Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cartea deschisă de Miel

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Dumnezeu Însuși, Unicul (II)

Firea dreaptă a lui Dumnezeu

Acum că ați ascultat părtășia anterioară despre autoritatea lui Dumnezeu, am încredere că sunteți înzestrați cu destul de multe cuvinte în acea privință. Cât de mult puteți accepta, pricepe și înțelege depinde în totalitate de cantitatea de efort depus în acest sens. Am speranța că puteți aborda această chestiune cu seriozitate; în niciun caz nu ar trebui să o tratați fără tragere de inimă! Acum, a cunoaște autoritatea lui Dumnezeu înseamnă a-L cunoaște în întregime? Se poate spune că a cunoaște autoritatea lui Dumnezeu este începutul cunoașterii Dumnezeului unic Însuși și se poate spune, de asemenea, că a cunoaște autoritatea Lui înseamnă că ai trecut deja de poarta cunoașterii esenței Dumnezeului unic Însuși. Această înțelegere reprezintă o parte a cunoașterii lui Dumnezeu. Care este cealaltă parte atunci? Acesta este subiectul despre care aș vrea să avem părtășie astăzi – firea dreaptă a lui Dumnezeu.

Am selectat două secțiuni din Biblie din care să avem părtășie despre subiectul de astăzi: prima se referă la distrugerea Sodomei de către Dumnezeu, care poate fi găsită în Geneza 19:1–11 și Geneza 19:24–25; a doua se referă la izbăvirea orașului Ninive de către Dumnezeu, care poate fi găsită în Iona 1:1–2, pe lângă capitolele trei și patru ale cărții. Bănuiesc că to‏ți așteptați să auziți ce am de spus despre aceste două secțiuni. Ceea ce spun în mod natural nu poate devia de la tema cunoașterii lui Dumnezeu Însuși și a esenței Sale, dar care va fi punctul central al părtășiei de astăzi? Există vreunul dintre voi care știe? Ce secțiuni din părtășia Mea despre „Autoritatea lui Dumnezeu” v-au atras atenția? De ce am spus că doar Cel care are o asemenea autoritate și putere este Dumnezeu Însuși? Ce am dorit să explic spunând acel lucru? În privința a ce anume am dorit să vă informez? Reprezintă autoritatea și puterea lui Dumnezeu un aspect al modului în care esența Sa este manifestată? Reprezintă o parte din esența Sa, care dovedește identitatea și statutul Său? V-au spus aceste întrebări ce urmează să zic? Ce vreau ca voi să înțelegeți? Gândiți-vă cu atenție la acest lucru.

Pentru că I se opune cu încăpățânare, omul este distrus de mânia lui Dumnezeu

Mai întâi, să ne uităm la câteva pasaje din scriptură care descriu „Distrugerea Sodomei de către Dumnezeu.”

(Geneza 19:1-11) Cei doi îngeri au ajuns seara la Sodoma. Lot stătea la poarta Sodomei, iar când i-a văzut, s-a ridicat să-i întâmpine, li s-a închinat până la pământ şi le-a zis: Stăpânii mei, vă rog, întoarceţi-vă la casa slujitorului vostru, rămâneţi peste noapte şi spălaţi-vă picioarele. Mâine dimineaţă vă veţi scula devreme şi vă veţi continua drumul. Nu, i-au răspuns ei, ci vom petrece noaptea în afara cetăţii. Dar Lot a insistat foarte mult, astfel încât ei s-au întors cu el şi au intrat în casa lui. Lot le-a pregătit masa, a copt azime, iar aceştia au mâncat. Dar înainte ca ei să se culce, toţi bărbaţii din toate colţurile cetăţii Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, l-au strigat pe Lot şi l-au întrebat: Unde sunt bărbaţii care au venit la tine în această seară? Scoate-i afară la noi ca să-i cunoaştem. Lot a ieşit afară la ei, a închis uşa după el şi a zis: Vă rog, fraţilor, nu fiţi atât de răi. Am două fiice care n-au cunoscut bărbat; lăsaţi-mă să vi le aduc şi faceţi cu ele ce vă place; dar să nu le faceţi nimic acestor bărbaţi, căci ei au venit să se adăpostească sub acoperişul meu. Dă-te din calea noastră! i-au răspuns ei. Acesta a venit aici ca străin, au continuat ei, iar acum face pe judecătorul! Ne vom purta cu tine mai rău decât cu ei. Ei l-au împins cu putere pe Lot şi s-au apropiat ca să spargă uşa. Dar bărbaţii dinăuntru şi-au întins mâinile, l-au tras pe Lot în casă şi au închis uşa; iar pe bărbaţii care erau la uşa casei, atât pe cei tineri, cât şi pe cei bătrâni, i-au lovit cu orbire, astfel încât aceştia n-au mai putut găsi uşa.

(Geneza 19:24-25) Atunci Domnul a făcut să plouă foc şi pucioasă din cer de la Domnul, peste Sodoma şi Gomora. Astfel, El a distrus acele cetăţi, toată câmpia, toţi locuitorii cetăţilor, precum şi ceea ce creştea pe pământ.

Din aceste pasaje, nu este dificil de văzut că nelegiuirea și corupția Sodomei ajunseseră deja la un nivel detestabil atât pentru om, cât și pentru Dumnezeu și că, de aceea, în ochii Lui, orașul merita să fie distrus. Dar ce s-a întâmplat în oraș înainte de a fi distrus? Ce pot învăța oamenii din aceste evenimente? Ce le arată oamenilor atitudinea lui Dumnezeu față de aceste evenimente în privința firii Lui? Pentru a înțelege întreaga poveste, să citim cu atenție ce a fost consemnat în Scriptură…

Corupția Sodomei: îl revoltă pe om, Îl înfurie pe Dumnezeu

În acea noapte, Lot a primit doi mesageri de la Dumnezeu și a pregătit un festin pentru ei. După cină, înainte de a se culca, oamenii de peste tot din oraș au înconjurat reședința lui Lot și l-au strigat. Scriptura consemnează că ei au spus „Unde sunt bărbaţii care au venit la tine în această seară? Scoate-i afară la noi ca să-i cunoaştem.” Cine a spus aceste cuvinte? Către cine au fost rostite? Acestea au fost cuvintele oamenilor din Sodoma, strigate lângă reședința lui Lot, și pentru el. Cum te simți când auzi aceste cuvinte? Ești furios? Ți se face greață de la acestea? Clocotești de mânie? Nu duhnesc a Satana aceste cuvinte? Prin acestea, poți simți răul și întunericul din acest oraș? Poți simți cruzimea și barbaria comportamentului acestor oameni prin cuvintele lor? Poți simți profunzimea corupției lor prin comportamentul lor? Prin conținutul discursului lor, nu este greu de văzut că natura nelegiuită și firea lor sălbatică atinseseră un nivel în afara propriul lor control. În afară de Lot, nicio persoană din acest oraș nu era diferită de Satana; doar vederea unei alte persoane îi făcea să vrea să o rănească și să o devoreze… Aceste lucruri nu prezintă doar natura înfiorătoare și terifiantă a orașului, cât și atmosfera de moarte din jurul acestuia; ci prezintă și nelegiuirea și caracterul sângeros al orașului.

Față în față cu o gașcă de criminali inumani, oameni care erau plini de o ambiție care le devora sufletul, cum a reacționat Lot? Conform Scripturii: „Vă rog […] nu fiţi atât de răi. Am două fiice care n-au cunoscut bărbat; lăsaţi-mă să vi le aduc şi faceţi cu ele ce vă place; dar să nu le faceţi nimic acestor bărbaţi, căci ei au venit să se adăpostească sub acoperişul meu.” Lot a vrut să spună următoarele prin cuvintele sale: el era dispus să renunțe la cele două fiice ale sale pentru a proteja mesagerii. Din rațiune, acești oameni ar fi trebuit să fie de acord cu condițiile lui Lot și să-i fi lăsat în pace pe cei doi mesageri; până la urmă, mesagerii erau niște străini pentru ei, oameni care nu aveau absolut nimic de-a face cu ei; acești doi mesageri nu le afectaseră interesele niciodată. Totuși, motivați de natura lor nelegiuită, ei nu au lăsat lucrurile așa. Mai degrabă, doar și-au intensificat eforturile. Aici, un alt dialog de-al lor poate oferi informații privind adevărata natură rea a acestor oameni; în același timp, permite cunoașterea și înțelegerea motivului pentru care Dumnezeu dorea să distrugă acest oraș.

Deci, ce au spus ei în continuare? După cum este scris în Biblie: „Dă-te din calea noastră! i-au răspuns ei. Acesta a venit aici ca străin, au continuat ei, iar acum face pe judecătorul! Ne vom purta cu tine mai rău decât cu ei. Ei l-au împins cu putere pe Lot şi s-au apropiat ca să spargă uşa.” De ce doreau să spargă ușa? Motivul este că erau mult prea nerăbdători să îi rănească pe acei doi mesageri. Ce făceau acei mesageri în Sodoma? Scopul venirii lor acolo a fost de a-l salva pe Lot și pe familia sa; totuși, oamenii din oraș au crezut în mod greșit că ei veniseră pentru a ocupa posturi oficiale. Fără a-i întreba ce scop aveau, simpla conjunctură a fost cea care i-a făcut pe cei din oraș să vrea să îi rănească cu sălbăticie pe acești doi mesageri; ei doreau să rănească doi oameni care nu aveau absolut nimic de-a face cu ei. Este clar că oamenii din acest oraș își pierduseră cu totul umanitatea și rațiunea. Gradul nebuniei și sălbăticiei lor deja nu mai era cu nimic diferit de natura rea a Satanei de a răni și a devora oameni.

Când i-au cerut pe acești oameni lui Lot, ce a făcut Lot? Din text, știm că Lot nu i-a predat. Îi cunoștea Lot pe acești doi mesageri ai lui Dumnezeu? Desigur că nu! Dar de ce a fost el capabil să îi salveze pe acești doi oameni? Știa el ce veniseră să facă? Deși el nu le cunoștea motivul venirii, a știut că erau slujitorii lui Dumnezeu, așadar i-a primit. Faptul că i-a putut numi domni pe acești slujitori ai lui Dumnezeu arată că Lot era, de obicei, un adept al lui Dumnezeu, spre deosebire de ceilalți din Sodoma. De aceea, când mesagerii lui Dumnezeu au venit la el, el și-a riscat propria viață pentru a-i primi pe acești doi slujitori; în plus, și-a dat la schimb cele două fiice ale sale pentru a-i proteja pe acești doi slujitori. Aceasta este fapta cea dreaptă a lui Lot; este, de asemenea, o exprimare tangibilă a naturii și esenței lui Lot și este și motivul pentru care Dumnezeu Și-a trimis slujitorii pentru a-l salva. Când s-a confruntat cu pericolul, Lot i-a protejat pe acești doi slujitori fără a lua în considerare nimic altceva; el chiar a încercat să își dea la schimb cele două fiice pentru siguranța slujitorilor. În afară de Lot, exista altcineva în oraș care ar fi putut face așa ceva? După cum o dovedesc faptele – nu! De aceea, se subînțelege că toată lumea din Sodoma, în afară de Lot, era o țintă pentru distrugere, precum și o țintă care merita distrugere.

Sodoma este nimicită pentru că a jignit mânia lui Dumnezeu

Când oamenii din Sodoma au văzut acești doi slujitori, ei nu i-au întrebat motivul pentru care au venit, nici dacă veniseră pentru a răspândi voia lui Dumnezeu. Din contră, ei formaseră o gloată și, fără a aștepta vreo explicație, au venit să pună mâna pe acești doi servitori ca niște câini sălbatici sau lupi răi. A privit Dumnezeu în timp ce se petreceau aceste lucruri? Ce gândea El în inima Lui în privința acestui tip de comportament uman, acestui tip de lucru? Dumnezeu a decis să distrugă acest oraș; El nu avea să ezite sau să aștepte, nici nu avea să continue să arate răbdare. Venise ziua Lui și, astfel, a început lucrarea pe care dorea să o facă. Prin urmare, Geneza 19:24 – 25 spune: „Apoi Iahve a plouat pe Sodoma și pe Gomora, pucioasă și foc de la Iahve din cer; și a zdrobit acele cetăți și toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților și ce creștea pe pământ.” Aceste două versete le spun oamenilor metoda cu care a distrus Dumnezeu acest oraș; le spun, de asemenea, ce a distrus El. Mai întâi, Biblia relatează că Dumnezeu a ars orașul cu foc și că întinderea focului a fost suficientă pentru a distruge toți oamenii și tot ceea ce creștea pe pământ. Adică, focul care a căzut din cer nu numai că a distrus orașul; a distrus și toți oamenii și ființele vii din el, totul fără a lăsa nicio singură urmă. După ce orașul a fost distrus, pământul a fost lipsit de ființe vii. Nu a mai existat viață, nici semnele ale acesteia. Orașul devenise un deșert, un loc pustiu plin de tăcere deplină. Nu aveau să mai existe fapte rele împotriva lui Dumnezeu în acest loc; nu avea să mai existe măcel sau vărsare de sânge.

De ce a vrut Dumnezeu să ardă atât de temeinic acest oraș? Ce puteți vedea aici? Ar suporta Dumnezeu să privească omenirea și natura, propriile Sale creații, distruse așa? Dacă poți discerne mânia lui Iahve Dumnezeu de focul care a fost trimis din cer, atunci nu este dificil de văzut nivelul furiei Sale pornind de la ținta distrugerii Sale, precum și din gradul în care a fost distrus acest oraș. Când Dumnezeu disprețuiește un oraș, Își va trimite pedeapsa asupra acestuia. Când este dezgustat de un oraș, El va emite avertismente repetate care informează oamenii în privința furiei Sale. Totuși, când Dumnezeu decide să termine și să distrugă un oraș – adică, atunci când mânia și măreția Sa au fost jignite – El nu va mai trimite pedepse sau avertismente. În schimb, îl va distruge direct. Îl va face să dispară cu totul. Aceasta este firea dreaptă a lui Dumnezeu.

După ostilitatea și împotrivirea repetată a orașului Sodoma față de El, Dumnezeu îl nimicește cu totul

Odată ce avem o înțelegere generală a firii drepte a lui Dumnezeu, ne putem îndrepta din nou atenția către orașul Sodomei – pe care Dumnezeu l-a considerat un oraș al păcatului. Înțelegând esența acestui oraș, putem înțelege motivul pentru care El voia să îl distrugă și motivul pentru care l-a distrus atât de amănunțit. Din aceasta, putem ajunge să cunoaștem firea Lui dreaptă.

Dintr-o perspectivă umană, Sodoma a fost un oraș care putea satisface pe deplin dorința omului și răutatea omului. Ispititor și fermecător, cu muzică și dans noapte de noapte, prosperitatea sa îi împingea pe oameni către fascinație și nebunie. Răul său rodea inimile oamenilor și îi vrăjea să fie degenerați. Acesta era un oraș unde duhurile necurate și cele rele erau libere și nestingherite; mustea de păcat și crimă și era plin de o miasmă sângeroasă, putredă. Era un oraș care îi îngheța pe oameni până în măduva oaselor, un oraș de la care oricine ar da înapoi. Nimeni din acest oraș – nici bărbat, nici femeie, nici tânăr, nici bătrân – nu căuta calea adevărată; nimeni nu tânjea după lumină sau după renunțarea la păcat. Oamenii trăiau sub controlul Satanei, în corupția și înșelăciunea sa. Ei își pierduseră umanitatea; își pierduseră rațiunea și scopul inițial al existenței omului. Făcuseră nenumărate păcate de împotrivire față de Dumnezeu; Îi refuzaseră călăuzirea și se opuseseră voii Sale. Faptele lor rele au fost cele care îi duceau pas cu pas, în jos pe calea distrugerii pe acești oameni, orașul și fiecare ființă vie din interiorul acestuia.

Deși aceste două pasaje nu consemnează detaliile care descriu gradul de corupție a oamenilor din Sodoma, consemnând în schimb comportamentul lor față de cei doi slujitori ai lui Dumnezeu după sosirea acestora din urmă în oraș, un adevăr simplu poate dezvălui măsura în care oamenii din Sodoma erau corupți, răi, și I se împotriveau lui Dumnezeu. Cu aceasta, adevărata față și esență a oamenilor din oraș sunt expuse, de asemenea. Nu numai că nu au acceptat avertizările lui Dumnezeu, ei nu s-au temut nici de pedeapsa Sa. Din contră, ei au disprețuit furia Lui. I s-au împotrivit orbește lui Dumnezeu. Indiferent de ce a făcut El sau de cum a făcut acel lucru, natura lor rea doar s-a intensificat și I s-au împotrivit în mod repetat lui Dumnezeu. Oamenii din Sodoma erau ostili față de existența Lui, venirea Lui, pedeapsa din partea Lui și, chiar mai mult, faț‏ă de avertizările Sale. Nu au văzut nimic altceva valoros în jurul lor. Ei au devorat și au rănit toți oamenii care puteau fi răniți și devorați și la fel i-au tratat și pe slujitorii lui Dumnezeu. Față de ansamblul faptelor rele comise de oamenii din Sodoma, a-i răni pe slujitorii Lui era doar vârful aisbergului, iar natura lor rea dezvăluită prin aceasta, reprezenta, de fapt, doar o picătură dintr-un mare ocean. De aceea, Dumnezeu a ales să-i distrugă cu foc. Dumnezeu nu a utilizat un potop, nici un uragan, cutremur, tsunami sau orice altă metodă pentru a distruge orașul. Ce semnificație a avut utilizarea focului pentru distrugerea acestui oraș? A însemnat distrugerea totală a orașului; a însemnat că orașul a fost șters cu totul de pe fața pământului și nu a mai existat. Aici, „distrugere” nu se referă doar la dispariția formei și structurii orașului sau a înfățișării exterioare; înseamnă, de asemenea, că sufletele oamenilor din oraș au încetat să existe, fiind eradicate cu totul. Simplu spus, toți oamenii, evenimentele și lucrurile asociate cu orașul au fost distruse. Nu avea să existe o viață de apoi sau o reîncarnare pentru ei; Dumnezeu îi eradicase din omenire, din creația Sa, odată pentru totdeauna. „Folosirea focului” a semnificat o oprire a păcatului și finalul păcatului; acesta avea să înceteze să existe și să se răspândească. A însemnat că răutatea Satanei își pierduse pământul roditor, precum și cimitirul care îi acorda un loc unde să stea și să trăiască. În războiul dintre Dumnezeu și Satana, utilizarea focului de către Dumnezeu este marca victoriei Sale cu care este însemnat Satana. Distrugerea Sodomei este o mare greșeală în ambiția Satanei de a I se opune lui Dumnezeu corupând și devorând oameni și este, la fel, un semn umilitor al unei perioade din cursul dezvoltării omenirii, când omul a respins călăuzirea lui Dumnezeu și s-a abandonat viciului. În plus, este o consemnare a unei adevărate revelații a firii drepte a lui Dumnezeu.

Când focul pe care Dumnezeu l-a trimis din cer a prefăcut Sodoma în nimic mai mult decât cenușă, a însemnat că orașul numit „Sodoma” avea să înceteze să existe, precum și tot ce exista în cadrul orașului. A fost distrus de furia lui Dumnezeu; a dispărut sub mânia și măreția Lui. Datorită firii drepte a lui Dumnezeu, Sodoma și-a primit pedeapsa dreaptă; datorită firii drepte a lui Dumnezeu, și-a primit finalul just. Finalul existenței Sodomei s-a datorat răutății sale și s-a datorat, de asemenea, dorinței lui Dumnezeu de a nu mai privi acest oraș vreodată, nici pe oamenii care trăiseră în acesta sau orice ființă vie care crescuse acolo. „Dorința Lui de a nu mai privi vreodată orașul” este mânia Lui, precum și măreția. Dumnezeu a ars orașul deoarece nelegiuirea și păcatul acestuia L-au făcut să simtă furie, dezgust și scârbă față de acesta și dorința de a nu mai vedea niciodată orașul sau pe vreunul dintre oamenii și ființele vii din interiorul său. Odată ce orașul a terminat de ars, lăsând doar cenușă în urmă, a încetat să existe cu adevărat în ochii lui Dumnezeu; chiar și amintirile Lui cu privire la oraș au dispărut, șterse. Asta înseamnă că focul trimis din cer a distrus nu numai întreg orașul Sodoma și oamenii plini de nelegiuire din cadrul lui, nici doar toate lucrurile din interiorul orașului care fuseseră pătate de păcat; chiar mai mult, acest foc a distrus amintirile răului și împotrivirii omenirii față de Dumnezeu. Acesta a fost scopul lui Dumnezeu când a ars din temelii orașul.

Natura umană devenise coruptă până la extrem. Ei nu știau cine era Dumnezeu sau de unde veniseră ei. Dacă L-ai fi menționat pe Dumnezeu, acești oameni ar fi atacat, ar fi defăimat și ar fi hulit. Chiar atunci când slujitorii Lui veniseră să răspândească avertizarea Sa, acești oameni corupți nu numai că nu au arătat vreo urmă de căință; ei nu și-au abandonat comportamentul rău. Din contră, ei i-au rănit cu nerușinare pe slujitorii lui Dumnezeu. Ceea ce ei au exprimat și dezvăluit a fost natura și esența lor de dușmănie dusă la extrem față de Dumnezeu. Putem vedea că împotrivirea acestor oameni corupți față de Dumnezeu era mai mult decât o dezvăluire a firii lor corupte, era mai mult decât un caz de defăimare sau batjocură care venea dintr-o lipsă de înțelegere a adevărului. Nici prostia, nici ignoranța nu au fost cauza comportamentului lor rău; nici faptul că acești oameni fuseseră înșelați și, cu siguranță, nu faptul că fuseseră amăgiți. Comportamentul lor atinsese nivelul de opoziție, rumoare și antagonism nerușinat flagrant împotriva lui Dumnezeu. Fără îndoială, acest tip de comportament uman avea să Îl înfurie pe Dumnezeu și firea Lui – o fire care nu trebuie jignită. De aceea, Dumnezeu Și-a dezlănțuit direct și în mod deschis mânia și măreția; aceasta este o revelație adevărată a firii Sale drepte. Confruntându-Se cu un oraș copleșit de păcat, Dumnezeu a dorit să îl distrugă în cea mai rapidă manieră posibilă; El a dorit să eradice oamenii din cadrul orașului și păcatele lor în întregime în cel mai complet mod, să facă oamenii acestui oraș să nu mai existe și să oprească păcatul din cadrul acestui loc din a se înmulți. Cea mai rapidă și mai completă cale de a face acest lucru a fost să-l ardă din temelii. Atitudinea lui Dumnezeu față de oamenii din Sodoma nu a fost una de abandon sau nepăsare; mai degrabă, El Și-a utilizat mânia, măreția și autoritatea pentru a pedepsi, doborî și distruge cu totul acești oameni. Atitudinea Sa față de ei a fost una nu numai de distrugere fizică, ci și de distrugere a sufletului, o eradicare eternă. Aceasta este adevărata implicație a dorinței lui Dumnezeu ca ei să „nu mai existe”.

Deși mânia lui Dumnezeu este ascunsă și necunoscută pentru om, aceasta nu tolerează nicio ofensă

Tratamentul pe care Dumnezeu îl aplică omenirii nesăbuite și ignorante per ansamblu se bazează în principal pe milă și toleranță. Mânia Lui, pe de altă parte, este mascată în cea mai mare parte a timpului și lucrurilor; este necunoscută pentru om. Prin urmare, omului îi este dificil să Îl vadă pe Dumnezeu arătându-Și mânia și, de asemenea, să I-o înțeleagă. Astfel, omul nu ia în serios mânia lui Dumnezeu. Când omul se confruntă cu etapa și lucrarea finală a lui Dumnezeu de a tolera și a ierta omul – adică, atunci când dovada finală de milă și avertismentul Său final ajung la ei – dacă ei tot folosesc aceleași metode de a I se opune și nu fac niciun efort de a se căi, de a-și îndrepta căile sau de a accepta mila Sa, Dumnezeu nu le va mai acorda toleranța și răbdarea Sa. Din contră, în acest moment, Dumnezeu Își va retrage mila. După aceasta, El Își va trimite doar mânia. El Își poate exprima mânia în diferite moduri, la fel cum poate utiliza diverse metode pentru a pedepsi și a distruge oamenii.

Folosirea focului de către Dumnezeu pentru a distruge orașul Sodomei este metoda Sa cea mai rapidă de a anihila cu totul o omenire sau un lucru. Arderea oamenilor din Sodoma a distrus mai mult decât corpurile lor fizice; le-a distrus duhurile, sufletele și corpurile în întregime, garantând faptul că oamenii din acest oraș vor înceta să existe atât în lumea materială, cât și în lumea invizibilă pentru om. Aceasta este una dintre căile prin care Dumnezeu Își dezvăluie și Își exprimă mânia. Această manieră a revelării și exprimării este un aspect al esenței mâniei lui Dumnezeu, precum este în mod natural și o revelare a esenței firii drepte a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu Își trimite mânia, El încetează să mai dezvăluie mila sau generozitate iubitoare, nici nu Își mai arată toleranța sau răbdarea; nu există persoană, lucru sau motiv care să-L poată convinge să continue să fie răbdător, să Își ofere din nou mila, să Își acorde încă o dată toleranța. În locul acestor lucruri, fără a ezita vreo secundă, Dumnezeu Își va trimite mânia și măreția, va face ce Își dorește și va face aceste lucruri într-o manieră rapidă și exactă, în conformitate cu propriile Sale dorințe. Acesta este modul în care Dumnezeu Își trimite mânia și măreția, pe care omul nu trebuie să le ofenseze și este, de asemenea, o exprimare a unui aspect al firii Sale drepte. Când oamenii sunt martori ai grijii și iubirii lui Dumnezeu față de om, ei nu-I pot detecta mânia, nu-I pot vedea măreția sau simți intoleranța Sa față de ofensă. Aceste lucruri i-au făcut mereu pe oameni să creadă că firea dreaptă a lui Dumnezeu este una doar de milă, toleranță și iubire. Totuși, când o persoană Îl vede pe Dumnezeu că distruge un oraș sau detestă o omenire, mânia Sa în distrugerea omului și măreția Sa le permit oamenilor să zărească cealaltă latură a firii Lui drepte. Aceasta este intoleranța lui Dumnezeu față de ofensă. Firea lui Dumnezeu care nu tolerează nicio ofensă depășește imaginația oricărei ființe create și, printre ființele non-create, niciuna nu este capabilă de a interfera sau a o afecta pe aceasta; cu atât mai mult, nu poate fi uzurpată sau imitată. Prin urmare, acest aspect al firii lui Dumnezeu este cel pe care omenirea ar trebui să-l cunoască cel mai mult. Doar Dumnezeu Însuși are acest tip de fire și doar Dumnezeu Însuși este înzestrat cu acest tip de fire. Dumnezeu e înzestrat cu acest tip de fire dreaptă deoarece detestă răutatea, întunericul, răzvrătirea și faptele cele rele ale Satanei – care corup și devorează omenirea – deoarece El detestă toate faptele păcătoase în opoziție cu El și datorită esenței Sale sfinte și nepângărite. Din această cauză El nu va suporta ca nicio ființă creată sau necreată să I se opună sau să-L conteste în mod deschis. Chiar și un individ căruia El îi arătase odată milă sau pe care îl alesese trebuie doar să Îi provoace firea și să-I încalce principiile de răbdare și toleranță și El își va elibera și revela firea dreaptă fără cea mai mică urmă de milă sau ezitare – o fire care nu tolerează nicio ofensă.

Mânia lui Dumnezeu este o protecție pentru toate forțele drepte și toate lucrurile pozitive

Înțelegând aceste exemple ale discursului, gândurilor și acțiunilor lui Dumnezeu, poți înțelege firea dreaptă a lui Dumnezeu, o fire ce nu poate fi ofensată? În final, acesta este un aspect al firii unice a lui Dumnezeu Însuși, indiferent de cât de mult poate înțelege omul. Intoleranța lui Dumnezeu în privința ofensei este esența Sa exclusivă; mânia lui Dumnezeu este firea Lui exclusivă; măreția lui Dumnezeu este esența Lui exclusivă. Principiul de la baza furiei Lui demonstrează identitatea și statutul pe care doar El le are. Nu este necesară menționarea faptului că firea Lui este, de asemenea, un simbol al esenței unicului Însuși Dumnezeu. Firea lui Dumnezeu este propria Sa esență inerentă. Nu se schimbă deloc cu trecerea timpului, nici nu se schimbă ori de câte ori se schimbă locația. Firea Lui inerentă este esența Lui intrinsecă. Indiferent asupra cui Își îndeplinește lucrarea, esența Sa nu se schimbă, și nici firea Sa dreaptă. Când o persoană Îl înfurie pe Dumnezeu, ceea ce transmite El este firea Sa inerentă; în același timp, principiul de la baza mâniei Sale nu se schimbă, nici identitatea și statutul Lui unic. El nu devine furios din cauza unei schimbări ale esenței Sale sau deoarece firea Sa a produs diferite elemente, ci deoarece opoziția omului față de El Îi jignește firea. Provocarea flagrantă a lui Dumnezeu de către om este o provocare gravă la adresa propriei identități și a propriului statut ale lui Dumnezeu. În viziunea Lui, când omul Îl provoacă, Îl contestă și Îi pune la încercare furia. Când omul I se va opune, când omul Îl va contesta, când Îi va pune la încercare în mod continuu mânia– ceea ce se întâmplă, de asemenea, când păcatul este larg răspândit – mânia lui Dumnezeu se va dezvălui și se va prezenta în mod natural. De aceea, exprimarea de către Dumnezeu a mâniei Sale simbolizează faptul că toate forțele ostile vor înceta să existe; simbolizează faptul că toate forțele ostile vor fi distruse. Aceasta este caracterul unic al firii drepte a lui Dumnezeu și este caracterul unic al mâniei Lui. Când demnitatea și sfințenia lui Dumnezeu vor fi provocate, când forțele drepte vor fi obstrucționate și nevăzute de om, Dumnezeu Își va trimite mânia. Din cauza esenței lui Dumnezeu, toate acele forțe de pe pământ care Îl contestă, I se opun și se luptă cu El sunt rele, corupte și nedrepte; acestea vin de la și îi aparțin Satanei. Deoarece Dumnezeu este drept, al luminii și cu desăvârșire sfânt, toate lucrurile rele, corupte și care aparțin Satanei vor dispărea cu eliberarea mâniei lui Dumnezeu.

Deși revărsarea mâniei Lui este un aspect al exprimării firii Sale drepte, furia Lui nu discriminează în privința țintei sale și nu este fără principii. Din contră, Dumnezeu nu Se înfurie ușor, nici nu Își arată în pripă mânia și măreția. În plus, mânia Lui este controlată și măsurată în mod considerabil; nu este comparabilă deloc cu modul în care omul își iese din fire sau dă frâu liber furiei sale. În Biblie, sunt consemnate multe conversații între om și Dumnezeu. Cuvintele unora dintre aceste persoane erau superficiale, ignorante și infantile, dar Dumnezeu nu i-a doborât, nici nu i-a condamnat. În special, în timpul încercării lui Iov, cum i-a tratat Iahve Dumnezeu pe cei trei prieteni ai lui Iov și pe ceilalți, după ce a auzit cuvintele pe care i le-au spus lui Iov? I-a condamnat? Și-a ieșit din fire față de ei? Nu a făcut nimic asemănător! În schimb, El i-a spus lui Iov să implore, să se roage pentru ei; Dumnezeu, pe de altă parte, nu a pus la inimă defectele lor. Aceste cazuri reprezintă toate principala atitudine cu care Dumnezeu tratează omenirea coruptă, ignorantă. De aceea, dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu nu este în niciun caz o exprimare sau o eliberare a dispoziției Sale. Mânia lui Dumnezeu nu este o dezlănțuire de furie ajunsă la apogeu așa cum o înțelege omul. Dumnezeu nu Își eliberează mânia deoarece nu Își poate controla propria dispoziție sau deoarece mânia Sa a atins punctul de fierbere și trebuie descărcată. Din contră, mânia Sa este o arătare a firii Sale drepte și o exprimare autentică a firii Sale drepte; este o revelație simbolică a esenței Lui sfinte. Dumnezeu este mânie, nu tolerează nicio ofensă – asta nu înseamnă că furia Lui nu deosebește între cauze și nu are principii; omenirea coruptă este cea care are drept exclusiv asupra izbucnirilor de furie aleatorie, fără principii, care nu deosebește între cauze. Odată ce un om are statut, îi va fi deseori dificil să-și controleze dispoziția și, astfel, se va bucura să găsească situații pentru a-și exprima lipsa de satisfacție și a-și descărca emoțiile; el își va pierde firea deseori, aparent fără niciun motiv, pentru a-și dezvălui abilitatea și pentru a le arăta celorlalți că statutul și identitatea sa sunt diferite de cele ale oamenilor obișnuiți. Desigur, oamenii corupți fără niciun statut își vor pierde, de asemenea, controlul deseori. Furia lor este frecvent cauzată de daune aduse beneficiilor lor individuale. Pentru a-și proteja propriul statut și propria demnitate, omenirea coruptă își va descărca frecvent emoțiile și își va dezvălui natura arogantă. Omul se va pierde cu firea și își va descărca emoțiile pentru a apăra existența păcatului, iar aceste acțiuni sunt modurile prin care omul își exprimă lipsa de satisfacție. Aceste acțiuni sunt pline de pângărire; pline de uneltiri și intrigi; pline de corupția și răutatea omului; mai mult decât atât, sunt pline de ambițiile și dorințele sălbatice ale omului. Când dreptatea contestă răutatea, omul nu va izbucni furios pentru a apăra existența dreptății; din contră, când sunt amenințate, persecutate și atacate forțele dreptății, atitudinea omului este una de nepăsare, evitare sau eschivare. Totuși, când se confruntă cu forțele răului, atitudinea omului este una de grijă, plecăciune și reverență. De aceea, exprimarea furiei omului este un refugiu pentru forțele răului, o exprimare a comportamentului rău, năvalnic și de neoprit al omului lumesc. Când Dumnezeu Își va trimite mânia, însă, toate forțele răului vor fi oprite; toate păcatele care rănesc omul vor fi oprite; toate forțele ostile care obstrucționează lucrarea lui Dumnezeu vor deveni evidente, separate și blestemate; toți complicii Satanei care I se opun lui Dumnezeu vor fi pedepsiți, eliminați. În locul lor, lucrarea lui Dumnezeu se va desfășura liberă de orice obstacole; planul de gestionare (planul mântuirii) al lui Dumnezeu va continua să se dezvolte pas cu pas, conform programului; poporul ales al lui Dumnezeu va fi liber de deranj și înșelăciune; cei care Îl urmează pe Dumnezeu se vor bucura de conducerea și de aprovizionarea Lui în împrejurări liniștite și pline de pace. Mânia lui Dumnezeu este o protecție care împiedică toate forțele răului să se înmulțească și să se răspândească și este și o măsură de siguranță care protejează existența și răspândirea tuturor lucrurilor drepte și pozitive și le păzește etern de suprimare și distrugere.

Puteți vedea esența mâniei lui Dumnezeu în distrugerea Sodomei? Există ceva amestecat în mânia Sa? Este furia Lui pură? Pentru a folosi modul de exprimare al omului, este mânia lui Dumnezeu neamestecată? Există vreo prefăcătorie la baza mâniei Lui? Există vreo conspirație? Există secrete de nerostit? Vă spun în mod serios și solemn: nu există nicio parte a mâniei lui Dumnezeu care să vă facă să vă îndoiți. Mânia Lui este pură, sinceră și nu are alte intenții sau scopuri. Motivul pentru furia Lui este pur, ireproșabil și mai presus de critici. Este o revelație și o arătare naturală a esenței Lui sfinte; este ceva ce nimeni din creație nu posedă. Este o parte din firea unică dreaptă a lui Dumnezeu, și este și o diferență grăitoare între respectivele esențe ale Creatorului și ale creației Sale.

Indiferent dacă o persoană devine mânioasă în fața altor persoane sau pe la spatele lor, toți oamenii au diferite intenții și scopuri. Poate își construiesc prestigiul sau poate își apără propriile interese, își mențin imaginea sau păstrează aparențele. Unii își exercită cumpătarea când se înfurie, în timp ce alții sunt mai impulsivi și răbufnesc cu mânie ori de câte ori doresc, fără niciun pic de control. Pe scurt, furia omului derivă din firea lui coruptă. Indiferent care este scopul acesteia, aparține trupului și naturii; nu are nimic de-a face cu dreptatea sau nedreptatea deoarece nimic din natura și esența omului nu corespunde cu adevărul. De aceea, temperamentul umanității corupte și mânia lui Dumnezeu nu ar trebui menționate în aceeași frază. Fără excepție, comportamentul unui om corupt de Satana începe cu dorința de a proteja corupția și se bazează pe corupție; prin urmare, furia omului nu poate fi menționată în aceeași frază cu mânia lui Dumnezeu, indiferent de cât de potrivit poate părea în teorie. Când Dumnezeu Își trimite furia, forțele rele sunt puse sub control, lucrurile rele sunt distruse, în timp ce lucrurile drepte și pozitive se bucură de grija lui Dumnezeu, de protecția Sa și acestora li se permite să continue. Dumnezeu Își trimite mânia deoarece lucrurile rele, nedrepte și negative obstrucționează, deranjează sau distrug activitatea normală și dezvoltarea lucrurilor drepte și pozitive. Scopul furiei lui Dumnezeu nu este de a-Și proteja statutul și identitatea, ci de a proteja existența lucrurilor drepte, pozitive, frumoase și bune, de a proteja legile și ordinea supraviețuirii normale ale omenirii. Aceasta este cauza principală a mâniei Lui. Furia Lui este o revelație foarte naturală, potrivită și adevărată a firii Sale. Nu există intenții la baza furiei Lui, nici înșelăciune sau uneltire; sau chiar mai mult, furia Sa nu conține nimic din dorința, viclenia, malițiozitatea, violența, răutatea sau nimic din lucrurile pe care to‏ți oamenii corupți le au în comun. Înainte ca Dumnezeu să Își trimită furia, El a perceput deja esența fiecărei chestiuni foarte clar și complet și El deja a formulat definiții și concluzii clare și precise. Prin urmare, obiectivul Lui în fiecare chestiune pe care o face este limpede precum cristalul, ca și atitudinea Lui. El nu este confuz; nu este orb; nu este impulsiv; nu este neglijent; mai mult, El nu este fără principii. Acesta este aspectul practic al mâniei lui Dumnezeu și datorită acestui aspect practic al mâniei Lui omenirea și-a obținut existența normală. Fără mânia Lui, omenirea ar decădea în condiții anormale de trai; toate lucrurile drepte, frumoase și bune ar fi distruse și ar înceta să existe. Fără mânia Lui, legile și ordinea care guvernează creația ar fi încălcate sau chiar cu totul distruse. De la crearea omului, Dumnezeu Și-a utilizat în mod continuu firea dreaptă pentru a proteja și a susține existența normală a omenirii. Deoarece firea Sa dreaptă conține mânie și măreție, toți oamenii răi, lucrurile și obiectele rele și toate lucrurile care deranjează și dăunează existenței normale a omenirii sunt pedepsite, controlate și distruse datorită mâniei Sale. De-a lungul ultimelor milenii, în lucrarea Sa de gestionare a omenirii, Dumnezeu Și-a folosit în mod continuu firea dreaptă pentru a doborî și a distruge toate tipurile de duhuri rele și necurate care I se opun și care se comportă precum complicii și aprozii Satanei. Astfel, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omului a avansat întotdeauna conform planului Său. Adică, datorită existenței mâniei lui Dumnezeu, cea mai dreaptă cauză a oamenilor nu a fost distrusă niciodată.

Acum că aveț‏i o înțelegere a esenței mâniei lui Dumnezeu, trebuie cu siguranță să aveți o înțelegere mai bună privind modul în care să distingeți răul Satanei!

Deși Satana pare uman, drept și virtuos, el este crud și rău în esență

Satana își câștigă faima prin înșelarea publicului. Deseori se prezintă ca avangardă și model de dreptate. Sub pretextul de a proteja dreptatea, îi rănește pe oameni, le devorează sufletele și utilizează tot felul de mijloace pentru a amorți, înșela și incita omul. Scopul său este de a-l face pe om să aprobe și să-i urmeze comportamentul rău, de a-l face pe om să i se alăture în a se opune autorității și suveranității lui Dumnezeu. Totuși, când o persoană își dă seama de uneltirile, intrigile și caracteristicile lui rele și nu vrea să continue să fie călcat în picioare și păcălit de el sau să-i fie în continuare sclav sau să fie pedepsit și distrus împreună cu el, Satana își schimbă trăsăturile anterior sfinte și își scoate masca falsă pentru a-și dezvălui fața adevărată, reală, depravată, urâtă și sălbatică. Nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să îi extermine pe toți cei care refuză să îl urmeze și pe cei care se opun forțelor sale malefice. În acest stadiu, Satana nu poate să mai afișeze înfățișarea unui gentleman demn de încredere; în schimb, sunt dezvăluite trăsăturile sale adevărate, urâte, de sub pielea sa de oaie. Odată ce uneltirile Satanei sunt aduse la lumină, odată ce trăsăturile sale adevărate sunt expuse, el se va pierde cu firea și își va expune barbaria; dorința sa de a răni și de a devora oamenii doar se va intensifica. Asta deoarece este înfuriat de trezirea omului; el dezvoltă un spirit de răzbunare puternic față de oameni din cauza aspirației lor de a tânji după libertate și lumină și de a se elibera din închisoarea lui. Furia lui are intenția de a-și apăra răul și este, de asemenea, o revelare adevărată a naturii sale sălbatice.

În fiecare chestiune, comportamentul Satanei îi expune natura rea. Dintre toate faptele rele pe care Satana le-a îndeplinit asupra omului – de la eforturile sale timpurii de a amăgi omul să-l urmeze, până la exploatarea omului de către el, prin care îl atrage pe om în faptele lui rele, și spiritul de răzbunare al Satanei față de om după ce trăsăturile sale adevărate au fost expuse și omul l-a recunoscut și l-a abandonat – niciuna nu dă greș în a expune esența rea a Satanei; niciuna nu dă greș în a dovedi faptul că Satana nu are legătură cu lucrurile pozitive; niciuna nu dă greș în a dovedi că Satana este sursa tuturor lucrurilor rele. Fiecare dintre acțiunile sale protejează răul, menține continuarea faptelor lui rele, este împotriva lucrurilor drepte și pozitive, strică legile și ordinea existenței normale a omenirii. Acestea sunt ostile față de Dumnezeu și sunt ceea ce mânia lui Dumnezeu va distruge. Deși Satana are propria furie, furia sa este un mijloc de a da frâu liber naturii sale rele. Motivul pentru care Satana este exasperat și furios este acesta: uneltirile sale cumplite au fost scoase la iveală; nu poate scăpa ușor cu intrigile sale; ambiția sa sălbatică și dorința de a-L înlocui pe Dumnezeu și de a acționa ca Dumnezeu au fost lovite și blocate; scopul său de a controla întreaga omenire a devenit acum un eșec și nu poate fi niciodată realizat. Chemarea repetată de către Dumnezeu a mâniei Sale a fost ceea ce a oprit intrigile Satanei din a se realiza și ceea ce a pus stavilă răspândirii și dezlănțuirii răului Satanei; de aceea, Satana atât urăște, cât și se teme de mânia lui Dumnezeu. Fiecare aplicare a mâniei lui Dumnezeu nu numai că demască adevărata înfățișare rea a Satanei; expune în lumină, de asemenea, dorințele rele ale Satanei. În același timp, motivele furiei Satanei împotriva omenirii sunt complet expuse. Izbucnirea furiei Satanei este o revelare adevărată a naturii sale rele, o expunere a uneltirilor sale. Desigur, de fiecare dată când Satana este înfuriat, acest fapt prevestește distrugerea tuturor lucrurilor rele; prevestește protecția și continuarea lucrurilor pozitive și prevestește natura mâniei lui Dumnezeu – una care nu poate fi jignită!

Nu trebuie să te bazezi pe experiență și imaginație pentru a cunoaște firea dreaptă a lui Dumnezeu

Când te confrunți cu judecata și mustrarea lui Dumnezeu, vei spune că cuvântul Lui este amestecat? Vei spune că există o poveste la baza furiei Lui și că furia Sa este amestecată? Îl vei defăima pe Dumnezeu, spunând că firea Sa nu este în mod necesar cu totul dreaptă? Când tratezi fiecare dintre acțiunile lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fii sigur că firea dreaptă a lui Dumnezeu este liberă de orice alte elemente, că este sfântă și perfectă; aceste acțiuni includ doborârea, pedeapsa și distrugerea omenirii de către Dumnezeu. Fără excepție, fiecare dintre acțiunile lui Dumnezeu este făcută strict în conformitate cu firea Sa inerentă și cu planul Său – asta nu include cunoașterea, tradiția și filozofia omenirii – și fiecare dintre acțiunile lui Dumnezeu este o exprimare a firii și esenței Sale, fără a avea legătură cu nimic din ceea ce aparține omenirii corupte. În concepțiile omului, doar iubirea, mila și toleranța lui Dumnezeu față de omenire sunt perfecte, neamestecate și sfinte. Totuși, nimeni nu știe că furia și mânia lui Dumnezeu sunt neamestecate, de asemenea; în plus, nimeni nu a contemplat întrebări cum ar fi de ce Dumnezeu nu tolerează nicio ofensă sau de ce furia Sa este atât de măreață. Din contră, unii confundă mânia lui Dumnezeu cu temperamentul corupt al omenirii; ei înțeleg furia lui Dumnezeu ca fiind furia omenirii corupte; ei chiar presupun în mod greșit că furia Lui este exact ca revelarea naturală a firii corupte a omenirii. Ei cred în mod greșit că eliberarea mâniei lui Dumnezeu este întocmai ca furia omenirii corupte care provine din nemulțumire; ei chiar cred că eliberarea mâniei lui Dumnezeu este o exprimare a dispoziției Sale. După această părtășie, sper că niciunul dintre cei prezenți nu va mai avea concepții greșite, închipuiri sau presupuneri referitoare la firea dreaptă a lui Dumnezeu și sper că, după auzirea cuvintelor Mele, puteți avea o recunoaștere adevărată a mâniei firii drepte a lui Dumnezeu în inimile voastre, că puteți da la o parte orice înțelegere greșită anterioară privind mânia lui Dumnezeu, că vă puteți schimba convingerile și opiniile greșite privind esența mâniei Lui. În plus, sper că puteți avea o definiție precisă a firii lui Dumnezeu în inimile voastre, că nu veți mai avea îndoieli în privința firii drepte a lui Dumnezeu, că nu veți impune niciun raționament sau închipuire umană asupra firii adevărate a lui Dumnezeu. Firea Lui dreaptă este adevărata Lui proprie esență. Nu este ceva prelucrat sau scris de om. Firea Lui dreaptă este firea Lui dreaptă și nu are legături sau conexiuni cu nimic de-al creației. Dumnezeu Însuși este Dumnezeu Însuși. El nu va deveni niciodată o parte a creației și, chiar dacă devine un membru printre ființele create, esența și firea Sa inerentă nu se vor schimba. De aceea, a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este precum cunoașterea unui obiect; nu este precum analizarea unui lucru, nici precum înțelegerea unei persoane. Dacă îți folosești conceptul sau metoda de a cunoaște un obiect sau a înțelege o persoană pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, atunci nu vei putea niciodată să obții cunoașterea lui Dumnezeu. A-L cunoaște pe Dumnezeu nu se bazează pe experiență sau imaginație și, de aceea, nu trebuie niciodată să-ți impui experiența sau imaginația asupra Lui. Indiferent de cât de bogate pot fi experiența și imaginația ta, acestea sunt tot limitate; mai mult, imaginația ta nu corespunde cu faptele, cu atât mai puțin corespunde cu adevărul și este incompatibilă cu adevărata fire și esență ale lui Dumnezeu. Nu vei reuși niciodată dacă te bazezi pe imaginația ta pentru a înțelege esența lui Dumnezeu. Singura cale este aceasta: acceptă tot ceea ce vine de la Dumnezeu, apoi experimentează și înțelege treptat acest lucru. Va exista o zi când Dumnezeu te va lumina să înțelegi și să-L cunoști cu adevărat datorită cooperării tale și datorită foamei și setei tale după adevăr. Și cu aceasta, să încheiem această parte a conversației noastre.

Omenirea câștigă mila și toleranța lui Dumnezeu prin pocăință sinceră

Ceea ce urmează este povestea biblică „Salvarea lui Ninive de către Dumnezeu.”

(Iona 1:1-2) Acum, cuvântul lui Iahve a venit la Iona, fiul lui Amitai și a zis: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și strigă împotriva ei; căci răutatea lor se ridică până la Mine”.

(Iona 3) Și cuvântul lui Iahve a ajuns la Iona a doua oară, spunând: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și propovăduiește-i predicarea pe care ți-o dau.” Deci Iona s-a ridicat și s-a dus în Ninive, după cuvîntul lui Iahve. Ninive era o cetate deosebit de mare, fiind nevoie de trei zile pentru a o străbate. Iona a început să meargă prin cetate cale de o zi. El striga: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă!” Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Când această veste a ajuns la regele din Ninive, acesta s-a ridicat de pe tronul său, şi-a dat jos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac şi s-a aşezat în cenuşă. El a trimis să se vestească în Ninive: „Din porunca regelui şi a nobililor săi, se cer următoarele: «Nici un om şi nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă deloc! Oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la violenţa lor, de care le sunt pline mâinile! Cine ştie? Poate Dumnezeu se va răzgândi, Îi va părea rău, Îşi va opri apriga Sa mânie şi astfel nu vom pieri!»” Dumnezeu a văzut faptele lor şi cum se întorceau ei de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu s-a căit de răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a mai făcut.

(Iona 4) Iona s-a supărat însă foarte tare din pricina aceasta şi s-a aprins de mânie. Și s-a rugat lui Iahve și a spus: „O, te rog, Iahve, nu asta este ceea ce spuneam eu, atunci când eram încă în țara mea? De aceea, am fugit înainte la Tars, căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și Te căiești de rău. De aceea, acum, o, Iahve, ia-mi viața; căci este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc.” Apoi Iahve a zis: „Faci bine să te superi?” Atunci Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat la răsărit de aceasta. Acolo şi-a făcut un adăpost şi a şezut la umbra lui, aşteptând să vadă ce se va întâmpla cu cetatea. Și Iahve Dumnezeu a pregătit o tărtăcuță și a făcut să crească peste Iona, ca să-i țină umbră deasupra capului, ca să-l izbăvească din durerea lui. Iona s-a bucurat nespus de tărtăcuță. Însă, în zorii zilei următoare, Dumnezeu a trimis un vierme care a vătămat ricinul şi acesta s-a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a trimis un vânt uscat dinspre răsărit. Soarele l-a bătut pe Iona în creştet, sleindu-l de puteri. El şi-a dorit să moară şi a zis: „Mai bine să mor, decât să trăiesc!” Dumnezeu l-a întrebat pe Iona: Oare faci bine că te mânii din cauza ricinului? El a răspuns: Da, fac bine că mă mânii, chiar până la moarte! Atunci Iahve a spus: „Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninive, acel oraș mare, în care sunt mai mult de șase mii de oameni care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?”

Rezumatul poveștii orașului Ninive

Deși povestea „Salvarea lui Ninive de către Dumnezeu” este scurtă, aceasta permite zărirea celeilalte laturi a firii drepte a lui Dumnezeu. Pentru a înțelege exact din ce constă acea parte, trebuie să ne întoarcem la Scriptură și să revedem una dintre acțiunile lui Dumnezeu.

Să ne uităm mai întâi la începutul acestei povești: Acum, cuvântul lui Iahve a venit la Iona, fiul lui Amitai și a zis: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și strigă împotriva ei; căci răutatea lor se ridică până la Mine” (Iona 1:1-2). În acest pasaj din Scriptură, știm că Iahve Dumnezeu i-a ordonat lui Iona să se ducă în orașul Ninive. De ce i-a ordonat lui Iona să se ducă în acest oraș? Biblia este foarte clară în privința acestui lucru: răutatea oamenilor din acest oraș ajunsese la ochii lui Iahve Dumnezeu și de aceea L-a trimis pe Iona să le spună ce intenționa să facă. Deși nu există nimic consemnat care să ne spună cine era Iona, acest lucru, desigur, nu are legătură cu a-L cunoaște pe Dumnezeu. Prin urmare, nu trebuie să înțelegeți acest om. Trebuie doar să știți ce i-a ordonat Dumnezeu lui Iona și motivul pentru care a făcut un asemenea lucru.

Avertizarea lui Iahve Dumnezeu ajunge la niniviteni

Să trecem la al doilea pasaj, la al treilea capitol din Cartea lui Iona: „Iona a început să meargă prin cetate cale de o zi. El striga: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă!»” Acestea sunt cuvintele pe care Dumnezeu i le-a transmis direct lui Iona pentru a le spune ninivitenilor. Acestea sunt, firește, cuvintele pe care Iahve Dumnezeu a dorit să le spună ninivitenilor. Aceste cuvinte le indică oamenilor faptul că Dumnezeu a început să deteste și să urască oamenii orașului deoarece răutatea lor ajunsese la ochii lui Dumnezeu și, astfel, El dorea să distrugă acest oraș. Totuși, înainte ca Dumnezeu să distrugă orașul, El avea să facă un anunț ninivitenilor și avea să le ofere, simultan, oportunitatea de a se căi pentru răutatea lor și de a o lua de la capăt. Această oportunitate avea să dureze patruzeci de zile. Cu alte cuvinte, dacă oamenii din oraș nu se căiau, nu-și recunoșteau păcatele și nu se aruncau înaintea lui Iahve Dumnezeu în decurs de patruzeci de zile, Dumnezeu avea să distrugă orașul așa cum a făcut cu Sodoma. Asta a fost ceea ce Iahve Dumnezeu a dorit să le spună oamenilor din Ninive. În mod clar, nu a fost o simplă declarație. Nu numai că a transmis mânia lui Iahve Dumnezeu, ci a transmis și atitudinea Sa față de niniviteni; în același timp, această simplă declarație a slujit, de asemenea, drept avertizare solemnă față de oamenii care trăiau în oraș. Această avertizare le-a spus că faptele lor rele le câștigaseră ura lui Iahve Dumnezeu și le-a spus că faptele lor rele îi vor aduce curând la un pas de propria lor anihilare; de aceea, viețile tuturor din Ninive erau în pericol iminent.

Puternicul contrast dintre reacția celor din Ninive și reac‏ția celor din Sodoma față de avertizarea lui Iahve Dumnezeu

Ce înseamnă a fi dărâmat? În termeni familiari, înseamnă a dispărea. Dar în ce mod? Cine putea face un întreg oraș să se dărâme? Omului îi este imposibil să facă un asemenea lucru, desigur. Acești oameni nu erau proști; de îndată ce au auzit această declarație, ei au înțeles. Știau că venise de la Dumnezeu; știau că Dumnezeu avea să-Și îndeplinească lucrarea; știau că răutatea lor Îl înfuriase pe Iahve Dumnezeu și adusese mânia Sa asupra lor, încât curând aveau să fie distruși împreună cu orașul lor. Cum s-au comportat oamenii din oraș după ce au ascultat avertizarea lui Iahve Dumnezeu? Biblia descrie amănunțit modul în care au reacționat acești oameni, de la regele lor până la omul obișnuit. După cum este consemnat în Scripturi: „Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Când această veste a ajuns la regele din Ninive, acesta s-a ridicat de pe tronul său, şi-a dat jos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac şi s-a aşezat în cenuşă. El a trimis să se vestească în Ninive: «Din porunca regelui şi a nobililor săi, se cer următoarele: «Nici un om şi nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă deloc! Oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la violenţa lor, de care le sunt pline mâinile! […]»”

După ce au auzit declarația lui Iahve Dumnezeu, oamenii din Ninive au afișat o atitudine complet opusă față de cea a oamenilor din Sodoma – oamenii din Sodoma I s-au opus în mod deschis lui Dumnezeu, avansând din rău în mai rău, dar ninivitenii, după ce au auzit aceste cuvinte, nu au ignorat chestiunea, nici nu s-au împotrivit; în schimb, L-au crezut pe Dumnezeu și au declarat o perioadă de post. La ce se referă „crezut” aici? Cuvântul însuși sugerează credință și supunere. Dacă utilizăm comportamentul actual al ninivitenilor pentru a explica acest cuvânt, înseamnă că ei au crezut că Dumnezeu poate și va face precum a zis și că erau dispuși să se căiască. Oamenii din Ninive au simțit frică în fața dezastrului iminent? A fost credința lor cea care le-a pus frica în inimi. Ei bine, ce putem utiliza pentru a dovedi credința și frica ninivitenilor? Este așa cum spune Biblia: „și au proclamat post și s-au îmbrăcat cu pânză de sac, de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei.” Asta înseamnă că ninivitenii au crezut cu adevărat și că din această convingere a venit frica, ceea ce a dus apoi la post și la îmbrăcarea cu pânză de sac. Acesta este modul în care și-au arătat începutul căinței lor. Într-un contrast total cu oamenii din Sodoma, nu numai că ninivitenii nu I s-au opus lui Dumnezeu, ei și-au și arătat clar căința prin comportamentul și acțiunile lor. Desigur, aceasta nu s-a aplicat doar oamenilor obișnuiți din Ninive; regele lor nu a făcut excepție.

Căința regelui din Ninive câștigă lauda lui Iahve Dumnezeu

Când regele din Ninive a auzit aceste vești, s-a ridicat de pe tron, și-a dat jos haina, s-a îmbrăcat în pânză de sac și a stat în cenușă. Apoi, a proclamat că nimeni din oraș nu va avea voie să guste nimic și că nici animalele, mieii sau boii nu vor pășuna sau bea apă. Atât omul, cât și animalele aveau să se îmbrace cu pânză de sac; oamenii aveau să Îl implore cu toată convingerea pe Dumnezeu. Regele a declarat, de asemenea, că fiecare dintre ei avea să se îndepărteze de căile sale rele și să abandoneze violența din mâinile sale. Judecând după această serie de fapte, regele din Ninive și-a demonstrat căința sinceră. Această serie de acțiuni pe care el le-a întreprins – ridicarea de pe tron, aruncarea hainei de rege, purtarea sacului și așezarea în cenușă – le spune oamenilor că regele din Ninive și-a dat deoparte statutul regal și a purtat pânză de sac, împreună cu oamenii obișnuiți. Asta înseamnă că regele din Ninive nu și-a ocupat funcția regală pentru a continua pe calea cea rea sau violența din mâinile sale după auzirea anunțului din partea lui Iahve Dumnezeu; mai degrabă, el a lăsat deoparte autoritatea pe care o deținea și s-a căit înaintea lui Iahve Dumnezeu. În acest moment, regele din Ninive nu se căia ca rege; el venise înaintea lui Dumnezeu să își mărturisească și să se căiască pentru păcatele sale ca un supus obișnuit al lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, a și spus întregului oraș să se mărturisească și să se căiască de păcate înaintea lui Iahve Dumnezeu în aceeași manieră ca el; în plus, el avea un plan specific al modului prin care să facă acest lucru, așa cum este arătat în Scriptură: „Nici un om şi nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă deloc! […] să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la violenţa lor, de care le sunt pline mâinile!” Din postura de conducător al orașului, regele din Ninive avea putere și statut suprem și putea face tot ce voia. Când s-a confruntat cu anunțul lui Iahve Dumnezeu, el ar fi putut să ignore chestiunea sau să se căiască și să își mărturisească doar el păcatele; el ar fi putut să ignore complet dacă oamenii din oraș alegeau sau nu să se căiască. Cu toate acestea, regele din Ninive nu a făcut asta deloc. Nu numai că s-a ridicat de pe tron, a purtat pânză de sac și cenușă și și-a mărturisit și s-a căit de păcatele sale înaintea lui Iahve Dumnezeu, el a și ordonat tuturor oamenilor și animalelor din oraș să facă același lucru. El chiar le-a ordonat oamenilor să „plângă din inimă în fața lui Dumnezeu.” Prin această serie de acțiuni, regele din Ninive a realizat cu adevărat ceea ce ar trebui să facă un conducător; seria lui de acțiuni este una care era dificil de realizat pentru orice rege din istoria omenească și, de asemenea, una pe care nimeni nu a realizat-o. Aceste acțiuni pot fi numite acțiuni fără precedent în istoria umană; sunt demne de a fi atât comemorate, cât și imitate de omenire. De la apariția omului, fiecare rege își condusese supușii spre a se împotrivi și a I se opune lui Dumnezeu. Nimeni nu își condusese vreodată supușii spre a-L implora pe Dumnezeu cu scopul de a căuta răscumpărare pentru răutatea lor, de a primi absolvirea lui Iahve Dumnezeu și de a evita pedeapsa iminentă. Regele din Ninive, totuși, a putut să își conducă supușii spre a se întoarce la Dumnezeu, a-și părăsi căile rele și a abandona violența din mâinile lor. În plus, a putut și să-și lase la o parte tronul și, în schimb, Iahve Dumnezeu S-a întors și S-a căit și Și-a retras mânia, permițându-le oamenilor din oraș să supraviețuiască, și ferindu-i de distrugere. Acțiunile regelui pot fi numite doar un miracol rar în istoria umană; pot fi numite chiar model al unei omeniri corupte ce se mărturisește și se căiește de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu vede căința sinceră din adâncul inimilor ninivitenilor

După ascultarea declarației lui Dumnezeu, regele din Ninive și supușii săi au întreprins o serie de fapte. Care este natura comportamentului și a acțiunilor lor? Cu alte cuvinte, care este esența întregului lor comportament? De ce au făcut ceea ce au făcut? În ochii lui Dumnezeu, ei se căiseră în mod sincer, nu numai deoarece Îl imploraseră cu convingere pe Dumnezeu și își mărturisiseră păcatele înaintea Lui, ci și pentru că își abandonaseră conduita rea. Ei s-au comportat în acest mod deoarece, după auzirea cuvintelor Lui, au fost incredibil de înspăimântați și au crezut că El va face cum a spus. Postind, purtând pânză de sac și stând în cenușă, ei au dorit să-și exprime disponibilitatea de a-și îndrepta căile și a se abține de la răutate, au dorit să se roage ca Iahve Dumnezeu să-Și înfrâneze furia, să-L implore să-Și retragă decizia, precum și catastrofa care urma să vină asupra lor. Prin examinarea întregului lor comportament, putem vedea că ei deja înțelegeau că faptele lor rele anterioare erau detestabile pentru Iahve Dumnezeu și că înțelegeau motivul pentru care El avea să îi distrugă curând. Din aceste motive, ei au dorit cu toții să se căiască întru totul, să se îndepărteze de căile lor rele și să abandoneze violența din mâinile lor. Cu alte cuvinte, odată ce au fost informați despre declarația lui Iahve Dumnezeu, absolut fiecare dintre ei a simțit frică în inima sa; nu și-au mai continuat comportamentul rău, nici nu au continuat să comită acele fapte urâte de Iahve Dumnezeu. În plus, L-au implorat pe Iahve Dumnezeu să le ierte păcatele din trecut și să nu-i trateze conform acțiunilor lor din trecut. Ei erau dispuși să nu mai practice răutatea niciodată și să acționeze conform instrucțiunilor lui Iahve Dumnezeu, numai să nu-L mai înfurie niciodată pe Iahve Dumnezeu. Căința lor era sinceră și profundă. Venea din adâncul inimilor lor și nu era simulată, și nici temporară.

Odată ce oamenii din Ninive, de la regele suprem la supușii săi, au aflat că Iahve Dumnezeu era supărat pe ei, fiecare dintre acțiunile lor, întregul lor comportament, precum și fiecare dintre deciziile și alegerile lor au fost clare și simple sub privirea lui Dumnezeu. Inima Lui s-a schimbat conform comportamentului lor. Ce stare de spirit avea Dumnezeu exact în acel moment? Biblia poate răspunde la acea întrebare în locul tău. După cum este consemnat în Scriptură: „Dumnezeu a văzut faptele lor şi cum se întorceau ei de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu s-a căit de răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a mai făcut.” Deși Dumnezeu S-a răzgândit, nu exista nimic complex în legătură cu starea Sa de spirit. El doar a trecut de la a-Și exprima furia la a-Și calma furia, și apoi a decis să nu trimită catastrofa asupra orașului Ninive. Motivul pentru care decizia lui Dumnezeu – de a cruța ninivitenii de catastrofă – a fost atât de rapidă este că Dumnezeu a observat inima fiecărei persoane din Ninive. El a văzut ce păstrau ei în adâncul inimilor lor: mărturisirea și căința lor sinceră pentru păcate, convingerea lor sinceră în El, perspectiva lor profundă privind modul în care faptele lor rele Îi înfuriaseră firea și frica rezultată din pedeapsa iminentă a lui Iahve Dumnezeu. În același timp, Iahve Dumnezeu auzise, de asemenea, rugăciunile din adâncul inimilor lor, care Îl implorau să Își oprească furia împotriva lor ca ei să poată evita catastrofa. Când Dumnezeu a observat toate aceste fapte, puțin câte puțin, furia Sa a dispărut. Indiferent de cât de mare fusese furia Sa, când a văzut căința sinceră din adâncul inimilor acestor oameni, inima Sa a fost impresionată și, astfel, El nu a putut îndura să trimită catastrofa asupra lor și a încetat să mai fie furios pe ei. În schimb, El a continuat să-Și arate mila și toleranța față de ei și a continuat să îi călăuzească și să-i alimenteze.

Dacă este adevărată credința ta în Dumnezeu, vei primi grija Lui deseori

Schimbarea intențiilor Sale față de oamenii din Ninive nu a presupus ezitare sau ambiguitate. Mai degrabă, a fost o transformare de la mânie pură, la toleranță pură. Asta este o adevărată revelare a esenței Lui. Dumnezeu nu este niciodată șovăitor sau indecis în acțiunile Sale; principiile și scopurile de la baza acțiunilor Sale sunt toate clare și transparente, pure și perfecte, absolut fără șiretlicuri sau uneltiri amestecate. Cu alte cuvinte, esența lui Dumnezeu nu conține întuneric sau rău. Dumnezeu S-a înfuriat pe niniviteni deoarece faptele lor rele ajunseseră la ochii Săi; în acel moment, furia Sa era derivată din esența Sa. Totuși, când furia lui Dumnezeu a dispărut și El Și-a acordat toleranța oamenilor din Ninive încă o dată, toate cele revelate de El reprezentau tot propria Lui esență. Această schimbare în întregime era datorată unei schimbări în atitudinea omului față de Dumnezeu. Pe tot parcursul acestei perioade, firea Sa de neofensat nu s-a schimbat; esența tolerantă a lui Dumnezeu, esența Sa iubitoare și miloasă nu s-a schimbat. Când oamenii vor face fapte rele și Îl vor ofensa pe Dumnezeu, El Își va trimite furia asupra lor. Când oamenii se vor căi cu adevărat, inima lui Dumnezeu se va schimba și furia Sa va înceta. Când oamenii vor continua să I se opună cu încăpățânare lui Dumnezeu, furia Sa va fi necontenită; mânia Sa va continua asupra lor bucată cu bucată, până ce vor fi distruși. Aceasta este esența firii lui Dumnezeu. Indiferent dacă Dumnezeu exprimă mânie sau milă sau generozitate iubitoare, comportamentul omului, conduita și atitudinea lui față de Dumnezeu în adâncul inimii sale dictează ceea ce este exprimat prin revelarea firii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu supune în mod continuu un om mâniei Sale, inima acestuia se opune fără îndoială lui Dumnezeu. Deoarece el nu s-a căit niciodată, nu și-a plecat capul înaintea lui Dumnezeu și nici nu a avut credință adevărată în Dumnezeu, el nu a obținut niciodată mila și toleranța lui Dumnezeu. Dacă un om primește deseori grija Lui și obține deseori mila și toleranța Lui, atunci acesta are în inima sa, fără îndoială, credință adevărată în Dumnezeu și inima sa nu I se opune lui Dumnezeu. El se căiește deseori înaintea lui Dumnezeu; de aceea, chiar dacă disciplina lui Dumnezeu deseori coboară asupra acestei persoane, mânia Sa nu o va face.

Această scurtă relatare le permite oamenilor să vadă inima lui Dumnezeu, să vadă caracterul real al esenței Sale, să vadă că furia lui Dumnezeu și schimbarea din inima Lui nu sunt fără motiv. În ciuda contrastului puternic pe care Dumnezeu l-a demonstrat când a fost furios și când Și-a schimbat inima, ceea ce îi face pe oameni să creadă că pare să existe o diferență mare sau un contrast puternic între aceste două aspecte ale esenț‏ei lui Dumnezeu – furia Sa și toleranța Sa – atitudinea Lui față de căința ninivitenilor permite oamenilor, încă o dată, să vadă o altă latură a firii adevărate a lui Dumnezeu. Răzgândirea lui Dumnezeu permite cu adevărat omenirii să vadă încă o dată adevărul milei și generozității iubitoare ale lui Dumnezeu și să vadă adevărata revelare a esenței lui Dumnezeu. Omenirea trebuie să recunoască faptul că mila și generozitatea iubitoare ale lui Dumnezeu nu sunt mituri, nici născociri. Asta pentru că sentimentul lui Dumnezeu din acel moment era adevărat; răzgândirea lui Dumnezeu era reală; Dumnezeu chiar Și-a revărsat încă o dată mila și toleranța asupra omenirii.

Căința adevărată din inimile ninivitenilor câștigă mila lui Dumnezeu și le schimbă propriile finaluri

Exista vreo contradicție între schimbarea inimii lui Dumnezeu și mânia Lui? Desigur că nu! Asta pentru că toleranța lui Dumnezeu din momentul respectiv a avut un motiv. Ce motiv ar fi putut fi acesta? Este cel oferit în Biblie: „Fiecare persoană s-a îndepărtat de calea sa rea” și „a abandonat violența din mâinile sale.”

Această „cale rea” nu se referă la câteva fapte rele, ci la sursa răului de la baza comportamentului oamenilor. „A se îndepărta de la calea sa rea” înseamnă că respectivii nu vor mai comite aceste fapte niciodată. Cu alte cuvinte, nu se vor mai comporta niciodată în acest mod malefic; metoda, sursa, scopul, intenția și principiul acțiunilor lor s-au schimbat toate; ei nu vor mai folosi niciodată acele metode și principii pentru a aduce plăcere și fericire în inimile lor. „Abandonarea” din „abandonarea violenței din mâinile lor” înseamnă a da deoparte sau a renunța, a rupe legătura cu trecutul și a nu mai face cale întoarsă niciodată. Când oamenii din Ninive au abandonat violența din mâinile lor, aceasta a dovedit și a reprezentat adevărata lor căință. Dumnezeu observă exteriorul oamenilor, precum și inimile lor. Când Dumnezeu a observat adevărata căință din inimile ninivitenilor fără îndoială și a observat și că-și părăsiseră căile rele și abandonaseră violența din mâinile lor, El S-a răzgândit. Asta înseamnă că purtarea și comportamentul acestor oameni și diversele moduri de a face lucruri, precum și mărturisirea și căința adevărată pentru păcate din inima lor, L-au făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească, să Își schimbe intențiile să Își retragă deciziile și să nu îi pedepsească sau distrugă. Prin urmare, oamenii din Ninive au dobândit un final diferit. Ei și-au răscumpărat viețile și în același timp au câștigat mila și toleranța lui Dumnezeu, moment în care Dumnezeu Și-a retras, de asemenea, mânia.

Mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt rare – adevărata căință a omului este rară

Indiferent de cât de furios fusese Dumnezeu pe niniviteni, de îndată ce au declarat post și au purtat pânză de sac și cenușă, inima Lui S-a înmuiat treptat și El a început să Se răzgândească. Când le-a proclamat că le va distruge orașul – momentul anterior mărturisirii și căinței pentru păcatele lor – Dumnezeu încă era furios pe ei. Odată ce trecuseră printr-o serie de fapte de căință, furia lui Dumnezeu față de oamenii din Ninive s-a transformat treptat în milă și toleranță pentru ei. Nu există nimic contradictoriu cu privire la revelarea simultană a celor două aspecte ale firii lui Dumnezeu în același eveniment. Cum ar trebui înțeleasă și cunoscută această lipsă de contrazicere? Dumnezeu Și-a exprimat și a dezvăluit aceste două esențe aflate la poli opuși când oamenii din Ninive s-au căit, permițând oamenilor să vadă realitatea și caracterul de neofensat al esenței lui Dumnezeu. Dumnezeu Și-a folosit atitudinea pentru a le spune oamenilor următoarele: nu e că Dumnezeu nu tolerează oamenii sau că nu vrea să-Și arate mila față de ei; e faptul că ei rareori se căiesc cu adevărat față de Dumnezeu și se întâmplă rar ca oamenii să se îndepărteze de căile lor rele și să abandoneze violența din mâinile lor. Cu alte cuvinte, când Dumnezeu este furios pe om, El speră că omul va putea să se căiască cu adevărat și El speră să vadă adevărata căință a omului, caz în care apoi va continua cu generozitate să-i acorde omului mila și toleranța Sa. Asta înseamnă că purtarea rea a omului atrage mânia lui Dumnezeu, în timp ce mila și toleranța lui Dumnezeu sunt acordate celor care Îl ascultă și se căiesc cu adevărat înaintea Lui, celor care pot să se îndepărteze de căile lor rele și să abandoneze violența din mâinile lor. Atitudinea lui Dumnezeu a fost foarte clar revelată în modul în care i-a tratat pe niniviteni: mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt deloc greu de obținut; El cere căința adevărată a omului. Atât timp cât oamenii se îndepărtează de la căile lor rele și abandonează violența din mâinile lor, Dumnezeu Își va schimba inima și atitudinea față de ei.

Firea dreaptă a Creatorului este reală și vie

Când Dumnezeu Și-a schimbat inima pentru oamenii din Ninive, erau mila și toleranța Sa un paravan? Desigur că nu! Atunci, ce îți permite să vezi transformarea dintre aceste două aspecte ale firii lui Dumnezeu în decursul aceleiași chestiuni? Firea lui Dumnezeu este un întreg complet; nu este deloc scindată. Indiferent dacă El exprimă furie sau milă și toleranță față de oameni, acestea sunt toate exprimări ale firii Sale drepte. Firea lui Dumnezeu este reală și vie. El Își schimbă gândurile și atitudinile conform desfășurării lucrurilor. Transformarea atitudinii Sale față de niniviteni transmite omenirii că El are propriile gânduri și idei; nu este un robot sau o figurină de lut, ci Însuși Dumnezeu Cel viu. El putea fi furios pe oamenii din Ninive, la fel cum putea să le ierte trecutul conform atitudinilor lor; El putea decide să trimită nenorociri asupra ninivitenilor și putea să-Și schimbe decizia datorită căinței lor. Oamenii preferă să aplice reguli în mod mecanic și preferă să folosească reguli pentru a stabili și a-L defini pe Dumnezeu, la fel cum preferă să folosească formule pentru a cunoaște firea lui Dumnezeu. De aceea, conform sferei gândirii omenești, Dumnezeu nu gândește, nici nu are idei substanțiale. În realitate, gândurile lui Dumnezeu se transformă constant conform schimbărilor lucrurilor și mediilor; în timp ce aceste gânduri se transformă, diferite aspecte ale esenței Lui vor fi dezvăluite. În timpul procesului de transformare, în momentul în care Dumnezeu Se răzgândește, El dezvăluie omenirii adevărul existenței vieții Sale și dezvăluie faptul că firea Sa dreaptă este reală și vie. În plus, Dumnezeu Își folosește propriile revelații adevărate pentru a dovedi omenirii adevărul existenței mâniei Sale, milei Sale, generozității Sale iubitoare și toleranței Sale. Esența Sa va fi dezvăluită în orice moment și în orice loc, conform desfășurării lucrurilor. El are mânia unui leu și mila și toleranța unei mame. Firea Sa dreaptă nu permite ca vreo persoană să se îndoiască de ea, să o încalce, schimbe sau distorsioneze. Printre toate chestiunile și toate lucrurile, firea dreaptă a lui Dumnezeu, adică, mânia și mila lui Dumnezeu, poate fi dezvăluită în orice moment și în orice loc. El exprimă cu însuflețire aceste aspecte în fiecare ungher și crăpătură a naturii și le îndeplinește cu însuflețire în fiecare moment. Firea dreaptă a lui Dumnezeu nu este limitată de timp sau spațiu sau, cu alte cuvinte, firea dreaptă a lui Dumnezeu nu este exprimată sau dezvăluită în mod mecanic, după cum dictează limitele timpului sau spațiului. Mai degrabă, firea dreaptă a lui Dumnezeu este exprimată și dezvăluită în mod liber în orice moment și loc. Când Îl vezi pe Dumnezeu că Se răzgândește și încetează să-Și exprime mânia și Se abține de la a distruge orașul Ninive, poți spune că Dumnezeu este doar milos și iubitor? Poți spune că mânia lui Dumnezeu constă din cuvinte goale? Când Dumnezeu exprimă mânie feroce și Își retrage mila, poți spune că nu simte iubire adevărată față de omenire? Dumnezeu exprimă mânie feroce ca răspuns la faptele rele ale oamenilor; mânia Sa nu are defecte. Inima lui Dumnezeu este mișcată de căința oamenilor și această căință este cea care, astfel, Îi schimbă inima. Faptul că ființa Sa e impresionată, schimbarea inimii Sale, precum și mila și toleranța Sa față de oameni sunt cu totul fără defecte; sunt curate, pure, nepătate și neamestecate. Toleranța lui Dumnezeu este doar toleranță; mila Sa este doar milă. Firea Sa va dezvălui mânie, precum și milă și toleranță, în conformitate cu căinț‏a omului și purtarea lui diferită. Indiferent de ce exprimă și dezvăluie El, totul este pur; totul este direct; esența este diferită de orice altceva din creație. Principiile acțiunilor pe care Dumnezeu le exprimă, gândurile și ideile și orice decizie specifică, precum și orice acțiune singulară sunt lipsite de greșeli sau neajunsuri. Așa cum a decis Dumnezeu, așa va face și, în această manieră, El Își duce la bun sfârșit demersurile. Aceste feluri de rezultate sunt precise și fără erori deoarece sursa lor este perfectă și nepătată. Mânia lui Dumnezeu este fără de greșeală. În mod asemănător, mila și toleranța lui Dumnezeu, pe care niciun lucru creat nu le are, sunt sfinte și fără cusur și pot rezista unei analize atente și experimentării.

După înțelegerea poveștii lui Ninive, vedeți cealaltă latură a esenței firii drepte a lui Dumnezeu? Vedeți cealaltă latură a firii drepte unice a lui Dumnezeu? Există vreun om care are acest fel de fire? Există vreun om care are acest tip de mânie ca a Lui? Există cineva care are milă și toleranță ca ale Lui? Cine din creație poate invoca atât de multă mânie și poate decide să distrugă sau să trimită dezastrul asupra omenirii? Și cine este calificat să acorde milă, să tolereze și să-l ierte pe om și, prin aceasta, să schimbe decizia de a distruge omul? Creatorul Își exprimă firea dreaptă prin propriile Lui metode și principii unice; El nu Se supune controlului sau limitelor oamenilor, evenimentelor sau lucrurilor. Cu firea Sa unică, nimeni nu Îi poate schimba gândurile și ideile, nici nu Îl poate convinge și nu Îi poate schimba deciziile. Comportamentul și gândurile creației per ansamblu există sub judecata firii Sale drepte. Nimeni nu poate controla dacă El exercită mânie sau milă; doar esența Creatorului – sau, cu alte cuvinte, firea dreaptă a Creatorului – poate decide acest lucru. Aceasta este natura unică a firii drepte a Creatorului!

Odată ce am analizat și am înțeles transformarea atitudinii lui Dumnezeu față de oamenii din Ninive, puteți folosi cuvântul „unic” pentru a descrie mila aflată în firea dreaptă a lui Dumnezeu? Anterior, am spus că mânia lui Dumnezeu este un aspect al esenței firii Sale drepte unice. Acum, voi defini două aspecte, mânia lui Dumnezeu și mila lui Dumnezeu, ca firea Lui dreaptă. Firea dreaptă a lui Dumnezeu este sfântă; este de neofensat și incontestabilă; este ceva ce nu posedă niciuna dintre ființele create sau necreate. Este atât exclusivă, cât și unică lui Dumnezeu. Asta înseamnă că mânia lui Dumnezeu este sfântă și de neofensat; în același timp, celălalt aspect al firii drepte a lui Dumnezeu – mila lui Dumnezeu – este sfânt și nu poate fi ofensat. Niciuna dintre ființele create sau necreate nu Îl poate înlocui sau reprezenta pe Dumnezeu în acțiunile Sale, nici nu Îl poate înlocui sau reprezenta în distrugerea Sodomei sau mântuirea orașului Ninive. Aceasta este exprimarea adevărată a firii drepte, unice a lui Dumnezeu.

Sentimentele sincere ale Creatorului față de omenire

Oamenii spun deseori că nu este un lucru ușor să-L cunoști pe Dumnezeu. Eu, însă, spun că a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este deloc dificil, căci Dumnezeu îi permite frecvent omului să fie martor al faptelor Sale. Dumnezeu nu a oprit niciodată dialogul Său cu omenirea; El nu S-a deghizat niciodată față de om, nici nu S-a ascuns. Gândurile, ideile, cuvintele și faptele Sale sunt toate dezvăluite omenirii. De aceea, atât timp cât omul dorește să-L cunoască pe Dumnezeu, el poate ajunge să-L înțeleagă și să-L cunoască prin tot felul de mijloace și metode. Motivul pentru care omul crede orbește că Dumnezeu l-a evitat în mod intenționat, că Dumnezeu S-a ascuns în mod intenționat de omenire, că Dumnezeu nu are de gând să îi permită omului să-L înțeleagă și să-L cunoască, este că el nu știe cine este Dumnezeu, nici nu dorește să-L înțeleagă; chiar mai mult, el nu se preocupă de gândurile, cuvintele sau faptele Creatorului… Sincer vorbind, dacă o persoană își folosește timpul liber doar ca să înțeleagă și să se concentreze pe cuvintele sau faptele Creatorului și să acorde un pic de atenție gândurilor Creatorului și vocii din inima Sa, nu îi va fi dificil să realizeze că gândurile, cuvintele și faptele Creatorului sunt vizibile și transparente. La fel, nu este greu de realizat că El este printre oameni tot timpul, că poartă mereu conversații cu omul și cu întreaga creație și că El face noi fapte în fiecare zi. Esen‏ța și firea Lui sunt exprimate în dialogul Său cu omul; gândurile și ideile Sale sunt dezvăluite complet în faptele Sale; El însoțește și observă omenirea întotdeauna. El îi vorbește încet omenirii și întregii creații cu cuvintele Sale silențioase: sunt în ceruri și sunt în mijlocului creației Mele. Stau de pază; aștept; sunt alături de tine… Mâinile Sale sunt calde și puternice; pașii Săi sunt ușori; vocea Sa este lină și plină de farmec; silueta Sa trece și se întoarce, îmbrățișând întreaga omenire; înfățișarea Sa este frumoasă și blândă. El nu a plecat niciodată, nici nu a dispărut. Zi și noapte, El este tovarășul constant al omenirii. Grija Sa devotată și afecțiunea Sa specială pentru omenire, precum și iubirea și preocuparea Lui reală pentru om, au fost arătate încetul cu încetul când a salvat orașul Ninive. În special, dialogul dintre Iahve Dumnezeu și Iona a dezvăluit și mai mult mila Creatorului pentru omenirea pe care El însuși a creat-o. Prin aceste cuvinte, poți obține o înțelegere mai profundă a sentimentelor sincere ale lui Dumnezeu pentru omenire…

Următoarele sunt consemnate în Cartea lui Iona 4:10-11: „Atunci Iahve a spus: «Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninive, acel oraș mare, în care sunt mai mult de șase mii de oameni care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?»” Acestea sunt chiar cuvintele lui Iahve Dumnezeu, o conversație între El și Iona. Cu toate că acest dialog este unul scurt, debordează de grija Creatorului pentru om și reticența Lui de a renunța la el. Aceste cuvinte exprimă atitudinea adevărată și sentimentele pe care Dumnezeu le are în inima Sa pentru creația Sa și, cu aceste cuvinte clare, cum rareori aude omul, Dumnezeu afirmă adevăratele Sale intenții pentru omenire. Acest dialog reprezintă o atitudine pe care Dumnezeu a avut-o față de oamenii din Ninive – dar ce fel de atitudine este aceasta? Este atitudinea pe care El a avut-o față de oamenii din Ninive înainte și după căința lor. Dumnezeu tratează oamenii în aceeași manieră. În aceste cuvinte pot fi găsite atât gândurile Sale, cât și firea Sa.

Ce gânduri ale lui Dumnezeu sunt dezvăluite în aceste cuvinte? O lectură atentă dezvăluie imediat că El folosește cuvântul „milă”; folosirea acestui cuvânt arată adevărata atitudine a lui Dumnezeu față de omenire.

Dintr-o perspectivă semantică, o persoană poate interpreta cuvântul „milă” în diferite moduri: mai întâi, a iubi și a proteja, a simți tandrețe față de ceva; în al doilea rând, a iubi cu devotament; în final, atât a nu putea să rănești acel lucru, cât și a nu putea suporta să îl rănești. Pe scurt, implică afecțiune și iubire tandră, precum și a nu putea să renunți la cineva sau la ceva; înseamnă mila și toleranța lui Dumnezeu față de om. Deși Dumnezeu folosește un cuvânt rostit în mod obișnuit printre oameni, folosirea acestui cuvânt dezvăluie vocea din inima lui Dumnezeu și atitudinea Sa față de omenire.

Cu toate că orașul din Ninive era plin de oameni la fel de corupți, de răi și de violenți precum cei din Sodoma, căința lor L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească și să decidă să nu-i distrugă. Deoarece reacția lor la cuvintele și instrucțiunile lui Dumnezeu au demonstrat o atitudine aflată în contrast puternic cu cea a cetățenilor din Sodoma și datorită supunerii lor sincere în fața lui Dumnezeu și a căinței lor sincere pentru păcatele lor, precum și comportamentul lor adevărat și sincer în toate privințele, Dumnezeu a demonstrat încă o dată mila Sa sinceră și le-a acordat-o. Răsplata lui Dumnezeu și mila Sa pentru omenire sunt imposibil de reprodus de către cineva; nimeni nu poate avea mila sau toleranța lui Dumnezeu, nici sentimentele Lui sincere față de omenire. Există o persoană pe care o consideri un bărbat sau o femeie grozav(ă) sau chiar un super-om care, dintr-un punct înalt, vorbind ca un bărbat sau o femeie grozav(ă) sau referitor la o idee supremă, să facă acest fel de afirmație față de omenire sau de creație? Ce om poate cunoaște condițiile de trai ale omenirii ca palma mâinii? Cine poate purta povara și responsabilitatea pentru existența umanității? Cine este capabil să proclame distrugerea unui oraș? Și cine este capabil să ierte un oraș? Cine poate spune că își prețuiește propria creație? Doar Creatorul! Doar Creatorul are milă de această omenire. Doar Creatorul arată acestei omeniri tandrețe și afecțiune. Doar Creatorul are o afecțiune adevărată, de neclintit pentru această omenire. La fel, doar Creatorul poate acorda milă acestei omeniri și poate prețui întreaga Sa creație. Inima Sa tresaltă la fiecare acțiune a omului: El este supărat, neliniștit și mâhnit din cauza răului și corupției omului; este încântat, bucuros, iertător și euforic pentru căința și credin‏ța omului; fiecare dintre gândurile și ideile Sale există pentru și se învârt în jurul omenirii; ce El este și are este exprimat în întregime de dragul omenirii; emoțiile Sale per ansamblu se întrepătrund cu existența omenirii. De dragul omenirii, El călătorește și Se agită; El oferă în liniște fiecare strop din viața Sa; dedică fiecare minut și secundă din viața Sa… El nu a știut niciodată cum să-Și compătimească propria viață, totuși întotdeauna a compătimit și prețuit omenirea pe care El Însuși a creat-o… El dă tot ce are pentru această omenire… El Își acordă mila și toleranța în mod necondiționat și fără a aștepta o recompensă. El face acest lucru doar pentru ca omenirea să continue să supraviețuiască sub privirea Lui, primind alimentarea cu viață din partea Lui; El face acest lucru doar pentru ca, într-o zi, omenirea să se supună înaintea Lui și să recunoască faptul că El este Cel care hrănește existența omului și alimentează viața întregii creații.

Creatorul Își exprimă adevăratele sentimente pentru umanitate

Această conversație dintre Iahve Dumnezeu și Iona este, fără îndoială, o exprimare a adevăratelor sentimente ale Creatorului pentru umanitate. Pe de-o parte, îi informează pe oameni în privința înțelegerii Creatorului față de întreaga creație de sub stăpânirea Sa; cum a spus Iahve Dumnezeu: „Şi nu ar trebui să cruț Ninive, acel oraș mare, în care sunt mai mult de șase mii de oameni care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?” Cu alte cuvinte, înțelegerea lui Dumnezeu în privința orașului Ninive era departe de a fi superficială. El nu numai că știa numărul de ființe vii din oraș (inclusiv oameni și animale), știa și cât de mulți nu puteau face deosebire între mâna lor dreaptă și cea stângă – adică, știa cât de mulți copii și tineri erau prezenți. Aceasta este dovada concretă a înțelegerii excelente a lui Dumnezeu în privința omenirii. Pe de-o parte, această conversație informează oamenii în privința atitudinii Creatorului față de omenire, adică despre importanța omenirii în inima Creatorului. Este precum a spus Iahve Dumnezeu: „Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninive, acel oraș mare […]?” Acestea sunt cuvintele de învinuire ale lui Iahve Dumnezeu către Iona, dar toate sunt adevărate.

Deși lui Iona îi fusese încredințată declararea cuvintelor lui Iahve Dumnezeu către oamenii din Ninive, el nu a înțeles intențiile lui Iahve Dumnezeu, nici nu I-a înțeles grijile și așteptările pentru oamenii din oraș. Prin acest reproș, Dumnezeu dorea să îi spună că umanitatea era produsul propriilor Lui mâini și că Dumnezeu depusese un efort asiduu pentru fiecare persoană; fiecare persoană ducea cu ea speranțele lui Dumnezeu; fiecare persoană se bucura de sursa vieț‏ii lui Dumnezeu; pentru fiecare persoană, Dumnezeu plătise un preț considerabil. Acest reproș I-a spus, de asemenea, lui Iona, că Dumnezeu prețuia umanitatea, lucrarea propriilor Sale mâini, la fel de mult cât Iona însuși prețuia curcubetele. Dumnezeu, în niciun caz, nu avea să-i abandoneze cu ușurință înainte de ultimul moment posibil; în plus, erau atât de mulți copii și animale nevinovate în oraș. Când era vorba de aceste produse tinere și ignorante ale creației lui Dumnezeu, care nu puteau nici să-și deosebească mâna stânga de cea dreaptă, Dumnezeu era cu atât mai puțin dispus să le sfârșească viețile și să le hotărască finalurile într-o manieră așa rapidă. Dumnezeu a sperat să îi vadă cum cresc; a sperat că nu vor călca pe urmele părinților, că nu va fi nevoie ca ei să audă din nou avertizarea lui Iahve Dumnezeu și că vor fi martori pentru trecutul lui Ninive. Cu atât mai mult, Dumnezeu spera să vadă Ninive după ce se căise, să vadă viitorul orașului Ninive după căința sa și, mai important, să vadă cum Ninive trăiește din nou sub mila lui Dumnezeu. De aceea, în ochii lui Dumnezeu, acele obiecte ale creației care nu puteau deosebi între mâinile lor drepte și cele stângi erau viitorul lui Ninive. Ei aveau să-și asume trecutul demn de dispreț al lui Ninive, la fel cum aveau să-și asume datoria importantă de a fi martori pentru trecutul și viitorul lui Ninive sub călăuzirea lui Iahve Dumnezeu. Prin această declarație a adevăratelor Lui sentimente, Iahve Dumnezeu a prezentat mila Creatorului pentru întreaga omenire. A arătat omenirii că „mila Creatorului” nu este o vorbă goală, nici o promisiune în vânt; are principii, metode și obiective concrete. El este adevărat și real și nu utilizează nimic fals sau deghizat și, în aceeași manieră, mila Sa este acordată la nesfârșit omenirii în fiecare perioadă și epocă. Totuși, până în ziua de astăzi, dialogul Creatorului cu Iona este singura afirmare verbală exclusivă a motivului pentru care arată milă omenirii, modul în care El arată milă omenirii, cât de tolerant este față de omenire și adevăratele Lui sentimente pentru omenire. Conversația scurtă a lui Iahve Dumnezeu exprimă gândurile Sale complete pentru omenire; este o exprimare adevărată a atitudinii inimii Sale față de omenire și este, de asemenea, dovada solidă a acordării de către El a milei abundente asupra omenirii. Mila Sa nu este acordată numai generațiilor mai în vârstă ale omenirii; este acordată și membrilor mai tineri, așa cum a fost întotdeauna, de la o generație la următoarea. Deși mânia lui Dumnezeu coboară frecvent asupra anumitor colțuri și anumitor epoci ale omenirii, mila lui Dumnezeu nu a încetat niciodată. Cu mila Sa, El călăuzește și conduce o generație a creației Sale după alta, alimentează și hrănește o generație a creației după alta, deoarece sentimentele Lui adevărate față de omenire nu se vor schimba niciodată. Așa cum Iahve Dumnezeu a spus: „Şi nu ar trebui să cruț Ninive […]?” El întotdeauna Și-a prețuit propria creație. Aceasta este mila firii drepte a Creatorului și este, de asemenea, caracterul unic pur al Creatorului!

Cinci tipuri de oameni

Deocamdată, voi încheia părtășia noastră despre firea dreaptă a lui Dumnezeu în acest punct. În continuare, îi voi clasifica în câteva categorii pe cei care Îl urmează pe Dumnezeu, conform înțelegerii lor în privința lui Dumnezeu și înțelegerii și experienței lor privind firea Sa dreaptă, astfel încât să știți cărei etape aparțineți momentan, precum și statura voastră actuală. În privința cunoașterii lui Dumnezeu și înțelegerii firii Lui drepte de către oameni, diferitele etape și staturi pe care oamenii le ocupă pot fi separate, în general, în cinci tipuri. Acest subiect este predicat pe baza cunoașterii lui Dumnezeu Cel unic și a firii Sale drepte; de aceea, când citiți următorul conținut, ar trebui să încercați cu atenție să vă dați seama de cât de multă înțelegere și cunoaștere aveți în privința caracterului unic al lui Dumnezeu și în privința firii Sale drepte și apoi să folosiți acest lucru pentru a judeca etapa în care vă aflați cu adevărat, cât de mare este statura voastră cu adevărat și ce tip de persoană sunteți cu adevărat.

Primul tip: etapa copilului în fașă

Ce este un copil în fașă? Un copil în fașă este un copil care abia a intrat în această lume, un nou-născut. Atunci oamenii sunt cei mai mici și imaturi.

Oamenii din această etapă, în fond, nu conștientizează sau nu cunosc chestiunile privind credința în Dumnezeu. Ei sunt derutați și ignoranți față de toate lucrurile. Acești oameni poate au crezut în Dumnezeu pentru mult timp sau pentru foarte puțin timp, dar starea lor confuză și ignorantă și adevărata lor statură îi plasează în etapa unui bebeluș în fașă. Definiția precisă a condițiilor unui bebeluș în fașă este altfel: indiferent de cât timp acest tip de om a crezut în Dumnezeu, el va fi întotdeauna zăpăcit, confuz și naiv; el nu știe motivul pentru care crede în Dumnezeu, nici nu știe cine este Dumnezeu sau cine Dumnezeu este. Deși Îl urmează pe Dumnezeu, nu există o definiție exactă a lui Dumnezeu în inima sa și nu poate determina dacă cel pe care el Îl urmează este Dumnezeu, cu atât mai puțin dacă ar trebui cu adevărat să creadă în Dumnezeu și să-L urmeze. Acestea sunt condițiile adevărate ale acestui tip de persoană. Gândurile acestor oameni sunt tulburi și, simplu spus, credința lor este una care aparține confuziei. Ei există mereu într-o stare de derutare și vid; zăpăceala, confuzia și naivitatea le descriu, pe scurt, stările. Ei nu au văzut niciodată, nici nu au acceptat existența lui Dumnezeu și, de aceea, a vorbi cu ei despre cunoașterea lui Dumnezeu este la fel de util precum a-i pune să citească o carte scrisă în hieroglife; nici nu o vor înțelege, nici nu o vor accepta. Pentru ei, a-L cunoaște pe Dumnezeu este același lucru cu a auzi o poveste fantastică. Cu toate că gândurile lor pot fi tulburi, de fapt, ei cred cu tărie că a-L cunoaște pe Dumnezeu este cu totul o pierdere de timp și de efort. Acesta este primul timp de persoană: un bebeluș în fașă.

Al doilea tip: etapa bebelușului care suge

În comparație cu un bebeluș în fașă, acest tip de persoană a făcut un anume progres. Din nefericire, tot nu-L înțelege pe Dumnezeu. Acestor persoane încă le lipsește o înțelegere și o perspectivă clară în privința lui Dumnezeu și nu sunt foarte sigure în privința motivului pentru care ar trebui să creadă în Dumnezeu, dar în inimile lor au propriul scop și propriile idei clare. Acestea nu se preocupă dacă este drept a crede în Dumnezeu. Obiectivul și scopul pe care îl urmăresc prin credința în Dumnezeu este de a se bucura de harul Său, de a avea bucurie și pace, de a trăi vieți confortabile, de a avea grija și protecția lui Dumnezeu și de a trăi sub binecuvântările lui Dumnezeu. Ele nu se preocupă de măsura în care Îl cunosc pe Dumnezeu; nu au dorința puternică de a căuta să-L înțeleagă pe Dumnezeu, nici nu se preocupă de ceea ce face Dumnezeu sau de ceea ce dorește El să facă. Acești oameni doar caută orbește să se bucure de harul Său și să obțină mai mult din binecuvântările Lui; caută să primească însutit în epoca actuală și viață eternă în epoca ce va să vină. Gândurile, cheltuiala și devotamentul lor, precum și suferința lor, toate au același obiectiv: să obțină harul și binecuvântările lui Dumnezeu. Ei nu se preocupă de nimic altceva. Acest tip de persoană este sigură doar de faptul că Dumnezeu poate să o țină în siguranță și să-i acorde harul Său. Se poate spune că lor nu le pasă și nu știu prea bine motivul pentru care Dumnezeu dorește să-l mântuiască pe om sau rezultatul pe care Dumnezeu dorește să-l obțină cu cuvintele și lucrarea Sa. Aceste persoane nu au făcut niciodată un efort să cunoască esența și firea dreaptă a lui Dumnezeu, nici nu au vreun interes să o facă. Nu simt nevoia să dea atenție acestor lucruri, nici nu doresc să le cunoască. Nu doresc să întrebe despre lucrarea lui Dumnezeu, cerințele lui Dumnezeu de la om, voia lui Dumnezeu sau nimic altceva legat de Dumnezeu; nici nu ar putea să se obosească să întrebe despre aceste lucruri. Asta deoarece ei cred că aceste chestiuni nu au legătură cu faptul că se bucură de harul lui Dumnezeu; ei se preocupă doar de un Dumnezeu care poate oferi har și are legătură cu interesele lor personale. Ei nu au niciun interes pentru nimic altceva și, astfel, nu pot pătrunde în realitatea adevărului, indiferent de cât de mulți ani au crezut în Dumnezeu. Fără nimeni care să-i ude sau să-i hrănească des, pentru ei este dificil să continue pe calea credinței în Dumnezeu. Dacă pot să se bucure de bucuria și pacea lor de mai devreme sau să se bucure de harul lui Dumnezeu, este foarte posibil ca ei să dea înapoi. Acesta este cel de-al doilea tip de persoane: persoana care există în etapa de bebeluș care suge.

Al treilea tip: etapa bebelușului înțărcat sau etapa copilului mic

Acest grup de oameni are o anumită conștientizare clară. Acești oameni sunt conștienți că a se bucura de harul lui Dumnezeu nu înseamnă că ei înșiși au o experiență adevărată; ei sunt conștienți că, dacă nu obosesc niciodată să caute bucurie și pace, să caute har, sau dacă pot fi martori împărtășind experiențele lor în care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu sau lăudând binecuvântările pe care Dumnezeu le-a acordat lor, aceste lucruri nu înseamnă că au viață, nici nu înseamnă că au realitatea adevărului. Începând de la conștiința lor, ei încetează să întrețină speranțe nebunești că vor fi însoțiți doar de harul lui Dumnezeu; mai degrabă, când se bucură de harul Lui, ei își doresc în mod simultan să facă ceva pentru Dumnezeu; ei sunt dornici să își îndeplinească datoria, să îndure niște greutăți și oboseală, să coopereze într-o oarecare măsură cu Dumnezeu. Totuși, deoarece căutarea lor în credința lor în Dumnezeu este prea amestecată, deoarece intențiile și dorințele individuale pe care le nutresc sunt prea puternice, deoarece firea lor este arogantă până la extrem, le este foarte dificil să satisfacă dorința lui Dumnezeu sau să fie loiali lui Dumnezeu; de aceea, frecvent, ei nu pot să-și realizeze dorințele individuale sau să-și respecte promisiunile față de Dumnezeu. Deseori, se află în stări contradictorii: ei își doresc foarte mult să-L mulțumească pe Dumnezeu în cel mai înalt grad posibil, totuși își folosesc toată forța pentru a I se opune; deseori, Îi fac jurăminte lui Dumnezeu, dar se sustrag rapid de la legămintele lor. Chiar mai des se află în alte stări contradictorii: ei cred sincer în El, totuși Îl neagă pe Dumnezeu și tot ce vine de la El; ei speră cu nerăbdare ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i conducă, să-i alimenteze și să-i ajute, totuși tot caută să-și urmeze propria cale. Ei doresc să-L înțeleagă și să-L cunoască pe Dumnezeu, totuși nu sunt dispuși să se apropie de El. În schimb, ei întotdeauna Îl evită pe Dumnezeu; inimile lor sunt închise pentru El. Cu toate că au o înțelegere și o experiență superficială a sensului literal al cuvintelor lui Dumnezeu și al adevărului și un concept superficial în privința lui Dumnezeu și a adevărului, în mod involuntar ei tot nu pot confirma sau determina dacă Dumnezeu este adevărul; ei nu pot confirma dacă Dumnezeu este cu adevărat drept; nici nu pot determina realitatea firii și esenței lui Dumnezeu, cu atât mai puțin existența Lui adevărată. Credința lor în Dumnezeu conține mereu dubii și lucruri greșit înțelese și conține și închipuiri și concepții. Pe măsură ce se bucură de harul lui Dumnezeu, ei experimentează sau practică, de asemenea, cu reticență unele lucruri din ceea ce ei consideră a fi adevăruri fezabile pentru a-și îmbogăți credința, pentru a-și amplifica experiența credinței în Dumnezeu, pentru a-și verifica înțelegerea privind credința în Dumnezeu, pentru a-și satisface vanitatea de a merge pe calea vieții pe care ei înșiși au întemeiat-o, și de a realiza o cauză dreaptă a omenirii. În același timp, ei fac aceste lucruri, de asemenea, pentru a-și satisface propria dorință de a obține binecuvântări, pentru a paria cu scopul de a fi purtătorii unor binecuvântări mai mari ale omenirii, pentru a realiza aspirația ambițioasă și dorința veche de a nu se odihni până ce nu L-au obținut pe Dumnezeu. Acești oameni rareori pot obține luminarea lui Dumnezeu, căci dorința și intenția lor de a câștiga binecuvântări sunt prea importante pentru ei. Ei nu pot suporta să renunțe la acest lucru și nu au dorința de a o face. Ei se tem că, fără dorința de a obține binecuvântări, fără ambiția foarte prețuită de a nu se odihni până ce nu L-au obținut pe Dumnezeu, vor pierde motivația de a crede în Dumnezeu. De aceea, ei nu doresc să înfrunte realitatea. Ei nu doresc să se confrunte cu cuvintele sau cu lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu doresc să facă față firii sau esenței lui Dumnezeu, cu atât mai puțin să aducă în discuție subiectul cunoașterii lui Dumnezeu. Asta deoarece odată ce Dumnezeu, esența și firea Lui dreaptă le vor înlocui închipuirile, visele lor se vor spulbera; așa-zisa lor credință pură și „meritele” acumulate de ei de-a lungul unor ani de muncă asiduă vor dispărea și vor fi în zadar; „teritoriul” pe care l-au cucerit cu sângele și sudoarea lor de-a lungul anilor va fi pe punctul de a se prăbuși. Asta va însemna că anii lor mulți de eforturi și muncă grea au fost inutili, că trebuie din nou să înceapă de la zero. Aceasta este cea mai dificilă durere de suportat în inimile lor și este rezultatul pe care își doresc cel mai puțin să-l vadă; de aceea, ei sunt întotdeauna blocați în acest tip de impas, refuzând să se întoarcă. Acesta este cel de-al treilea tip de persoane: persoana care există în etapa de bebeluș care este înțărcat.

Cele trei tipuri de persoane descrise mai sus – cu alte cuvinte, oamenii care există în aceste trei etape – nu au o credință adevărată în identitatea și statutul lui Dumnezeu sau în firea Lui dreaptă, nici nu au o recunoaștere sau o confirmare clară, definită, a acestor lucruri. De aceea, este foarte dificil pentru aceste trei tipuri de persoane să pătrundă realitatea adevărului și este, de asemenea, dificil pentru acestea să primească mila, luminarea și iluminarea lui Dumnezeu deoarece maniera în care ei cred în Dumnezeu și atitudinea lor greșită față de Dumnezeu Îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze în inimile lor. Dubiile, concepțiile greșite și închipuirile în privința Lui le-au depășit credința și cunoașterea de Dumnezeu. Acestea sunt trei tipuri foarte periculoase de oameni, precum și trei etape foarte periculoase. Când o persoană își menține o atitudine de îndoială față de Dumnezeu, esența lui Dumnezeu, identitatea Lui, față de faptul dacă Dumnezeu este adevărul și realitatea existenței Sale și nu poate fi sigură de aceste lucruri, cum poate această persoană să accepte tot ceea ce vine de la Dumnezeu? Cum poate să accepte că Dumnezeu este adevărul, calea și viața? Cum poate să accepte mustrarea și judecata lui Dumnezeu? Cum poate să accepte mântuirea lui Dumnezeu? Cum poate acest tip de persoană să obțină alimentarea și călăuzirea adevărată de la Dumnezeu? Cei care sunt în aceste trei etape pot să I se opună lui Dumnezeu, să Îl judece, să rostească blasfemii la adresa Lui sau să-L trădeze în orice moment. Ei pot să abandoneze adevărata cale și pot să se lepede de Dumnezeu în orice moment. Se poate spune că oamenii din aceste trei etape există într-o perioadă critică, căci nu au intrat pe calea dreaptă a credinței în Dumnezeu.

Al patrulea tip: etapa copilului care se maturizează sau a copilăriei

După ce un om fost înțărcat – adică, după ce s-a bucurat de o cantitate vastă de har, acesta începe să exploreze ce înseamnă a crede în Dumnezeu, să își dorească să înțeleagă diverse întrebări, precum motivul pentru care trăiește omul, modul în care omul ar trebui să trăiască și motivul pentru care Dumnezeu Își îndeplinește lucrarea asupra omului. Când aceste gânduri neclare și noțiuni confuze apar în interiorul oamenilor și există în interiorul lor, ei sunt udați în continuu și sunt, de asemenea, capabili să-și facă datoria. În această perioadă, ei nu mai au dubii în privința adevărului existenței lui Dumnezeu și înțeleg cu acuratețe ce înseamnă să crezi în Dumnezeu. Pe această bază, ei au o înțelegere graduală în privința lui Dumnezeu și obțin, treptat, niște răspunsuri la gândurile lor neclare și noțiunile confuze în ceea ce privește firea și esența lui Dumnezeu. În ceea ce privește schimbările în firea lor, precum și cunoașterea lor de Dumnezeu, oamenii din această etapă încep să pășească pe calea cea dreaptă și intră într-o perioadă de tranziție. În această etapă, oamenii încep să aibă viață. Indicațiile clare referitoare la a avea viață sunt rezolvarea treptată a diferitelor întrebări legate de cunoașterea lui Dumnezeu pe care oamenii o au în inimile lor – interpretările greșite, închipuirile, concepțiile și definițiile vagi ale lui Dumnezeu – faptul că ei nu numai că știu și cred cu adevărat în realitatea existenței lui Dumnezeu, dar au și o definiție și orientare clară a lui Dumnezeu în inimile lor, că a-L urma cu adevărat pe Dumnezeu le înlocuiește credința nedeslușită. În această etapă, oamenii ajung să-și cunoască treptat concepțiile greșite față de Dumnezeu și căutările și modurile eronate de a crede. Ei încep să tânjească după adevăr, să tânjească după experimentarea judecății, mustrării și disciplinei din partea lui Dumnezeu, să tânjească o schimbare a firii lor. Treptat, ei abandonează toate tipurile de concepții și închipuiri în privința lui Dumnezeu în această etapă; în același timp, ei își schimbă și îndreaptă cunoașterea incorectă de Dumnezeu și obțin anumite cunoștințe fundamentale corecte în privința lui Dumnezeu. Deși o parte din cunoașterea avută de oameni în această etapă nu este prea specifică sau exactă, cel pu‏țin ei încep treptat să-și abandoneze concepțiile, cunoștințele și interpretările greșite în privința lui Dumnezeu; ei nu își mai mențin propriile concepții și închipuiri față de Dumnezeu. Ei încep să învețe cum să abandoneze – să abandoneze lucruri găsite printre propriile concepții, de la cunoaștere și de la Satana; încep să fie dispuși să se supună lucrurilor corecte și pozitive, chiar lucrurilor care vin din cuvintele lui Dumnezeu și să se conformeze adevărului. Ei încep, de asemenea, să încerce să experimenteze cuvintele lui Dumnezeu, să cunoască și să îndeplinească personal cuvintele Sale, să accepte cuvintele Sale ca principii ale acțiunilor lor și ca bază pentru schimbarea firii lor. În această perioadă, oamenii acceptă în mod inconștient judecata și mustrarea lui Dumnezeu, acceptă în mod inconștient cuvintele lui Dumnezeu ca fiind viața lor. Cu toate că acceptă judecata, mustrarea și cuvintele lui Dumnezeu, ei devin tot mai conștienți și pot să simtă faptul că Dumnezeul în care cred în inimile lor există cu adevărat. În cuvintele lui Dumnezeu, experiențele și viețile lor, ei simt tot mai mult că Dumnezeu a fost întotdeauna la cârma sorț‏ii omului, că l-a condus și alimentat pe om. Prin asocierea lor cu Dumnezeu, ei confirmă treptat existența lui Dumnezeu. De aceea, înainte de a realiza acest lucru, ei deja au aprobat în mod involuntar și au crezut ferm în lucrarea lui Dumnezeu și au aprobat cuvintele lui Dumnezeu. Odată ce oamenii aprobă cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu, ei se leapădă fără încetare de ei înșiși, de propriile lor concepții, de propria lor cunoaștere, de propriile închipuiri și, în același timp, caută, de asemenea, fără încetare să afle ce e adevărul și care este voia lui Dumnezeu. Cunoașterea de Dumnezeu a oamenilor este destul de superficială în această perioadă a dezvoltării – ei nu pot să descrie clar această cunoaștere folosind cuvinte, nici nu o pot descrie în mod specific – și au doar o înțelegere intuitivă; totuși, în comparație cu cele trei etape anterioare, viețile imature ale oamenilor din această perioadă au primit deja udare și alimentare prin cuvintele lui Dumnezeu și au început deja să încolțească. Acest lucru este precum o sămân‏ță îngropată în pământ; după obținerea umezelii și a esențelor nutritive, aceasta va străpunge pământul; încolțirea sa reprezintă nașterea unei noi vieți. Această naștere a unei noi vieți permite întrezărirea indicațiilor vieț‏ii. Având viață, oamenii vor crește prin aceasta. De aceea, pe aceste temelii – intrarea treptată pe calea cea dreaptă de a crede în Dumnezeu, abandonarea propriilor concepții, obținerea călăuzirii lui Dumnezeu – viețile oamenilor vor crește, în mod inevitabil, pas cu pas. Pe ce bază se măsoară creșterea? Se măsoară conform experienței lor cu cuvintele lui Dumnezeu și cu înțelegerea lor adevărată a firii drepte a lui Dumnezeu. Deși li se pare foarte dificil să își folosească propriile cuvinte pentru a descrie în mod precis cunoașterea lui Dumnezeu și a esenței Sale în timpul acestei perioade de creștere, acest grup de oameni nu mai este dispus în mod subiectiv să caute plăcere prin beneficierea de harul lui Dumnezeu sau să își urmărească scopul din spatele credinței lor în Dumnezeu, care este acela de a obține harul Lui. În schimb, sunt dispuși să caute să trăiască după cuvântul lui Dumnezeu, să devină obiectul mântuirii lui Dumnezeu. În plus, ei au încrederea și disponibilitatea de a accepta judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Acesta este semnul unei persoane din etapa de creștere.

Deși oamenii din această etapă au o anumită cunoaștere a firii drepte a lui Dumnezeu, această cunoaștere este foarte încețoșată și confuză. Cu toate că nu pot descrie clar acest lucru, ei simt că au câștigat deja ceva intern, căci au obținut o anumită măsură a cunoașterii și a înțelegerii firii drepte a lui Dumnezeu prin mustrarea și judecata lui Dumnezeu; totuși, este totul mai degrabă superficial și este încă la un nivel de bază. Acest grup de oameni are un punct de vedere concret cu care tratează harul lui Dumnezeu. Acest punct de vedere este exprimat în schimbări ale obiectivelor pe care ei le urmăresc și a căii prin care le urmăresc. Deja au văzut – în cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu, în toate tipurile cerințelor Sale pentru om și în revelările Sale ale omului – faptul că, dacă ei încă nu urmăresc adevărul, dacă încă nu urmăresc să pătrundă realitatea, dacă încă nu urmăresc să-L mulțumească și să-L cunoască pe Dumnezeu pe măsură ce Îi experimentează cuvintele, ei vor pierde semnificația credinței în Dumnezeu. Ei văd că, indiferent de cât de mult se bucură de harul lui Dumnezeu, nu își pot schimba firea, nu Îl pot mulțumi pe Dumnezeu sau cunoaște pe Dumnezeu și că, dacă oamenii trăiesc în mod continuu cu harul lui Dumnezeu, nu vor obține niciodată creștere, viață, și nu vor putea primi mântuire. Pe scurt, dacă o persoană nu poate să experimenteze cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu și nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu prin cuvintele Sale, aceasta va rămâne etern în etapa de bebeluș și nu va avansa deloc în creșterea vieții sale. Dacă exiști pentru totdeauna în etapa de bebeluș, dacă niciodată nu pătrunzi realitatea cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu ai niciodată cuvântul lui Dumnezeu ca viață a ta, dacă niciodată nu ai credință și cunoaștere adevărată de Dumnezeu, există vreo posibilitate ca tu să fii făcut complet de Dumnezeu? Deci, oricine pătrunde realitatea cuvântului lui Dumnezeu, oricine acceptă cuvântul lui Dumnezeu ca fiind viața sa, oricine începe să accepte mustrarea și judecata lui Dumnezeu, oricine a cărui fire coruptă începe să se schimbe și oricine are o inimă care tânjește după adevăr, are o dorință de a-L cunoaște pe Dumnezeu, are o dorință de a accepta mântuirea lui Dumnezeu – acești oameni sunt cei care au cu adevărat viață. Acesta este într-adevăr cel de-al patrulea tip de persoană, cel de copil care se maturizează, persoana în etapa copilăriei.

Al cincilea tip: Etapa vieții mature sau etapa de adult

După experimentarea etapei de copil mic din cadrul copilăriei, a acestei etape a creșterii pline de întoarceri repetate, viețile oamenilor s-au stabilizat deja, ritmul lor de avansare nu se mai oprește, nici nu mai poate să-i împiedice nimeni. Deși calea ce stă înainte este încă dură și aspră, ei nu mai sunt slabi sau temători; ei nu mai se rătăcesc și nu se mai pierd cu firea. Temeliile lor sunt adânc înrădăcinate în experiența reală a cuvântului lui Dumnezeu. Inimile lor au fost atrase de măreția și demnitatea lui Dumnezeu. Ei tânjesc să calce pe urmele lui Dumnezeu, să-I cunoască esența, să-L cunoască în întregime.

Oamenii din această etapă știu deja clar în cine cred și știu clar de ce ar trebui să creadă în Dumnezeu și semnificațiile propriilor vieți respective; ei știu, de asemenea, clar, că tot ceea ce exprimă Dumnezeu este adevărul. În decursul numeroșilor lor ani de experiență, ei își dau seama că fără judecata și mustrarea lui Dumnezeu, o persoană nu va fi niciodată capabilă să-L mulțumească sau să-L cunoască pe Dumnezeu, nici nu va fi capabilă cu adevărat să vină înaintea lui Dumnezeu. În respectivele inimi ale acestor oameni există o dorință puternică de a fi încercați de Dumnezeu, pentru a vedea firea dreaptă a lui Dumnezeu în timp ce sunt încercați, pentru a obține o iubire mai pură și, în același timp, pentru a fi în stare să-L înțeleagă și să-L cunoască mai în profunzime. Cei care aparțin acestei etape și-au luat deja rămas bun cu totul de la etapa de bebeluș, etapa de a beneficia de harul lui Dumnezeu și de a mânca pâine și a fi sătul. Ei nu mai au speranțe extravagante de a-L face pe Dumnezeu să îi tolereze și să le arate milă; mai degrabă, ei sunt încrezători că vor primi și speră la mustrarea și judecata neîncetată a lui Dumnezeu, pentru a se separa de firea lor coruptă și a-L mulțumi pe Dumnezeu. Cunoașterea lor de Dumnezeu, îndeletnicirile lor sau scopurile finale ale îndeletnicirilor lor: aceste lucruri sunt toate foarte clare în inimile lor. De aceea, oamenii în etapa de adult au spus deja complet adio etapei de credință nedeslușită, etapei în care se bazează pe har pentru mântuire, etapei de viață imatură care nu poate rezista la încercări, etapei de confuzie, etapei de rătăcire, etapei de a nu avea frecvent o cale de urmat, perioadei instabile de alternare între căldură și răceală bruscă și etapei în care o persoană Îl urmează pe Dumnezeu cu ochii acoperiți. Acest tip de persoană primește frecvent luminarea și iluminarea lui Dumnezeu și se angajează frecvent în asociere și comunicare adevărată cu Dumnezeu. Se poate spune că oamenii care trăiesc în această etapă au priceput deja o parte din voia lui Dumnezeu; ei pot găsi principiile adevărului în tot ceea ce fac; ei știu cum să satisfacă dorința lui Dumnezeu. În plus, ei au găsit și calea de a-L cunoaște pe Dumnezeu și au început să fie martori pentru cunoașterea lor de Dumnezeu. În timpul procesului de creștere graduală, ei au o înțelegere și o cunoaștere treptată a voii lui Dumnezeu, a voii Lui în crearea omenirii, a voii Lui în gestionarea omenirii; în plus, ei au, de asemenea, o înțelegere și cunoaștere a firii drepte a lui Dumnezeu în ceea ce privește esența. Nicio concepție sau închipuire omenească nu poate înlocui această cunoaștere. Cu toate că nu se poate spune că în a cincea etapă viața unei persoane este complet matură și această persoană nu se poate numi dreaptă sau completă, acest tip de persoană a făcut deja un pas către etapa de maturitate în viață; această persoană este deja capabilă să vină înaintea lui Dumnezeu, să stea față în față cu cuvântul lui Dumnezeu și față în față cu Dumnezeu. Deoarece acest tip de persoană a experimentat atât de mult din cuvântul Lui, a experimentat nenumărate încercări și nenumărate cazuri de disciplină, judecată și mustrare din partea lui Dumnezeu, supunerea acesteia față de Dumnezeu nu este relativă, ci absolută. Cunoașterea de Dumnezeu a acestor oameni a transformat cunoașterea dintr-una inconștientă, într-una clară și precisă, din superficială în adâncă, din confuză și încețoșată în meticuloasă și tangibilă și ei au trecut de la o rătăcire obositoare și căutare pasivă, la o cunoaștere lipsită de efort și mărturisire proactivă. Se poate spune că oamenii din această etapă au avut realitatea adevărului cuvântului lui Dumnezeu, că au pornit pe o cale către desăvârșire, precum cea a lui Petru. Acesta este cel de-al cincilea tip de persoană, una care trăiește într-o stare de a fi matur – etapa de adult.

14 decembrie 2013

Parts of Scripture quotations in this publication are from Biblica, Inc.®. Used by permission. All rights reserved worldwide.

Use of trademark Biblica, Inc.® requires the permission of Biblica, Inc.®.

Anterior:Dumnezeu Însuși, Unicul (I)

Următorul:Dumnezeu Însuși, Unicul (III)

S-ar putea să vă placă și