1. Dragostea lui Dumnezeu a fost cu mine în închisoarea întunecată a diavolului

de Yang Yi, provincia Jiangsu

Sunt o creștină din cadrul Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic și sunt o adeptă a lui Dumnezeu Atotputernic de peste zece ani. În acest timp, un lucru pe care nu-l voi uita niciodată este nenorocirea groaznică de când am fost arestată de poliția PCC cu un deceniu în urmă. Pe atunci, în ciuda faptului că am fost torturată și călcată în picioare de demoni malefici și a faptului că am fost în pragul morții de câteva ori, Dumnezeu Atotputernic Și-a folosit mâna puternică pentru a mă îndruma și a mă proteja, pentru a mă readuce la viață și pentru a mă readuce în siguranță… Prin aceasta, am avut cu adevărat experiența transcendenței și măreției forței vitale a lui Dumnezeu și am câștigat bogăția prețioasă a vieții conferite mie de Dumnezeu.

Era 23 ianuarie 2004 (a doua zi a Anului Nou chinezesc). Trebuia să merg să vizitez o soră de la biserică, deoarece avea necazuri și avea nevoie urgentă de ajutor. Pentru că locuia departe, a trebuit să mă trezesc devreme să iau un taxi, ca să mă întorc înapoi în aceeași zi. Am plecat de acasă chiar când se lumina. Nu era aproape nimeni pe străzi, doar muncitorii care făceau curat. Am căutat un taxi neliniștită, dar nu era niciunul în jur. M-am dus la o stație de taxiuri să aștept și am ieșit în șosea să opresc unul, când l-am văzut venind – dar s-a dovedit a fi un autovehicul care aparținea Biroului de Protecția Mediului. M-au întrebat de ce i-am oprit. „Îmi pare rău, a fost o greșeală, am crezut că sunteți un taxi”, am spus. „Noi credem că tu lipeai postere ilegale”, au răspuns. „M-ați văzut făcând așa ceva? Unde sunt posterele pe care le lipeam?”, am spus. Fără să-mi dea ocazia să mă apăr, cei trei s-au repezit la mine și mi-au percheziționat cu forța geanta. Au scotocit prin tot ce aveam în geantă – o copie a unei predici, un blocnotes, un portofel, un telefon mobil și un pager pe care nu-l mai foloseam și așa mai departe. Apoi, s-au uitat mai atent la copia predicii și la blocnotes. Văzând că nu am postere în geantă, au ridicat copia predicii și au spus: „Poate că nu lipeai postere ilegale, dar ești o credincioasă în Dumnezeu Atotputernic.” Apoi, au sunat la Direcția de Religie a Brigăzii Naționale de Securitate. Curând după aceea, au sosit patru persoane de la Brigada Națională de Securitate. Și-au dat seama că sunt o credincioasă în Dumnezeu Atotputernic imediat ce au văzut lucrurile din geanta mea. Fără a mă lăsa să spun ceva, m-au înghesuit în mașina lor, apoi au încuiat ușa să nu fug.

Când am ajuns la Biroul de Securitate Publică, polițiștii m-au condus într-o cameră. Unul dintre ei mi-a umblat în pager și în telefon, căutând indicii. A pornit telefonul, dar arăta că nu mai are baterie, apoi bateria s-a descărcat complet. Oricât a încercat, nu l-a putut porni. Ținând telefonul, părea îngrijorat. Și eu am fost mirată – abia încărcasem telefonul în dimineața aceea. Cum de nu avea baterie? Deodată, mi-am dat seama că Dumnezeu aranjase în mod miraculos asta ca să oprească polițiștii să afle informații despre ceilalți frați și celelalte surori. Am înțeles, de asemenea, cuvintele rostite de Dumnezeu: „Indiferent dacă crezi sau nu acest lucru, oricare și toate lucrurile, vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în funcție de gândurile lui Dumnezeu. Așa domnește Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor” („Dumnezeu este sursa vieții omului” din Cuvântul Se arată în trup). Într-adevăr, toate lucrurile și toate evenimentele sunt în mâinile lui Dumnezeu. Fie ele vii sau moarte, toate lucrurile trec prin schimbare conform gândurilor lui Dumnezeu. În acest moment, am obținut o înțelegere adevărată privind modul în care Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor și le orchestrează. Mai mult decât atât, am câștigat încrederea de care aveam nevoie pentru a mă baza pe Dumnezeu ca să înfrunt interogatoriul ce urma să vină. Arătând la lucrurile din geantă, ofițerul de poliție m-a întrebat acuzator: „Acestea arată că, în mod clar, nu ești o membră obișnuită a bisericii. Trebuie să faci parte din conducerea superioară, cineva important, pentru că membrii începători ai conducerii nu au pagere sau telefoane mobile. Am dreptate?” „Nu înțeleg ce spui”, i-am răspuns. „Te prefaci că nu înțelegi!”, a urlat el, apoi mi-a comandat să mă ghemuiesc la pământ și să încep să vorbesc. Văzând că nu aveam de gând să le fac jocul, m-au înconjurat și au început să-mi dea pumni și șuturi – de parcă ar fi vrut să mă omoare. Cu fața însângerată și umflată, tot corpul fiindu-mi cuprins de dureri insuportabile, m-am prăbușit la podea. Eram înfuriată. Voiam să vorbesc rațional cu ei, să-mi argumentez situația: cu ce am greșit? De ce m-au bătut astfel? Dar nu aveam cum să vorbesc rațional cu ei, pentru că guvernul PCC nu vorbește rațional. Eram confuză, dar nu voiam să cedez bătăilor lor. Chiar când mă simțeam pierdută, mi-a trecut deodată prin minte că, pentru că ofițerii aceștia malefici ai guvernului PCC erau atât de absurzi, căci nu mă lăsau să le vorbesc rațional, nu era nevoie să le spun nimic. Era mai bine să rămân tăcută – așa nu le eram de niciun folos. Când m-am gândit la asta, am încetat să mai fiu atentă la ce spuneau ei.

Văzând că această abordare nu avea niciun efect asupra mea, polițiștii malefici s-au înfuriat și au devenit mai barbari: au trecut la tortură pentru a obține o mărturie. M-au încătușat de un scaun metalic prins în șuruburi de podea într-o astfel de poziție încât nu puteam nici să stau pe vine, nici să stau în picioare. Unul dintre ei mi-a pus pe scaun mâna care nu era încătușată și mi-a lovit-o cu un pantof, oprindu-se doar când dosul palmei mele era plin de vânătăi, iar altul mi-a călcat picioarele cu pantofii lui din piele, rotindu-și pantofii pe degetele mele de la picioare pentru a le strivi, moment în care am simțit o durere incredibilă, ascuțită, care mi s-a dus drept la inimă. După asta, șase sau șapte polițiști au făcut cu rândul. Unul dintre ei s-a concentrat pe încheieturile mele și mi le-a ciupit atât de tare încât, o lună mai târziu, tot nu-mi puteam îndoi brațul. Altul m-a prins de păr și mi-a scuturat capul încoace și-ncolo, apoi mi l-a tras brusc spre spate astfel încât să mă uit în sus. „Uită-te la cer și vezi dacă există un Dumnezeu!”, mi-a spus cu răutate. Au continuat până în noapte. Văzând că nu vor obține nimic de la mine și pentru că era Anul Nou chinezesc, m-au trimis direct la casa de detenție.

Când am ajuns la casa de detenție, un gardian i-a comandat unei prizoniere să mă dezbrace de toate hainele și să le arunce la tomberon. Apoi, m-au pus să îmbrac o uniformă de închisoare murdară, urât mirositoare. Gardienii m-au pus într-o celulă și apoi i-au mințit pe ceilalți prizonieri, spunându-le: „S-a străduit să destrame familiile altor oameni. Multe familii au fost distruse de ea. Este o mincinoasă, înșală oamenii cinstiți și deranjează ordinea publică…” „De ce arată ca una slabă de minte?”, a întrebat unul dintre prizonieri. La care gardienii au răspuns: „Se preface pentru a evita să fie condamnată. Niciunul dintre voi n-ar fi atât de isteț încât să se gândească să facă asta. Oricine crede că este o proastă este cel mai mare idiot.” Astfel păcăliți de gardieni, toți ceilalți prizonieri au spus că scăpam prea ușor și că plutonul de execuție era singurul lucru bun pentru cineva atât de rău ca mine! Auzind asta, m-am înfuriat – dar nu aveam ce face. Tentativele mele de rezistență fuseseră în van, aduseseră doar mai multă tortură și cruzime. În casa de detenție, gardienii puneau prizonierii să recite regulile în fiecare zi: „Mărturisește-ți infracțiunile și supune-te legii. Nu este permis să-i inciți pe alții să comită infracțiuni. Nu este permis să constituiți găști. Nu este permis să vă bateți. Nu sunt permise intimidarea sau insultarea celorlalți. Nu este permisă aducerea de false acuzații celorlalți. Nu este permis să luați mâncarea sau obiectele celorlalți. Nu este permis să le jucați feste celorlalți. Hărțuitorii din închisoare vor fi combătuți. Orice încălcare a regulilor trebuie raportată imediat ofițerilor de corecție sau superiorilor lor. Nu trebuie să mușamalizați fapte sau să încercați să protejați prizonierii care au încălcat regulile, iar regulile închisorii trebuie implementate într-un mod uman…” În realitate, gardienii îi încurajau pe ceilalți prizonieri să mă necăjească, permițându-le să-mi joace feste în fiecare zi: dacă erau minus 8 sau minus 9 grade, îmi udau pantofii; în secret, îmi turnau apă în mâncare; seara, când dormeam, îmi udau haina din bumbac; mă puneau să dorm lângă toaletă și, deseori, noaptea, îmi trăgeau pătura de pe mine și mă trăgeau de păr să nu mă lase să dorm; îmi furau chiflele fierte la abur; mă forțau să curăț toaleta și-mi băgau cu forța în gură medicamentele care le rămâneau, nu mă lăsau să-mi fac nevoile… Dacă nu făceam orice spuneau, se strângeau în grup și mă băteau – și, deseori, în astfel de momente, ofițerii de corecție sau superiorii lor se grăbeau să plece ori se prefăceau că nu văzuseră nimic; uneori chiar se ascundeau puțin mai încolo și priveau. Dacă treceau câteva zile fără ca prizonierii să mă hărțuiască, ofițerii de corecție și superiorii lor îi întrebau: „Nenorocita aia proastă s-a deșteptat în ultimele zile, nu? Între timp, voi v-ați prostit. Oricui îi aplică niște corecții nenorocitei ăleia i se va reduce pedeapsa.” Tortura brutală a gardienilor mă umplea cu ură față de ei. Dacă n-aș fi fost martoră cu proprii mei ochi și dacă n-aș fi trecut personal prin asta, n-aș fi crezut niciodată că guvernul PCC, care se presupune că este plin de bunăvoință și moralitate, poate fi atât de întunecat, înfricoșător și oribil – nu i-aș fi văzut niciodată adevărata față, o față înșelătoare și duplicitară. Toate discursurile lui despre „slujirea poporului, crearea unei societăți civilizate și armonioase” – acestea sunt minciuni proiectate să înșele și să orbească oamenii, sunt un mijloc, un truc, pentru a se înfrumuseța și pentru a câștiga laude pe care nu le merită. Atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu-i de mirare, atunci, că Dumnezeu întrupat rămâne complet ascuns: într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni cât ai clipi din ochi, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, L-au disprețuit de mult timp pe Dumnezeu, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au pierdut toată conștiința și nu au nicio urmă de bunătate și îi ispitesc pe nevinovați spre nesăbuință. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Comparând cuvintele lui Dumnezeu cu realitatea, am văzut natura demonică întunecată și malefică a guvernului PCC cu o claritate perfectă. Pentru a-și menține conducerea întunecată, își ține oamenii strâns în ghiare și nu se dă în lături de la nimic pentru a-i induce în eroare și a-i înșela. La suprafață, pretinde că oferă libertate religioasă – însă, în secret, acesta arestează, oprimă, persecută și ucide oameni din întreaga țară care cred în Dumnezeu. Chiar încearcă să-i trimită pe toți la moarte. Cât de malefic, brutal și reacționar este diavolul! Unde este libertatea? Unde sunt drepturile omului? Nu sunt toate acestea trucuri prin care să înșele oamenii? Pot oamenii să zărească vreo speranță sau lumină trăind sub conducerea sa întunecată? Cum pot fi liberi să creadă în Dumnezeu și să urmărească adevărul? Doar atunci am recunoscut că Dumnezeu permisese ca această persecuție și năpastă să se abată asupra mea, că le folosise pentru a-mi arăta răutatea și brutalitatea guvernului PCC, pentru a-mi arăta natura demonica lui natură care este inamică adevărului și ostilă lui Dumnezeu și pentru a-mi arăta că Poliția Poporului, pe care guvernul o promovează și căreia îi face ostentativ publicitate, pretinzând a pedepsi răul, a pleda pentru bine și a promova justiția, reprezintă complicii și lingăii pe care i-a crescut cu meticulozitate, un grup de călăi care au chipuri de oameni, dar inimi de bestii și care ar omorî pe cineva fără să clipească. Pentru a mă forța să-L resping și să-L trădez pe Dumnezeu și să cedez puterii sale despotice, guvernul PCC nu s-a dat în lături de la nimic când m-a torturat și m-a distrus – însă nu știa că, cu cât mă tortura mai mult, cu atât îi vedeam mai clar fața diavolească și cu atât mai mult îl disprețuiam și-l respingeam din adâncul inimii, făcându-mă să tânjesc cu adevărat după Dumnezeu și să am încredere în El. Mai mult decât atât, a fost exact din cauza torturii gardienilor că mi-am dat seama, fără să vreau, ce înseamnă cu adevărat să iubești ce iubește Dumnezeu și să urăști ce urăște Dumnezeu, ce înseamnă să-i întorci spatele Satanei și să-ți întorci inima spre Dumnezeu, ce înseamnă să fii barbar, care sunt forțele întunericului și, mai mult, ce înseamnă să fii malițios și perfid, fals și înșelător. I-am fost recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că m-a lăsat să am experiența acestui mediu, pentru că mi-a permis să disting binele de rău și, chiar mai mult, să determin calea corectă de străbătut în viață. Inima mea – care fusese păcălită de Satana atât de mult timp – a fost trezită în final de dragostea lui Dumnezeu. Am simțit că era mult înțeles în faptul că am avut norocul de a trece prin necazul și încercarea aceasta și că, într-adevăr, mi se făcuse o favoare specială.

După ce au încercat orice altceva, polițiștii malefici au inventat alt plan: au găsit o iudă care a vândut biserica de care aparțineam. Ea a spus că eu cred în Dumnezeu Atotputernic și, de asemenea, a încercat să mă facă să-I întorc spatele lui Dumnezeu. Văzând această slujitoare malefică ce îi raportase pe mulți dintre frații și surorile care răspândeau Evanghelia și auzind toate cuvintele rele care-i ieșeau din gură – cuvinte care Îl defăimau, Îl denigrau și Îl blasfemiau pe Dumnezeu – inima îmi era plină de furie. Voiam să strig la ea, s-o întreb de ce Îi era atât de excesiv de ostilă lui Dumnezeu. De ce se bucurase de atât de mult har de la Dumnezeu și, totuși, se alăturase demonilor malefici pentru a-i persecuta pe aleșii lui Dumnezeu? În inima mea, era o tristețe și o durere de nedescris. De asemenea, simțeam multă remușcare și îndatorare; mă uram cu adevărat pentru faptul că, în trecut, nu încercasem să urmăresc adevărul și nu știusem nimic altceva decât să mă bucur de harul și de binecuvântările lui Dumnezeu precum un copil naiv, fără a mă gândi la durerea și umilința pe care a îndurat-o Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Doar acum, când mă aflam adânc în această vizuină a diavolilor, am simțit cât de greu a fost pentru Dumnezeu să lucreze în această țară murdară și coruptă și cât de mare a fost durerea pe care a suferit-o! Cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni poartă o mare durere. El săvârșește lucrarea de a mântui omenirea în timp ce îndură trădarea oamenilor. Trădarea oamenilor nu I-a adus decât durere și suferință. Nu-i de mirare că Dumnezeu a spus odată: „Chiar și pe parcursul unei singure nopți, ei se pot transforma dintr-o persoană zâmbitoare, «bună la suflet», într-un ucigaș urât și feroce, care își tratează binefăcătorul de ieri ca pe inamicul lor de moarte, fără niciun motiv” („Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului” din Cuvântul Se arată în trup). Astăzi, deși am căzut în ghearele diavolului, nu L-aș trăda pe Dumnezeu orice-ar fi. Indiferent de cât de mari au fost suferințele pe care le-am îndurat, nu voi fi o iudă pentru a-mi salva propria piele și nu-I voi provoca durere și suferință lui Dumnezeu. Ca urmare a faptului că am fost vândută de acea iudă, poliția malefică și-a intensificat tortura. Între timp, ea stătea deoparte și spunea: „Nu poți deosebi binele de rău. O meriți! Nu-mi apreciezi bunătatea. Meriți să fii omorâtă prin tortură!” Auzind aceste cuvinte rele, malefice, m-am înfuriat – dar am simțit și o tristețe inexplicabilă. Voiam să plâng, dar știam că nu trebuie; nu voiam să-l las pe Satana să-mi vadă slăbiciunea. În inima mea, m-am rugat în secret: „O, Dumnezeule! Vreau să-mi câștigi inima. Deși nu pot face nimic pentru Tine acum, vreau să fiu o mărturie victorioasă pentru Tine înaintea Satanei și a acestei persoane rele, să-i rușinez complet și, prin aceasta, să-Ți alin inima. O, Dumnezeule! Fie ca Tu să-mi protejezi inima și să mă faci mai puternică. Dacă am lacrimi, fie ca ele să curgă pe dinăuntru – nu-i pot lăsa să-mi vadă lacrimile. Ar trebui să fiu fericită că am înțeles adevărul, că mi-ai ridicat ceața de pe ochi, dându-mi capacitatea de a face diferența și că văd clar natura și substanța Satanei, care Îți este opusă și Te trădează. În mijlocul rafinării am văzut, de asemenea, cum mâna Ta înțeleaptă aranjează totul. Vreau să mă bazez pe Tine pentru a face față următorului interogatoriu și pentru a-l învinge pe Satana, astfel încât Tu să fii glorificat în mine.” După rugăciune, în inima mea am avut tăria de a nu mă odihni până când nu îmi voi fi terminat mărturia pentru Dumnezeu. Știam că aceste lucruri îmi fuseseră date de Dumnezeu, că Dumnezeu îmi oferise o mare protecție, și asta m-a emoționat mult. Polițiștii malefici voiau să folosească această femeie rea pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu, dar El este un Dumnezeu înțelept și a folosit această femeie rea drept contrast pentru a-mi arăta natura rebelă a omenirii corupte, stimulându-mi astfel hotărârea și credința de a-L mulțumi pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, aveam ceva cunoștințe despre lucrarea înțeleaptă a lui Dumnezeu și am văzut că Dumnezeu conduce și manevrează tot ceea ce există în serviciul desăvârșirii oamenilor Lui. Acesta este adevărul indisputabil al faptului că Dumnezeu Își folosește înțelepciunea pentru a-l învinge pe Satana.

Văzând că nu aveau să mă facă să spun nimic din ceea ce voiau, nu au precupețit nicio cheltuială – mână de lucru, materiale sau resurse financiare – pentru a merge în stânga și-n dreapta să caute dovezi că eram o credincioasă în Dumnezeu. Trei luni mai târziu, toată agitația lor nu avusese niciun rezultat. În cele din urmă, și-au jucat asul din mânecă: au găsit un maestru interogator. Se spunea că toți care îi erau aduși erau supuși celor trei forme de tortură ale lui și nimeni nu rezistase vreodată să nu mărturisească. Într-o zi, patru ofițeri de poliție au venit și mi-au spus: „Astăzi te ducem într-o nouă casă.” Apoi, m-au împins într-o dubiță pentru transportul prizonierilor, mi-au încătușat mâinile la spate și mi-au pus o glugă pe cap. Situația m-a făcut să mă gândesc că mă luau să mă execute în secret. În inima mea, nu am putut să nu intru în panică. Dar, apoi, m-am gândit la imnul pe care obișnuiam să-l cânt când am început să cred în Isus: „De la începuturile bisericii, cei care Îl urmează pe Domnul au trebuit să plătească un preț mare. Zeci de mii de frați întru credință s-au sacrificat pentru Evanghelie și, astfel, au câștigat viață veșnică. Fii un martir pentru Domnul, fii un martir pentru Domnul, sunt pregătit să fiu un martir pentru Domnul.” În acea zi, am înțeles în cele din urmă rândul din acel imn: cei care-L urmează pe Domnul au trebuit să plătească un preț mare. Și eu eram pregătită să mor pentru Dumnezeu. Spre surpriza mea, după ce m-am urcat în dubiță, fără să vreau, am auzit o conversație între polițiștii malefici. Se părea că mă duceau în altă parte unde să fiu interogată. Ah! Nu mă duceau să fiu executată – iar eu mă pregăteam să mor ca o martiră pentru Dumnezeu! Chiar când mă gândeam la asta, dintr-un motiv necunoscut, unul dintre polițiști a strâns legăturile glugii pe care o aveam pe cap. În curând am început să mă simt inconfortabil – simțeam că mă sufoc. M-am trezit întrebându-mă dacă chiar aveau de gând să mă omoare prin tortură. În acel moment, m-am gândit la felul în care s-au sacrificat discipolii lui Isus pentru a răspândi Evanghelia. Nu aveam de gând să fiu o lașă. Chiar dacă aveam să mor, nu aveam de gând să-i implor să o lărgească și, cu atât mai mult, nu aveam de gând să-mi admit înfrângerea. Dar nu m-am putut controla: am leșinat și m-am prăbușit pe ei. Văzând ce se întâmplă, polițiștii mi-au slăbit repede gluga. Am început să fac spume la gură, apoi nu m-am putut opri să nu vomit. Simțeam că îmi voi vomita intestinele. Mă simțeam amețită, cu mintea golită, și nu-mi puteam deschide ochii. Nu aveam putere în nicio parte a corpului, ca și cum aș fi fost paralizată. Simțeam de parcă aveam ceva lipicios în gură, pe care nu-l puteam scoate afară. Întotdeauna fusesem plăpândă și, după ce fusesem maltratată astfel, simțeam că sunt în încurcătură și că e posibil să nu mai respir în orice moment. În toiul durerii, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Indiferent dacă trăiesc sau mor, sunt dispusă să ascult de Tine. Am încredere că orice faci este drept și Te rog să-mi protejezi inima, astfel încât să mă pot supune tuturor celor orchestrate și aranjate de Tine.” Cândva mai târziu, dubița a ajuns la un hotel. În acel moment, îmi simțeam întreg corpul slăbit și nu-mi puteam deschide ochii. M-au dus într-o cameră închisă. Tot ceea ce puteam auzi era sunetul multor slugi ale guvernului PCC care stăteau în jurul meu și discutau, spunând că a mă vedea pe mine era ca și cum vedeau cum a fost Liu Hulan. „Ce revelație, ce impresionant!”, au spus. „E chiar mai dură decât a fost Liu Hulan!” Auzind asta, inima mi s-a umplut de entuziasm. Am văzut că, bazându-mă pe credință și pe Dumnezeu, avea să existe negreșit victoria asupra Satanei, că Satana era sub tălpile lui Dumnezeu! I-am mulțumit lui Dumnezeu și L-am slăvit. În acest moment, am uitat de durere. M-am simțit extrem de mulțumită să-L glorific pe Dumnezeu.

În curând, a sosit „expertul în interogare” despre care vorbiseră polițiștii. Imediat ce a intrat, a strigat: „Unde este nenorocita aia proastă? Dați-mi voie să arunc o privire!” A venit în fața mea și m-a înșfăcat. După ce m-a plesnit de vreo zece ori peste față, mi-a dat mai mulți pumni puternici în piept și în spate, apoi și-a scos unul dintre pantofii de piele și m-a lovit peste față cu el. După ce am fost bătută de el astfel, am pierdut senzația că aveam ceva în gură sau în stomac pe care nu-l puteam da afară. Nu mă mai simțeam atât de amețită și-mi puteam deschide ochii. Treptat, mi-a revenit simțirea în membre și a început să mi se reîntoarcă puterea în corp. Apoi, m-a apucat brutal de umeri și m-a împins în spate lângă perete, comandându-mi să mă uit la el și să-i răspund la întrebări. Văzând că nu-i dădeam atenție, s-a înfuriat și a încercat să obțină o reacție de la mine calomniindu-L, denigrându-L și blasfemiindu-L pe Dumnezeu. A folosit cele mai sfidătoare, demne de dispreț metode pentru a mă atrage în cursă și a spus sumbru: „Te torturez în mod voit cu lucrurile care sunt de nesuportat pentru trupul și sufletul tău pentru a te face să suferi o durere pe care nicio persoană obișnuită n-o poate suferi – îți vei dori să fii moartă. În cele din urmă, mă vei implora să-ți dau drumul și atunci îți va veni mintea la cap și vei spune că soarta ta nu este în mâinile lui Dumnezeu – este într-ale mele. Dacă eu vreau ca tu să mori, se va întâmpla imediat. Dacă eu vreau ca tu să trăiești, vei trăi și orice greutate voi vrea eu să suferi, asta vei suferi. Dumnezeu Atotputernic al tău nu te poate salva – vei trăi doar dacă ne implori pe noi să te salvăm.” Pusă față în față cu acești golani demni de dispreț, nerușinați, sfidători, aceste animale sălbatice, acești demoni malefici, chiar voiam să mă lupt cu ei. „Toate lucrurile din Cer și de pe pământ sunt create de Dumnezeu și controlate de El”, mi-am spus. „Și soarta mea este supusă suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu. Dumnezeu este Arbitrul vieții și al morții; crezi că o să mor doar pentru că asta vrei tu?” În acel moment, inima-mi era plină de furie. Simțeam că nu o pot ține în mine; voiam să țip, să mă lupt, să le declar: „Un om n-ar implora niciodată milă de la un câine!” Credeam că asta demonstra că-mi dezvoltam simțul justiției – dar, spre surpriza mea, cu cât mă gândeam astfel, cu atât mai întunecată deveneam lăuntric. Mi-am dat seama că nu am cuvinte de rugăciune, că nu mă pot gândi la niciun imn. Gândurile mi se întunecau, nu știam ce să fac și, în acel moment, a început să-mi fie puțin frică. Repede, m-am liniștit înaintea lui Dumnezeu. Am reflectat la mine însămi, am încercat să mă cunosc pe mine însămi și, în acel moment, mi-au venit în minte cuvintele de judecată ale lui Dumnezeu: „Ceea ce admiri tu nu este umilința lui Hristos […]. Nu iubești frumusețea sau înțelepciunea lui Hristos […]” („Ești tu oare un adevărat credincios în Dumnezeu?” din Cuvântul Se arată în trup). Da – Îl văzusem pe Hristos drept prea nesemnificativ și admirasem puterea și influența, nu umilința lui Hristos, și, cu atât mai puțin, admirasem înțelepciunea lucrării ascunse a lui Dumnezeu. Dumnezeu Își folosește înțelepciunea pentru a-l înfrânge pe Satana, Își folosește umilința și tăinicia pentru a dezvălui adevărata față a Satanei și pentru a aduna dovezi pentru a-i pedepsi pe cei răi. La fel, toate acțiunile josnice pe care polițiștii le săvârșiseră împotriva mea și toate lucrurile blasfematoare și potrivnice lui Dumnezeu pe care le spuseseră astăzi, le-au expus clar natura demonică de persoane care urăsc adevărul și I se opun lui Dumnezeu, iar acestea vor fi dovezile necesare să garanteze condamnarea, pedeapsirea și distrugerea de către Dumnezeu. Totuși, nu am reușit să văd înțelepciunea și umilința lui Hristos și, gândindu-mă că „o persoană blândă este susceptibilă de a fi hărțuită, precum un cal blând este deseori călărit”, nu eram mulțumită să fiu umilită și oprimată. Chiar am crezut că a riposta este cel mai drept, demn și curajos lucru pe care-l pot face. Prea puțin știam că Satana voia să mă incite să ripostez împotriva lor, forțându-mă să recunosc adevărul credinței mele în Dumnezeu pentru a mă condamna. Dacă într-adevăr m-aș fi luptat cu ei cu un curaj impulsiv, nu aș fi căzut pradă uneltirilor lor înșelătoare? Îi eram cu adevărat recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că m-a mustrat și m-a judecat prompt, fapt care mi-a dat protecție în toiul răzvrătirii mele, astfel încât am discernut planurile înșelătoare ale Satanei, am recunoscut veninul Satanei în mine însămi și am obținut puțină cunoaștere privind ceea ce este Dumnezeu și privind esența de viață umilă și ascunsă a lui Dumnezeu. M-am gândit la felul în care S-a confruntat Hristos cu persecuția, vânătoarea și uciderea de către diavolul PCC și la felul în care întreaga omenire L-a judecat, L-a condamnat, L-a ponegrit și L-a abandonat. În acest răstimp, El a suportat toate acestea în tăcere, îndurând întreaga durere pentru a-Și săvârși lucrarea de mântuire și nu S-a plâns niciodată. Am văzut cât de blândă, frumoasă și onorabilă este firea lui Dumnezeu! Între timp, eu – o persoană murdară, coruptă – am vrut să-mi folosesc curajul impulsiv pentru a-mi păstra presupusa demnitate, să lupt pentru propria-mi justiție în baza voinței mele când am fost persecutată de demonii malefici. Unde era sentimentul de justiție în asta? Și unde era tăria de caracter și demnitatea? Prin asta, nu-mi arătam fața satanică, urâtă? Nu-mi revelam natura arogantă? Gândindu-mă la asta, inima mi s-a umplut de remușcări. M-am hotărât să-L imit pe Hristos. Am devenit dornică să mă supun acestui mediu și să-mi dau silința să cooperez cu Dumnezeu, nelăsându-i nicio ocazie Satanei.

Inima mi s-a calmat și am așteptat în liniște următoarea rundă a acestei lupte cu demonii. Refuzul meu de a mărturisi l-a costat pe presupusul expert mult din renumele său. Mi-a sucit furios unul dintre brațe la spate și mi l-a tras pe celălalt în spatele umărului meu, apoi mi-a încătușat mâinile strâns. După mai puțin de jumătate de oră, stropi mari de transpirație mi se scurgeau pe față și în ochi, împiedicându-mă să-i deschid. Văzând că tot nu aveam de gând să-i răspund la întrebări, m-a aruncat la pământ, apoi m-a ridicat de cătușele de la spate. Instantaneu, am simțit o durere sfâșietoare în brațe, ca și cum s-ar fi rupt. A durut atât de mult, încât abia puteam respira. Apoi, m-a aruncat de perete și m-a forțat să stau lângă el. Transpirația îmi încețoșa ochii. Mă durea atât de rău, încât întreg corpul îmi era acoperit de transpirație – chiar și pantofii îmi erau uzi leoarcă. Întotdeauna fusesem plăpândă și, în acest moment, m-am prăbușit. Tot ce puteam face era să gâfâi pe gură. Demonul stătea deoparte privindu-mă. Nu știu ce a văzut – poate că îi era frică să nu fie învinovățit dacă mor – a luat repede niște șervețele să-mi șteargă sudoarea, apoi mi-a dat o cană de apă. A făcut asta cam la fiecare jumătate de oră. Nu știu cum arătam atunci. Presupun că trebuie să fi fost o imagine foarte înspăimântătoare, pentru că nu puteam decât să gâfâi cu gura deschisă; părea că am pierdut capacitatea de a respira pe nas. Buzele îmi erau uscate și crăpate și aveam nevoie de toată puterea mea doar să respir. Am simțit moartea apropiindu-se din nou – poate de data asta chiar urma să mor. Dar, în acel moment, Duhul Sfânt m-a luminat. M-am gândit la Luca, unul dintre discipolii lui Isus, și la experiența lui de a fi ucis prin spânzurare. În inima mea, mi-am regăsit în mod spontan tăria și continuam să spun același lucru mereu, pentru a-mi reaminti: „Luca a murit spânzurat. Și eu trebuie să fiu Luca, trebuie să fiu Luca, să fiu Luca… Mă supun de bună voie orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu și doresc să Îi fiu loială lui Dumnezeu până la moarte, precum Luca.” Tocmai când durerea devenise de nesuportat și eram în pragul morții, l-am auzit deodată pe unul dintre polițiștii malefici spunând că mai mulți frați și surori care cred în Dumnezeu Atotputernic au fost arestați. În inima mea am fost șocată: mai mulți frați și surori urmau să fie torturați. Erau hotărâți să-i trateze extrem de brutal pe frați. Inima mi s-a umplut de îngrijorare. Am rămas tăcută rugându-mă pentru ei, rugându-L pe Dumnezeu să-i păzească și să le permită să fie mărturie biruitoare în fața Satanei și să nu-L trădeze niciodată pe Dumnezeu, căci nu doream ca vreun alt frate sau soră să sufere ca mine. Poate că am fost atinsă de Duhul Sfânt; m-am rugat fără încetare și, cu cât mă rugam mai mult, cu atât eram mai inspirată. Inconștient, mi-am uitat durerea. Știam foarte bine că acestea erau aranjamentele înțelepte ale lui Dumnezeu; Dumnezeu era atent la slăbiciunea mea și mă conducea prin cel mai dureros moment al meu. În acea noapte, nu mi-a mai păsat cum m-au tratat polițiștii malefici și n-am dat nici cea mai mică atenție întrebărilor lor. Văzând ce se întâmpla, polițiștii malefici și-au folosit pumnii și mi-au lovit fața cu sălbăticie, apoi și-au înfășurat în jurul degetelor părul meu de la tâmple și au tras de el. Urechile îmi erau umflate pentru că-mi fuseseră răsucite, fața îmi era de nerecunoscut, șezutul și coapsele îmi erau învinețite și sfâșiate de când mă bătuseră cu un lemn gros și degetele de la picioare îmi erau și ele învinețite după ce fuseseră zdrobite cu un lemn. După ce m-au spânzurat de cătușe timp de șase ore, când polițiștii malefici mi le-au scos, pielea de sub degetul mare de la mâna stânga mi se jupuise complet – rămăsese doar un strat subțire care acoperea osul. Cătușele îmi lăsaseră, de asemenea, încheieturile acoperite de bășici galbene și nu aveau cum să mi le mai pună la loc. În acel moment, a intrat o polițistă care părea să aibă o funcție importantă. M-a măsurat din priviri de sus până jos, apoi le-a spus: „Nu o mai puteți bate pe asta – arată de parcă e pe moarte.”

Poliția m-a încuiat într-una dintre camerele de hotel. Perdelele acesteia erau bine trase douăzeci și patru de ore pe zi. Cineva era însărcinat să păzească ușa și niciunul dintre angajați nu avea voie să intre sau să vadă scenele în care ei mă torturau și mă brutalizau. Mă interogau cu rândul, fără răgaz. Timp de cinci zile și nopți nu m-au lăsat să dorm, nu m-au lăsat să stau așezată ori pe vine și nici nu m-au lăsat să-mi mănânc porția. Îmi era permis doar să stau în picioare rezemată de perete. Într-o zi, a venit o oficialitate să mă interogheze. Văzând că îl ignor, s-a enervat și mi-a dat un picior de am zburat sub masă. Apoi, m-a tras de acolo și mi-a dat un pumn, făcând să-mi dea sângele la colțul gurii. Pentru a-și acoperi sălbăticia, a închis repede ușa să nu mai lase pe nimeni să intre. Apoi, a luat un pumn de șervețele și mi-a șters sângele, spălându-mi sângele de pe față cu apă și curățând sângele de pe podea. Înadins, am lăsat niște sânge pe puloverul meu alb. Însă, când m-am întors la casa de detenție, polițiștii malefici le-au spus celorlalți prizonieri că sângele de pe hainele mele era de când am fost certificată la spitalul de boli mintale și au spus că acolo am fost în ultimele câteva zile. Rănile și sângele de pe corpul meu fuseseră provocate de pacienți – ei, polițiștii, nu mă atinseseră… Aceste fapte nemiloase mi-au arătat cruzimea, viclenia perfidă și lipsa de omenie a Poliției Poporului și am simțit neajutorarea și disperarea celor care le cad în gheare. În același timp, am obținut o apreciere adâncă privind dreptatea, sfințenia, strălucirea și bunătatea lui Dumnezeu și am simțit că orice vine de la Dumnezeu este dragoste, protecție, luminare, provizie, mângâiere și sprijin. De fiecare dată când durerea mea era la nivel maxim, Dumnezeu mă lumina și mă ghida întotdeauna, sporindu-mi credința și tăria, permițându-mi să imit spiritul sfinților care au fost martirizați pentru Domnul de-a lungul veacurilor, dându-mi astfel curajul de a lua poziție pentru adevăr. Când sălbăticia polițiștilor malefici m-a lăsat în pragul morții, Dumnezeu mi-a permis să aud veștile despre arestul celorlalți frați și surori, folosind aceasta pentru a mă emoționa și mai mult să mă rog pentru ei, astfel încât am uitat de propria mea durere și, fără să-mi dau seama, am biruit constrângerile morții. Mulțumită Satanei care s-a comportat ca și contrast malefic, rău, am văzut că doar Dumnezeu este adevărul, calea și viața și că doar firea lui Dumnezeu este simbolul dreptății și al bunătății. Doar Dumnezeu conduce totul și aranjează totul și Și-a folosit marea putere și înțelepciune să-mi îndrume fiecare pas pentru a înfrânge asediul legiunilor de demoni, pentru a birui slăbiciunea trupului și constrângerile morții, permițându-mi astfel să supraviețuiesc cu tenacitate în acest bârlog întunecat. Pe când mă gândeam la dragostea și mântuirea lui Dumnezeu, m-am simțit foarte inspirată și m-am hotărât să lupt cu Satana până la sfârșit. Chiar dacă putrezeam în pușcărie, voi fi fermă în mărturia mea și-L voi mulțumi pe Dumnezeu.

Într-o zi, mulți polițiști malefici pe care nu-i mai întâlnisem înainte au venit să se uite la mine și să-mi discute cazul. Fără să vreau, l-am auzit pe presupusul expert spunând: „Din toate interogatoriile pe care le-am desfășurat, niciodată n-am fost atât de dur cu vreo cineva precum cu nenorocita aia proastă. Am pus să fie spânzurată de cătușe timp de opt ore (de fapt, au fost șase ore, dar voia să se laude, temându-se că superiorii săi vor spune că a fost inutil) și tot nu a mărturisit.” Am auzit o voce de femeie spunând: „Cum ai putut s-o bați atât de rău pe femeia aceea? Ești brutal.” Se pare că, dintre toți cei care fuseseră arestați, eu suferisem cel mai mult. De ce suferisem eu atât de mult? Eram eu mai coruptă decât alți oameni? Ceea ce suferisem eu fusese pedeapsa lui Dumnezeu pentru mine? Poate era prea multă corupție în mine și ajunsesem deja la etapa pedepsei? Gândindu-mă la asta, nu mi-am putut reține lacrimile. Știam că nu trebuie să plâng. Nu-l puteam lăsa pe Satana să-mi vadă lacrimile – dacă le vedea, ar fi crezut că am fost învinsă. Totuși, nu am putut să rețin sentimentul de nefericire din inima mea și lacrimile mi-au curs necontrolate. În toiul disperării mele, am putut doar să-L strig pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Acum mă simt foarte nedreptățită. Îmi vine să plâng întruna. Te rog, protejează-mă, nu mă lăsa să-mi plec capul înaintea Satanei – nu-l pot lăsa să-mi vadă lacrimile. Știu că starea în care mă aflu este greșită. Am pretenții de la Tine și mă plâng. Și știu că, orice faci, este cel mai bine – dar statura mea este prea mică, firea mea răzvrătită este prea mare și sunt incapabilă să accept bucuroasă acest fapt, nici nu știu ce ar trebui să fac să ies din această stare greșită. Te rog să mă îndrumi și să-mi permiți să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Tale și să nu Te mai înțeleg greșit sau învinovățesc vreodată.” În timp ce mă rugam, mi-a venit în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Și tu trebuie să bei din paharul amar din care am băut Eu (asta e ce a spus El după înviere), și tu trebuie să umbli pe drumul pe care am umblat Eu, trebuie să îți dai viața pentru Mine” („Cum a ajuns Petru să-L cunoască pe Isus” din Cuvântul Se arată în trup). Lacrimile mi s-au oprit imediat. Suferința lui Hristos era incomparabilă cu aceea a oricărei ființe create, și nici nu era suportabilă pentru orice ființă creată – pe când eu mă simțeam nedreptățită și mă plângeam lui Dumnezeu că era ceva nedrept după ce suferisem puține greutăți. Unde era conștiința și rațiunea în asta? Cum eram eu potrivită să fiu numită om? După asta, m-am gândit la ce a spus Dumnezeu: „Dar corupția din natura lor trebuie rezolvată prin încercări. Trebuie să fiți rafinați în oricare dintre aspectele în care nu sunteți purificați – acesta este aranjamentul lui Dumnezeu. El îți creează un mediu, forțându-te să fii rafinat acolo, astfel încât să-ți poți cunoaște propria corupție” („Cum să-L mulțumești pe Dumnezeu în mijlocul încercărilor” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cântărind cuvintele lui Dumnezeu și reflectând la mine, am înțeles că ceea ce era aranjat de Dumnezeu era îndreptat spre corupția și deficiențele mele – și aceasta era exact ceea ce era necesar vieții mele. Doar prin această suferință și tortură inumană puteam să realizez că îmi satisfac mult prea mult trupul, că sunt egoistă, josnică, am cerințe de la Dumnezeu și nu sunt mulțumită să sufăr pentru Dumnezeu și să fiu o mărturie strălucitoare pentru El. Dacă nu aș fi trecut prin această suferință, aș fi continuat sub impresia greșită că deja Îl mulțumisem pe Dumnezeu; nu mi-aș fi dat seama niciodată că încă am în mine atât de multă corupție și răzvrătire și, cu atât mai puțin, aș fi obținut experiența directă cu privire la cât este de greu pentru Dumnezeu să-Și săvârșească lucrarea în mijlocul omenirii corupte pentru a o mântui. De asemenea, nu l-aș fi abandonat niciodată cu adevărat pe Satana și nu m-aș fi întors înaintea lui Dumnezeu. Această greutate era dragostea lui Dumnezeu pentru mine, era binecuvântarea Lui specială asupra mea. Înțelegând voia lui Dumnezeu, mi-am simțit deodată inima limpede și luminoasă. Mi-au dispărut neînțelegerile cu privire la Dumnezeu. Am simțit că faptul că am putut suferi greutățile avea o mare valoare și însemnătate!

După ce au încercat tot ce au putut, polițiștii malefici nu au obținut nimic de la mine. În sfârșit, au spus cu convingere: „PCC este făcut din oțel, dar cei care cred în Dumnezeu Atotputernic sunt croiți din diamant – ei sunt mai buni cu o treaptă decât PCC sub fiecare aspect.” După ce am auzit aceste cuvinte, în inima mea nu am putut să mă abțin să ovaționez și să-L slăvesc pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule, Îți mulțumesc și Te slăvesc! Cu atotputernicia și înțelepciunea Ta, l-ai biruit pe Satana și Ți-ai înfrânt dușmanii. Ești cea mai mare autoritate și fie ca gloria să fie a Ta!” Doar în acest moment am văzut că, indiferent cât de crud este guvernul PCC, acesta este controlat și orchestrat de mâinile lui Dumnezeu. Întocmai cum spun cuvintele lui Dumnezeu: „Tot ce este pe cer și pe pământ trebuie să vină sub stăpânirea Lui. Ele nu pot alege, ci trebuie să se supună tuturor orchestrărilor Lui. Acest lucru a fost decretat de Dumnezeu și reprezintă autoritatea lui Dumnezeu” („Succesul sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul” din Cuvântul Se arată în trup).

Într-o zi, polițiștii malefici au venit să mă interogheze din nou. De data asta, păreau puțin ciudați cu toții. Se uitau la mine când vorbeau, dar nu părea că vorbesc cu mine. Păreau să discute ceva. Ca în dățile anterioare, acest interogatoriu a eșuat. Mai târziu, polițiștii malefici m-au dus înapoi în celula mea. Pe drum, i-am auzit deodată spunând că părea că voi fi eliberată în data de întâi a lunii următoare. Auzind asta, inima aproape că mi-a plesnit de încântare: „Asta înseamnă că voi ieși în trei zile!”, m-am gândit. „În sfârșit, pot să părăsesc acest iad demonic!” Suprimându-mi încântarea din inimă, am sperat și am așteptat în fiecare secundă care a trecut. Trei zile mi-au părut trei ani. În cele din urmă, a venit prima zi a lunii! În acea zi, mă tot holbam la ușă, așteptând ca cineva să-mi strige numele. Dimineața a trecut și nu s-a întâmplat nimic. Mi-am pus toate speranțele în faptul că voi pleca după-amiază – dar când a venit seara, tot nu se întâmplase nimic. Când era timpul pentru cină, n-am avut poftă de mâncare. În inima mea, aveam un sentiment de pierdere; în acel moment, era de parcă inima mi se prăbușise din rai în iad. „De ce nu mănâncă?”, i-a întrebat ofițerul de corecție pe ceilalți prizonieri. „N-a mâncat prea mult de când s-a întors de la interogatoriul din ziua aceea”, a răspuns unul dintre prizonieri. „Pune-i mâna pe frunte; e bolnavă?”, a spus ofițerul de corecție. Un prizonier s-a apropiat și mi-a atins fruntea. A spus că este foarte fierbinte, că am febră. Chiar aveam. Boala venise foarte brusc și era foarte gravă. În acel moment, m-am prăbușit. În decursul a două ore, febra s-a tot înrăutățit. Am plâns! Toți, inclusiv ofițerul de corecție, m-au văzut plângând. Erau cu toții contrariați: opinia lor despre mine era că sunt o persoană care nici nu e ademenită cu binele, nici speriată de rău, care nu vărsase o singură lacrimă de fiecare dată când se confruntase cu o tortură nemiloasă și care fusese atârnată de cătușe timp de șase ore fără să scoată un geamăt. Totuși, astăzi, fără nicio tortură, am plâns. Nu știau ce mi-a provocat lacrimile – au crezut doar că probabil sunt foarte bolnavă. De fapt, doar Dumnezeu și cu mine știam motivul. Era totul din cauza răzvrătirii și nesupunerii mele. Aceste lacrimi curgeau pentru că mă simțeam disperată când așteptările mele nu se fructificaseră și când speranțele mele fuseseră spulberate. Erau lacrimi de răzvrătire și nemulțumire. În acel moment, nu mai voiam să iau hotărârea de a fi mărturie pentru Dumnezeu. Nici nu aveam curajul de a fi încercată astfel din nou. În seara aceea, am plâns lacrimi de nefericire, pentru că mă săturasem de viața în închisoare și-i disprețuiam pe acești demoni – și, chiar mai mult decât atât, uram să fiu în acest loc îngrozitor. Nu voiam să mai petrec nicio secundă acolo. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai descurajată și simțeam mai acut nemulțumire, nefericire și singurătate. Mă simțeam de parcă eram o barcă singuratică pe mare, o barcă ce putea fi înghițită de ape oricând; mai mult decât atât, simțeam că cei din jurul meu erau atât de perfizi și îngrozitori, încât își puteau descărca furia pe mine oricând. Nu m-am putut opri să strig: „O, Dumnezeule! Te implor să mă salvezi. Sunt pe punctul de a mă prăbuși, Te-aș putea trăda oricând și oriunde. Te rog să pui stăpânire pe inima mea și să-mi permiți să mă întorc încă o dată înaintea Ta, Te rog să-Ți fie milă de mine încă o dată și să-mi permiți să-Ți accept orchestrările și aranjamentele. Deși nu pot înțelege ce faci acum, știu că tot ceea ce faci este bine și Te rog să mă salvezi încă o dată și să-i permiți inimii mele să se întoarcă la Tine.” După ce m-am rugat, nu m-am mai simțit înfricoșată. Am început să mă calmez și să reflectez la mine și, în acel moment, mi-au venit în minte cuvintele de judecată și de revelație ale lui Dumnezeu: „Vrei trupul sau vrei adevărul? Dorești judecată sau confort? După ce ai experimentat atât de mult din lucrarea lui Dumnezeu și după ce ai contemplat sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, cum ar trebui să urmărești? Cum ar trebui să mergi pe această cale? Cum ar trebui să pui iubirea lui Dumnezeu în practică? Mustrarea și judecata lui Dumnezeu au avut vreun efect asupra ta? Dacă ai sau nu cunoștință de mustrarea și judecata lui Dumnezeu depinde de ce trăiești și de măsura în care Îl iubești pe Dumnezeu! Buzele tale spun că Îl iubești pe Dumnezeu, totuși ceea ce trăiești este vechea fire coruptă; nu ai nicio teamă de Dumnezeu și, cu atât mai puțin, ai o conștiință. Îl iubesc astfel de oameni pe Dumnezeu? Sunt astfel de oameni credincioși lui Dumnezeu? […] Ar putea o astfel de persoană să fie Petru? Aceia care sunt ca Petru au doar cunoștința, dar nu și trăirea?” („Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare cuvânt de judecată al lui Dumnezeu era ca o sabie cu două tăișuri care-mi lovea călcâiul lui Ahile, adăugând osândă asupra mea: da, au fost multe dățile în care am jurat solemn înaintea lui Dumnezeu, spunând că voi lepăda totul și voi îndura orice greutate de dragul adevărului. Totuși, astăzi, când Dumnezeu a folosit realitatea pentru a-mi cere ceva, când a avut nevoie ca eu să sufăr în realitate și să plătesc un preț pentru a-L mulțumi, nu alesesem adevărul sau viața, ci, orbește, fusesem colpeșită de anxietate, stres și îngrijorare din cauza intereselor și perspectivelor trupului. Nu aveam nici cea mai mică urmă de credință în Dumnezeu. Cum puteam să îndeplinesc voința lui Dumnezeu făcând asta? Dumnezeu voia ca ceea ce trăiam să fie rodnic. Nu voia jurăminte pompoase, goale. Însă, înaintea lui Dumnezeu, aveam cunoștințe, dar nu aveam realitate, și, pentru Dumnezeu, nu aveam nici loialitate, nici dragoste adevărată, darămite vreun pic de ascultare; nu trăiam altceva decât înșelăciune, răzvrătire și împotrivire. Prin aceasta, nu eram cineva care L-a trădat pe Dumnezeu? Nu eram cineva care I-a frânt inima lui Dumnezeu? Atunci m-am gândit la momentul când Domnul Isus a fost arestat și răstignit. Unul după altul, cei care se bucuraseră deseori de harurile Sale L-au abandonat. În inima mea, nu puteam să nu mă simt biruită de remușcări. Îmi uram răzvrătirea, îmi uram lipsa de umanitate, voiam să mă ridic din nou, să folosesc acțiuni reale pentru a-mi transforma în realitate promisiunile față de Dumnezeu. Chiar dacă putrezeam în închisoare, nu-I voi mai răni inima lui Dumnezeu din nou. N-aș mai putea trăda din nou prețul în sânge pe care L-a plătit Dumnezeu în mine. M-am oprit din plâns și, în inima mea, m-am rugat la Dumnezeu: „O, Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru că mă luminezi și mă îndrumi și pentru că-mi permiți să-Ți înțeleg voia. Văd că statura mea este atât de mică și că nu am nici cea mai mică urmă de dragoste sau ascultare față de Tine. O, Dumnezeule, chiar acum îmi doresc să mă dedic complet Ție. Chiar dacă îmi petrec întreaga viață în închisoare, nu-i voi face niciodată concesii Satanei. Îmi doresc doar să-mi folosesc acțiunile reale pentru a Te mulțumi.”

După un timp, au fost mai multe zvonuri că voi fi eliberată. Au spus că va fi doar peste câteva zile. Datorită lecției învățate ultima dată, de data aceasta am fost ceva mai rațională și mai calmă. Deși mă simțeam foarte nerăbdătoare, mi-am dorit să mă rog și să caut înaintea lui Dumnezeu, pentru a nu mai face niciodată alegeri pentru mine însămi. Doar Îl rugam pe Dumnezeu să mă protejeze, astfel încât să-I ascult toate orchestrările și aranjamentele. Câteva zile mai târziu, zvonurile nu s-au realizat, din nou. Mai mult decât atât, l-am auzit pe ofițerul de corecție spunând că nu mă vor lăsa să plec chiar dacă mor în închisoare, motivul fiind că nu vreau să le dau adresa de acasă și numele – așa că voi fi închisă pentru totdeauna. A fost foarte greu să aud asta, dar știam că aceasta era durerea pe care trebuia s-o sufăr. Dumnezeu voia ca eu să fiu această mărturie pentru El, iar eu eram dornică să ascult de El și să mă plec în fața voii Lui și aveam încredere că toate aspectele și toate lucrurile sunt în mâinile lui Dumnezeu. Așa îmi arăta Dumnezeu harul special și mă ridica. Înainte, deși spusesem că aș putrezi în închisoare, acelea erau doar aspirațiile și dorințele mele proprii – nu aveam această realitate. Astăzi, eram dornică să fiu această mărturie prin viața pe care o trăiam în realitate și să-I permit lui Dumnezeu să găsească mângâiere în mine. Când am devenit plină de ură față de Satana și m-am hotărât să mă lupt cu el până la sfârșit, pentru a fi cu adevărat o mărturie autentică putrezind în închisoare, am văzut faptele atotputernice și miraculoase ale lui Dumnezeu. Pe 6 decembrie 2005, dubița închisorii m-a luat de la casa de detenție și m-a lăsat pe marginea șoselei. Astfel s-a terminat viața mea de doi ani în închisoare.

După ce am trecut prin această nenorocire groaznică, deși trupul meu a îndurat unele greutăți, am câștigat de o sută – de o mie – de ori mai mult: nu doar că am dobândit înțelegere și discernământ și am văzut cu adevărat că guvernul PCC este întruparea diavolului Satana, o ceată de ucigași care ar omorî oameni fără să clipească, dar am și ajuns să înțeleg omnipotența și înțelepciunea lui Dumnezeu, precum și dreptatea și sfințenia Lui; am ajuns să apreciez bunele intenții ale lui Dumnezeu de a mă mântui, precum și grija și protecția Lui față de mine, permițându-mi astfel să-l birui pe Satana pas cu pas și să fiu fermă în mărturia mea în timpul sălbăticiei Satanei. De azi înainte, doresc să-I dedic complet lui Dumnezeu întreaga mea ființă și-L voi urma neclintită, ca să fiu câștigată de El imediat ce se poate.

Anterior: Cuvânt înainte

Înainte: 2. Forța vieții care nu poate fi stinsă niciodată

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte