umanitate, atunci ai simți diferit. Ai simți căldură, te-ai simți îngrijit și iubit și ai simți fericire. Nu este așa? Când vei simți aceste lucruri, cum vei acționa față de Dumnezeu? Te-ai simți atașat de Dumnezeu? L-ai iubi și respecta pe Dumnezeu din adâncul inimii? S-ar apropia inima ta de Dumnezeu? Poți vedea din asta cât de importantă este iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dar chiar mai importante sunt aprecierea și înțelegerea iubirii lui Dumnezeu de către om. 

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (I)” în Cuvântul Se arată în trup

131. În această imagine a: „Atât lui Adam cât și femeii lui, Eva, Iahve Dumnezeu le-a făcut haine de piei și i-a îmbrăcat,” ce fel de rol joacă Dumnezeu când este cu Adam și Eva? Sub ce rol apare Dumnezeu într-o lume cu doar două ființe umane? În rolul de Dumnezeu? […] Unii dintre voi cred că Dumnezeu apare ca membru al familiei lui Adam și a Evei, în timp ce unii spun că Dumnezeu apare drept cap al familiei și alții spun ca un părinte. Toate acestea sunt foarte potrivite. Dar la ce vreau să ajung? Dumnezeu i-a creat pe acești doi oameni și i-a tratat ca tovarăși. Fiind singura lor rudă, Dumnezeu a avut grijă de traiul lor și de necesitățile lor de bază. Aici, Dumnezeu apare ca părinte a lui Adam și al Evei. În timp ce Dumnezeu face aceasta, omul nu vede cât de măreț este Dumnezeu; el nu vede supremația extremă a lui Dumnezeu, caracterul Lui misterios și nu vede în special mânia sau măreția Sa. Tot ceea ce vede el este umilința lui Dumnezeu, afecțiunea Sa, grija Sa pentru om și responsabilitatea și grija Sa față de el. Atitudinea și modul în care Dumnezeu i-a tratat pe Adam și Eva este asemănător cu modul în care părinții omenești își arată grija pentru proprii copii. De asemenea, este asemănător cu modul în care părinții omenești iubesc, au grijă și se preocupă de proprii fii și fiice – în mod real, vizibil și tangibil. În loc de a Se pune într-o poziție înaltă și măreață, Dumnezeu a folosit personal piei pentru a face îmbrăcăminte pentru om. Nu contează dacă această haină de blană a fost utilizată pentru a le acoperi modestia sau pentru a-i proteja de frig. Pe scurt, această haină folosită pentru a acoperi trupul omului a fost făcută personal de Dumnezeu cu propriile Sale mâini. Decât să o creeze doar prin puterea gândului sau prin metode miraculoase cum își imaginează oamenii, Dumnezeu făcuse în mod legitim ceva despre care omul crede că Dumnezeu nu putea și nu trebuia să facă. Acesta poate fi un lucru simplu pe care unii nici nu-l consideră demn de menționat, dar le permite, de asemenea, tuturor celor care Îl urmează pe Dumnezeu, dar care erau mai înainte plini de idei nedeslușite despre El, să înțeleagă mai bine autenticitatea și frumusețea Sa și să vadă natura Sa fidelă și umilă. Îi face pe oamenii insuportabil de aroganți care cred că ei sunt mari și tari să își plece capetele încrezute de rușine la vederea caracterului umil și autentic al lui Dumnezeu. Aici, aceste calități ale lui Dumnezeu le permit oamenilor și mai mult să vadă cât de minunat este El. Prin contrast, Dumnezeul uriaș, Dumnezeul minunat și Dumnezeul atotputernic din inimile oamenilor este atât de mic, de dezagreabil și incapabil să reziste nici măcar la o lovitură. Când vezi acest verset și auzi această poveste, te uiți de sus la Dumnezeu pentru că a făcut un asemenea lucru? Unii oameni s-ar putea să o facă, dar pentru alții va fi exact opusul. Ei se vor gândi că Dumnezeu este autentic și minunat și este exact caracterul autentic și frumusețea Lui care îi impresionează. Cu cât văd mai mult latura adevărată a lui Dumnezeu, cu atât mai mult pot aprecia adevărata existență a iubirii lui Dumnezeu, importanța lui Dumnezeu în inimile lor și modul în care El le stă alături în orice moment.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (I)” în Cuvântul Se arată în trup

132. De la început până astăzi, doar omul a fost capabil să converseze cu Dumnezeu. Adică, dintre toate ființele vii și făpturile lui Dumnezeu, niciuna în afară de om nu a putut să converseze cu Dumnezeu. Omul are urechi care îi permit să audă și ochi care îl ajută să vadă, are o limbă și propriile idei și liber arbitru. El are în constituția sa tot ceea ce este necesar pentru a-L auzi pe Dumnezeu vorbind și a înțelege voia lui Dumnezeu și a accepta însărcinarea lui Dumnezeu și, astfel, Dumnezeu îi atribuie toate dorințele Sale omului, voind să îl facă pe om un tovarăș care este în asentiment cu El și care poate merge cu El. De când a început să gestioneze, Dumnezeu a așteptat ca omul să-I dea inima, să Îl lase pe Dumnezeu să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, pentru a-l face să Îl venereze pe Dumnezeu și să respingă răul. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest rezultat.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (II)” în Cuvântul Se arată în trup

133. Dumnezeu consideră această situație a gestionării omenirii, a mântuirii oamenilor, ca fiind mai importantă decât orice altceva. El face aceste lucruri nu numai cu mintea Sa, nici doar prin cuvintele Sale și, în special, nu o face întâmplător – El face toate aceste lucruri cu un plan, cu un scop, cu standarde și cu voia Sa. Este clar că această lucrare de a mântui omenirea are o mare importanță, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om. Indiferent cât de dificilă este lucrarea, indiferent cât de mari sunt obstacolele, indiferent cât de slabi sunt oamenii sau cât de profundă este răzvrătirea omenirii, nimic din toate acestea nu sunt dificile pentru Dumnezeu. Dumnezeu Se agită, depunând eforturi susținute și gestionând lucrarea pe care El Însuși dorește să o îndeplinească. El, de asemenea, aranjează totul și conduce toți oamenii și lucrarea pe care dorește să o finalizeze – niciunul dintre aceste lucruri nu a mai fost făcut înainte. Este prima dată când Dumnezeu a folosit aceste metode și a plătit un preț mare pentru acest proiect major de gestionare și mântuire a omenirii. În timp ce Dumnezeu îndeplinește această lucrare, puțin câte puțin, El Își exprimă truda față de oameni fără rezerve, ceea ce El are și este, înțelepciunea și atotputernicia și fiecare aspect al firii Sale. El dezvăluie fără rezerve toate acestea omenirii puțin câte puțin, dezvăluind și exprimând aceste lucruri așa cum nu a mai făcut-o vreodată înainte. Deci, în întreg universul, pe lângă oamenii pe care Dumnezeu dorește să-i gestioneze și să-i mântuiască, nu au existat niciodată făpturi care să fie atât de apropiate de Dumnezeu, care să aibă o astfel de relație apropiată cu El. În inima Sa, omenirea pe care El dorește să o gestioneze și să o mântuiască este cea mai importantă și El apreciază această omenire mai presus de orice altceva; chiar dacă El a plătit un preț mare pentru oameni și chiar dacă este rănit și sfidat în mod continuu de ei, El nu renunță niciodată la ei și continuă neobosit în lucrarea Sa, fără plângeri sau regrete. Asta pentru că El știe că mai devreme sau mai târziu, oamenii se vor trezi într-o zi la apelul Său și vor fi impresionați de cuvintele Sale, vor recunoaște că El este Domnul creației și se vor întoarce la dreapta Lui…

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

134. Toată lumea care a citit Biblia știe că s-au întâmplat multe lucruri când S-a născut Domnul Isus. Cel mai important dintre ele a fost vânarea Sa de către regele diavolilor, chiar până în punctul în care toți copiii de doi ani și mai mici decât atât din acea zonă au fost măcelăriți. Este evident că Dumnezeu Și-a asumat un mare risc devenind trup printre oameni; marele preț pe care El l-a plătit pentru finalizarea gestionării Sale de a mântui omenirea este, de asemenea, evident. Sunt evidente, de asemenea, marile speranțe pe care le-a avut Dumnezeu pentru lucrarea Lui în trup în rândul omenirii. Când trupul lui Dumnezeu a putut să preia lucrarea din mijlocul omenirii, cum Se simțea El? Oamenii ar trebui să poată să înțeleagă puțin acel sentiment, nu? Cel puțin, Dumnezeu era fericit deoarece putea să înceapă să-Și desfășoare noua lucrare în mijlocul omenirii. Când Domnul Isus a fost botezat și Și-a început oficial lucrarea de îndeplinire a slujirii, inima lui Dumnezeu a fost copleșită de bucurie, pentru că după atât de mulți ani de așteptare și pregătire, El putea în sfârșit să poarte trupul unui om obișnuit și să-Și înceapă noua lucrare sub forma unui om din carne și oase pe care oamenii Îl puteau vedea și atinge. El putea în sfârșit să vorbească față în față și de la inimă la inimă cu oamenii prin identitatea unui om. Dumnezeu putea în sfârșit să fie față în față cu omenirea într-un mod uman, într-un limbaj uman; El putea să aibă grijă de oameni, să-i lumineze și să-i ajute folosind limbaj uman; El putea să mănânce la aceeași masă și să trăiască în același spațiu cu ei. El putea și să vadă ființe umane, să vadă lucruri și să vadă totul în felul în care vedeau oamenii și chiar prin proprii lor ochi. Pentru Dumnezeu, asta era deja prima victorie a lucrării Sale în trup. Se poate spune și că era realizarea unei lucrări mărețe – acesta era, desigur, lucrul de care se bucura Dumnezeu cel mai mult. Începând cu acel moment, era prima dată când Dumnezeu simțea un fel de consolare în lucrarea Sa din mijlocul omenirii. Toate aceste evenimente erau foarte practice și naturale și consolarea pe care o simțea Dumnezeu era foarte autentică. Pentru omenire, de câte ori se realizează o nouă etapă a lucrării lui Dumnezeu și de fiecare dată când Dumnezeu se simte mulțumit, atunci este momentul când omenirea se poate apropia mai mult de Dumnezeu și când oamenii se pot apropia de mântuire. Pentru Dumnezeu, aceasta este și lansarea noii Sale lucrări, când planul Lui de gestionare avansează încă un pas și, mai mult, când voia Sa se aproprie de o împlinire completă. Pentru omenire, sosirea unei astfel de oportunități este de bun augur și foarte bună; pentru toți cei care așteaptă mântuirea lui Dumnezeu, aceasta reprezintă o veste spectaculoasă. Când Dumnezeu desfășoară o nouă etapă a lucrării, atunci El are un nou început, și când această nouă lucrare și acest nou început sunt lansate și prezentate omenirii, acesta este momentul când rezultatul acestei etape a lucrării a fost deja hotărât și a fost realizat și Dumnezeu a văzut deja efectele și roadele sale finale. Acesta este și momentul când aceste efecte Îl fac pe Dumnezeu să Se simtă satisfăcut și inima Sa, desigur, este fericită. Dumnezeu Se simte liniștit, Își dă la o parte grijile și Se simte fericit pentru că, în viziunea Sa, El a văzut deja și a hotărât oamenii pe care îi caută și a câștigat deja acest grup, un grup care este capabil să Îi facă lucrarea să fie de succes și să-I aducă satisfacție. Cu alte cuvinte, când trupul lui Dumnezeu poate să inițieze o nouă lucrare printre oameni și El începe să facă lucrarea pe care trebuie să o facă fără piedici și când simte că totul a fost împlinit, El a văzut deja finalul. Și, datorită acestui final, El este satisfăcut și are inima ușoară. Cum este exprimată fericirea lui Dumnezeu? Vă puteți imagina? Ar plânge Dumnezeu? Poate El să plângă? Poate să bată din palme? Să danseze? Să cânte? Care ar fi acel cântec? Desigur, Dumnezeu ar putea să cânte un cântec frumos, impresionant, un cântec care ar putea exprima bucuria și fericirea din inima Sa. El ar putea să-l cânte pentru omenire, să-l cânte pentru El Însuși și să-l cânte pentru toate lucrurile. Fericirea lui Dumnezeu poate fi exprimată în orice mod – toate acestea sunt normale pentru că Dumnezeu are motive de bucurie și de tristețe și diversele Lui sentimente pot fi exprimate în diverse feluri. Acesta este dreptul Lui și este cel mai normal lucru. Nu ar trebui să vă gândiți la nimic altceva legat de acest lucru și nu ar trebui să proiectați propriile voastre inhibiții asupra lui Dumnezeu, spunându-I că nu ar trebui să facă una și alta, că nu ar trebui să Se comporte în felul ăsta sau în felul acela, să-I limitați fericirea sau orice sentimente are El. În inimile oamenilor, Dumnezeu nu poate fi fericit, nu poate vărsa lacrimi, nu poate plânge – El nu poate exprima nicio emoție. Prin ceea ce am comunicat în aceste două dăți, cred că nu Îl veți mai vedea pe Dumnezeu în acest fel, ci că Îi veți permite să aibă o oarecare libertate și eliberare. Acesta este un lucru foarte bun. În viitor, dacă sunteți cu adevărat capabili să simțiți tristețea lui Dumnezeu când auziți că este trist și puteți să simțiți cu adevărat fericirea Sa când auziți că este fericit – cel puțin, sunteți capabili să știți și să înțelegeți ce Îl face fericit și ce Îl face trist – când poți să te simți trist deoarece Dumnezeu este trist și să te simți fericit pentru că Dumnezeu este fericit, El îți va fi câștigat pe deplin inima și nu va mai exista nicio barieră în privința Lui. Nu vei mai încerca să-L limitezi pe Dumnezeu cu imaginația, concepțiile și cunoașterea umană. În acel moment, Dumnezeu va fi viu și însuflețit în inima ta. El va fi Dumnezeu vieții tale și Stăpânul a tot ce ai. Ai acest fel de aspirație? Aveți încrederea că puteți obține asta?

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

135. Când Dumnezeu a devenit trup și a trăit în mijlocul omenirii pentru o perioadă lungă de timp, după ce experimentase și fusese martor la diferitele stiluri de viață ale oamenilor, aceste experiențe au devenit manualul Său pentru transformarea limbajului Său divin în limbaj uman. Desigur, aceste lucruri pe care El le-a văzut și le-a auzit în viață au îmbogățit experiența umană a Fiului Omului. Când El a vrut să îi facă pe oameni să înțeleagă unele adevăruri, să îi facă să înțeleagă o parte din voia lui Dumnezeu, El a putut să folosească pilde similare cu cele de mai sus pentru a le spune oamenilor despre voia lui Dumnezeu și cerințele Sale de la omenire. Aceste pilde aveau toate legătură cu viețile oamenilor; nu exista niciuna care să fie în afara realității vieților umane. Când Domnul Isus a trăit cu omenirea, a văzut fermieri care aveau grijă de câmpurile lor, El știa ce este neghina și ce este drojdia; înțelegea că oamenilor le plac comorile, așadar a folosit atât metafora comorii, cât și a mărgăritarului; a văzut frecvent pescari care își aruncau plasele; și așa mai departe. Domnul Isus a văzut aceste activități în viețile oamenilor și a experimentat și acel tip de viață. El era la fel ca orice altă persoană normală, experimentând cele trei mese pe zi și rutinele zilnice ale oamenilor. A experimentat personal viața unei persoane de rând și a fost martor la viețile altora. Când a fost martor la toate acestea și le-a trăit personal, El nu S-a gândit la cum să aibă o viață bună sau cum ar putea trăi mai liber, mai confortabil. Când El experimenta o viață umană autentică, Domnul Isus vedea greutățile din viețile oamenilor, vedea greutățile, chinul și tristețea oamenilor aflați sub corupția Satanei, trăind sub domeniul Satanei și trăind în păcat. În timp ce experimenta personal viața umană, El a experimentat și cât de neajutorați erau oamenii care trăiau în mijlocul corupției și a văzut și a experimentat suferința celor care trăiau în păcat, care erau pierduți în tortură de Satana, de rău. Când Domnul Isus a văzut aceste lucruri, le-a văzut cu divinitatea sau cu umanitatea Sa? Umanitatea Sa exista cu adevărat – era foarte vie – El putea experimenta și vedea toate acestea și desigur că El le vedea și în esența Sa, în divinitatea Sa. Adică, Hristos Însuși, Domnul Isus omul vedea acest lucru și tot ceea ce El vedea Îl făcea să simtă importanța și necesitatea lucrării pe care o primise de data aceasta în trup. Deși El Însuși știa că responsabilitatea pe care trebuia să o primească în trup era așa imensă și cât de crudă era durerea cu care trebuia să Se confrunte, când El a văzut omenirea neajutorată în păcat, când a văzut starea jalnică a vieților lor și strădaniile lor neînsemnate sub lege, El a simțit tot mai multă durere și a devenit tot mai dornic să mântuiască omenirea de păcat. Indiferent cu ce fel de dificultăți avea El să Se confrunte sau ce fel de durere avea să sufere, El a devenit tot mai hotărât să răscumpere omenirea care trăia în păcat. În timpul acestui proces, poți spune că Domnul Isus a început să înțeleagă tot mai clar lucrarea pe care trebuia să o facă și ceea ce Îi fusese încredințat. El a devenit, de asemenea, tot mai dornic să finalizeze lucrarea pe care avea să o primească – să ia asupra Lui toate păcatele omenirii, să Se căiască în locul oamenilor pentru ca ei să nu mai trăiască în păcat și pentru ca Dumnezeu să poată uita păcatele oamenilor datorită jertfei de păcat, permițându-I să Își continue lucrarea de a mântui omenirea. Se poate spune că în inima Sa, Domnul Isus era dispus să Se ofere pentru omenire, să Se sacrifice. El era dispus și să servească drept jertfă de păcat, să fie țintuit pe cruce și era dornic să finalizeze această lucrare. Când a văzut condițiile jalnice ale vieților umane, El a vrut și mai mult să-Și îndeplinească misiunea pe cât de repede posibil, fără să întârzie un singur minut sau secundă. Când avea un asemenea sentiment de urgență, El nu Se gândea la cât de mare avea să fie propria Lui durere, nici nu Se gândea la cât de multă umilință avea să îndure – El avea doar o convingere în inima Sa: atât timp cât Se oferea pe Sine Însuși, atât timp cât era țintuit pe cruce ca jertfă de păcat, voia lui Dumnezeu avea să fie îndeplinită și El avea să poată începe o nouă lucrare. Viețile oamenilor din păcat, starea lor de a exista în păcat aveau să fie complet schimbate. Convingerea Sa și ceea ce El era determinat să facă aveau legătură cu mântuirea omului și El avea un singur obiectiv: să facă voia lui Dumnezeu, pentru ca El să poată începe cu succes următoarea etapă din lucrarea Sa. Asta era în mintea Domnului Isus în acel moment.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

136. Când Dumnezeu devine trup, devenind o persoană obișnuită, normală, trăind în mijlocul omenirii, alături de oameni, nu poate El să vadă și să simtă metodele, legile și filozofiile de viață ale oamenilor? Cum Îl fac să Se simtă aceste legi și metode de a trăi? Simte El aversiune în inima Sa? De ce ar simți aversiune? Care sunt legile și metodele omenirii de a trăi? În ce principii se ancorează acestea? Pe ce se bazează? Metodele, legile omenirii etc. pentru a trăi – toate acestea sunt create pe baza logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Oamenii care trăiesc sub aceste legi nu au umanitate, nu au adevăr – toate sfidează adevărul și sunt ostile lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la esența lui Dumnezeu, vedem că esența Sa este exact opusă logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Esența Sa este plină de dreptate, adevăr și sfințenie și alte realități ale tuturor lucrurilor pozitive. Dumnezeu, având această esență și trăind printre asemenea oameni – ce simte El în inima Sa? Nu este plină de durere? Inima Sa este îndurerată și această durere este ceva ce nicio persoană nu poate să înțeleagă sau să realizeze. Deoarece tot ceea ce El întâlnește, aude, vede, trăiește și toate cu care se confruntă, aceste lucruri reprezintă corupția, răul și răzvrătirea și împotrivirea omenirii față de adevăr. Tot ceea ce vine de la oameni este sursa suferinței Sale. Adică, deoarece esența Sa nu este aceeași cu a oamenilor corupți, corupția oamenilor devine sursa celei mai mari suferințe ale Sale. Când Dumnezeu devine trup, este El capabil să găsească pe cineva care împărtășește un limbaj comun cu El? Acesta este un lucru care nu poate fi găsit printre oameni. Nu există nimeni care să poată comunica, să poată avea un dialog cu Dumnezeu – ce fel de sentiment ai spune că are Dumnezeu? Lucrurile pe care oamenii le discută, pe care le iubesc, pe care le caută și după care tânjesc, toate au de-a face cu păcatul, cu tendințele rele. Când Dumnezeu se confruntă cu toate acestea, nu este ca un cuțit în inima Lui? Confruntându-se cu aceste lucruri, ar putea El să simtă bucurie în inima Lui? Ar putea El să afle consolare? Cei care trăiesc împreună cu El sunt oameni plini de răzvrătire și răutate – cum ar putea să nu sufere inima Sa? Cât de intensă este într-adevăr această suferință și cui îi pasă de ea? Cine ia aminte? Și cine ar putea să o aprecieze? Oamenii nu au niciun mod de a înțelege inima lui Dumnezeu. Suferința Sa este mai ales ceva ce oamenii nu pot să aprecieze, iar răceala și amorțeala umanității fac ca suferința lui Dumnezeu să fie și mai profundă.

Există unii oameni care deseori deplâng situația lui Hristos, deoarece există un verset în Biblie care spune: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi odihnească capul.” Când oamenii aud acest lucru, ei îl iau în serios și cred că aceasta este cea mai mare suferință pe care Dumnezeu o îndură și cea mai mare suferință pe care o îndură Hristos. Acum, privind situația din perspectiva faptelor, este adevărat acel lucru? Dumnezeu nu crede că aceste dificultăți reprezintă suferință. El nu a protestat niciodată împotriva nedreptății din cauza dificultăților trupului și nu i-a pus niciodată pe oameni să-L răsplătească sau să-L recompenseze cu ceva. Totuși, când El este martor la tot ce e al omenirii, viețile corupte și răul oamenilor corupți, când El este martor că omenirea e sub puterea Satanei și întemnițată de Satana și nu poate scăpa, că oamenii care trăiesc în păcat nu știu care este adevărul – El nu poate să suporte toate aceste păcate. Aversiunea Sa față de oameni crește cu fiecare zi, dar El trebuie să îndure toate acestea. Asta este marea suferință a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate exprima pe deplin nici chiar vocea inimii Lui sau emoțiile Sale printre discipolii Lui, și niciunul dintre discipolii Săi nu poate să înțeleagă cu adevărat suferința Sa. Nimeni nici nu încearcă măcar să-I înțeleagă sau să-I consoleze inima – inima Sa îndură această suferință zi după zi, an după an, în repetate rânduri. Ce vedeți în toate acestea? Dumnezeu nu cere nimic în schimb de la oameni pentru ceea ce El a dat, dar datorită esenței lui Dumnezeu, El nu poate tolera absolut deloc răul, corupția și păcatul omenirii, ci simte o aversiune și o ură extremă, ceea ce face ca inima lui Dumnezeu și trupul Său să îndure o suferință fără sfârșit.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

137. Se poate spune că seria de lucruri pe care Domnul Isus le-a spus și le-a făcut după învierea Sa au fost făcute cu grijă și intenții generoase. Acestea erau pline de generozitatea și afecțiunea pe care Dumnezeu le avea față de omenire și pline de aprecierea și grija meticuloasă pe care El o avea pentru relația apropiată pe care o stabilise cu omenirea în timpul perioadei Sale în trup. Chiar mai mult, acestea erau pline de nostalgia și speranța pe care El le avea pentru viața de a mânca și a trăi cu discipolii Săi în timpul perioadei Sale în trup. Așadar, Dumnezeu nu voia ca oamenii să simtă o distanță între Dumnezeu și om, nici nu voia ca omenirea să se distanțeze de Dumnezeu. Chiar mai mult, nu voia ca omenirea să simtă că Domnul Isus după înviere nu mai era Domnul așa de apropiat de oameni, că El nu mai era împreună cu omenirea deoarece El S-a întors în lumea spirituală, S-a întors la Tatăl pe care oamenii nu puteau să-L vadă sau să-L ajungă vreodată. El nu voia ca oamenii să simtă că exista vreo diferență de poziție între El și omenire. Când Dumnezeu vede oameni care vor să-L urmeze dar Îl țin la o distanță respectabilă, inima Sa este îndurerată, deoarece asta înseamnă că inimile lor sunt foarte departe de El, înseamnă că va fi foarte dificil pentru El să le câștige inimile. Deci, dacă El le-ar fi apărut oamenilor într-un corp spiritual pe care ei nu îl puteau vedea sau atinge, asta ar fi distanțat din nou omul de Dumnezeu și ar fi făcut omenirea să creadă în mod greșit că Hristos după învierea Sa a devenit arogant, de un fel diferit decât oamenii și cineva cu care nu mai puteau sta la masă și mânca, pentru că oamenii sunt păcătoși, murdari și nu se pot apropia niciodată de Dumnezeu. Pentru a înlătura aceste interpretări greșite din partea omenirii, Domnul Isus a făcut mai multe lucruri pe care El le făcea frecvent când era în trup, așa cum este consemnat în Biblie: „A luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o şi le-a dat-o.” El le-a explicat, de asemenea, Scripturile așa cum obișnuise să facă. Toate acestea pe care le-a făcut Domnul Isus au făcut fiecare persoană care L-a văzut să simtă că Domnul Isus nu Se schimbase, că El era încă același Domn Isus. Deși El fusese răstignit pe cruce și experimentase moartea, El înviase și nu părăsise omenirea. El se întorsese pentru a fi printre oameni, și tot ceea ce avea El nu se schimbase. Fiul Omului care stătea în fața oamenilor era același Domn Isus. Comportamentul Său și conversația Lui cu oamenii păreau foarte familiare. El încă era plin de iubire generoasă, har și toleranță – El încă era Domnul Isus care îi iubea pe ceilalți la fel cum Se iubea pe Sine Însuși, care putea ierta omenirea de șaptezeci de ori câte șapte. Ca întotdeauna, El a mâncat cu oamenii, a discutat cu ei Scripturile și, chiar mai important, exact la fel ca înainte, El era făcut din carne și oase și putea fi atins și văzut. Fiul Omului le-a permis în acest fel oamenilor să simtă acea apropiere, să se simtă în largul lor și să simtă bucuria de a recâștiga ceva ce a fost pierdut și ei s-au simțit, de asemenea, suficient de relaxați pentru a începe cu încredere și curaj să se bazeze pe acest Fiu al Omului și să Îl admire, pe El care putea să ierte păcatele omenirii. Ei au început și să se roage în numele Domnului Isus fără ezitare, să se roage să obțină harul, binecuvântarea Sa și să obțină pace și bucurie de la El, să câștige grijă și protecție de la El, și au început să facă vindecări și să scoată demoni în numele Domnului Isus.

În perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup, majoritatea discipolilor Săi nu puteau să-I verifice pe deplin identitatea și lucrurile pe care El le spunea. Când El a urcat pe cruce, atitudinea discipolilor Săi a fost una de așteptare; de când a fost răstignit pe cruce și până când a fost pus în mormânt, atitudinea oamenilor față de El a fost de dezamăgire. În timpul acestei perioade, oamenii deja începuseră să treacă în inimile lor de la îndoială la negarea lucrurilor pe care Domnul Isus le spusese în timpul perioadei Sale în trup. Și când El a ieșit din mormânt și le-a apărut oamenilor, majoritatea celor care Îl văzuseră cu proprii ochi sau auziseră vestea învierii Sale au trecut treptat de la negare la scepticism. Abia în momentul în care Domnul Isus l-a pus pe Toma să Îi atingă coasta, în momentul în care Domnul Isus a împărțit pâine și a mâncat-o în fața mulțimii după învierea Sa și după aceea a mâncat pește fript în fața lor, doar atunci au acceptat ei cu adevărat faptul că Domnul Isus este Hristos în trup. Puteți spune că a fost ca și cum acest corp spiritual din carne și oase care stătea în fața acelor oameni îl trezea atunci pe fiecare dintre ei dintr-un vis: Fiul Omului care stătea în fața lor era Cel care existase din cele mai vechi timpuri. El avea o formă și carne și oase și El trăise și mâncase deja cu omenirea demult… În acest moment, oamenii au simțit că existența Sa era foarte reală, foarte minunată; ei erau, de asemenea, atât de bucuroși și fericiți și, în același timp, plini de emoție. Iar faptul că El a apărut din nou le-a permis oamenilor să Îi vadă cu adevărat caracterul umil, să Îi simtă apropierea și dorința, atașamentul Său față de omenire. Această reuniune scurtă a făcut oamenii care Îl vedeau pe Domnul Isus să simtă ca și cum ar fi trecut o viață de când L-au văzut. Inimile lor rătăcite, confuze, temătoare, neliniștite, care tânjeau și erau amorțite au găsit consolare. Ei nu s-au mai îndoit și nu au mai fost dezamăgiți, deoarece au simțit că acum exista speranță și ceva pe care să se bazeze. Fiul Omului care stătea în fața lor avea să fie veșnic în spatele lor, El avea să fie turnul lor puternic, refugiul lor pentru totdeauna.

Deși Domnul Isus a înviat, inima Sa și lucrarea Sa nu părăsiseră omenirea. Prin arătarea Sa, El le-a spus oamenilor că, indiferent sub ce formă exista, El avea să-i însoțească pe oameni, să meargă cu ei și să fie cu ei pentru totdeauna și peste tot. Și totdeauna și peste tot, El avea să aibă grijă de omenire și să o păstorească, permițându-le oamenilor să Îl vadă și să-L atingă și să aibă grijă ca ei să nu se mai simtă niciodată neajutorați. Domnul Isus a vrut, de asemenea, ca oamenii să știe asta: viețile lor în lumea aceasta nu sunt singuratice. Omenirea are grija lui Dumnezeu, Dumnezeu este cu oamenii; ei se pot sprijini întotdeauna pe Dumnezeu; El este familia fiecăruia dintre cei care Îl urmează. Cu Dumnezeu pe care să se sprijine, oamenii nu vor mai fi singuri sau neajutorați, iar cei care Îl acceptă ca jertfa lor de păcat nu vor mai fi legați de păcat. În viziunea oamenilor, aceste porțiuni ale lucrării Sale pe care Domnul Isus le-a desfășurat după învierea Sa au fost lucruri foarte mici, dar în modul în care văd Eu lucrurile, fiecare lucru a fost atât de semnificativ, atât de valoros, și toate au fost foarte importante și cu greutate.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)” în Cuvântul Se arată în trup

138. Dumnezeu disprețuise omul deoarece acesta avea dușmănie față de El, dar în inima Lui, grija Sa, preocuparea și mila pentru omenire au rămas neschimbate. Chiar atunci când a distrus omenirea, inima Sa a rămas neschimbată. Când omenirea a fost plină de corupție și neascultătoare față de Dumnezeu într-o anumită măsură, Dumnezeu a fost nevoit, din cauza firii și esenței Sale și în conformitate cu principiile Sale, să distrugă această omenire. Dar, datorită esenței Lui, tot Îi era milă de omenire și chiar voia să utilizeze diverse moduri pentru a răscumpăra omenirea astfel încât aceasta să continue să trăiască. În schimb, omul I s-a opus, a continuat să fie neascultător și a refuzat să accepte mântuirea Lui, adică a refuzat să-I accepte bunele intenții. Indiferent cum i-a chemat Dumnezeu, cum le-a reamintit, i-a alimentat, i-a ajutat sau cum i-a tolerat, oamenii nu au înțeles, nici nu au apreciat și nici nu au acordat atenție. În durerea Sa, Dumnezeu tot nu a uitat să îi acorde omului toleranța Sa maximă, așteptând ca omul să se schimbe. După ce Și-a atins limita, El a făcut ceea ce trebuia să facă fără nicio ezitare. Cu alte cuvinte, a existat o perioadă de timp specifică și un proces din momentul în care Dumnezeu a planificat să distrugă omenirea până la începutul oficial al lucrării Sale de a distruge omenirea. Acest proces a existat în scopul de a permite omului să se schimbe și a fost ultima șansă pe care Dumnezeu i-a dat-o. Deci ce a făcut El în această perioadă înainte să distrugă omenirea? Dumnezeu a făcut o lucrare semnificativă de a reaminti și a îndemna. Indiferent cât de îndurerată și suferindă era inima Lui, El a continuat să practice grija Sa, preocuparea și mila abundentă asupra omenirii. Ce înțelegem din asta? Fără îndoială, vedem că iubirea Lui pentru omenire este reală și nu doar ceva ce spune cu buzele. Este actuală, tangibilă și apreciabilă, nu falsă, pătată, înșelătoare sau afectată. Dumnezeu nu utilizează niciodată nicio înșelăciune și nu creează imagini false pentru ca oamenii să vadă că El este minunat. El nu utilizează niciodată mărturii false pentru a permite oamenilor să-I vadă frumusețea sau să Se laude cu frumusețea și sfințenia Sa. Nu sunt acestea aspecte ale firii lui Dumnezeu vrednice de iubirea omului? Nu sunt vrednice de venerat? Nu sunt vrednice de prețuit? În acest stadiu, vreau să vă întreb: după ce ați auzit aceste cuvinte, credeți că măreția lui Dumnezeu reprezintă doar cuvinte pe o foaie de hârtie? Este frumusețea lui Dumnezeu doar vorbe goale? Nu! Cu siguranță că nu! Supremația lui Dumnezeu, măreția, sfințenia, toleranța, iubirea Lui și așa mai departe – toate aceste diferite aspecte ale firii și esenței Lui sunt puse în practică de fiecare dată când Își face lucrarea, sunt încorporate în voia Sa față de om și, de asemenea, sunt reflectate și îndeplinite asupra fiecărei persoane. Indiferent dacă ai simțit acest lucru înainte, Dumnezeu are grijă de fiecare persoană în toate modurile posibile, folosindu-Și inima sinceră, înțelepciunea și diverse metode pentru a încălzi inima fiecărei persoane și de a trezi spiritul fiecărei persoane. Acesta este un fapt indiscutabil.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (I)” în Cuvântul Se arată în trup

139. Dumnezeu a creat omenirea; indiferent dacă oamenii au fost corupți sau dacă Îl urmează, El tratează ființele umane ca pe cei dragi ai Săi – sau, cum ar spune ființele umane, oamenii cei mai dragi Lui – și nu ca pe jucăriile Sale. Deși Dumnezeu spune că El este Creatorul și că omul este creația Sa, ceea ce poate suna de parcă există o oarecare diferență de rang, realitatea este că tot ce a făcut Dumnezeu pentru omenire depășește cu mult o relație de această natură. Dumnezeu iubește omenirea, are grijă și Se preocupă de aceasta, și Se îngrijește de ea fără încetare. El nu simte niciodată în inima Sa că aceasta este o lucrare în plus sau ceva ce merită o mare răsplată. Nici nu simte că mântuirea omenirii, alimentarea oamenilor și faptul că le oferă totul reprezintă o contribuție uriașă pentru omenire. El Se îngrijește pur și simplu de omenire în tăcere și în liniște, în propriul Său mod și prin propria Sa esență și ceea ce El are și ce este. Indiferent cât de multă grijă și cât de mult ajutor primește omenirea de la El, Dumnezeu nu Se gândește la asta niciodată, nici nu încearcă să-Și asume meritul. Acest lucru este determinat de esența lui Dumnezeu și este, de asemenea, o exprimare adevărată a firii Lui. Motiv pentru care, indiferent dacă este în Biblie sau în alte cărți, Dumnezeu nu Își exprimă gândurile și nu descrie sau declară către oameni motivele pentru care face aceste lucruri sau de ce Îi pasă atât de mult de omenire, pentru a face omenirea să fie recunoscătoare față de El sau să-L laude. Chiar și când este rănit, când inima Sa este extrem de îndurerată, El nu uită niciodată responsabilitatea sau grija Sa față de omenire, și, în tot acest timp, suportă această rană și durere singur în tăcere. Din contră, Dumnezeu continuă să Se îngrijească de omenire așa cum o face întotdeauna. Deși oamenii Îl laudă deseori sau sunt martori pentru El, niciunul dintre aceste comportamente nu este cerut de Dumnezeu. Asta deoarece El nu intenționează niciodată ca lucrurile bune pe care le face pentru omenire să fie date la schimb pentru recunoștință sau pentru ca acestea să fie răsplătite. Pe de altă parte, cei care se tem de Dumnezeu și resping răul, cei care Îl urmează cu adevărat pe Dumnezeu, Îl ascultă și Îi sunt loiali și cei care I se supun – aceștia sunt oameni care vor primi deseori binecuvântările Lui și El va acorda astfel de binecuvântări fără rezerve. Mai mult, binecuvântările pe care oamenii le primesc de la El sunt deseori dincolo de imaginația lor și, de asemenea, dincolo de orice pot da la schimb ființele umane pentru ceea ce au făcut sau pentru prețul pe care l-au plătit.

Fragment din „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (I)” în Cuvântul Se arată în trup

140. Soarta omului este hotărâtă de atitudinea lui față de Dumnezeu

Dumnezeu este un Dumnezeu viu şi, la fel cum oamenii se comportă diferit în diverse situaţii, atitudinea lui Dumnezeu faţă de aceste comportamente este diferită pentru că El nu e nici marionetă, nici vid. A ajunge să cunoşti atitudinea lui Dumnezeu este un scop nobil pentru omenire. Oamenii ar trebui să înveţe cum, cunoscând atitudinea lui Dumnezeu, pot cunoaşte firea lui Dumnezeu şi înţelege inima Lui, puţin câte puţin. Când ajungi să înţelegi inima lui Dumnezeu puţin câte puţin, nu vei considera că a te teme de Dumnezeu şi a te feri de rău sunt lucruri greu de îndeplinit. Mai mult, când Îl înţelegi pe Dumnezeu, e puţin probabil să tragi concluzii despre El. Când încetezi să tragi concluzii despre Dumnezeu, e puţin probabil să-L ofensezi şi, pe nesimţite, Dumnezeu te va călăuzi către a avea o cunoaştere a Lui şi, drept urmare, te vei teme de Dumnezeu în inima ta. Vei înceta să-L mai defineşti pe Dumnezeu folosind doctrinele, slovele şi teoriile pe care ţi le-ai însuşit. Mai degrabă, căutând mereu intenţiile lui Dumnezeu în toate lucrurile, fără să-ţi dai seama, vei deveni o persoană pe placul lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Dumnezeu este nevăzută şi de neatins de omenire, dar, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, acţiunile fiecărui om în parte, laolaltă cu atitudinea lor faţă de El – acestea nu sunt doar palpabile pentru Dumnezeu, ci şi vizibile. Aceasta e ceva ce toată lumea ar trebui să recunoască şi să înţeleagă clar. Poate că te întrebi mereu: „Ştie Dumnezeu ce fac aici? Ştie Dumnezeu la ce mă gândesc acum? Poate că ştie, poate că nu.” Dacă adopţi acest fel de punct de vedere, urmându-L pe Dumnezeu şi crezând în El, dar îndoindu-te de lucrarea şi existenţa Lui, atunci, mai devreme sau mai târziu, va veni o zi când Îl vei mânia, pentru că deja te clatini pe marginea unei prăpăstii periculoase. Am văzut oameni care au crezut în Dumnezeu timp de mulţi ani, dar tot n-au câştigat dobândit adevărului şi nici nu înţeleg voia lui Dumnezeu. Viața și statura lor nu fac niciun progres, aderând doar la doctrinele cele mai superficiale. Asta pentru că aceşti oameni nu au luat niciodată cuvântul lui Dumnezeu drept propria viaţă şi niciodată nu au întâmpinat şi acceptat existenţa Lui. Crezi că Dumnezeu vede astfel de oameni şi e plin de bucurie? Îl mângâie ei? În cazul acesta, metoda credinţei oamenilor în Dumnezeu e cea care hotărăşte soarta lor. Indiferent dacă întrebarea e cum Îl cauţi pe Dumnezeu sau cum Îl tratezi pe Dumnezeu, atitudinea ta e lucrul cel mai important. Nu-L neglija pe Dumnezeu ca şi cum ar fi un vid în ceafa ta. Gândeşte-te mereu la Dumnezeul credinţei tale ca la un Dumnezeu viu, un Dumnezeu real. El nu se află acolo, sus, în al treilea Cer, neavând nimic de făcut. Mai degrabă, El Se uită mereu în inimile tuturor, văzând ce pui la cale, analizând fiecare cuvinţel şi fiecare faptă mică, cum te comporţi şi care este atitudinea ta faţă de Dumnezeu. Indiferent dacă eşti dispus sau nu să te încredinţezi lui Dumnezeu, întregul tău comportament, ideile şi gândurile tale cele mai intime sunt înaintea lui Dumnezeu, fiind cercetate de El. În funcţie de comportamentul tău, în funcţie de faptele tale şi în funcţie de atitudinea ta faţă de Dumnezeu, părerea Lui despre tine şi atitudinea Lui faţă de tine se schimbă în mod constant. Aş vrea să ofer nişte sfaturi celor care s-ar pune ca nişte copilaşi în mâinile lui Dumnezeu, ca şi cum El ar trebui să te adore, ca şi cum El nu ar putea niciodată să te părăsească, ca şi cum atitudinea Lui faţă de tine e fixă şi nu s-ar putea schimba niciodată: nu mai visa! Dumnezeu e drept în felul în care tratează pe fiecare om în parte. El abordează cinstit lucrarea de cucerire şi de mântuire a omenirii. Aceasta este gestionarea Lui. El îl tratează pe fiecare om în mod serios, nu ca pe un animal de companie cu care să Se joace. Iubirea lui Dumnezeu pentru om nu este una de genul care răsfaţă sau răzgâie; mila şi toleranţa Lui faţă de omenire nu este indulgentă sau neatentă. Dimpotrivă, iubirea lui Dumnezeu pentru omenire e menită să preţuiască, să compătimească şi să respecte viaţa; mila şi toleranţa Lui transmit aşteptările Lui de la oameni; mila şi toleranţa Lui sunt ceea ce îi trebuie umanităţii pentru a supravieţui. Dumnezeu este viu şi există efectiv; atitudinea Lui faţă de omenire este principială, nu este deloc o regulă dogmatică şi se poate schimba. Voia Lui pentru umanitate se schimbă treptat şi se transformă cu timpul, în funcţie de împrejurări şi de atitudinea fiecărui om în parte. Aşadar, ar trebui să-ţi fie foarte clar asta şi să înţelegi că esenţa lui Dumnezeu este imuabilă, iar firea Lui va apărea în momente şi contexte diferite. Poate că tu nu crezi că aceasta este o chestiune serioasă şi foloseşti propriile concepţii pentru a-ţi imagina cum ar trebui să facă Dumnezeu lucrurile. Dar există momente în care adevărat e tocmai opusul punctului tău de vedere şi, folosind propriile concepţii pentru a încerca să-L măsori pe Dumnezeu, L-ai mâniat deja. Aceasta pentru că Dumnezeu nu operează aşa cum crezi tu că o face şi Dumnezeu nu va trata această chestiune aşa cum spui tu că o va face. Aşa că îţi amintesc să fii atent şi prudent în abordarea ta faţă de tot ceea ce te înconjoară şi să înveţi cum să urmezi principiul de a merge pe calea lui Dumnezeu în toate lucrurile – temându-te de Dumnezeu şi ferindu-te de rău. Trebuie să elaborezi o înţelegere fermă a chestiunilor cu privire la voia şi atitudinea lui Dumnezeu; să găseşti oameni luminaţi care să ţi le comunice şi să cauţi cinstit. Să nu-L vezi pe Dumnezeul credinţei tale drept o marionetă – judecând arbitrar, ajungând la concluzii arbitrare, netratându-L pe Dumnezeu cu respectul pe care El îl merită. În procesul mântuirii lui Dumnezeu, când El îţi defineşte rezultatul, indiferent dacă El îţi acordă milă sau toleranţă sau judecată şi mustrare, atitudinea Lui faţă de tine nu e fixă. Depinde de atitudinea ta faţă de Dumnezeu şi de cum Îl înţelegi. Nu lăsa ca un aspect trecător al cunoaşterii sau al felului în care Îl înțelegi pe Dumnezeu să-L definească pentru totdeauna. Nu crede într-un Dumnezeu mort; crede într-unul viu. 

Fragment din „Cum să cunoaștem firea lui Dumnezeu și rezultatul lucrării Sale” în Cuvântul Se arată în trup

141. Credința în destin nu este un substitut al cunoașterii suveranității Creatorului

După ce L-ați urmat atâția ani pe Dumnezeu, există vreo diferență substanțială între cunoașterea voastră despre destin și aceea a oamenilor lumești? Ați înțeles cu adevărat predestinarea Creatorului și ați ajuns cu adevărat să cunoașteți suveranitatea Creatorului? Unii oameni au o înțelegere profundă, interiorizată a expresiei „asta-i soarta”, totuși ei nu cred nici în cea mai mică măsură în suveranitatea lui Dumnezeu, nu cred că soarta omenească este aranjată și orchestrată de Dumnezeu și nu sunt dispuși să se supună suveranității lui Dumnezeu. Asemenea oameni sunt ca și naufragiați în ocean, aruncați încoace și încolo de valuri, plutind odată cu curentul, fără altă opțiune decât aceea de a aștepta pasiv și a se resemna în fața sorții. Totuși, ei nu recunosc faptul că soarta omenească este supusă suveranității lui Dumnezeu; ei nu pot ajunge să cunoască suveranitatea lui Dumnezeu din proprie inițiativă și, astfel, să obțină cunoașterea autorității lui Dumnezeu, să se supună orchestrațiilor și aranjamentelor lui Dumnezeu, să înceteze să mai opună rezistență destinului și să trăiască în grija, protecția și călăuzirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acceptarea sorții nu este același lucru cu supunerea față de suveranitatea Creatorului; credința în destin nu înseamnă că o persoană acceptă, recunoaște și cunoaște suveranitatea Creatorului; credința în destin este doar recunoașterea acestui fapt și a acestui fenomen extern, ceea ce este diferit de a ști cum Creatorul stăpânește destinul omenirii, de a recunoaște că Creatorul este sursa dominației asupra destinelor tuturor lucrurilor și, mai mult, de a se supune orchestrațiilor și aranjamentelor Creatorului pentru soarta omenirii. Dacă o persoană crede numai în destin – chiar are sentimente puternice în această privință – dar nu este prin aceasta capabilă să cunoască, recunoască, să se supună și să accepte suveranitatea Creatorului asupra destinului omenirii, atunci viața sa va fi, cu toate acestea, o tragedie, o viață trăită în zadar, un vid; acea persoană va fi în continuare incapabilă să devină supusă dominației Creatorului, să devină o ființă umană creată în adevăratul sens al cuvântului și să se bucure de aprobarea Creatorului. O persoană care cunoaște și experimentează cu adevărat suveranitatea Creatorului ar trebui să fie într-o stare activă, nu într-una pasivă și neajutorată. Acceptând în același timp că toate lucrurile sunt predestinate, acea persoană ar trebui să dețină o definiție corectă a vieții și a destinului: faptul că fiecare viață este supusă suveranității Creatorului. Când cineva privește în urmă la drumul pe care a umblat, când cineva își reamintește fiecare fază a călătoriei sale, acea persoană vede că la fiecare pas, indiferent dacă drumul său a fost anevoios sau lin, Dumnezeu i-a călăuzit calea, planificând-o. Ceea ce a condus, pe neștiute, acea persoană până astăzi au fost aranjamentele meticuloase ale lui Dumnezeu, planificarea Lui atentă. Să fii capabil să accepți suveranitatea Creatorului, să-I primești mântuirea – ce mare noroc este acesta! Dacă atitudinea unei persoane față de soartă este pasivă, aceasta dovedește că această persoană opune rezistență la tot ceea ce a aranjat Dumnezeu pentru ea, faptul că nu are o atitudine supusă. Dacă atitudinea unei persoane față de suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc este activă, atunci când acea persoană privește înapoi la călătoria sa, când ajunge cu adevărat să dea piept cu suveranitatea lui Dumnezeu, acea persoană va dori cu mai multă sinceritate să se supună tuturor lucrurilor pe care le-a aranjat Dumnezeu, va avea mai multă hotărâre și încredere să-L lase pe Dumnezeu să-i orchestreze soarta, să înceteze să se mai răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Pentru că cineva vede că atunci când nu înțelege soarta, când nu înțelege suveranitatea lui Dumnezeu, când merge de bunăvoie bâjbâind înainte, șovăind și clătinându-se prin ceață, călătoria este prea dificilă, prea sfâșietoare. Deci, când oamenii recunosc suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc, cei deștepți aleg să îl cunoască și să îl accepte, să spună adio zilelor dureroase când încercau să-și construiască o viață bună cu propriile lor mâini, în loc să continue să se lupte împotriva sorții și să-și urmărească așa-zisele lor scopuri în viață în felul lor. Când o persoană nu are Dumnezeu, când nu-L poate vedea, când nu poate recunoaște limpede suveranitatea lui Dumnezeu, fiecare zi este lipsită de sens, lipsită de valoare, nefericită. Oriunde ar fi, orice meserie ar avea, mijloacele de trai și urmărirea propriilor țeluri ale acelei persoane nu-i aduc decât durere nesfârșită și suferință imposibil de alinat, în așa fel încât nu poate suporta să privească înapoi. Numai când cineva acceptă suveranitatea Creatorului, se supune orchestrațiilor și aranjamentelor Lui și caută viața omenească adevărată, acea persoană se va elibera treptat de toată durerea și suferința, se va scutura de toată deșertăciunea vieții.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

142. Numai cei care se supun suveranității Creatorului pot atinge adevărata libertate

Pentru că oamenii nu recunosc orchestrațiile lui Dumnezeu și suveranitatea lui Dumnezeu, ei înfruntă întotdeauna sfidător destinul, cu o atitudine rebelă și vor mereu să arunce la o parte autoritatea și suveranitatea lui Dumnezeu și lucrurile pe care le-a pregătit soarta, sperând în zadar să-și schimbe circumstanțele actuale și să-și modifice destinul. Dar ei nu pot reuși niciodată, sunt împiedicați la fiecare pas. Această luptă, care are loc adânc în sufletul cuiva, este dureroasă; durerea este imposibil de uitat și, în același timp, îi irosește viața acestei persoane. Care este cauza acestei dureri? Este din cauza suveranității lui Dumnezeu sau pentru că o persoană s-a născut fără noroc? Evident, niciuna din acestea nu este adevărată. La bază, este din cauza cărărilor pe care apucă oamenii, a felurilor în care oamenii aleg să-și trăiască viața. Unii oameni s-ar putea să nu fi realizat aceste lucruri. Dar când cunoști cu adevărat, când ai ajuns cu adevărat să recunoști că Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinului omenesc, când ai înțeles cu adevărat că tot ceea Dumnezeu a planificat și hotărât pentru tine este un mare avantaj și este o mare protecție, atunci simți că durerea ta se calmează treptat și devii cu totul relaxat, liber, eliberat. Judecând după starea majorității oamenilor, cu toate că la nivel subiectiv ei nu doresc să continue să trăiască așa cum o făceau înainte, cu toate că vor alinarea durerii, în mod obiectiv, ei nu pot cu adevărat să dea piept cu valoarea practică și sensul suveranității Creatorului asupra destinului omenesc, nu pot recunoaște și nu se pot supune cu adevărat suveranității Creatorului, cu atât mai puțin să știe cum să caute și să accepte orchestrațiile și aranjamentele Creatorului. Așadar, dacă oamenii nu pot recunoaște cu adevărat faptul că Creatorul deține suveranitatea asupra destinului omenesc și asupra tuturor lucrurilor omenești, dacă nu se pot supune cu adevărat dominației Creatorului, atunci le va fi dificil să nu fie conduși și împiedicați de ideea că „soarta cuiva este în propriile sale mâini,” le va fi dificil să se scuture de durerea luptei lor intense împotriva destinului și a autorității Creatorului și, inutil de menționat, le va fi de asemenea greu să devină cu adevărat eliberați și liberi, să devină oameni care Îl venerează pe Dumnezeu. Există o cale, cea mai simplă, ca o persoană să se elibereze din această stare: să-și ia adio de la stilul său de viață anterior, să spună adio scopurilor sale anterioare în viață, să-și rezume și analizeze stilul de viață, viziunea asupra vieții, căutările, dorințele și idealurile anterioare și apoi să le compare cu voința lui Dumnezeu și cerințele Lui față de om și să vadă dacă vreuna dintre acestea se potrivește cu voința și cerințele lui Dumnezeu, dacă vreuna dintre ele oferă valorile corecte ale vieții, duce la înțelegerea mai profundă a adevărului și permite persoanei să trăiască cu umanitate și înfățișare omenească. Când investighezi în mod repetat și despici cu atenție diferitele scopuri în viață pe care le urmăresc oamenii și diferitele lor moduri de a trăi, vei descoperi că niciunul dintre ele nu se potrivește cu intenția originară a Creatorului atunci când El a creat omenirea. Toate acestea îi îndepărtează pe oameni de suveranitatea și grija Creatorului; toate sunt gropi în care cade omenirea și care îi duc pe oameni spre iad. După ce recunoști acest lucru, sarcina ta este să-ți lași deoparte vechile perspective asupra vieții, să stai departe de diferitele capcane, să-L lași pe Dumnezeu să-Și asume răspunderea asupra vieții tale și să facă aranjamente pentru tine, să încerci doar să te supui orchestrațiilor și călăuzirii lui Dumnezeu, să nu ai vreo alternativă și să devii o persoană care Îl venerează pe Dumnezeu. Sună ușor, dar este un lucru greu de făcut. Unii oameni pot îndura durerea acestui lucru, alții nu pot. Unii sunt dispuși să se supună, alții nu sunt dispuși. Celor care nu sunt dispuși le lipsește dorința și hotărârea de a face acest lucru; sunt în mod evident conștienți de suveranitatea lui Dumnezeu, știu foarte clar că Dumnezeu este cel care planifică și rânduiește soarta omenească, și totuși ei încă se zbat și se luptă, încă nu sunt resemnați să-și lase destinele în palma lui Dumnezeu și să supună suveranității lui Dumnezeu și, mai mult chiar, sunt deranjați de orchestrațiile și aranjamentele lui Dumnezeu. Așa că vor exista mereu oameni care vor să vadă cu ochii lor de ce sunt capabili; ei vor să-și modifice destinul cu propriile lor mâini sau să obțină fericirea prin propria lor putere, să vadă dacă pot trece peste limitele autorității lui Dumnezeu și dacă se pot ridica deasupra suveranității lui Dumnezeu. Mâhnirea omului nu este faptul că omul caută o viață fericită, că urmărește faima și averea și că se luptă împotriva propriului destin prin ceață, ci faptul că, după ce a văzut existența Creatorului, după ce a aflat faptul că Creatorul deține suveranitatea asupra destinului omenesc, tot nu-și poate îndrepta căile, nu-și poate trage picioarele afară din mâl, ci își împietrește inima și persistă în greșelile lui. Ar prefera mai degrabă să se zvârcolească în noroi în continuare, luptând cu încăpățânare împotriva suveranității Creatorului, opunându-i rezistență până la capăt, fără cea mai mică fărâmă de pocăință, și doar când zace zdrobit și însângerat se hotărăște în sfârșit să renunțe și să se întoarcă. Aceasta este adevărata durere a omenirii. Așa că spun, cei care aleg să se supună sunt înțelepți, iar cei care aleg să evadeze sunt îndărătnici.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

143. O viață în căutarea faimei și a averii va lăsa o persoană neputincioasă în fața morții

Datorită suveranității și predestinării Creatorului, un suflet singuratic care a pornit fără nimic al său obține părinți și o familie, șansa de a deveni un membru al rasei umane, șansa de a experimenta viața omenească și de a vedea lumea; și mai obține și șansa de a experimenta suveranitatea Creatorului, de a cunoaște minunăția creației Creatorului și, mai mult decât orice, de a cunoaște și a se supune autorității Creatorului. Dar majoritatea oamenilor nu profită de această oportunitate rară și trecătoare. O persoană își irosește energia de o viață luptând împotriva destinului, își pierde tot timpul agitându-se în încercarea de a-și hrăni familia și oscilând între avere și statut. Lucrurile pe care le prețuiesc oamenii sunt familia, banii și faima; ei le consideră pe acestea cele mai valoroase lucruri în viață. Toți oamenii se plâng de soarta lor, totuși încearcă să trimită într-un ungher al minții întrebările pe care este cel mai imperativ să le cerceteze și să le înțeleagă: de ce trăiește omul, cum ar trebui să trăiască omul și care sunt valoarea și sensul vieții. Cu toate acestea, întreaga lor viață, oricâți ani ar însemna aceasta, ei doar aleargă în căutarea faimei și a averii, până când tinerețea lor s-a dus, până când devin cărunți și plini de riduri, până când văd că faima și averea nu pot opri alunecarea cuiva spre senilitate, că banii nu pot umple golul inimii, până când înțeleg că nimeni nu este exceptat de la legea nașterii, a îmbătrânirii, a bolii și a morții, că nimeni nu poate scăpa de ce i-a pregătit soarta. Numai atunci când sunt siliți să se confrunte cu ultimul moment critic al vieții, înțeleg cu adevărat că indiferent dacă o persoană deține milioane în proprietăți, indiferent dacă e privilegiat și de rang înalt, nimeni nu poate scăpa de moarte, fiecare persoană se va întoarce la poziția sa originară: un suflet solitar, fără nimic al său. Când cineva are părinți, crede că părinții săi sunt totul; când cineva deține proprietăți, consideră că banii sunt temeiul său, că sunt capitalul său în viață; când oamenii au statut, ei se agață strâns de el și și-ar risca viețile de dragul lui. Numai atunci când oamenii sunt aproape să renunțe la această lume își dau seama că lucrurile pe care și-au irosit viața urmărindu-le nu sunt nimic altceva decât nori trecători, nimic de care se pot ține, nimic ce pot lua cu ei, nimic ce îi poate scuti de moarte, nimic care să poată oferi companie sau consolare unui suflet singuratic pe drumul său înapoi; și, mai puțin decât orice, nimic din ceea ce poate oferi unei persoane mântuire, din ceea ce îi poate permite să transcendă moartea. Faima și averea pe care le obține cineva în lumea materială îi oferă acestei persoane satisfacție temporară, plăcere trecătoare, o senzație falsă de lejeritate și o face să-și rătăcească drumul. Și astfel, oamenii, în timp ce se zvârcolesc în imensa mare a omenirii, tânjind după pace, confort și liniște sufletească, sunt acaparați iar și iar sub valuri. Când oamenii încă mai trebuie să înțeleagă întrebările pe care este cel mai crucial să le înțeleagă – de unde vin, de ce trăiesc, unde se duc și așa mai departe – ei sunt seduși de faimă și avere, îndrumați greșit, controlați de ele, pierduți în mod irevocabil. Timpul zboară, anii trec cât ai clipi din ochi; înainte de a-și da seama, omul trebuie să-și ia adio de la cei mai buni ani ai vieții sale. Când i se apropie despărțirea de lume, acesta ajunge la înțelegerea treptată a faptului că totul pe lume se îndepărtează, că nu se mai poate agăța de lucrurile pe care le deține; apoi simte cu adevărat că nu mai deține absolut nimic, ca un bebeluș plângăcios care abia a apărut pe lume. În acest moment, acesta este silit să cugete la ceea ce a făcut în viață, cât valorează existența, ce înseamnă, de ce a venit pe lume; și, în acest moment, își dorește din ce în ce mai mult să știe dacă există cu adevărat o viață viitoare, dacă raiul există cu adevărat, dacă există cu adevărat pedeapsă… Cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât vrea mai mult să înțeleagă despre ce este vorba cu adevărat în viață, cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât inima îi pare mai goală, cu cât o persoană se apropie de moarte, cu atât mai neputincioasă se simte; și așa, frica de moarte a cuiva crește pe zi ce trece. Sunt două motive pentru care oamenii se comportă astfel pe măsură ce se apropie de moarte: în primul rând, sunt pe cale să-și piardă faima și averea de care au depins viețile lor, sunt pe cale să lase în urmă tot ceea ce este vizibil în lume; și, în al doilea rând, sunt pe cale să se confrunte, de unii singuri, cu o lume nefamiliară, un tărâm misterios, necunoscut, unde se tem să pună piciorul, unde nu îi au pe cei dragi și nu au mijloace de sprijin. Din aceste două motive, oricine se confruntă cu moartea se simte tulburat, experimentează o panică și o senzație de neputință pe care nu au mai cunoscut-o vreodată. Numai atunci când oamenii chiar ajung în acest punct își dau seama că primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă cineva, atunci când pune piciorul pe acest pământ, este de unde vin ființele umane, de ce trăiesc oamenii, cine dictează soarta omenirii, cine are grijă de existența umană și cine are suveranitatea asupra ei. Acestea sunt adevăratele bunuri de preț în viață, baza esențială pentru supraviețuirea omenească, nu să înveți cum să te îngrijești de familie sau cum să obții faimă și avere, nu să înveți cum să ieși în evidență din mulțime sau cum să trăiești o viață mai prosperă, cu atât mai puțin să înveți cum să excelezi și cum să concurezi cu succes cu alții. Cu toate că diferitele abilități de supraviețuire pe care oamenii își petrec viețile stăpânindu-le pot oferi o abundență de conforturi materiale, ele nu aduc niciodată adevărata pace și consolare inimii cuiva, ci îi fac constant pe oameni să-și piardă direcția, să aibă dificultăți în a se controla, să rateze fiecare oportunitate de a învăța sensul vieții; și creează un curent subteran de probleme despre cum să înfrunți corespunzător moartea. Astfel, viețile oamenilor sunt ruinate. Creatorul îi tratează pe toți corect, dându-le tuturor o viață întreagă de oportunități să Îi experimenteze și să Îi cunoască suveranitatea, totuși doar atunci când se apropie moartea, când spectrul morții plutește deasupra cuiva, acesta începe să vadă lumina – și atunci este prea târziu.

Oamenii își petrec viețile alergând după bani și faimă; se agață de aceste paie, gândindu-se că sunt singurele lor mijloace de sprijin, ca și cum dacă le au ar putea continua să trăiască, s-ar putea scuti de moarte. Dar numai atunci când se apropie de moarte își dau seama cât de îndepărtate sunt lucrurile acestea de ei, cât de slabi sunt în fața morții, cât de ușor se fărâmă, cât de singuri și de neajutorați sunt, neavând unde să se întoarcă. Își dau seama că viața nu poate fi cumpărată cu bani sau cu faimă, că indiferent cât de bogată este o persoană, indiferent cât de înaltă este poziția sa, toți oamenii sunt la fel de săraci și de nesemnificativi în fața morții. Își dau seama că banii nu pot cumpăra viața, că faima nu poate șterge moartea, că nici banii nici faima nu pot prelungi viața cuiva nici măcar cu un singur minut, cu o singură secundă. Cu cât oamenii se simt mai mult așa, cu atât tânjesc mai tare să continue să trăiască; cu cât oamenii se simt mai mult așa, cu atât sunt mai îngroziți de apropierea morții. Numai în acest moment își dau seama cu adevărat că viețile nu le aparțin, nu sunt ale lor, să le poată controla, și că nimeni nu are nimic de spus în privința vieții sau a morții cuiva, toate acestea sunt dincolo de controlul lor.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

144. Vino sub stăpânirea Creatorului și înfruntă moartea cu calm

În momentul în care se naște o persoană, un suflet singuratic își începe experiența vieții pe pământ, experiența autorității Creatorului, pe care Creatorul a aranjat-o pentru el. Inutil de precizat, pentru persoană, pentru suflet, aceasta este o oportunitate excelentă de a câștiga cunoașterea suveranității Creatorului, de a ajunge să-I cunoască autoritatea și de a o experimenta personal. Oamenii își trăiesc viețile sub legile destinului proiectate pentru ei de către Creator, și, pentru orice ființă rațională cu conștiință, acceptarea suveranității Creatorului și cunoașterea autorității Lui în decursul celor câteva decenii pe pământ nu sunt lucruri dificil de făcut. Așadar, ar trebui să fie foarte ușor pentru fiecare persoană să recunoască, prin propriile sale experiențe de viață de-a lungul a câteva decenii, că toate destinele omenești sunt predestinate, și să înțeleagă sau să sintetizeze ce înseamnă să trăiești. În același timp când o persoană adoptă aceste lecții de viață, aceasta va ajunge treptat să înțeleagă de unde vine viața, să priceapă de ce are nevoie inima cu adevărat, ce o va duce pe cărarea adevărată a vieții, care s-ar cuveni să fie misiunea și țelurile unei vieți omenești; și va recunoaște treptat faptul că dacă cineva nu-L venerează pe Creator, dacă nu vine sub stăpânirea Lui, atunci, în momentul în care se confruntă cu moartea – când un suflet este pe cale să apară încă o dată înaintea Creatorului – inima sa se va umple de groază nemărginită și neliniște. Dacă o persoană a existat pe lume pentru câteva decenii și totuși nu a ajuns să știe de unde vine viața omenească, nu a recunoscut încă în palma cui stă soarta omenească, atunci nu este de mirare că acea persoană nu va fi în stare să înfrunte moartea cu calm. O persoană care a câștigat cunoașterea suveranității Creatorului după ce a trăit câteva decenii de viață este o persoană cu o apreciere corectă a sensului și valorii vieții; o persoană cu o cunoaștere profundă a scopului vieții, cu experiență reală și înțelegere a suveranității Creatorului și, mai mult chiar, o persoană care este capabilă să se supună autorității Creatorului. O asemenea persoană înțelege sensul creației omenirii de către Dumnezeu, înțelege că omul ar trebui să-L venereze pe Creator, că tot ceea ce deține fiecare om provine de la Creator și se va întoarce la El într-o zi nu prea îndepărtată din viitor; o asemenea persoană înțelege că Creatorul aranjează nașterea omului și are suveranitate asupra morții omului, și că atât viața, cât și moartea sunt predestinate de autoritatea Creatorului. Așadar, când cineva înțelege cu adevărat aceste lucruri, acesta va fi în mod natural în stare să înfrunte moartea cu calm, să lase la o parte toate posesiunile lumești cu calm, să accepte și să se supună bucuros la tot ceea ce urmează și să întâmpine ultimul moment critic al vieții pregătit de către Creator, în loc să se teamă orbește de el și să se lupte împotriva lui. Dacă o persoană privește viața ca pe o oportunitate de a experimenta suveranitatea Creatorului și de a ajunge să-I cunoască autoritatea, dacă o persoană își vede viața ca pe o șansă rară de a-și face datoria ca ființă omenească creată și de a-și îndeplini misiunea, atunci acea persoană va avea, în mod necesar, perspectiva corectă asupra vieții, va avea o viață binecuvântată și călăuzită de către Creator, va păși în lumina Creatorului, va cunoaște suveranitatea Creatorului, va veni sub stăpânirea Lui, va deveni martor al faptelor Lui miraculoase și al autorității Sale. Nu mai trebuie menționat, o asemenea persoană va fi, în mod necesar, iubită și acceptată de către Creator, și numai o asemenea persoană poate menține o atitudine calmă în privința morții, poate întâmpina cu bucurie momentul critic final al vieții. Iov a avut în mod evident genul acesta de atitudine față de moarte; a fost în postura de a accepta cu bucurie momentul critic final al vieții și și-a adus călătoria de o viață la un final lin, terminându-și misiunea în viață, el s-a întors alături de Creator.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

145. Doar acceptând suveranitatea Creatorului se poate întoarce cineva alături de El

Când cineva nu are o cunoaștere limpede și experiența suveranității lui Dumnezeu și a aranjamentelor Lui, cunoașterea acestei persoane despre soartă și moarte va fi în mod necesar incoerentă. Oamenii nu pot vedea clar că totul stă în palma lui Dumnezeu, nu își dau seama că Dumnezeu deține controlul și suveranitatea asupra lor, nu recunosc că omul nu poate înlătura sau scăpa de o asemenea suveranitate; și astfel, atunci când se află în fața morții, nu există sfârșit pentru ultimele lor cuvinte, griji și regrete. Sunt trași în jos de atâta bagaj, de atâta reticență, de atâta confuzie, și toate acestea îi fac să se teamă de moarte. Pentru orice persoană născută pe această lume, nașterea sa este necesară și moartea, inevitabilă, și nimeni nu poate depăși acest curs. Dacă cineva dorește să se despartă de această lume fără durere, dacă dorește să fie în stare să înfrunte momentul critic final al vieții fără reticență sau îngrijorare, singura modalitate este să plece fără regrete. Și singura modalitate de a pleca fără regrete este să cunoască suveranitatea Creatorului, să Îi cunoască autoritatea și să li se supună. Numai așa se poate ține cineva la distanță de vrajbele omenești, de rău, de robia Satanei; numai așa poate cineva să trăiască o viață ca a lui Iov, călăuzită și binecuvântată de către Creator; o viață liberă și eliberată, o viață cu valoare și sens, o viață care este sinceră și deschisă; numai așa se poate cineva supune, ca Iov, să fie pus la încercare și supus lipsurilor de către Creator, să se supună orchestrațiilor și aranjamentelor Creatorului; numai așa poate cineva să-L venereze pe Creator toată viața sa și să câștige lauda Lui, așa cum a făcut Iov, și să-I audă vocea, să-L vadă apărând; numai așa poate cineva să trăiască și să moară fericit, ca Iov, fără durere, fără griji, fără regrete; numai așa poate cineva să trăiască în lumină, ca Iov, să treacă de fiecare dintre momentele critice ale vieții în lumină, să-și termine lin călătoria în lumină, să-și îndeplinească cu succes misiunea – să experimenteze, să învețe și ajungă să cunoască suveranitatea Creatorului în calitate de ființă creată – și să se stingă în lumină și să stea pe vecie alături de Creator, ca ființă umană creată, lăudată de El.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

146. Conform legilor normale ale existenței omenești, cu toate că este un proces foarte lung de când cineva se întâlnește pentru prima dată cu subiectul cunoașterii suveranității Creatorului și până în punctul în care este capabil să recunoască realitatea suveranității Creatorului, și de acolo până la punctul la care este capabil să i se supună, dacă cineva chiar socotește anii, nu sunt mai mult de treizeci sau patruzeci în timpul cărora o persoană are șansa de a obține aceste răsplăți. Și adesea oamenii se lasă ademeniți de dorințele și ambițiile lor de a primi binecuvântări; nu mai pot discerne unde se găsește esența vieții omenești, nu înțeleg importanța cunoașterii suveranității Creatorului și, astfel, nu prețuiesc această oportunitate valoroasă de a intra în lumea omenească pentru a experimenta viața omenească, pentru a experimenta suveranitatea Creatorului, și nu înțeleg cât de neprețuit este pentru o ființă creată să primească îndrumarea personală a Creatorului. Așa că spun, acei oameni care doresc ca lucrarea lui Dumnezeu să se termine repede, care doresc ca Dumnezeu să aranjeze sfârșitul omului cât mai curând cu putință, ca ei să poată imediat să privească adevărata Lui persoană și să fie binecuvântați curând, sunt vinovați de cea mai rea formă de nesupunere și nesăbuință extremă. Și aceia care doresc, în timpul lor limitat, să pună mâna pe această oportunitate unică de a cunoaște suveranitatea Creatorului, sunt oamenii înțelepți, cei străluciți. Aceste două dorințe diferite expun două perspective și căutări extrem de diferite: cei care caută binecuvântări sunt egoiști și josnici, ei nu acordă niciun fel de considerație voinței lui Dumnezeu, nu caută niciodată să cunoască suveranitatea lui Dumnezeu, nu doresc niciodată să i se supună, doresc pur și simplu să trăiască așa cum au chef. Ei sunt degenerați lipsiți de griji, ei sunt categoria ce va fi distrusă. Cei care caută să-L cunoască pe Dumnezeu sunt în stare să-și lase deoparte dorințele, sunt dispuși să se supună suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu; ei încearcă să fie genul de oameni care se supun autorității lui Dumnezeu și să-I îndeplinească dorințele lui Dumnezeu. Asemenea oameni trăiesc în lumină, trăiesc în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu; ei vor fi cu siguranță lăudați de către Dumnezeu. Orice ar fi, opțiunea omenească este inutilă, oamenii nu au nimic de spus în privința duratei lucrării lui Dumnezeu. Este mai bine ca oamenii să se pună la mila lui Dumnezeu, să se supună suveranității Lui. Dacă nu te pui la mila Lui, ce poți să faci? Va suferi Dumnezeu o pierdere? Dacă nu te pui la mila Lui, dacă încerci să preiei controlul, faci o alegere prostească și ești singurul care va suferi o pierdere în cele din urmă. Numai dacă oamenii colaborează cu Dumnezeu cât mai curând posibil; numai dacă se grăbesc să-I accepte orchestrațiile, să-I cunoască autoritatea și să înțeleagă tot ceea ce a făcut El pentru ei vor avea speranță, viețile lor nu vor fi trăite în zadar, vor obține mântuirea.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

147. Acceptarea lui Dumnezeu ca unicul tău Stăpân este primul pas în obținerea mântuirii

Adevărurile cu privire la autoritatea lui Dumnezeu sunt adevăruri pe care fiecare persoană trebuie să le privească cu seriozitate, trebuie să le experimenteze și înțeleagă cu inima sa; pentru că aceste adevăruri afectează viața fiecărei persoane, trecutul, prezentul și viitorul fiecărei persoane, momentele cruciale prin care trebuie să treacă fiecare persoană în timpul vieții, cunoașterea omului despre suveranitatea lui Dumnezeu și atitudinea cu care ar trebui să facă față autorității lui Dumnezeu și, în mod natural, destinația finală a fiecărei persoanei. Așadar, este nevoie de energia unei întregi vieți să le cunoști și să le înțelegi. Când iei în serios autoritatea lui Dumnezeu, când accepți suveranitatea lui Dumnezeu, vei ajunge treptat să realizezi și să înțelegi că autoritatea lui Dumnezeu există cu adevărat. Dar dacă nu recunoști niciodată autoritatea lui Dumnezeu, nu Îi accepți niciodată suveranitatea, atunci indiferent câți ani trăiești, nu vei obține nici cea mai măruntă cunoaștere a suveranității lui Dumnezeu. Dacă nu cunoști și nu înțelegi cu adevărat autoritatea lui Dumnezeu, atunci, când ajungi la capătul drumul, chiar dacă ai crezut în Dumnezeu vreme de decenii, nu vei avea nimic în viața ta cu care să te mândrești, cunoașterea ta cu privire la suveranitatea Lui asupra destinului omenirii va fi, în mod inevitabil, zero. Nu este acesta un lucru foarte trist? Așadar, indiferent de cât de departe ai ajuns în viață, indiferent de vârsta ta, indiferent de cât mai ai din călătoria ta, mai întâi trebuie să recunoști autoritatea lui Dumnezeu și să o iei în serios, să accepți faptul că Dumnezeu este unicul tău Stăpân. Obținerea unei cunoașteri limpezi și corecte și înțelegerea acestor adevăruri cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc reprezintă o lecție obligatorie pentru oricine, cheia spre cunoașterea vieții omenești și spre obținerea adevărului, reprezintă viața și lecția de bază de cunoaștere a lui Dumnezeu cu care fiecare se confruntă zi de zi și pe care nimeni nu o poate eluda. Dacă unul dintre voi dorește să apuce pe scurtături pentru a atinge acest scop, atunci îți spun că este imposibil! Dacă vrei să scapi de suveranitatea lui Dumnezeu, acest lucru este și el imposibil! Dumnezeu este singurul Domn al omului, Dumnezeu este singurul Stăpân al destinului omenesc, așa că este imposibil ca omul să-și dicteze propria soartă, imposibil să o depășească. Indiferent cât de grozave sunt abilitățile cuiva, acesta nu poate influența, cu atât mai puțin orchestra, aranja, controla sau schimba destinele celorlalți. Numai Dumnezeu Însuși cel unic dictează toate lucrurile pentru om, pentru că numai El posedă unica autoritate care deține suveranitatea asupra destinului omenesc; și astfel, numai Creatorul este unicul Stăpân al omului. Autoritatea lui Dumnezeu deține suveranitatea nu doar asupra omenirii create, ci și asupra ființelor necreate pe care nu le poate vedea niciun om, deasupra stelelor, deasupra cosmosului. Acesta este un fapt incontestabil, un fapt care există cu adevărat, pe care nu îl poate schimba niciun om sau lucru. Dacă încă ești nemulțumit de lucruri așa cum sunt, crezând că ai vreun talent sau abilitate specială și încă mai crezi că poți avea noroc să-ți schimbi circumstanțele actuale sau să scapi de ele; dacă încerci să-ți schimbi propria soartă prin eforturi omenești, și astfel ieși în evidență față de ceilalți și câștigi faimă și avere; atunci îți spun ție că faci lucrurile dificile pentru tine, nu faci decât să cauți belele, îți sapi singur groapa! Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vei descoperi că ai făcut alegerea greșită și că ți-ai irosit eforturile. Ambiția, dorința ta de a te lupta împotriva sorții și propria ta purtare obraznică te vor duce pe un drum fără întoarcere și vei plăti un preț amar pentru aceasta. Cu toate că acum nu vezi gravitatea consecinței, pe măsură ce experimentezi și apreciezi din ce în ce mai profund adevărul că Dumnezeu este Stăpânul destinului omenesc, vei ajunge încet să înțelegi ceea ce spun astăzi și adevăratele implicații a ceea ce spun. Dacă ai cu adevărat inimă și spirit, dacă ești o persoană care iubește adevărul – acestea depind de tipul de atitudine pe care o adopți față de suveranitatea lui Dumnezeu și față de adevăr. Și, în mod natural, acest fapt determină dacă poți să cunoști și să înțelegi cu adevărat autoritatea lui Dumnezeu. Dacă nu ai perceput niciodată în viața ta suveranitatea lui Dumnezeu și aranjamentele Lui, cu atât mai puțin să recunoști și să accepți autoritatea lui Dumnezeu, atunci vei fi complet inutil, vei fi, fără urmă de îndoială, obiectul detestării și al respingerii lui Dumnezeu, din cauza cărării pe care ai apucat și a alegerilor pe care le-ai făcut. Dar aceia care, în lucrarea lui Dumnezeu, pot accepta încercarea Lui, pot accepta suveranitatea Lui, se pot supune autorității Lui și pot obține treptat experiența reală a cuvintelor Lui, vor fi obținut o cunoaștere reală a autorității lui Dumnezeu, o înțelegere reală a suveranității Lui și vor fi devenit cu adevărat supuși ai Creatorului. Numai asemenea oameni vor fi fost cu adevărat mântuiți. Pentru că ei au cunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, pentru că au acceptat-o, aprecierea și supunerea față de realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc sunt reale și corecte. Când vor fi în fața morții, ei vor putea, ca Iov, să aibă mintea netemătoare de moarte, să se supună orchestrațiilor și aranjamentelor lui Dumnezeu în toate, fără alegere individuală, fără dorință individuală. Numai o asemenea persoană va fi în stare să se întoarcă alături de Creator ca o adevărată ființă omenească creată.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup

148. Cea mai mare diferență între Dumnezeu și omenire este aceea că Dumnezeu stăpânește peste toate lucrurile și asigură toate lucrurile. Dumnezeu este sursa a tot, și omenirea se bucură de toate lucrurile, în timp ce Dumnezeu le asigură. Adică, omul se bucură de toate lucrurile atunci când acceptă viața pe care Dumnezeu o conferă tuturor lucrurilor. Omenirea se bucură de rezultatele creării tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este Stăpânul. Atunci, din perspectiva tuturor lucrurilor, care este diferența dintre Dumnezeu și omenire? Dumnezeu poate vedea limpede modelele de creștere ale tuturor lucrurilor și controlează și domină modelele de creștere ale tuturor lucrurilor. Adică, toate lucrurile sunt în ochii lui Dumnezeu și în aria inspectării Lui. Poate omenirea să vadă toate lucrurile? Ceea ce vede omenirea este limitat – reprezintă doar ceea ce vede în fața ochilor lor. Dacă te urci pe muntele acesta, ceea ce vezi este muntele acesta. Nu poți vedea ce se află de partea cealaltă a muntelui. Dacă te duci la plajă, poți vedea partea aceasta de ocean, dar nu știi cum este cealaltă parte a oceanului. Dacă ajungi la această pădure, poți vedea plantele din fața ochilor tăi și din jurul tău, dar nu poți vedea ceea ce este mai departe. Oamenii nu pot vedea locurile mai înalte, mai îndepărtate și mai adânci. Tot ceea ce pot ei vedea se află în fața ochilor lor și în raza vederii lor. Chiar dacă oamenii cunosc sistemul celor patru anotimpuri dintr-un an și sistemul de creștere al tuturor lucrurilor, ei nu sunt în stare să gestioneze sau să domine toate lucrurile. Pe de altă parte, felul în care Dumnezeu vede toate lucrurile este ca și cum Dumnezeu ar vedea o mașinărie pe care a construit-o personal. Ar cunoaște extrem de bine fiecare piesă componentă. Care îi sunt principiile, care îi sunt sistemele și care îi este scopul – Dumnezeu cunoaște toate aceste lucruri, simplu și limpede. De aceea Dumnezeu este Dumnezeu și omul este om! Chiar dacă omul continuă să cerceteze știința și legile tuturor lucrurilor, aceasta se întâmplă într-o arie redusă, în vreme ce Dumnezeu controlează totul. Pentru om, acest lucru este infinit. Dacă omul cercetează un lucru foarte mărunt pe care l-a făcut Dumnezeu, și-ar putea petrece întreaga viață cercetându-l, fără a obține vreun rezultat real. De aceea, dacă folosești cunoașterea și ceea ce ai învățat ca să-L studiezi pe Dumnezeu, nu vei fi niciodată capabil să-L cunoști sau să-L înțelegi pe Dumnezeu. Dar dacă folosești calea de a căuta adevărul și de a-L căuta pe Dumnezeu, și Îl privești pe Dumnezeu din perspectiva dobândirii cunoașterii de Dumnezeu, atunci într-o zi vei recunoaște că acțiunile și înțelepciunea lui Dumnezeu sunt pretutindeni, și vei mai ști și exact de ce este Dumnezeu numit Stăpânul tuturor lucrurilor și sursa vieții tuturor lucrurilor. Cu cât ai mai mult dintr-o astfel de cunoaștere, cu atât vei înțelege de ce Dumnezeu este numit Stăpânul tuturor lucrurilor. Toate lucrurile și totul, inclusiv tu, primesc constant ciclul neîntrerupt de aprovizionare din partea lui Dumnezeu. Vei fi, de asemenea, în stare să simți clar că în această lume și în această omenire, nu există nimeni în afară de Dumnezeu care să poată avea o asemenea putere și o asemenea substanță pentru a stăpâni, a gestiona și a menține existența tuturor lucrurilor. Când obții o asemenea înțelegere, vei recunoaște cu adevărat că Dumnezeu este Dumnezeul tău. Când ajungi la acest punct, L-ai acceptat cu adevărat pe Dumnezeu și I-ai permis să fie Dumnezeul tău și Stăpânul tău. Când ai o asemenea înțelegere și când viața ta ajunge într-un asemenea punct, Dumnezeu nu te va mai pune la încercare și judeca, nici nu-ți va mai cere nimic, pentru că tu Îl înțelegi pe Dumnezeu, Îi cunoști inima și L-ai acceptat cu adevărat pe Dumnezeu în inima ta. Acesta este un motiv important pentru comunicarea acestor subiecte despre stăpânirea și gestionarea tuturor lucrurilor de către Dumnezeu. Este pentru a le oferi oamenilor mai multă cunoaștere și înțelegere, nu doar pentru a te face să recunoști, ci și pentru a-ți da mai multă cunoaștere practică și înțelegere a acțiunilor lui Dumnezeu.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (VIII)” în Cuvântul Se arată în trup

Anterior:(X) Cuvinte despre a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău

Următorul:(XII) Cuvinte despre a-L cunoaște pe Dumnezeu

Conținuturi Similare