21. Lumina lui Dumnezeu mă îndrumă printre greutăți

de Zhao Xin, provincia Sichuan

Când eram copil, trăiam la munte. Nu prea văzusem lumea și nici nu aveam vreo năzuință mai mare. M-am căsătorit și am avut copii; cei doi fii ai mei au crescut și au devenit rezonabili și ascultători, iar soțul meu a fost un om harnic. Chiar dacă nu am avut niciodată prea mulți bani, am trăit împreună, în armonie, ca o familie, iar eu m-am simțit foarte fericită și mulțumită. În 1996, m-am îmbolnăvit brusc de o afecțiune gravă, lucru care m-a făcut să dobândesc credință în Domnul Isus. De atunci, am citit frecvent Biblia și am participat activ la adunările din biserică. Spre uimirea mea, boala a început să mi se vindece treptat și, prin urmare, credința mea de a-L urma pe Domnul Isus a sporit și mai mult.

Însă, ceva ce chiar nu aș fi putut prevedea s-a întâmplat în 1999, când am fost arestată de poliție pentru credința mea în Domnul Isus. Am fost închisă o zi întreagă și amendată cu 240 de yuani. Deși ar putea părea că nu sunt mulți bani, pentru noi, fermieri modești care trăiam într-o regiune montană sărăcită, nu era o sumă mică! Ca să putem aduna suficienți bani, am vândut toate alunele pe care le plantasem cu trudă pe bucata mea de pământ. Ceea ce chiar nu am putut să înțeleg era de ce guvernul PCC m-a etichetat drept infractoare care „a făcut parte din organizații contrarevoluționare.” De asemenea, mi-au amenințat întreaga familie, spunând că indiferent că fiii mei urmau să absolve facultatea, tot nu vor fi capabili să-și găsească o slujbă. Prin urmare, soțul, părinții, rudele și prietenii mei au început cu toții să facă presiuni asupra mea, au încercat să stea în calea credinței mele și s-o suprime. M-au obligat să fac toată munca grea și istovitoare, iar eu n-am putut decât să îndur acest lucru în tăcere.

În 2003, am fost îndeajuns de norocoasă încât să accept lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu, am devenit sigură că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus reîntors. Am fost absolut încântată și am simțit că a fi capabilă de reunirea cu Dumnezeu în timpul vieții mele era, cu adevărat, cea mai mare binecuvântare! De atunci, însă, presiunea exercitată asupra mea atât de guvernul PCC, cât și de propria familie, a devenit și mai mare. Confruntată cu acest tip de mediu, I-am făcut o promisiune lui Dumnezeu: „Oricât de greu va fi sau oricât voi suferi, Te voi urma până la bun sfârșit!” Polițiștii PCC au venit mai târziu la mine acasă și m-au amenințat, spunând: „Știi că este ilegală credința ta în Dumnezeu, că nu este permisă în această țară? Dacă îți păstrezi credința, vei sfârși prin a face pușcărie!” Când a auzit asta, soțul meu a început să mă copleșească cu din ce în ce mai multe presiuni. Mă bătea și mă certa adesea și nici măcar nu mă lăsa să stau în casa noastră. Rămasă fără opțiuni, nu am putut decât să-mi înăbuș durerea pe care o simțeam și să-mi părăsesc casa pentru a evita persecuția și arestarea de către guvernul PCC. La acea vreme, deși fusesem alungată de persecuția guvernului PCC din orașul natal într-o viață de pribegie, tot nu aveam niciun discernământ cu privire la mâna sinistră din spatele acestui lucru, care a provocat dezbinarea familiei mele. Doar când am experimentat personal viața în închisoare, atacurile năvalnice și acuzațiile false pe care guvernul PCC le-a făcut împotriva mea, am ajuns să înțeleg, cât de cât, esența sa perversă și reacționară și mi-am dat seama că guvernul PCC este principalul vinovat care distruge familiile fericite ale oamenilor și aduce dezastre teribile asupra lor!

Pe 16 decembrie 2012, împreună cu cinci frați și surori, predicam Evanghelia când, deodată, patru polițiști au gonit către noi într-o mașină și ne-au arestat. Ne-au dus la secția de poliție și, după ce m-au încătușat, unul dintre ei a urlat: „Să vă spun un lucru: puteți să furați și să jefuiți, puteți să omorâți și să incendiați, puteți să vă vindeți trupurile, nu ne pasă. Dar să credeți în Dumnezeu este singurul lucru pe care nu-l puteți face! Prin credința în Dumnezeu, vă poziționați împotriva Partidului Comunist și trebuie să fiți pedepsiți!” M-a plesnit tare și m-a lovit rău cu piciorul în timp ce vorbea. Simțeam că nu aveam să mai rezist mult după acea bătaie, așa că L-am chemat pe Dumnezeu în inima mea iar și iar: „O, Dumnezeule! Nu știu cât timp mă vor mai tortura acești polițiști malefici și simt că nu mai pot rezista mult. Însă aș prefera să mor decât să devin o iudă – nu Te voi trăda! Te rog să mă veghezi, să mă aperi și să mă îndrumi!” După ce m-am rugat, m-am hotărât în tăcere în inima mea: „Îi voi rămâne credincioasă lui Dumnezeu până la ultima suflare, voi lupta cu Satana până la sfârșit și voi mărturisi ferm pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu!” După aceea, unul dintre polițiști m-a percheziționat și a găsit 230 de yuani pe care îi aveam în numerar. A spus, rânjind răutăcios: „Acești bani sunt bunuri furate și ar trebui confiscați.” În timp ce vorbea, și-a îndesat banii în buzunar și i-a păstrat pentru sine. Apoi au început să ne chestioneze. „De unde sunteți? Cum vă numiți? Cine v-a trimis aici?” După ce le-am spus numele și adresa mea, au găsit rapid detalii despre întreaga mea familie pe computerul lor. Doar le-am dat informațiile mele personale de bază, dar am refuzat să răspund la orice întrebare despre biserică.

Polițiștii s-au folosit atunci de unul dintre trucurile lor. Au găsit pe stradă mai mult de zece oameni care nu credeau în Dumnezeu și i-au obligat să depună mărturie că predicasem Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic. Apoi le-au spus acelor oameni o mulțime de minciuni și false acuzații cu privire la mine. Toți acei oameni și-au bătut joc de mine, m-au calomniat și m-au insultat; m-am simțit efectiv nedreptățită. Nu știam cum aveam să trec prin această situație, așa că am continuat să-L chem pe Dumnezeu în inima mea să-mi dea credință și tărie. Chiar atunci, o parte dintr-un imn al cuvintelor lui Dumnezeu mi-a plutit în minte: „Dumnezeu întrupat e judecat, condamnat, batjocorit El e urmărit de diavoli. Disprețuit de lumea religioasă. Nimeni nu-I poate răscumpăra durerea. Dumnezeu îi mântuiește pe corupți prin răbdare, El îi iubește pe oamenii cu inima zdrobită. Aceasta este cea mai dureroasă, cea mai dureroasă lucrare dintre toate. Rezistența feroce a omenirii, defăimarea, vânătoarea și falsele acuzații fac ca trupul lui Dumnezeu să-nfrunte primejdii mari. Cine-I poate înțelege și ușura durerea?” („Dumnezeu, chiar dacă e rănit, îl iubește pe om” Urmați Mielul și cântați cântări noi). Înainte, am înțeles numai în teorie durerea pe care Dumnezeu o suferă ca să mântuie omenirea și doar atunci, când m-am regăsit efectiv într-o situație ca aceea am început, în cele din urmă, să înțeleg cât de mare trebuie să fie suferința lui Dumnezeu! Dumnezeu, drept și sfânt, S-a întrupat ca să trăiască alături de noi, oameni murdari și corupți; a îndurat tot felul de batjocuri și insulte, condamnări și calomnii, persecuții și urmăriri ca să ne mântuie. Chiar și cei dintre noi care cred în Dumnezeu adesea nu-L înțelegem, ba chiar Îl înțelegem greșit și-L învinovățim. Toate aceste lovituri sunt foarte dureroase pentru Dumnezeu și, totuși, El tot suferă și iubește omenirea – firea Lui este atât de măreață, atât de onorabilă! Deși citisem în trecut acest lucru în Biblie: „Căci aşa cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului la cealaltă, tot aşa va fi şi cu Fiul Omului (în ziua Sa)! Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie respins de această generaţie” (Luca 17:24-25). Abia astăzi am văzut că aceste cuvinte chiar s-au adeverit! Asta m-a întristat profund și am regretat că, în trecut, nu am dat niciodată atenție voii lui Dumnezeu… Înainte să fiu capabilă să-mi recapăt sângele rece, polițiștii mi-au atârnat în jurul gâtului un semn pe care scria „MEMBRĂ XIE JIAO” și m-au fotografiat. Apoi mi-au ordonat să mă ghemuiesc și să arăt cu degetul spre niște materiale evanghelice în timp ce ei au mai făcut câteva fotografii. Picioarele mă dureau atât de tare încât cu greu mai puteam sta ghemuită. Chiar în acea clipă, telefonul meu mobil a început să sune, iar eu, uluită, m-am gândit: „Trebuie să fie un frate sau o soră de la biserică. Nu-i pot implica sub nicio formă!” Am înșfăcat repede telefonul mobil și l-am izbit tare de podea, făcându-l bucăți. Acest lucru i-a înfuriat imediat pe polițiști. Păreau că și-au pierdut mințile – m-au ridicat de guler, apoi m-au lovit tare peste față de mai multe ori. Fața a început imediat să-mi ardă ca focul, iar urechile îmi țiuiau atât de tare încât nu am mai putut auzi nimic. Apoi au început să-mi tragă șuturi în picioare cu toată forța și, încă nerevărsându-și toată furia, acei polițiști malefici m-au târât într-o cameră întunecată și m-au făcut să stau în picioare cu spatele la perete în timp ce ei mă loveau peste față. După aceea, mi-au mai tras o bătaie bună. Am reușit să-mi rețin lacrimile în timp ce se petrecea asta și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, cred că voia Ta bună este în spatele a tot ceea ce mi se întâmplă acum. Oricum m-ar chinui acești polițiști malefici, eu voi mărturisi ferm pentru Tine mereu și nu mă voi preda Satanei!” Spre surprinderea mea, când am spus această rugăciune, mi-am redobândit deodată auzul și nu l-am putut auzi decât pe unul dintre polițiștii malefici spunând: „Femeia asta e foarte încăpățânată. Nu a vărsat o lacrimă și nu a scos un sunet. Poate n-am atacat-o suficient. Adu bastonul electric și apoi vom vedea dacă va face gălăgie!” Un alt polițist a înșfăcat un baston electric și mi l-a înfipt tare în coapsă. Imediat, m-a străbătut o durere intensă; mă durea atât de tare încât am căzut pe loc la podea. M-am lovit cu capul de perete și a început să-mi curgă sânge. Polițiștii m-au arătat cu degetul și au urlat: „Nu te mai preface! Ridică-te! Ai trei minute. Dacă nu te ridici în picioare, te vom bate din nou. Nici să nu te gândești să faci pe moarta!” Dar oricât au țipat, chiar nu m-am putut mișca, astfel încât, în cele din urmă, m-au mai lovit o dată brutal cu picioarele înainte de a se opri.

Chiar nu am putut rezista torturii brutale și inumane aplicate de acei polițiști. M-am rugat cu toată sinceritatea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Nu mai pot rezista mult. Te rog să-mi dai credință și tărie!” În toiul suferinței mele intense, mi-a venit în minte un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „De vreme ce crezi în Dumnezeu, trebuie să-ți predai inima înaintea lui Dumnezeu. Dacă îți oferi și îți pui inima înaintea lui Dumnezeu, atunci în timpul rafinării îți va fi imposibil să te lepezi de Dumnezeu sau să Îl abandonezi. […] Când va veni ziua și încercările lui Dumnezeu vor cădea brusc asupra ta, nu numai că vei putea să stai de partea lui Dumnezeu, ci și să aduci mărturie lui Dumnezeu. În acel moment vei fi ca Iov și Petru. După ce I-ai adus mărturie lui Dumnezeu Îl vei iubi cu adevărat și îți vei da viața bucuros pentru El; vei fi martorul lui Dumnezeu și o persoană care este iubită de Dumnezeu. Dragostea care a experimentat rafinarea este puternică și nu slabă. Indiferent de momentul sau modul în care Dumnezeu te supune încercărilor Sale, ție poate să nu-ți pese dacă trăiești sau mori, să arunci cu bucurie totul pentru Dumnezeu și să înduri cu bucurie orice pentru Dumnezeu – și astfel dragostea ta va fi curată și credința reală. Numai atunci vei fi cineva care este într-adevăr iubit de către Dumnezeu și care a fost cu adevărat desăvârșit de către Dumnezeu” („Predă-ți inima înaintea lui Dumnezeu dacă crezi în El” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Luminarea lui Dumnezeu mi-a permis să-I înțeleg voia și mi-a dat, de asemenea, credință și tărie inepuizabile. M-am rugat lui Dumnezeu iar: „O, Dumnezeule! Cred că tot ceea ce mi se întâmplă astăzi este cu permisiunea Ta, iar voia Ta bună este în spatele tuturor acestor lucruri. Prin intermediul reprezentației pe care o dau aceste bestii, văd, în cele din urmă, că agențiile de aplicare a legii subordonate guvernului PCC sunt organizații violente și nu mă pot preda lor. Vreau doar să-Ți dau inima mea și să-Ți fiu alături. O, Dumnezeule! Știu că iubirea mea pentru Tine poate fi întărită doar prin experimentarea unor astfel de încercări și rafinări. Dacă Satana îmi ia viața astăzi, tot nu m-aș plânge. Să pot să fiu mărturie pentru Tine este onoarea mea ca ființă creată. În trecut, nu mi-am îndeplinit bine datoria și Îți datorez atât de mult. Să am șansa de a muri pentru Tine astăzi este cel mai semnificativ lucru. Îmi doresc să Te ascult.” Am fost foarte emoționată după această rugăciune și am simțit că a suferi această durere de dragul de a-L urma pe Dumnezeu era un lucru incredibil de semnificativ și că merita, chiar dacă ar fi fost să mor!

După mai bine de 10 minute, o polițistă a venit, m-a ajutat să mă ridic și, simulând amabilitatea, a spus: „Iată-te la vârsta ta, cu amândoi copiii la facultate. Chiar merită să suferi toate astea? Spune-ne doar ce vrem să știm și apoi poți pleca imediat.” A văzut că nu răspund, așa că a continuat: „Ești mamă, deci ar trebui să te gândești la fiii tăi. Trăim acum în domeniul Partidului Comunist, iar guvernul PCC se împotrivește tuturor credințelor religioase și le suprimă. Îi urăște mai ales pe aceia dintre voi care cred în Dumnezeu Atotputernic. Dacă stăruiești să te împotrivești guvernului, nu-ți faci griji că-ți vei incrimina toată familia? La un moment dat, soțul și părinții tăi vor fi cu toții, implicați, iar fiii și nepoții tăi pot să uite că se vor înrola vreodată în armată, că vor deveni cadre militare sau funcționari civili. Nu-i va angaja nimeni niciodată, nici măcar ca gardieni de pază. Vrei ca fiii tăi să fie doar muncitori când cresc, să aibă de lucru ca tine, doar ocazional, și să fie săraci toată viața?” Tocmai când Satana își desfășura complotul viclean împotriva mea, cuvintele lui Dumnezeu mi-au fulgerat prin minte: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Ce există și nu se află în mâinile Mele? Tot ce spun Eu se înfăptuiește, și cine dintre oameni Mă poate face să Mă răzgândesc?” („Capitolul 1” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să descopăr complotul viclean al Satanei și mi-am dat seama că polițiștii încercau să mă constrângă să vorbesc folosind viitorul copiilor mei ca monedă de schimb. Cu toate acestea, știam că soarta noastră ca ființe umane nu este în mâinile noastre, nici în mâinile polițiștilor, ci se află în mâinile lui Dumnezeu. Tot depindea de Dumnezeu – și ce slujbe ar avea copiii mei în viitor și dacă vor fi bogați sau săraci. Chibzuind la acest lucru, nu m-am simțit deloc constrânsă de polițiști. Îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să înțeleg cu adevărat că Dumnezeu era alături de mine, protejându-mă, și am început să mă încred în Dumnezeu cu și mai multă stăruință. Așa că mi-am întors capul într-o parte și am rămas tăcută. Polițista m-a certat bine și apoi a plecat furioasă.

Se lăsa seara. Văzând că n-au putut scoate nimic de la mine sau de la surorile mele de la biserică, n-au putut decât să ne trimită la Centrul Județean de Detenție. Însă polițiștii de acolo au spus că este foarte grav cazul nostru și că trebuia să mergem la Casa Municipală de Detenție. Era deja trecut de ora 1 dimineață până să ajungem acolo și n-am văzut decât rând după rând de porți mari din bare de metal – totul arăta atât de sumbru și înfricoșător. La prima poartă, a trebuit să ne scoatem toate articolele de îmbrăcăminte și să ne lăsăm percheziționate corporal. Apoi mi-au tăiat toți nasturii și toate fermoarele și a trebuit să port hainele zdrențuite; m-am simțit ca o cerșetoare. La cea de-a doua poartă, a trebuit să ne supunem unui control medical. Au văzut vânătăile de pe picioarele mele de la bătăile polițiștilor și că îmi era greu să merg, dar numai s-au zgâit și au spus minciuni, zicând: „Totul este perfect normal. Nimic îngrijorător.” Scrie clar în regulamentul închisorii că trebuie să se prescrie un tratament dacă se descoperă vreo afecțiune sau vreo rană în timpul controlului medical, dar, în realitate, lor nu le pasă dacă deținuții trăiesc sau mor. Mi-au spus sarcastic: „Voi, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic, Îl aveți pe El să vă protejeze. Vă descurcați voi.” Am fost dusă într-o celulă și o deținută și-a ițit capul de sub cerșafuri și a țipat la mine: „Dezbracă-te de toate hainele!” Am implorat-o să nu mă oblige să-mi scot lenjeria intimă, dar ea doar mi-a rânjit malițios și a spus: „Dacă vii în acest loc, atunci trebuie să urmezi regulile.” Toate celelalte deținute și-au scos atunci capul de sub așternuturi și au început să facă tot felul de zgomote teribile. Erau 18 deținute închise în celula aceea un pic mai mare de 20 de metri pătrați: erau traficante de droguri, criminale, delapidatoare și hoațe. Treaba „șefei” acelui loc, a celei care lua deciziile, era să pedepsească oamenii în toate felurile în fiecare zi – pur și simplu chinuia oamenii de plăcere. Dimineață, adjuncta ei m-a învățat regulile și mi-a spus că trebuie să curăț podeaua cu mopul de două ori în fiecare zi. Îmi găsea tot timpul ceva de făcut și mi-a spus că trebuia să-mi fac întotdeauna cota de producție și că trebuie să lucrez mai repede sau voi fi pedepsită. Gardienii închisorii se purtau ca niște fiare sălbatice și pedepseau adesea deținutele fără niciun motiv. Unul dintre ei m-a amenințat spunând: „Trebuie să faci ce spun eu. Nu-mi pasă dacă mă raportezi. Du-te și fă un raport dacă vrei și o să-ți fac necazuri de n-o să le poți duce!…” Acești gardieni malefici ai închisorii erau scăpați complet de sub control și foarte agresivi. În acel loc, banii făceau lumea să se învârtă și, atât timp cât dădeai bani gardienilor închisorii, nu erai supus „legii”. Una dintre deținute era soția unui oficial care a delapidat o sumă mare de bani. Le dădea adesea bani gardienilor închisorii și, în fiecare zi, îi cumpăra „șefei” niște mici gustări prăjite. Făcând acest lucru, nu trebuia să muncească deloc întreaga zi și le punea pe altele să-i spele vasele și să-i împăturească așternuturile. Deși trăiam în acestă celulă de închisoare infernală, fără bani și fără drepturi, și trebuia să îndur tot felul de intimidări și chinuri în fiecare zi, singurul lucru care îmi oferea alinare era că două surori de la biserică erau acolo, cu mine. Eram ca o familie. În această perioadă dificilă, aveam părtășie împreună oricând se ivea ocazia; ne sprijineam și ne ajutam una pe cealaltă. Ne bazam pe Dumnezeu tot timpul, cerându-I să ne dea credință și tărie. Fiecare dintre noi le ajuta și le sprijinea pe celelalte și, împreună, am depășit acestă perioadă teribilă.

Am fost chestionată de polițiști de încă patru ori cât am stat în casa de detenție. Într-una dintre acele dăți, bărbații care au venit să mă chestioneze s-au prezentat ca fiind de la Biroul Municipal de Securitate Publică și de la Echipa de Securitate Națională. M-am gândit: „Cineva de la Biroul Municipal de Securitate Publică va fi cu siguranță de un calibru mai înalt și mai educat decât polițiștii de la secția de poliție locală. Trebuie să aplice legea în mod corect.” Dar realitatea nu a fost cum mi-am imaginat. De cum a intrat în încăpere individul de la Biroul Municipal de Securitate Publică, s-a și întins pe un scaun cu picioarele pe masă. Întregul lui trup emana mândrie și m-a măsurat cu o privire disprețuitoare. Apoi s-a ridicat și a venit spre mine. A tras adânc un fum din țigară și după aceea mi-a suflat fumul în față. Văzând acest lucru, mi-am dat seama, în cele din urmă, că polițiștii PCC erau cu toții la fel și nu am putut să nu râd de mine însămi pentru că am crezut că acest bărbat va fi diferit în vreun fel. Nu știam ce tactici vor încerca în continuare cu mine, așa că I-am spus, în tăcere, o rugăciune lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Te rog să-mi dai înțelepciunea pentru a-l învinge pe Satana și să-mi permiți să Te slăvesc și să mărturisesc ferm pentru Tine!” Chiar atunci, polițistul de la Echipa de Securitate Națională a spus: „Deja știm totul despre tine. Cooperează cu noi și te vom lăsa să pleci.” I-am aruncat o privire și am râs ironic. Gândindu-se că sunt dispusă să fac un compromis, a spus: „Ești dispusă să cooperezi acum?” Am răspuns: „Am spus tot ce trebuia să spun cu mult timp în urmă.” Acest lucru i-a făcut instantaneu pe polițiștii malefici să turbeze de furie și au început să urle obscenități la mine. „Încercăm să-ți oferim o cale de ieșire demnă, iar tu refuzi! Dacă nu vei vorbi astăzi, eu am tot timpul din lume să-l petrec cu tine. Îi voi scoate pe fiii tăi din școală și mă voi asigura că nu-și vor putea termina studiile.” Apoi au adus telefonul meu mobil și m-au amenințat, spunând: „Ale cui sunt numerele de pe cartela ta SIM? Dacă nu ne spui azi, vei primi o sentință de șapte sau opt ani. Le vom pune pe celelalte deținute să te chinuie constant și o să-ți dorești să fi murit!” Oricât m-a presat să răspund, eu nu am făcut-o. Nici măcar nu-mi era frică deoarece cuvintele lui Dumnezeu mă luminau în adâncul sufletului: „Deoarece trebuie să înduri o asemenea suferință pentru a fi mântuit și pentru a supraviețui; mai mult decât atât, acest lucru este predestinat de Dumnezeu. Astfel, faptul că această suferință s-a abătut asupra ta este binecuvântarea ta. […] Semnificația din spatele acestui fapt este atât de profundă și extrem de semnificativă” („Cei care au pierdut lucrarea Duhului Sfânt sunt cei mai expuși pericolului” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Acea rundă de interogatoriu a durat două ore jumătate. Văzând că nu scoseseră nimic de la mine, mi-au mai aruncat niște amenințări și apoi au plecat descurajați.

Pe 6 ianuarie 2013, polițiștii au jucat altă carte și au spus că mă vor duce acasă. M-au obligat să port o uniformă de deținută și cătușe și am fost dusă înapoi la secția mea locală de poliție într-o dubă a închisorii. Când am ajuns acolo, mi s-a spus că acei polițiști malefici îi găsiseră pe fiii și pe socrii mei, ne percheziționaseră casa, puseseră întrebări prin împrejurimi și înțeleseseră bine cu ce mă ocupasem în ultimii ani. Unul dintre polițiștii de acolo a spus: „Am vânat-o pe femeia asta ani de zile și nu am prins-o niciodată. Când i-a murit soțul, a stat doar o noapte acasă. Am irosit zile întregi acasă la ea, așteptând-o. Când fiul ei a fost operat pe cord, am mers la spital s-o prindem, dar nu a venit. Ea crede cu atâta tărie în Dumnezeu încât și-a abandonat întreaga familie. Acum că am prins-o, trebuie să ne ocupăm de ea odată pentru totdeauna!” Când l-am auzit spunând acest lucru, inima mea a început să strige: „Când nu am vrut să mă duc acasă? Moartea soțului meu a fost devastatoare și am fost teribil de îngrijorată când fiul meu a fost operat pe cord. Mi-am dorit atât de mult să fiu lângă fiul meu! Nu îi abandonasem, doar că guvernul PCC mă persecuta și mă vâna neîncetat încât îmi era imposibil să merg acasă!” Duba mergea cu viteză pe șosea spre casa mea, iar eu plângeam în tăcere în inima mea. M-am rugat întruna lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Am fost departe de casă ani de zile din cauza persecuției guvernului PCC. Îmi voi vedea familia în curând și mi-e teamă că voi deveni slabă când îi voi vedea și voi cădea pradă complotului viclean al Satanei. Te rog să mă ajuți și să-mi permiți să trăiesc cu demnitatea și coloana vertebrală a unui credincios în Dumnezeu, chiar și în fața Satanei. Nu mă lăsa să fiu amăgită de ei. Cer doar să mărturisesc ferm pentru Tine ca să Te mulțumesc!” Când mi-am terminat rugăciunea, m-am simțit mult mai relaxată și am avut un sentiment de eliberare. Știam că Acesta era Dumnezeu care mă însoțea și îmi dădea putere. Când eram aproape de casa mea, polițiștii au oprit mașina pe marginea șoselei. Am fost obligată să îi conduc pe jos până acasă la mine, purtând uniforma mea de deținută și cătușele. Toți vecinii mei stăteau la distanță, privindu-mă lung și gesticulând în direcția mea; îi puteam auzi cum mă insultau și mă batjocoreau pe la spate. Când am intrat pe poarta care ducea în curte, l-am văzut imediat pe fiul meu acolo, spălând rufe. M-a auzit intrând, dar nu și-a ridicat capul, și am știut atunci că mă ura. Părul socrilor mei încărunțise, iar soacra mea a ieșit și i-a întâmpinat pe acei polițiști malefici, dar apoi a rămas tăcută. Un polițist malefic a întrebat: „Această femeie este nora dumneavoastră?” A dat vag din cap. Apoi, a început să-i amenințe pe socrii mei, spunând: „Dacă nu cooperează cu noi, va trebui să sunăm la școală, iar fiii ei vor fi în curând exmatriculați. Vă vom anula chiar și plățile asigurării sociale împreună cu orice alte beneficii primiți.” Fețele bătrânilor mei socri s-au făcut cenușii în timp ce îi amenința, iar vocile le tremurau când vorbeau. Au recunoscut repede că fusesem plecată timp de șase sau șapte ani și că îmi practicasem credința în altă parte. Polițiștii au zbierat apoi la ei: „Partidul și poporul au avut grijă de voi atât de bine în toți acești ani. Spuneți-ne, este Partidul Comunist bun?” Soacra mea era atât de înspăimântată încât a răspuns imediat: „Da, este bun.” Polițiștii au întrebat după aceea: „Și politicile sale curente sunt bune?” A răspuns: „Da, sunt bune.” „Și toate catastrofele care s-au întâmplat în familia voastră”, a continuat polițistul, „și moartea fiului vostru, nu au fost toate aduse de nora voastră? Nu a fost ea aducătoarea de ghinion în familia voastră?” Soacra mea și-a plecat capul și a dat vag din cap. Văzând că planul le-a mers, polițiștii m-au târât înăuntru și m-au obligat să mă uit la toate premiile pe care fiul meu le câștigase și erau agățate pe perete. Unul dintre ei a luat o înfățișare superioară și a arătat spre mine, certându-mă și spunând: „N-am întâlnit niciodată în viața mea pe cineva mai lipsit de umanitate ca tine. Un fiu atât de bun și tu pur și simplu îl abandonezi și fugi să crezi în Dumnezeu! Ce câștigi făcând asta?” Uitându-mă la toate premiile pe care fiul meu le câștigase și care acopereau peretele, m-am gândit cum credința mea îi afecta acum studiile și cum socrii mei erau intimidați și amenințați – familia îmi fusese destrămată! Dar cine era cauza tuturor acestor lucruri? Era numai din cauza credinței mele? Credința mea în Dumnezeu înseamnă căutarea adevărului și urmarea căii drepte în viață. Ce e greșit în asta? Dacă guvernul PCC nu m-ar fi vânat și persecutat, ar mai fi trebuit să stau departe de propria casă și să mă ascund toți acei ani? Și, totuși, m-au acuzat fals că nu-mi pasă de familia mea și că nu-mi trăiesc viața. Făcând acest lucru, nu denaturau ei în mod clar faptele și întorceau adevărul cu susul în jos? Chiar în acel moment, ura pe care o simțeam pentru acei demoni ai Satanei a crescut și era pe cale să izbunească din mine ca un vulcan care erupe – am vrut să strig: „Demoni ai Satanei! Vă urăsc! Vă urăsc din măduva oaselor! Nu persecuția guvernului PCC a fost cea care m-a ținut departe de casă toți acești ani? Nu am vrut eu să fiu alături de fiul meu ca să-i ofer iubirea și căldura unei mame? Nu am vrut eu să trăiesc în pace și fericire cu familia mea? Și totuși, voi, diavoli ai Satanei, vă transformați acum, dintr-o dată, și vă prefaceți a fi oameni buni, mustrându-ne și punând întreaga vină pentru tot răul care s-a întâmplat familiei noastre la ușa lui Dumnezeu și forțând întreaga responsabilitate pentru aceste lucruri pe umerii mei. Voi chiar răsturnați adevărul și perorați nonsensuri absolute! Voi, spirite rele, sunteți atât de perverși și faceți pe inocenții când sunteți cei mai răi criminali dintre toți. Voi sunteți adevăratele talismane aducătoare de ghinion, prevestirile rele și aducătorii de ghinion! Guvernul PCC este vinovatul principal, responsabil pentru distrugerea familiei mele! Despre ce fericire să vorbim pentru oamenii care trăiesc în această țară?” Odată ce și-au terminat șarada, mi-au strigat: „Mișcă!” și mi-au ordonat să ies din casă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu Atotputernic pentru că m-a apărat, mi-a permis să descopăr comploturile viclene ale Satanei, să văd clar răutatea reacționară a PCC-ului malefic și să rămân fermă în mărturia mea!

Pe 12 ianuarie, polițiștii m-au chestionat pentru ultima dată. Doi polițiști au încercat iarăși să mă forțeze să-mi vând frații și surorile, dar, oricum m-au amenințat și m-au constrâns, am spus doar că nu știu. Când m-au auzit spunând că nu știu nimic, s-au înfuriat imediat și au început să mă lovească peste față și m-au tras de păr de parcă înnebuniseră. Îmi stăteau de o parte și de cealaltă, mă împingeau încoace și încolo și îmi trăgeau șuturi în picioare cât de tare puteau. Apoi m-au lovit în cap cu o țeavă de cupru, strigând: „Crezi că nu te voi lovi? Oricum, ce vei face în legătura cu asta? Să vedem cât ești de dură!” Slavă lui Dumnezeu Atotputernic pentru că m-a apărat. Deși m-au supus la o asemena tortură, tot ce am simțit a fost cum trupul îmi amorțește; am simțit foarte puțină durere. Cei doi polițiști malefici m-au torturat timp de patru ore până au fost complet epuizați și au transpirat abundent și abia atunci s-au oprit. S-au așezat pe o canapea, trăgându-și răsuflarea și spunând: „Bine, numai așteaptă până îți vei petrece restul vieții în închisoare. Atunci nu vei mai fi niciodată liberă, nici dacă mori!” Nu am simțit nimic când i-am auzit spunând asta, întrucât deja îmi întărisem inima și jurasem să nu capitulez în fața acestor diavoli, chiar și cu prețul vieții. I-am spus, în tăcere, o rugăciune lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, îmi doresc să mă ofer Ție. Chiar dacă polițiștii malefici mă închid pentru tot restul vieții, tot Te voi urma până la sfârșit. Te voi slăvi chiar dacă voi fi aruncată în iad!” Când m-am întors în celula mea, mă așteptam, fără nicio îndoială, să fiu trimisă la închisoare pentru tot restul vieții, așa că a fost o surpriză când Dumnezeu a deschis o cale de scăpare pentru mine. În după-amiaza zilei de 16 ianuarie, pe neașteptate, polițiștii m-au lăsat să plec fără nicio acuzație.

Această experiență sfâșietoare a fost ca un vis urât de care nu suport să-mi aduc aminte. Niciodată, nici în visele mele cele mai nebunești, nu mi-am imaginat că o femeie atât de obișnuită ca mine va deveni un „obiect de interes” pentru poliție doar pentru credința în Dumnezeu sau că voi fi privită de către guvernul PCC ca un dușman și expusă unui asemenea pericol mortal. Odată, în timpul unui interogatoriu, i-am întrebat: „Cu ce am greșit? Ce lege am încălcat? Ce lucruri am spus împotriva Partidului sau împotriva poporului? De ce am fost arestată?” Polițiștii nu mi-au putut răspunde la întrebări, așa că pur și simplu au urlat la mine: „Poți să furi și să jefuiești, poți să omori și să incendiezi, poți să-ți vinzi trupul, nu ne pasă. Prin credința în Dumnezeu, te poziționezi împotriva Partidului Comunist și trebuie să fii pedepsită!” Astfel de cuvinte atât de samavolnice, tiranice și care denaturează adevărul au ieșit direct din gura diavolului! A crede în Dumnezeu și a se închina Lui sunt principii inalterabile; se aliniază cu voia Cerului și sunt în acord cu inimile oamenilor. Guvernul PCC I se împotrivește lui Dumnezeu și le interzice oamenilor să urmeze calea cea dreaptă. În schimb, învinovățește victimele și pretinde fără rușine că noi îi suntem dușmani, expunându-și, în acest fel, complet esența demonică! Guvernul PCC nu doar se împotrivește frenetic lucrării lui Dumnezeu și arestează credincioșii, ci și fabrică zvonuri ca să amăgească oamenii astfel încât toată lumea îi crede minciunile și Îl neagă pe Dumnezeu, I se împotrivește lui Dumnezeu; de asemenea, le distruge șansele oamenilor de a atinge adevărata mântuire. Lucrurile malefice pe care le-a făcut guvernul PCC sunt, cu adevărat, prea multe pentru a fi enumerate, iar el și-a atras atât mânia oamenilor, cât și pe a lui Dumnezeu! După ce am fost supusă la suferința cauzată de acei demoni, am ajuns să văd cu absolută claritate esența reacționară și care I se împotrivește lui Dumnezeu a guvernului PCC care se opune voii Cerului și am ajuns să apreciez cu adevărat iubirea și grija lui Dumnezeu. Am văzut că esența lui Dumnezeu este frumusețe și bunătate; de fiecare dată când sufeream cel mai mult sau găseam că suferința mea era cel mai greu de îndurat, cuvintele lui Dumnezeu au fost în mine, călăuzindu-mă și luminându-mă, dându-mi putere și credință, și ele mi-au permis să descopăr comploturile viclene ale Satanei și să iau o atitudine fermă. Am simțit cu adevărat prezența și îndrumarea lui Dumnezeu și doar atunci am fost capabilă să depășesc toate dificultățile și să rămân fermă în mărturia mea – iubirea lui Dumnezeu este atât de mare! De azi înainte, voi dedica totul pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu și voi căuta să dobândesc adevărul și să trăiesc o viață însemnată!

Anterior: 20. Faptul că am supraviețuit persecuției nemiloase mi-a întărit credința în Dumnezeu

Înainte: 22. Cuvântul lui Dumnezeu este forța mea în viață

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar

Cuvânt înainte

Anul 1991 a fost un an de o însemnătate enormă și vastă pentru întreaga omenire, pe cât de profund coruptă este ea. Acesta a fost anul în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte