7. Fiind devastat de demoni, îmi dau și mai mult seama de cât de prețios este harul lui Dumnezeu

de Xu Qiang, Regiunea Autonomă Mongolia Interioară

Numele meu este Xu Qiang. Lucram ca inginer constructor, conducând echipe mari de oameni în proiecte inginerești în fiecare an și aveam un venit decent. În ochii colegilor mei, aveam o familie perfectă, o carieră liniștită și perpective nelimitate; probabil mă credeau cel mai norocos om. Cu toate acestea, bucurându-mă în același timp de stilul de viață materialist, aveam mereu un sentiment inexplicabil de deștertăciune. Era în special adevărat privind eforturile mele constante de a obține proiecte: trebuia să le intru în grații liderilor departamentelor importante, străduindu-mă să le citesc gândurile prin limbajul corpului lor și trebuind mereu să fiu suficient de servil și lingușitor ca să obțin ce voiam; altfel, nu făceam niciun ban. Pe deasupra, trebuia să înfrunt și intrigile colegilor meu, garda pe care și-o țineau mereu ridicată între ei și calculele lor. Toate acestea mă făceau să mă consum și mai mult... Din aceste motive, mă simțeam foarte demoralizat și extenuat; părea că mă transformasem într-o paiață, într-o mașinărie de făcut bani, și îmi pierdusem toată demnitatea și integritatea. Situația a continuat până în 1999, când am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Am fost profund emoționat de eliberarea adusă de viața bisericească și de simplitatea și sinceritatea fraților și surorilor mele. Îmi doream foarte mult să trăiesc această viață a bisericii, având părtășie cu frații și surorile mele despre cuvântul lui Dumnezeu și vorbind între noi despre experiențele individuale și cunoașterea cuvintelor lui Dumnezeu. De asemenea, prețuiam foarte mult astfel de momente. Continuând să citesc cuvântările lui Dumnezeu și să particip la adunări, am ajuns să înțeleg multe adevăruri, iar sufletul meu a găsit o ușurare imensă. Eram deosebit de bucuros că găsisem în sfârșit adevărata cale de a trăi și adevărata fericire. Inima îmi era plină de recunoștință față de Dumnezeu: dacă Dumnezeu nu m-ar fi salvat din marea de suferință, nu aș mai fi avut nimic de așteptat de la viață. Mai târziu, am început să răspândesc activ Evanghelia, colaborând neobosit și cu bucurie cu acei oameni care cercetau adevărata cale și permițându-le și lor să audă glasul lui Dumnezeu și să obțină mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic.

Cu toate acestea, în țara atee a Chinei, cetățenii nu au democrație sau drepturi ale omului, iar cei care cred în Dumnezeu și Îl venerează pe Dumnezeu sunt în mod special înclinați să întâmpine coerciția și persecuția Partidului Comunist Chinez. Din cauza credinței mele în Dumnezeu, și eu am fost arestat de guvernul PCC și supus la tortura crudă și inumană a acestuia și mi-am petrecut aproape doi ani de viață infernală într-o închisoare a PCC... După ce am trăit această perioadă dificilă și dureroasă a vieții mele, am văzut clar esența demonică a rezistenței frenetice a guvernului PCC împotriva lui Dumnezeu și ura față de adevăr și am dobândit o și mai profundă apreciere a faptului că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt adevărul. Cuvintele Lui puteau să fie viața mea și să-mi arate calea. Dacă nu ar fi fost călăuzirea constantă a cuvintelor lui Dumnezeu, ar fi fost imposibil să mai trăiesc și astăzi. Pentru tot restul vieții mele, nu voi uita niciodată harul mântuirii lui Dumnezeu!

Era dimineața zilei de 18 Decembrie 2005, iar eu eram în mijlocul unei adunări cu frații și surorile mele. Brusc, o explozie de sunete violente s-au auzit de la ușă. Înainte să avem timp să gândim, mai mult de zece ofițeri de poliție au dat buzna înăuntru, toți cu expresii încruntate și criminale în ochi. Desfășurarea polițienească pe care o mobilizaseră semăna cu o scenă dintr-un film în care un fugar formidabil este prins. Fără să dea nicio explicație, ei ne-au luat încălțările ca să nu putem fugi, iar apoi ne-au scos curelele și ne-au legat mâinile la spate. Ne-au furat toate obiectele personale, inclusiv telefoanele mobile, ceasurile, banii și așa mai departe. Apoi, polițiștii au răcnit la noi să îngenunchem în rând, lipiți de perete, iar dacă vreunul dintre noi se mișca încet, ne împingeau și loveau cu picioarele, forțându-ne la podea. După asta, au efectuat o percheziție amănunțită, răsturnând mobilierul și scotocind prin toată casa; după un timp, era o dezordine totală. După ce am văzut toate astea, am întrebat furios: „Nu am încălcat nicio lege, deci de ce ne arestați?” Spre marea mea uimire, un polițist s-a apropiat grăbit și m-a doborât la podea cu un singur pumn și a strigat la mine: „Vă arestăm pe cei care credeți în Dumnezeu! Nu vom avea odihnă până nu vă arestăm pe toți!” Explozia asta de furie m-a redus la tăcere, uluindu-mă, dar m-a și dezmeticit: Dumnezeu era ceea ce ura cel mai mult guvernul PCC, deci cum ne putea lăsa liberi pe noi, credincioșii? Fusesem atât de orb și naiv! În acel moment, am început să mă rog în tăcere lui Dumnezeu, implorându-L să ne protejeze astfel încât să putem mărturisi ferm și să nu Îl trădăm. Nu după mult timp, polițistul care ne păzea m-a interogat: „Cine ți-a spus să-ți predici religia peste tot? Cine este liderul tău?” I-am spus: „Noi răspândim voluntar Evanghelia.” El a înjurat: „Pe naiba! Nu încerca să negi vreo infracțiune, băiete; altfel, îți vom arăta noi!” Chiar atunci, am auzit o polițistă strigând din altă cameră: „Adu-mi un ac! Să încerci doar să te ascunzi...” Mi-am simțit imediat inima în gât deoarece, în acea clipă, mi-am dat seama că o tânără soră lipsea; ea încercase să se ascundă ca să nu fie prinsă de poliție, dar fusese descoperită. Polițista a prins-o și a folosit un ac pentru a o împunge sub unghiile degetelor de la mâini și în tălpi și chiar a început să îi smulgă cu sălbăticie părul, smoc cu smoc. În cele din urmă, au lăsat-o acolo pe tânăra soră care între timp leșinase și ne-au luat pe toți în arest, împreună cu toate bunurile pe care le confiscaseră și au plecat repede cu noi.

Până la amiază, poliția ne-a reținut la secție unde, curând, au început să ne interogheze separat. Cel responsabil cu interogatoriul meu era un ofițer puternic și masiv și, imediat ce-am intrat în camera de interogatoriu, mi-a strigat să îngenunchez. Am spus: „Îl venerez doar pe Dumnezeu; doar în fața Domnului cerurilor, pământului și al tuturor lucrurilor merită să îngenunchezi. Refuz categoric să îngenunchez în fața ta!” Imediat ce a auzit asta, a arătat cu degetul spre mine și a strigat: „Ar trebui să știi că, aici, până și regele iadului trebuie să respecte autoritatea! Cine naiba te crezi? Dacă nu te facem să suferi puțin, nu vei ști cine este șeful! Acum, îngenunchează naibii!” Strigând asta, m-a doborât la pământ lovindu-mă cu picioarele. După aceea, a început să mă interogheze: „Spune-mi sincer: tu ești liderul bisericii, nu-i așa? Unde îți ții cărțile bisericești?” Tulburat, nu am știut cum să răspund, așadar m-am rugat neîncetat la Dumnezeu ca să îmi dea înțelepciunea cu care să lupt împotriva acestui polițist rău. După ce m-am rugat, m-am simțit mai calm și revigorat și am gândit în sinea mea: „Aș prefera să mor decât să-mi vând frații și surorile. Nu pot să-L trădez pe Dumnezeu!” Așadar, i-am spus polițistului: „Nu știu nimic de lucrurile despre care mă întrebi. Ce anume vrei să îți spun?” Imediat ce am spus asta, polițistul dușmănos m-a lovit puternic cu pumnul în cap, iar apoi a continuat imediat să mă bată cu pumnii și picioarele. Eram bătut atât de rău încât am văzut stele și am amețit, durându-mă atât de mult încât mi s-a părut că am craniul crăpat. M-am rostogolit spre podea, cu fața în jos. După asta, a ținut în mână agenda evanghelică pe care o găsiseră asupra mea și m-a amenințat: „Uite, vezi? Avem dovezi, deci nu are rost să refuzi să vorbești. Spune-o! Ești liderul, nu-i așa? Dacă nu erai, nu aveai notițele astea!” Văzând că nu vreau să vorbesc, a încercat altă abordare, îndemnându-mă: „Nu fi încăpățânat; haide, cooperează cu noi. Spune-ne ce știi și te vom lăsa să pleci mâine.” Chiar atunci, Dumnezeu m-a luminat astfel încât mi-am amintit un pasaj din cuvântările Lui: „Când Dumnezeu și Satana se luptă în regatul spiritual, cum ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu și cum ar trebui să rămâi ferm în mărturia față de El? Ar trebui să știi că tot ceea ce ți se întâmplă este o mare încercare și timpul când Dumnezeu are nevoie de tine pentru a da mărturie. Din afară, s-ar putea să nu pară mare lucru, dar când aceste lucruri se întâmplă, arată dacă Îl iubești sau nu pe Dumnezeu. Dacă Îl iubești, vei fi capabil să rămâi ferm în mărturia ta față de El” („Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să văd clar că asta era o luptă a lumii spirituale. Nu puteam să mă las păcălit de Satana și trebuia negreșit să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu. Indiferent cât de multe așa-zise dovezi aveau în mână, nu puteam dezvălui nicio informație despre biserică. Asta era mărturisirea dragostei mele pentru Dumnezeu și devotamentul pe care ar trebui să îl păstrez înaintea lui Dumnezeu. După asta, m-am rugat și, treptat, m-am calmat. Indiferent cât de mult m-a torturat, nu am spus niciun cuvânt. În cele din urmă, polițistul cel rău a fost atât de exasperat încât a trântit ușa și a plecat.

Un pic mai târziu, un polițist în jur de treizeci de ani a intrat și m-a ajutat încet să mă ridic de pe podea și să mă așez pe scaun. Chiar mi-a dat o cană cu apă, iar apoi a spus: „Poftim, frate; bea niște apă. Ai suferit.” Am fost șocat: ce se întâmpla? Cum putea cineva să-mi spună „frate” într-un asemenea loc? Înainte să am timp să mă mai gândesc la asta, a continuat: „Frate, în ziua de azi trebuie să trăim un pic mai realist și să fim complet flexibili. Cu o persoană ca tine, nu au de ales decât să te omoare în bătaie. Ca să fiu sincer, credeam și eu în Dumnezeu, deci știu că este un lucru bun să ai credință – dar să suferi atât de mult din cauza ei, ca să nu mai zic să îți riști viața, pur și simplu nu merită! Dacă ești condamnat, lucrul acesta va păta reputația întregii tale familii. Presupun că părinții tăi mai trăiesc? Dacă-ți petreci câțiva ani în închisoare, nu vor mai fi în viață când vei fi eliberat. Ce vor crede membrii familiei tale despre tine?...” De mama și tatăl meu eram mai profund atașat emoțional decât de oricine altcineva, deci fiecare cuvânt al acestei persoane mi-a împuns inima. Când imaginile părinților mei în vârstă mi-au trecut repede prin fața ochilor, m-am simțit brusc străbătut de un val de întuneric și slăbiciune și m-am gândit: „Este adevărat; dacă voi fi condamnat la închisoare, ce vor face atunci mama și tatăl meu? Cine va avea grijă de ei?...” Gândul m-a făcut să-mi dea lacrimile, iar eu nu le-am putut opri. Polițistul a profitat imediat de ocazie, încercând să mă convingă mai mult și să mă ademenească spunând: „Deci, ar trebui să-ți dai silința să cooperezi cu ei; dacă o faci, atunci mâine vei fi eliberat.” Auzindu-l, m-am trezit brusc, iar aceste cuvinte foarte clare mi-au trecut prin minte: categoric nu trebuie să fii un Iuda care Îl trădează pe Dumnezeu! Era cât pe ce să o fac! Polițistul viclean a fost trimis de Satana însuși, ca să mă ispitească să Îl trădez pe Dumnezeu. În acel moment, cuvintele lui Dumnezeu m-au călăuzit: „Doar cu loialitate poți pune la cale un contraatac împotriva vicleniei diavolului” („Capitolul 10” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Mi-am dat seama că tot ce îmi spuseseră polițiștii era înșelătoria diavolului; voiau să profite de atașamentul meu emoțional de trup ca să mă împingă să Îl trădez pe Dumnezeu. Era imposibil să mă las înșelat de Satana. În consecință, m-am rugat în tăcere la Dumnezeu, crezând că treburile părinților mei depindeau de decizia Lui și că erau complet în mâinile Sale. Încredințându-i mâinii puternice a lui Dumnezeu, am hotărât să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu. Cu îndârjire, i-am spus bărbatului: „Mulțumesc pentru bunele intenții; îți apreciez bunătatea. Totuși, nu știu nimic despre treburile bisericii.” Văzând că planul lui nu reușise, polițistul dușmănos și-a arătat brusc adevărata față, enervându-se. Arătându-mă cu degetul, a strigat înveninat: „Atunci, așteaptă aici să mori!”, iar apoi a plecat. Pe la ora 2 după-amiaza, au venit trei sau patru polițiști. Ei m-au ridicat de pe scaun și m-au târât de guler spre tocul ușii, unde au folosit cătușele ca să mă atârne de o grindă. În cele din urmă, au comentat meschin „Poftim, nu te grăbi și simte-te bine” și apoi au plecat. Nu puteam atinge podeaua cu ambele picioare în același timp; dacă o atingeam cu un picior, eram forțat să îl ridic pe celălalt. Mișcările corpului meu făceau cătușele să îmi intre în carne și era foarte dureros. După aproape o oră, polițiștii răi s-au întors, fiind sătui de mâncare și băutură. Cu un rânjet sinistru, m-au întrebat cum mă simțeam. Până atunci, din cauza durerii, pantalonii și cămașa mea din bumbac se udaseră din cauza transpirației, iar când am fost coborât, ambele mâini îmi erau umflate ca niște pâini și complet amorțite. Polițiștii aceștia răi erau cu adevărat meschini și nemiloși. I-am urât din tot sufletul și, în plus, am văzut clar ticăloșia și cruzimea guvernului PCC. Ei erau o haită de demoni care se împotriveau lui Dumnezeu și Îl urau, iar ura mea pentru acest grup dușmănos sporea cu repeziciune.

În acea seară, cândva după ora șapte, polițiștii răi ne-au înghesuit pe mine și pe patru dintre surorile mele într-o mașină de poliție ca să ne ducă într-un alt loc. Fiecare dintre surorile mele părea palidă; aparent, și ele înduraseră barbarii asemănătoare. Ne-am încurajat cu priviri pline de înțeles și hotărâre. Când am sosit la casa de detenție, polițiștii cei răi le-au scos pe cele patru surori ale mele din mașină, dar mie mi s-a spus să rămân înăuntru și, curând, am plecat din nou la drum. Când i-am întrebat unde mă duceau, unul dintre polițiști a spus cu un zâmbet conspirativ: „Chiar dacă nu ne-ai divulgat nicio informație, tot știm că ai un rol important în biserică. Nu ne doream să fim gazde rele, așa că vrem să te scoatem la o mică «gustare de seară»...” Știind că grupul acesta de polițiști infami nu aveau nicio intenție bună, nu am îndrăznit să îmi cobor garda nici măcar o clipă. L-am tot implorat în tăcere pe Dumnezeu să îmi dea putere și să mă păzească să nu Îl trădez. Curând după aceea, am fost dus la Brigada Națională de Securitate. Am fost primit de două brute solide care m-au condus într-o cameră de interogatoriu. Văzând toate instrumentele de tortură împrăștiate pe podea ca niște tigri tăcuți și lacomi, am simțit un fior pe șira spinării. Chiar atunci, unul dintre polițiștii răi mi-a strigat: „Am auzit că ești destul de încăpățânat. Ei bine, ne place să roadem oase vechi și încăpățânate ca tine!” Imediat ce-a spus asta, cei doi polițiști răutăcioși au înaintat strigând și m-au apucat de urechi, trăgându-mă cu toată forța. În lumina slabă, am văzut două chipuri răuvoitoare și strâmbe, iar inima a început să-mi bată necontrolat. În acel moment, am auzit un alt polițist rău izbucnind în râs și spunând: „Ai ghinion că ai dat de mine azi. Poftim, să începem cu un duș.” Când a spus asta, ei m-au ținut pe loc și mi-au smuls toate hainele de pe mine. Am rămas complet gol pe podeaua rece ca gheața, tremurând din tot corpul, clănțănind din dinți. Polițistul cel rău a tras un furtun, l-a îndreptat spre mine și a deschis robinetul. Într-o fracțiune de secundă, am fost izbit de un val de apă rece ca gheața. A fost insuportabil de dureros, ca și când un cuțit mi-ar fi cojit pielea; mi s-a părut că, pur și simplu, sângele îmi îngheța în tot corpul. După o clipă, nu am mai simțit nimic. Cât m-au udat cu apă, polițiștii cei răi au continuat să mă amenințe, strigând: „Dacă știi ce-i bine pentru tine, atunci grăbește-te și vorbește; dacă nu o faci, atunci nu vei mai trăi să vezi răsăritul de mâine!” Forțându-mă să îndur agonia, mi-am plecat capul și nu am spus nimic. Unul dintre polițiștii răutăcioși a scrâșnit din dinți și a spus că mă va încălzi, ceea ce însemna că intenționa să mă electrocuteze. Până atunci, fusesem atât de chinuit încât nu mai rămăsese niciun gram de putere în mine. Simțind că moartea se apropia pas cu pas, m-am rugat cu disperare la Dumnezeu: „Dumnezeule! Sunt prea neînsemnat ca să pot să fac ceva pentru Tine, dar azi vreau să îmi folosesc moartea ca să îl umilesc pe Satana. Tot ce Îți cer este să îmi protejezi inima ca să nu se îndepărteze niciodată de Tine și să nu Te trădez.” Polițistul mi-a deschis gura cu forța și mi-a îndesat o cârpă udă în ea, celălalt capăt al cârpei fiind legat la un cablu electric. Mi-au atașat un capăt al firului de ureche, iar apoi, cel care ținea întrerupătorul, l-a pornit. Brusc, mi-am simțit tot sângele din corp țâșnind în sus și am avut senzația că era pe cale să îmi explodeze capul. Era atât de chinuitor încât credeam că îmi vor exploda ochii, iar toți nervii din corp zvâcneau și păreau pe cale să se plesnească. Văzându-mă că sufăr atât de mult, polițiștii dușmănoși doar au izbucnit în râs. O clipă mai târziu, am leșinat. Curând după aceea, am fost trezit cu o găleată de apă rece. Când mi-am revenit în simțiri, încă aveam cârpa în gură. Un polițist a chicotit răutăcios și m-a întrebat: „Ce gust are? Dacă vrei să spui ceva, doar dă din cap.” Chiar atunci, mi-am amintit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au întărit hotărârea de a alege să mărturisesc ferm în loc să mă închin Satanei. M-am gândit: „Fă ce vrei cu mine. La urma urmei, nu am decât o viață; în cel mai rău caz, voi muri, dar să nu crezi nicio secundă că vei scoate un cuvânt de la mine!” Nu i-am răspuns polițistului; am închis pur și simplu ochii, refuzând să mă uit la el. Gestul acesta l-a înfuriat pe polițistul răutăcios, iar el m-a electrocutat din nou, doar că de data asta, curentul a fost și mai puternic decât înainte. În liniște, am strigat: „Dumnezeule! Salvează-mă! Nu mai pot suporta!” Chiar atunci, o imagine vie a crucificării Domnului Isus mi-a apărut în fața ochilor: soldații feroce înfigeau un cui lung de cincisprezece centimetri în palmele Domnului, străpungând pielea, străpungând osul... Suferința Domnului Isus mi-a făcut inima să-mi sufere neîncetat, iar eu nu m-am putut abține să nu izbucnesc în lacrimi. În inima mea, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Ești sfânt; ești fără de păcat. Totuși, ca să mântuiești omenirea, Te-ai predat acestor sălbatici și i-ai lăsat să Te bată în cuie pe cruce și să Îți scurgă ultima picătură de sânge ca să ne răscumperi pe noi, oamenii. Dumnezeule, eu sunt o persoană extrem de coruptă, un obiect care ar trebui distrus. Am acceptat mântuirea Ta și sunt destul de norocos să-Ți fi experimentat lucrarea, așa că ar trebui să mă ofer Ție. Dumnezeule, știu fără îndoială că îmi ești acum alături, însoțindu-mă în suferința mea. Întotdeauna m-ai iubit și ai investit energie în mine. Sunt dispus să mă ofer întru totul ca să Te mulțumesc, ca să nu mai fii nevoit să suferi sau să-Ți faci griji pentru mine.” Chiar atunci, cei doi polițiști răutăcioși au încetat să mă electrocuteze. Văzând că Dumnezeu îmi compătimise slăbiciunea, inima mi-a fost plină de recunoștință față de El! După aceea, în ciuda faptului că polițiștii nu au încetat să mă rănească, nu am mai simțit nicio durere. Știind că Dumnezeu mă proteja și că Își asumase suferința în locul meu, m-am simțit profund mișcat de dragostea lui Dumnezeu și am vărsat lacrimi fără încetare. Mai târziu, unul dintre polițiști a intrat, mi-a aruncat o privire și le-a spus celor doi polițiști răi: „Ajunge; l-ați bătut măr, iar el nu vorbește. Sunt sigur că nu știe nimic.” Doar atunci au încetat să mă tortureze. Am știut că totul făcea parte din orchestrarea minunată și rânduielile lui Dumnezeu; Dumnezeu nu permisese acestei haite de demoni să îmi curme viața și mobilizase pe cineva să vină și să îi oprească. Am apreciat sincer dragostea lui Dumnezeu.

Învinși, polițiștii cei răi nu m-au mai interogat și, cam pe la miezul nopții, m-au dus la casa de detenție. Un ofițer corecțional m-a condus spre o celulă în care se aflau mai mult de treizeci de deținuți, iar când a deschis ușa ca să mă bage înăuntru, l-am auzit chicotind cu viclenie și instruindu-l pe liderul deținuților: „Să păstrați liniștea un pic; nu faceți prea mult zgomot.” Liderul deținuților m-a măsurat din priviri, rânjind superior, și i-a spus ofițerului corecțional: „Nicio problemă!” Înainte să am timp să reacționez, expresia liderului deținuților s-a întunecat, iar el le-a ordonat celorlalți deținuți pe un ton încet și amenințător, spunând: „La fel ca întotdeauna, fraților. Atacați-l!” Toți deținuții s-au ridicat și s-au încruntat la mine ca un tigru care își urmărește prada, făcându-mă să simt un fior pe spinare. În clipa în care liderul deținuților a fluturat din mână, au venit toți spre mine ca o haită de lupi. Ținându-mă jos mi-au smuls toate hainele și au început să mă lovească cu toată forța, folosindu-se de tălpile plate ale încălțărilor lor. În cele din urmă, mă bătuseră atât de rău încât am leșinat. Mi-am revenit doar a doua zi, la 6 dimineața. Am observat că fusesem înghesuit într-un colț și că trupul îmi era atât de umflat încât nu puteam să îmbrac nicio haină. Și așa am zăcut timp de șase zile pe un pat de scânduri, cu tot corpul plin de contuzii și răni. Pe deasupra, polițiștii cei răi îmi electrocutaseră interiorul gurii până în punctul în care tot țesutul se necrozase, iar eu agonizam atât de mult încât nici măcar nu puteam să înghit o gură de mâncare. Temându-se că moartea mea le-ar crea probleme, ofițerii corecționali i-au trimis pe ceilalți prizonieri pe rând să mă hrănească cu supă de legume.

Imediat ce rănile mi s-au vindecat într-o oarecare măsură, polițiștii cei răi i-au provocat pe deținuți să își reia intimidările și abuzurile. Devreme în fiecare dimineață, mă obligau să recit regulamentele închisorii; dacă nu mă descurcam bine, mă băteau. În plus, mă obligau să fac curățenie și să spăl rufe pentru prizonierii cu bani. Dacă făceam și cea mai mică greșeală, eram lovit cu pumnul sau cu piciorul. Știau că eu credeam în Dumnezeu, deci, în prezența mea, adesea spuneau în mod voit o grămadă de lucruri care erau blasfematoare pentru Dumnezeu doar ca să mă supere și, în plus, mă umileau cu vorbe, spunând: „Oamenii care cred în Dumnezeu nu simt durerea când iau bătaie? Și nu poți să lucrezi fără să te simți obosit? Nu îți pasă cât de mult suferi, nu-i așa?...” Ca să mă chinuie, mă forțau să curăț toaleta cu mâna, lucru care era atât de dezgustător încât mă făcea să vomit; mă puneau chiar să curăț gresia cu periuța de dinți și îmi aruncau intenționat găluștile în toaletă. Când ofițerul corecțional venea să inspecteze curățenia din celulă, își scotea încălțările și mergea în cerc, în șosete albe. Dacă descoperea vreo urmă de praf pe ele, mă bătea... Confruntându-mă cu tortura nesfârșită din partea polițiștilor celor răi și a acestor deținuți, m-am simțit complet slăbit și foarte deprimat. Am început să cred că ar fi mai bine să mor decât să continuu să duc o astfel de viață. Adâncit fiind în slăbiciunile și suferința mea, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credința și motivația pentru a continua să trăiesc. Mi-am amintit că El spusese: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie.» În trecut, ați auzit cu toții aceste cuvinte, totuși nici unul nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, știți bine însemnătatea reală pe care o au. Aceste cuvinte sunt ceea ce va împlini Dumnezeu în zilele de pe urmă. Căci ele se vor împlini asupra celor chinuiți cu cruzime de marele balaur roșu, în țara unde el stă. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu; prin urmare, cei din această țară care cred în Dumnezeu sunt supuși umilinței și persecuției. De aceea aceste cuvinte vor deveni realitate în grupul vostru de oameni” („Este lucrarea lui Dumnezeu atât de simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au învățat că a fi capabil să suport umilința și tortura datorită credinței mele era un semn că Dumnezeu făcuse o excepție și mă ridicase – era o mare onoare pentru mine! Cu toate acestea, eram laș și nu aveam coloană vertebrală; deoarece suportasem o oarecare durere fizică și fusesem puțin umilit, îmi perdusem credința în Dumnezeu și nu eram dispus să mărturisesc ferm pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu prin suferință. Dumnezeu plătise un preț atât de mare ca să mă mântuiască, deci cum puteam să-L răsplătesc astfel? Cum puteam să mă împotrivesc astfel conștiinței mele și să răspund cu o astfel de negativitate? Nu așa! Categoric nu voiam să fiu o cârpă fricoasă; categoric nu puteam să necinstesc numele lui Dumnezeu! Prin urmare, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru că m-ai luminat și m-ai făcut să înțeleg semnificația suferinței. Pentru onoarea Ta, sunt dispus să îndur tot soiul de suferințe; vreau să Te mulțumesc, chiar dacă asta înseamnă să îmi petrec restul vieții în închisoare. Tot ce Îți cer este să rămâi cu mine, să mă luminezi, să mă îndrumi și să îmi permiți să mărturisesc ferm și răsunător pentru Tine în toiul chinurilor Satanei.” După ce m-am rugat, m-am simțit pe deplin înviorat și am avut curajul să înfrunt mediul acela anevoios.

Câteva săptămâni mai târziu, polițiștii cei răi au revenit ca să mă interogheze, spunând că nu este prea târziu să cooperez cu ei și amenințându-mă că, dacă nu o fac, lucrurile vor deveni mult mai dificile pentru mine în zilele următoare. După ce suferisem câteva reprize de tortură sălbatică, îmi dădusem demult seama de esența lor demonică și îi uram profund. Prin urmare, indiferent cât m-au ademenit, amenințat și intimidat, credința mea nu a șovăit deloc. Mai târziu, au început să mă interogheze o dată la două săptămâni până ce, în cele din urmă, văzând că într-adevăr nu vor obține nicio informație de la mine, m-au condamnat la doi ani de reeducare prin muncă pentru infracțiunea de „tulburare a liniștii publice” și „participare la adunări ilegale. ”

Pe 24 februarie 2006, am fost trimis într-un lagăr de muncă. Din cauza credinței mele în Dumnezeu, am fost etichetat ca „deținut politic”, iar gardienii închisorii m-au repartizat intenționat la cel mai dificil, extenuant și periculos cuptor de cărămizi ca să îmi ispășesc sentința. Sarcina mea era să îndepărtez cărămizile arse din cuptoare, în interiorul cărora temperatura era de cel puțin trei sute de grade Celsius (572 de grade Fahrenheit). Dimineața, temperatura era cea mai scăzută, dar tot depășea o sută de grade (212 grade Fahreinheit). În ciuda faptului că trebuia să lucrăm cu temperaturi atât de ridicate, gardienii nu ne-au echipat cu îmbrăcăminte rezistentă la căldură. Căștile de protecție pe care le purtam se topeau la doar două minute de stat în zona cuptorului și, ca să nu ne ardem, trebuia să ne ținem respirația în timp ce intram și ieșeam cât de repede posibil. Din cauză că nu aveam cizme rezistente la căldură, când ne duceam în zona cuptorului, trebuia să stăm pe rând pe câte un picior; dacă nu eram atenți, picioarele ni se bășicau din cauza arsurilor. Deținuții noi nu erau obișnuiți cu asta; după ce intrau, nu puteau rămâne mai mult de câteva secunde înainte să iasă în fugă. Prin urmare, căpitanul echipei noastre organiza liderii grupului ca fiecare să fie înarmat cu o țeavă de PVC umplută cu nisip; cine ieșea în fugă, era bătut cu țeava. Deși țevile de tipul acesta nu erau destul de dure încât să rupă oasele, făceau niște vânătăi grave la suprafață. Condamnații le-au poreclit „bătăușii ascunși.” Când intram în zona cuptorului, nu îndrăzneam să respirăm; să respiri însemna să inhalezi foc pe nări. După ce îndepărtam câteva cărămizi, trebuia să scoatem repede roabele și, dacă exploda vreun cauciuc, nu numai că eram pedepsiți, dar sentințele ni se prelungeau și eram consemnați ca fiind vinovați de „distrugerea echipamentului de producție și rezistență la reformare.” Ca deținuți, sarcina noastră zilnică era să umplem 115 roabe cu cărămizi mari și 95 cu cărămizi mici. Într-o asemenea căldură, sarcina asta era imposibil de finalizat, dar gardienii nu întrebau niciodată de ce nu ai reușit să o termini; te întrebau doar de ce ai o atitudine ostilă față de muncă. Deoarece munca în căldură mă făcea să transpir atât de mult, am ajuns să sufăr de o deficiență severă de potasiu. Am căzut inconștient la pământ de câteva ori, așa că m-au aruncat pe peretele cuptorului ca să mă răcoresc timp de câteva minute. După ce m-am trezit, m-au obligat să beau o cană cu apă sărată și m-au forțat să-mi reiau munca. A fost prima dată când am înțeles ce însemna să-mi ating limitele, ce însemna suferința insuportabilă și cum era să vrei să mori în loc să continui să trăiești. Aici, nimănui nu îi păsa dacă trăiai sau mureai; căpitanului echipei îi păsa doar dacă grupul își făcuse sau nu treaba. Dacă o făcea, el nu spunea nimic, iar dacă nu o făcea, tot nu spunea nimic, ci arăta doar spre ușa cuptorului, după care pleca. După asta, liderul grupului îi chema pe cei care nu își terminaseră treaba ca să stea în zona cuptorului și să ia bătaie; imediat ce cădeau la pământ, erau arși atât de rău de pământul fierbinte încât le apăreau bășici pe toată pielea. În plus, trebuiau să mai aducă douăzeci de roabe pline cu cărămizi în fiecare zi și nu se puteau opri până ce nu cereau îndurare. Confruntat cu un asemenea mediu, m-am simțit foarte slab; doar câteva zile de tortură păreau o călătorie în iad. În mintea mea, doi ani păreau într-adevăr o perioadă foarte lungă. Nu știu cum aveam să rezist în tot acest timp și mă îngrijoram că voi fi ucis în bătaie de polițiștii cei răi sau ars de căldura extremă. Cu cât mai mult mă gândeam la perspectivele mele, cu atât mai captiv mă simțeam; mi se părea că într-adevăr nu mai puteam suporta închisoarea asta demonică – și, astfel, m-am gândit la moarte. În fiecare zi de atunci, am căutat ocazii de a „mă elibera.”

În sfârșit, într-o zi, ocazia mea s-a ivit. Chiar în clipa în care un camion plin cu cărămizi a plecat, am sărit pe burtă sub el. Cu toate acestea, roțile vehiculului s-au oprit brusc la doar câțiva centimetri de mine; după cum s-a dovedit, camionul se stricase. Câțiva deținuți m-au scos afară, iar ofițerul corecțional șef a spus că refuzam să accept disciplina și că nu eram dispus să îmi schimb vechile obiceiuri. Apoi, el a început să mă pedepsească. Mi-au băgat un baston electric în partea din față a cămășii și m-a durut atât de rău, încât am căzut la pământ zvârcolindu-mă. După aceea, mi-au încătușat mâinile de un stâlp de telefon și m-au bătut fără milă cu bastoanele electrice. După cină, am fost supus unei critici severe în public pentru a-mi reeduca și „corecta” ideologia... Chinul și suferința nesfârșită m-au făcut să mă simt extreme de îngrozit, disperat și neajutorat. Tocmai când mă luptam cu întrebarea „Cum voi continua să trăiesc?”, un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-a apărut în minte: „Indiferent cum te rafinează Dumnezeu, tu rămâi plin de încredere și nu îți pierzi niciodată încrederea în Dumnezeu. Tu faci ceea ce ar trebui să facă omul. Aceasta este ceea ce Dumnezeu îi cere omului, iar inima omului ar trebui să se poată întoarce la El pe deplin și către El în fiecare moment. Acesta este un biruitor. Aceia la care Dumnezeu se referă ca biruitori sunt cei care încă pot să dea mărturie, să-și mențină încrederea și devotamentul față de Dumnezeu când sunt sub influența Satanei sau sunt asediați de Satana, adică atunci când sunt sub stăpânirea forțelor întunericului. Dacă încă poți să îți menții curăția inimii și iubirea autentică pentru Dumnezeu indiferent de situație, tu dai mărturie în fața lui Dumnezeu, iar acesta este lucrul la care Dumnezeu se referă ca fiind biruitor” („Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Când aproape îmi pierdusem orice speranță, cuvintele lui Dumnezeu au adus o rază de lumină și căldură în inima mea. Era adevărat; în ultimă instanță, Dumnezeu voia să facă un grup de biruitori care să poată să își mențină credința și devotamentul față de El în orice mediu aspru, să trăiască potrivit cuvintelor Lui și, în cele din urmă, să mărturisească ferm și răsunător pentru Dumnezeu în fața Satanei. Motivul pentru care Satana folosise toate metodele să mă chinuiască și să mă rănească era că voia să profite de slăbiciunile mele, atacându-mă când eram căzut și forțându-mă să Îl trădez pe Dumnezeu – dar nu puteam deveni un simbol al umilirii lui Dumnezeu! Dragostea lui Dumnezeu pentru mine era atât de reală și de practică; când eram cel mai slăbit și tânjeam să mor, Dumnezeu încă mă veghea în secret, protejându-mă și ținându-mă în viață. Indiferent cât de slăbit am fost, El nu intenționase câtuși de puțin să mă abandoneze; dragostea Lui pentru mine rămăsese constantă de la început, iar El încă mă lumina, mă călăuzea și mă ajuta să îmi găsesc calea de ieșire din suferință. Categoric nu puteam să-L dezamăgesc pe Dumnezeu sau să Îi rănesc sentimentele. Am fost recunoscător pentru îndrumarea lui Dumnezeu; îmi permisese din nou să văd înșelătoria Satanei și să mă întorc din pragul morții. Nu am putut decât să cânt un imn: „Îmi voi da iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi. Sunt hotărât să fiu un martor neclintit pentru Dumnezeu și să nu cedez Satanei niciodată. O, pot să am capul spart și să-mi curgă sângele, dar ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate pierde. Însărcinarea dată de Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura umilința pentru a-I fi credincios. Nu-L voi mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau să se îngrijoreze” („Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).

Imediat ce m-am supus și am devenit mai dispus să îndur toată suferința ca să Îl mulțumesc pe Dumnezeu, El mi-a deschis o cale de scăpare: deoarece căpitanul echipei era analfabet, m-a pus să îl ajut să-și completeze rapoartele și, de atunci, nu a trebuit să mai muncesc atât de mult la căratul cărămizilor. După un timp, o soră mai în vârstă de la biserică a venit să mă viziteze. Ea mi-a cuprins mâinile și mi-a spus cu lacrimi în ochi: „Copile, ai suferit. Frații și surorile tale sunt foarte îngrijorate pentru tine, iar noi toți ne rugăm pentru tine în fiecare zi. Trebuie să rămâi puternic și să nu te pleci în fața Satanei. Trebuie să mărturisești ferm pentru Dumnezeu. Te așteptăm cu toții să vii acasă.” În acest iad uman rece și nemilos, în afară de cuvintele de mângâiere ale lui Dumnezeu, nu auzisem niciun cuvânt prietenos de la nimeni. Auzul acestor cuvinte blânde din partea fraților și surorilor mele, cuvinte pe care le auzeam deseori cu mult timp în urmă, mi-a oferit o mare alinare și încurajare. Pentru mult timp după aceea, m-am simțit încurajat de dragostea lui Dumnezeu; m-am simțit un pic mai relaxat și-am pășit mai voios când lucram. În toată perioada de detenție, acele zile au trecut cel mai repede. Lucrul acesta a fost în special adevărat în ultimele patru luni. Întotdeauna mă aliniam primul pe lista anunțată lunar cu numele condamnaților ale căror sentințe fuseseră reduse. În lunile trecute, această listă cu nume inclusese doar prizonierii fruntași și liderii echipelor; condamnații fără bani sau putere fuseseră omiși. Pentru un creștin ca mine, pe care guvernul PCC îl etichetase „deținut politic”, era și mai puțin probabil să mă bucur de un asemenea tratament. Din acest motiv, ceilalți prizonieri mă înconjurau mereu și mă întrebau: „Cum ai reușit?” De fiecare dată când se întâmpla asta, Îi mulțumeam lui Dumnezeu din adâncul inimii, deoarece știam că acesta era un rezultat al imensei Lui milostiviri pentru mine; dragostea lui Dumnezeu era cea care îmi adusese putere.

Pe 7 septembrie 2009, am fost eliberat condiționat. La scurt timp după aceea, m-am întors la biserică și mi-am reluat viața bisericească și din nou m-am alăturat celor care propovăduiesc Evanghelia. Îndurând această perioadă grea, am fost mai hotărât și mai matur decât înainte și am prețuit și mai mult șansa de a-mi îndeplini datoria. Deoarece văzusem adevăratul chip al împotrivirii față de Dumnezeu a guvernului PCC și cruzimea față de oameni, înțelegeam și mai mult cât de prețioasă este mântuirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi venit personal, în trup, ca să facă lucrarea de a aduce mântuirea omenirii, toți cei care trăiesc sub domeniul Satanei ar fi distruși și înghițiți de acesta. De atunci, ori de câte ori îmi făceam datoria, atitudinea mea era foarte diferită de cea din trecut; mi se părea că lucrarea de răspândire a Evangheliei și de mântuire a sufletelor oamenilor era de cea mai mare importanță, iar eu voiam să îmi dedic toată loialitatea și să îmi consum toată energia pentru tot restul vieții ca să aduc mai mulți oamenii înaintea lui Dumnezeu. Voiam să le dau și lor posibilitatea să se trezească din vălul de confuzie și înșelătorie al acestui guvern ateu, să accepte viața dată de Dumnezeu și să obțină mântuirea Lui. Privind retrospectiv la acei doi ani foarte lungi de temniță, știu că Satana a încercat inutil să-și folosească abuzul tiranic pentru a mă constrânge să Îl trădez pe Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu a folosit acel mediu urât ca să îmi sporească loialitatea, credința și supunerea față de El, purificându-mi dragostea pentru El și permițându-mi să înțeleg înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu și să obțin o apreciere profundă a faptului că Dumnezeu este mântuirea omenirii și că El este dragoste! Adorarea nesfârșită și lauda pentru Dumnezeu s-au revărsat din inima mea!

Anterior: 6. În urma suferințelor, dragostea mea pentru Dumnezeu este și mai puternică

Înainte: 8. Suferințe și încercări – binecuvântările de a fi favorizat

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte